Scriitorii

 

Mă aşez în faţa suprafeţei albe pentru scris, o privesc cu dragoste, îi admir puritatea, o ating cu sufletul şi îi imprim clipa magică a creaţiei. Îmi acordez cu satisfacţie degetele care vor prinde uşor peniţa, o vor roti pentru a o pregăti de scris, se vor lipi de ea cu toată dăruirea de care sunt capabile. Şi, împreună, vor purcede la uimitoarea aventură a eliberării energiei albastre, energie care aprinde în absolut toate fiinţele inteligente, iubirea…divină.

            Energia albastră începe, ca o primă balerină, să danseze pe suprafaţa perfect netedă. De aici, Cuvântul va pleca spre… Voi.

***

            Nu poţi face acest lucru dacă nu ţi-ai acordat, de asemenea, şi sufletul, cu iubirea Mamei Universului Albastru. Asta cere o pregătire îndelungată, într-un loc anume, secret pentru cei care au ales altă cale. Vreme de mulţi ani am străbătut, împreună cu colegii mei, trasee speciale, intra şi interdimensionale, supra şi subspaţiale, universuri paralele sau concentrice, neidentificate de inteligenţele de vârf ale civilizaţiilor ostile nouă. Călătoria a fost una de încercare, s-a folosit şi energia roşie, ca să ne testeze puterea de a trece prin suliţele otrăvite ale noncreaţiei. Au fost şi indivizi care au renunţat, întorcându-se acasă pentru a-şi alege alte ,,meserii”.

            În sfârşit, am zărit din mijlocul energiei roşii locul minunat unde urma să primim botezul iniţierii. Am fost coborâţi cu grijă printr-o spirală tubulară, până la nivelul planetei unde eram aşteptaţi. Credeam că vom ajunge într-un spaţiu al spiritelor verzi, dar era cu totul… altceva. Era…rece. Fiori de gheaţă ne înţepau de peste tot. După energia roşie, am trecut printr-un proces ciudat de călire. E-adevărat că toţi am simţit că suntem pe punctul de a renunţa, atât de dure au fost săgeţile de gheaţă. Dar eram deja testaţi. Se ştia că putem duce atât cât e nevoie. Şi am avut impresia că săgeţile s-au oprit la timp, dar de fapt, noi eram cei care coordonam durata şi intensitatea durerii provocate de ele.

            Programul prevedea şi câte o ,,mică” pauză. La locul de cazare, norişori albaştri şi albi te invitau la odihnă. Fără să vrei, un somn profund te cuprindea, crezându-te în braţele protectoare ale Mamei. Sau poate că erau chiar braţele Ei. Când credeai că te-ai odihnit suficient, coşmaruri negre te făceau să respiri sacadat, dureri puternice ţi se aşezau în piept şi gheonoaie te urmăreau cu respiraţie putredă. Spre dimineaţă, visuri albe te învăluiau ca nişte giulgiuri înmiresmate cu esenţe speciale. Sub fiecare dintre ele te simţeai singur, dar în siguranţă.

            Trezirea din somn se făcea printr-un procedeu care ne încălzea inimile. Părea că o briză uşoară îţi ridică pleoapele, oferindu-ţi privelişti luate din Rai. Din raiul fiecărei inimi în parte. Simţeai sărutul Mamei şi mângâierea Ei iubitoare. Apoi, când nici nu îţi făcusei bine ordine în gânduri, te găseai în mijlocul unor cutremure sau inundaţii, ori incendii din care nu ştiai cum să scapi mai repede. Erai înconjurat de vuiete ale adâncurilor, ale apelor, sau de groaza focului. Nu apucai să te scufunzi, să te îneci sau să te arzi, căci apăreau îngeri ca nişte fiinţe transparente, care te ridicau în tăcere şi te aşezau cu grijă în norişorii albaştri.

Apoi, pauză.

Astfel alternau procedeele de formare, tot timpul: de la frig la cald, de la rău la bine, de la spaimă la extaz, de la cădere la zbor, de la demoni la îngeri.

Nimeni nu ştia unde ne aflăm. Însă, peste tot simţeam iubire: în copaci, în iarbă, în sol, în nori, în stratosferă. Cu toate astea, noaptea, la un anumit timp pe care nu îl puteam defini, simţeam în aceleaşi lucruri, ură. Ne înconjura şi ne apăsa foarte aproape de infarct. Cădeam în adâncuri negre care păreau că ne comprimă, lăsându-ne, totuşi, să trăim printre rare inspiraţii. Toată fericirea din timpul zilei se dezintegra la acel ceas din noapte. Dar dimineaţa exista în continuare şi aerul era respirabil. Când apăreau zorile, nu vedeam niciun soare, niciunde. Lumina venea, parcă, din noi. Cu cât avansam pe treptele pregătirii, cu atât lumina era mai potrivită. Unde aveam nevoie de ea se intensifica  sau  scădea, după preferinţe.

Prin toate aceste încercări am trecut relativ uşor. Dar mai erau două probe, cele mai grele: proba confruntării cu fiinţe asemenea nouă şi proba confruntării cu noi înşine. O perioadă de timp stabilită după mişcarea fiecărei planete unde eram duşi separat, fiecare dintre noi trebuia să trăiască anumite ,,vieţi” cu fiinţe alese special, care să ne creeze tot felul de probleme sau clipe plăcute. Erau situaţii date pentru a ne face să reacţionăm, să învăţăm, să decidem ce alegeri am putea face, în universuri potrivite cu nivelul conştiinţelor proprii.

Trăiam o viaţă nouă, originală, în lumea aleasă de Formatori. Totul era cât se poate de real, nu existau simulări. Aveam cu noi doar energia câştigată în programul de pregătire, pe planeta scriitorilor. Ne integram total în  noile lumi, astfel încât uitam de unde am venit.

Într-un fel sau altul, viaţa din universul paralel se încheia şi eram aduşi din nou, pe planeta amintită. Despărţirea era o nouă lecţie din care ieşeam cu sufletele rupte în două.

Ultima lecţie era judecata conştiinţei. Imaginaţia, talentul, creativitatea dispăreau, punându-ni-se în faţă doar Adevărul. Ultima probă. Cea care hotăra pe ce planetă vom fi repartizaţi să FIINŢĂM.

Cum vedeam Adevărul? Prin derulare, revizuire, gândire critică, iubire. Adică, prin Înţelepciune. Derulam amintirile din programul de formare, revizuiam toate procesele prin care trecuserăm, criticam atitudinile şi comportamentele proprii, iubeam TOTUL. De fapt, nu era chiar aşa de simplu. Autoevaluarea se desfăşura într-o perioadă temporală care părea destul de lungă, dar fără a putea fi măsurată. Nouă ni se părea…infinită. Dar, desigur că relativitatea în care trăiam de mult timp, ne făcea să nu apreciem corect anumite limite.

Când, în sfârşit, lupta cu conştiinţa era câştigată, Mama Universului Albastru ne cuprindea tandru în nemărginirea Sa, dăruindu-ne ultima legătură cu Fiinţa Sa.

Bineînţeles că eram cu toţii pregătiţi de acum, pentru manifestarea prin Creaţie a Iubirii.

Mai rămăsese ceva de făcut: fiecare dintre noi primea o repartiţie pe câte o planetă nou creată. Cu aceasta eram acordaţi pe aceeaşi lungime de undă.

***

Aici. Imensităţi de Frumuseţe. Energie Pură. Ireal plantat în Real. Armonie Multiversală.

La început, va fi Cuvântul… Apoi Veţi fi Voi şi Cuvântul Meu către Voi.

Recomandări: G2b2i3, George, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw 

Rugăciunea tuturor simţurilor – 4

Atingerea

Auzul şi văzul ne menţin în preajma lui Dumnezeu, dar prezenţa nu se transformă în îmbrăţişare decât prin atingere. De altfel, aceasta este succesiunea indicată de sfântul Ioan în prima sa Epistolă, ca şi cum uzul fiecărui simţ ar manifesta un anumit grad de intimitate cu Cuvântul Vieţii:

,,Ce era de la început,

ce am auzit,

ce am văzut cu ochii noştri,

ce am privit

şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii,

şi Viaţa s-a arătat

şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim” (I Ioan 1, 1-2)

Ceea ce auzim, vedem sau atingem, precizează sfântul Ioan, este ,,ceea ce este de la începuturi”. Noi nu avem nimic de adăugat, nimic de inventat; trebuie doar să ne aplicăm simţurile noastre la ceea ce este, pentru ca ,,acesta” să se poată manifesta.

Uneori, atingerea sperie, ca şi cum s-ar raporta la o senzorialitate mai densă decât cea a Auzului sau a Văzului, mai ataşată de materie, de caracterul grosier al lucrurilor.

În rugăciune, urechea devine capabilă să audă neauzitul, iar ochiul – să vadă nevăzutul. Oare rugăciunea nu face şi Atingerea capabilă să simtă neatinsul, spaţiul din sânul suprafeţei? Să ne amintim de experienţa lui Teilhard de Chardin, când a strâns în pumn o bucată de metal; aceasta a fost prima lui ,,senzaţie a lui Dumnezeu” – un infinit s-a făcut simţit în acea infimă bucăţică de univers…

,,Dacă aţi şti ce profundă este pielea”, spunea şi Paul Valéry. Da, însă depinde cum o atingi… Există persoane care ne ating ca o scoarţă de copac, iar altele ne fac să ne înfiorăm până în străfundurile fiinţei. Există mâini care ne strivesc, care ne fac să ne simţim ca nişte obiecte, ca nişte animale, şi există mâini care ne liniştesc, care ne vindecă şi uneori chiar ne îndumnezeiesc (a se vedea, de pildă, practica impunerii mâinilor, ca mijloc de vindecare dar şi ca mijloc de transmitere a graţiei).

Cei din vechime vorbeau adeseori despre rugăciunea mâinilor, referindu-se la muncă, dar oare mâinile nu se roagă decât atunci când muncesc? Oare nu se pot ruga şi când mângâie, adică atunci când devin sălaşul iubirii şi al respectului, fiind astfel ,,spiritualizate”?

Rugăciunea Atingerii este rugăciunea unui trup care nu se cramponează, care nu se încolăceşte ca un laţ în jurul celuilalt. A-L atinge pe Dumnezeu, sau a ne lăsa atinşi de El, nu înseamnă a ne simţi striviţi, ci a ne simţi învăluiţi de spaţiu. Dumnezeu nu ne sufocă niciodată.

Rugăciunea este o îmbrăţişare care ne face liberi.

Nu ne rugăm cu pumnii strânşi, nici cu ghearele, nici cu lipici în vârful degetelor…

Nu ne putem ruga decât cu braţele deschise, cu palmele oferite ,,Ţie Doamne”.

 (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Child again, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna

Rugăciunea tuturor simţurilor – 3

Văzul

Cartea lui Iov se încheie cu următoarele cuvinte, care par a indica o anumită superioritate a vederii asupra auzului: ,,Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă.” (Iov 42, 5-6).

Ascultarea menţine distanţa; prin privire, prezenţa apare în proximitatea fiinţei noastre. A auzi pe cineva nu este chiar acelaşi lucru cu a-l vedea; or, omul doreşte şi să vadă, iar dacă vorbim despre Dumnezeu, omul doreşte să-L vadă ,,aşa cum este”, după cum spune sfântul Ioan, şi nu doar aşa cum şi-L poate închipui sau reprezenta…

,,Ştim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.” (I Ioan 3,2).

Pentru a-L vedea pe Dumnezeu ,,aşa cum este”, şi ochiul, la fel ca şi urechea, trebuie să fie purificat. Altminteri, riscul cel mare este ca el să nu vadă decât o nălucă, o proiecţie.

Privirea noastră este atât de des împovărată de amintiri, de judecăţi, de comparaţii…

Cel ce ar vedea măcar o dată trandafirul, ar şti ce înseamnă a te ruga…

Trandafirul sau o faţă.

Acolo unde oamenii vedeau un adulter sau o păcătoasă, Iisus vedea o femeie; privirea Lui nu se oprea asupra măştii sau a grimasei, ci contempla chipul ei.

A te ruga înseamnă a contempla chipul tuturor lucrurilor, adică prezenţa Sa, apropierea Sa familiară, care constituie o dovadă a duioşiei lui Dumnezeu.

Suntem întotdeauna frumoşi în privirea unui om care se roagă; el nu se lasă păcălit de sclifoselile noastre, ci vede mai în profunzime ceea ce avem mai bun. El Îl priveşte pe Dumnezeu din noi.

Pentru a ne ruga mai bine, dacă ochii noştri ar începe să vadă ceea ce văd, dacă privirea noastră şi-ar face timp să se aşeze şi să se odihnească în ceea ce percepe, ar descoperi şi că toate lucrurile ne privesc, că toate lucrurile se roagă.

Să încetăm să aplicăm etichete.

Să trecem de la observaţie la contemplare, aceasta este mişcarea rugăciunii ochilor.

Să sesizăm tot ceea ce este invizibil, în ceea ce vedem.

Să ne îndreptăm spre acel punct inaccesibil în care toate privirile se întâlnesc.

A vedea devine viziune.

Viziunea devine uniune.

,,Devenim asemeni Lui pentru că Îl vedem aşa cum este.”

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Child again, Clipe de Cluj,  Colţu cu muzică, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna

Rugăciunea tuturor simţurilor – 2

Auzul

,,Ascultă Israele…”

Prima poruncă este ,,Ascultă”. Într-adevăr, a te ruga nu înseamnă în primul rând a vorbi cu Dumnezeu, ci mai degrabă a tăcea pentru a asculta. Iar ceea ce auzim la început nu este infinita Sa tăcere, ci hărmălaia gândurilor noastre, a reprezentărilor noastre, a conceptelor pe care ni le-am creat de-a lungul veacurilor. Să ascultăm acest zgomot, aceste rumori, puerile sau grandioase, aceste cuvinte care ne spun totuşi ceva despre Dumnezeu. ,,Ceva”… Dumnezeu nu este ,,ceva care vorbeşte”, ci ,,cineva”, a cărui prezenţă rezonează în noi şi dă uneori naştere cântecului, iar alteori cuvintelor profetice – ecouri puternice şi nesigure ale acestei Prezenţe.

A asculta… a deschide urechile… Se spune adeseori că Israel este poporul Ascultării, mai degrabă decât cel al vederii (grecii), dar de ce să privilegiem un anumit simţ în detrimentul altuia, de ce să ne rugăm mai degrabă cu un simţ decât cu altul? Există o ascultare globală, care este o atenţie globală la ceea ce este…

Este adevărat că în deşert nu există nimic de văzut. Ochii nu se prea pot sprijini de lumină… dar există cântece de nisip, freamăte de animale şi voci purtate de vânt, cuvinte lăuntrice… ,,Ascultă Israele”.

Poporul care poartă cuvântul lui Dumnezeu este poporul Ascultării.

A te ruga înseamnă a asculta.

Trebuie să ciulim urechile, şi uneori chiar să rezistăm dorinţei de a auzi ceva, până când liniştea va săpa în noi o dorinţă şi mai mare. Să înţelegem că cel care ne vorbeşte nu ne va spune niciodată nimic…

Faptul de a asculta ne înconjoară din toate părţile de tăcere, şi în această linişte sesizăm cât de ,,cu totul Altfel” este Celălalt, şi cât de pregnantă este existenţa Sa…

                                                                         (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Child Again, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Ragnar, Robert, Schtiel, Shayna

Lacul

A început să plouă. Cad stropi mari, grei, întunecaţi. În afară de sunetul liniştitor al ploii, nu se mai aude nimic. Din când în când trec maşini, stropind trecătorii de pe trotuare.

Văzduhul se întunecă din ce în ce mai mult. Negura s-a lăsat până la pământ. Plouă de câteva zile. Nicio pauză. Ieşim cât putem de puţin. Noaptea, îngrijorarea creşte. Dacă vom fi inundaţi? Până acum am scăpat, dar nu e niciun semn de potolire a ploii. Digul de lângă râu e destul de înalt. Apa a crescut mai mult decât oricând.

Oamenii sunt posomorâţi, umbrele nu mai găseşti pe la niciun magazin. Unii au pelerine lungi, alţii şi-au croit nişte mantale din saci de plastic. Umezeala îţi pătrunde până la creier. Nu mai judecă nimeni chiar corect. Ne străduim să păstrăm o oarecare ordine în relaţii, ca să putem să ne vedem de treburile zilnice. E destul de greu.

A trecut mai mult de o săptămână. Neoanele stau aprinse toată ziua şi toată noaptea. Autorităţile au pus paznici care să dea alarma în caz de urgenţă. Încă rezistăm.

Am luat legătura cu exteriorul. Nicăieri în ţară nu mai plouă, de atâta timp. Se pare că norii stau adunaţi doar deasupra localităţii noastre. Semne de întrebare. Lipsă de răspunsuri.

Apa mai are un metru până la marginea digului. Ne e teamă să nu se rupă. Mai la vale, lacul a crescut şi el, până la limitele prevăzute. Dar ploaia nu s-a oprit. Ce ne facem? Cei care locuiesc la altitudine joasă au început să-şi ducă bagaje la cei de mai sus. Li s-a adunat apa în curţi, la unii a intrat şi în case. La activităţile de pregătire pentru situaţii de dezastre naturale, ni s-a comunicat care este nivelul la care trebuie să urcăm. Ne pregătim cu toţii. Unii sunt la limita depresiei.

Ne sosesc ajutoare. Dar nimeni nu poate opri ploaia. Şi nimeni nu ştie de ce s-au concentrat atâţia nori deasupra noastră. Oare i-a atras lacul?

***

A doua săptămână. Am avut dreptate. Lacul era de vină. Toţi norii s-au adunat, acum, deasupra lacului. De la distanţă e o privelişte paradoxală. S-a creat un flux între nori şi apa lacului.

Am scăpat, cât de cât, cu bine. N-au fost pagube mari. Am rămas cu o mare nedumerire. Ce-a fost asta? Şi încă mai e.

Ziua ne adunăm pe malul lacului şi privim. Fluxul continuă. Bineînţeles că malurile sunt altele, mai aproape, mult mai aproape de sat. Privim tot cu îngrijorare. Ce se întâmplă? A venit şi televiziunea. Toţi tac şi privesc sau filmează. E liniştea apei. Ne simţim mici şi nevrednici. Ne gândim că merităm o scuturătură pentru felul în care ne-am purtat cu propriul pământ.

***

S-a oprit. Încă e o atmosferă întunecată. Lacul e negru şi s-a mărit mult. În jurul lui a apărut o perdea de aburi. În afară s-a făcut lumină. Respirăm uşuraţi. Dar priveliştea lacului te înfioară. Înainte era verde şi limpede.

Ne-am reluat activităţile cotidiene. De undeva, o tăcere profundă ne-a marcat sufletele. Suntem mai gânditori, ne purtăm mai grijuliu unii cu alţii, jignirile au dispărut. Certăreţilor parcă le e teamă să se mai manifeste ca până acum. Cei care minţeau cam mult umblă cu privirile în pământ şi nu scot o vorbă, decât dacă sunt întrebaţi. Bârfitorii nu mai ies pe la colţuri. Nu mai vezi priviri pline de invidie sau răutate. Cei care nu simt frumos, nu te mai privesc în ochi. Au rămas doar privirile limpezi ale copiilor şi cele ale oamenilor buni. CEVA ne-a schimbat.

***

Erau pe marginea lacului, ca-n fiecare zi. Cei care n-aveau ce face. I-am văzut venind în fugă,  fluturându-şi mâinile. Ne chemau. Ne-am grăbit să le răspundem. Erau agitaţi. Ne-am dus spre lac. Culoarea acestuia se schimbase, nu mai era negru, se făcuse verde-închis. La suprafaţă, o mulţime de spinări negre, ca de piatră, se mişcau de colo-colo, în limita spaţiului oferit de apă. Erau de forma unor balene, cu o crustă neagră pe corp şi având vreo doi-trei metri fiecare. Ni se păreau nişte fiinţe mari şi greoaie. Peşti? Mamifere?

Nu se uitau la noi. Înotau tot timpul, mişcându-se la suprafaţa lacului. Erau foarte multe. Le-am numit balenele negre.

Cineva a aruncat o piatră. Nu am perceput sunetul izbirii de apă şi nu s-au format unde. Dar s-a ridicat iarăşi perdeaua de aburi (aşa credeam noi). Am înţeles că trebuia să le lăsăm în pace.

Au trecut zile. În jurul lacului, zarvă mare. Oficialităţi cu tot felul de aparate. De câte ori voiau să testeze ceva care ar fi perturbat viaţa fiinţelor negre, se ridica perdeaua de aburi şi nu puteau face nimic. Era un ecran de protecţie.

Acolo era linişte. Nu se auzea decât plescăitul cozilor lor în apă. Ne lăsau să ne uităm. Le simţeam pacea. Era multă pace în sufletele lor. Ne-o transmiteau şi nouă. Cine se apropia de lac, devenea alt om. Devenea OM. Ne doream să rămână acolo veşnic. Erau fiinţe telepate, care nu transmiteau gânduri, ci sentimente. A fost cea mai frumoasă perioadă. Le-am întrebat de unde vin şi am simţit adâncul pământului. Era dincolo de puterea noastră de înţelegere cum au ajuns aici.

***

A mai trecut o săptămână. Le vizitez în fiecare zi. Mă simt bine în preajma lor. Ieri am atins apa cu degetul. Nu s-au format unde, dar nici perdeaua de aburi nu s-a interpus între mine şi ele. Însă, altceva s-a întâmplat. Cea care era în apropierea mea a ridicat privirea. Era prima dată. Două raze albastre mi-au pătruns în minte, sau în suflet, habar n-am. Dar am aflat. Am ştiut că sunt aici de când lumea, că le-am făcut să sufere cu inconştienţa şi egoismul nostru şi cu mare greutate s-au desprins de interiorul pământului, ca să vină să ne avertizeze. Au considerat că trebuie să ne comunice să ne schimbăm, ca să nu distrugem totul.

Vor mai rezista încă o săptămână, apoi vor pleca. Atmosfera noastră le îmbolnăveşte.

***

Au sosit echipaje de la mai multe televiziuni. Ultima zi. Toţi au pregătit camerele să filmeze. Malurile lacului au devenit  neîncăpătoare. Nu ştiam ce va urma.

Deodată, toate au înălţat capetele şi le-am putut vedea ochii. Mii de raze albastre au transmis mesajul lor, lumii. Au transmis ceva peste gândire. Au fost zece minute de integrare în universal. Am înţeles cu toţii.

Rămas bun, fiinţe negre.

După alte câteva minute, perdeaua de aburi şi-a făcut apariţia şi noi ne-am retras. Se pregăteau de plecare. A început iarăşi să plouă. Pentru puţin timp ne-a fost teamă. Nu am mai văzut nimic pe lac. Am simţit o strângere de inimă la gândul că nu le vom revedea. Dar şi-au îndeplinit misiunea.

***

Azi m-am întors. Mi-era dor. Lacul a redevenit cel dinainte. M-am aşezat aproape de apă, privind printre undele curate. Am întins mâna. Am simţit ceva în palmă. Când am deschis-o, o piatră mică, neagră, cu formă de balenă, îşi reflecta razele albastre în ochii mei.

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna

Rugăciunea tuturor simţurilor – 1

Dacă dorim să medităm şi să ne rugăm, trebuie oare să ne eliberăm de tirania simţurilor? Este rugăciunea creştină un proces de ,,rupere” din carne, pentru a merge mai repede, ca ,,spirit pur”, către Cel Care este Spirit Pur?

Oare nu spune şi Iisus în Evanghelie: ,,Dumnezeu este Spirit şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în spirit şi în adevăr” (Ioan, 4, 24)? Trebuie totuşi să consultăm vocabularul grecesc. Termenul pe care noi l-am tradus prin ,,spirit” în text, este oare nous, intelectul sau pneuma, suflul divin?

,,… patrie en pneumati kaî aletheia” (în textul din Vulgate: in spiritu et veritate oportet adorare: spiritus, şi nu mens sau intellectus).

A te ruga en pneumati nu înseamnă deci ,,a lăsa deoparte folosirea simţurilor”, a închide uşa percepţiilor, ci dimpotrivă a le-o deschide, a introduce  pneuma, suflu în fiecare dintre ele, pentru ca să devină organe ale cunoaşterii lui Dumnezeu.

De altfel, aşa au înţeles aceasta şi Părinţii Bisericii atunci când au elaborat doctrina ,,simţurilor spirituale”, adică a simţurilor spiritualizate, locuite, animate de Duhul lui Dumnezeu, în antropologia creştină omul nefiind ,,mormântul sufletului” (după cum spune Platon), ci ,,Templul Spiritului” (după cum spune sfântul Pavel).

Origene, şi după el Grigorie din Nyssa, Macarie, Diadoh din Foticeea, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, vor propune o întreagă pedagogie a simţurilor spirituale, în legătură, de altfel, şi cu viaţa duhovnicească, căci problema rămâne aceea de a ne ridica din domeniul sensibil către împărăţia aflată ,,dincolo de simţuri”, ,,a păşi de la aceste realităţi trecătoare la realitatea nepieritoare”. Simţurile nu sunt distruse, ci transfigurate; ele devin simţuri divine, care fac omul din ce în ce mai ,,capax dei”.

,,O examinare a problemei ne va face să spunem, potrivit Scripturii, că există un fel de simţ divin pe care preafericitul îl găseşte în prezent, după spusele lui Solomon: ,,vei găsi un simţ divin”. Iar acest simţ cuprinde mai multe feluri: vederea, care poate fixa realităţile superioare trupului, din care fac parte heruvimii şi serafimii; auzul, care percepe sunete a căror sursă nu este în aer; gustul, pentru a savura pâinea pogorâtă din cer şi care a dat viaţă lumii; tot astfel, mirosul, care simte acele parfumuri despre care vorbea Pavel, când spune că ,,Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă” (Efeseni 5,2); atingerea, graţie căreia Ioan afirmă că a atins cu mâinile lui ,,Logosul Vieţii”. ,,După dobândirea simţului divin, preafericiţii profeţi priveau dumnezeieşte, auzeau dumnezeieşte, gustau şi miroseau tot astfel, ca să zicem aşa, cu un simţ mai presus de fire; iar ei atingeau Logosul prin credinţă, precum o boare sosită de departe pentru a-i vindeca. Astfel, ei vedeau ceea ce scriu că au văzut, auzeau ceea ce spun că au auzit, simţeau senzaţii de acelaşi fel când mâncau, după cum au scris, ,,sulul” unei cărţi ce le era oferită.” (Origene, C. Cels I, 48)

Tot Origene afirmă că Dumnezeu, care locuieşte într-o ,,lumină nepătrunsă”, este perceptibil într-un anumit fel prin simţuri, şi nu numai prin inimă şi prin minte, pentru că El s-a întrupat cu adevărat în Iisus Hristos. După cum va spune şi Irineu: ,,Iisus este văzut în nevăzut”. Pe Dumnezeu nu L-a văzut şi nu-L va vedea niciodată nimeni. Dumnezeu nu este sesizabil, comprehensibil, decât în creaţia sau ,,umanitatea” Sa.

Hristos devine obiectul percepţiei fiecărui simţ al sufletului. El se numeşte ,,adevărata lumină”, pentru a lumina ochii sufletului; ,,verbul”, pentru a fi auzit, ,,pâinea”, pentru a fi gustat; tot astfel El este numit ,,uleiul de mir şi de nard”, pentru ca sufletul să se delecteze cu mirosul logosului; el a devenit ,,Verbul făcut trup”, palpabil şi sesizabil, pentru ca omul inferior să poată sesiza Cuvântul Vieţii. Acelaşi Verb al lui Dumnezeu este toate acestea (Lumina, verbul etc.). El devine astfel în urma unei rugăciuni pline de fervoare, şi nu permite ca vreunul dintre simţurile spirituale să fie lipsit de har (Origene, în Cant.II).

Să medităm şi să ne rugăm în toate simţurile

În rugăciune, înainte de a ilumina, opera Duhului este de a vindeca, de a-i reda omului buna funcţionare a simţurilor sale, pentru a-i permite – cu adevărat – să vadă, să audă, să atingă, să miroase, să guste ,,ceea ce este” şi să pătrundă în Prezenţa ,,Celui ce Este”.

Exerciţiul meditativ al tuturor simţurilor ar putea fi, astfel, introducerea într-o stare de rugăciune profundă.

Trebuie să considerăm simţurile ca pe nişte aliaţi, nu ca pe nişte duşmani sau obstacole în calea graţiei.

Tot ceea ce ştim despre Dumnezeu, tot un om ştie. Tot ce ştie omul despre Dumnezeu, ştie în trupul lui. Conform tradiţiei ortodoxe, Pavel Evdokimov vorbeşte despre un ,,sentiment al lui Dumnezeu”, indicând participarea întregii fiinţe la rugăciune.

În studiul contemporan al proceselor de memorie, se cunoaşte mai bine importanţa corpului. Noi nu ne amintim decât de ceea ce am experimentat cu adevărat în trupul nostru. În tradiţia străveche, a-ţi aminti de Dumnezeu nu este un simplu act al minţii şi al inimii, ci înseamnă a păstra în sinea ta amprenta unei prezenţe. ,,Umblă în prezenţa Mea şi fii desăvârşit”, îi spunea Dumnezeu lui Avram.

A te ruga nu înseamnă a te gândi la Dumnezeu; înseamnă a întreţine senzaţia unei prezenţe care te învăluie şi te ghidează.

Desigur, această prezenţă nu trebuie redusă la senzaţia pe care o putem noi avea despre ea (şi nici la înţelegerea sau iubirea noastră pentru ea).

Prezenţa ne copleşeşte total percepţiile, dar cu toate acestea, ,,potrivit capacităţii noastre” (care poate fi mereu lărgită), ea se transmite cu adevărat fiinţei noastre.

Esenţa lui Dumnezeu rămâne nepătrunsă, şi am putea spune că simţurilor noastre li se transmite energia Sa, dacă ar fi să reluăm distincţiile lui Grigorie Palamas. Nu ne aflăm în inima soarelui, şi totuşi fiecare rază a luminii sale este tot soarele… A te ruga înseamnă a fi gol şi a te lăsa mângâiat de razele soarelui.

Asceza începe printr-o purificare a tuturor simţurilor, pe care trebuie să le punem la unison cu prezenţa necreatului, să le facem tăcute, fără interpretările mentalului. Cu alte cuvinte, trebuie să le ,,dezgolim”, pregătindu-le pentru îmbrăţişarea Celui ce este.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky,  George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw

Sfaturi pentru părinţi – 4

Unele particularităţi din mediul familial pot face ca un copil să fie mai mult sau mai puţin în măsură să profite de şcoală pentru noi experienţe. Diferite probleme şcolare îşi au rădăcinile în dinamica familială în care evoluează copilul. Valorile care îi sunt oferite, coerenţa părinţilor în atitudinile lor educative şi locul copiilor printre fraţi sunt factori care influenţează adaptarea la şcoală. Este interesant de observat situaţia în care al doilea copil este mai puţin interesat de învăţătură, atunci când fratele mai mare este primul din clasă. Şi dacă se întâmplă invers este greu de acceptat. De fapt, se ajunge ca acestui al doilea copil, dacă învaţă mai repede decât cel mare şi îl ajunge din urmă, să îi fie greu să accepte să-l depăşească. Copiii au tendinţa să se deosebească unii de alţii pentru a ,,obţine atenţia” părinţilor. Copiii cu vârste apropiate se disting adesea unii de alţii, dezvoltând competenţe diferite. Nu este, deci, o situaţie rară într-o familie ca, atunci când primul copil excelează la şcoală, cel de-al doilea să reuşească în sport sau în artă, în timp ce al treilea va fi în măsură să reuşească la şcoală sau în toate domeniile care îl vor deosebi de ceilalţi. Important este faptul că fiecare are sentimentul că devine ,,suveran” într-un domeniu care contează în ochii părinţilor.

Loialitatea care există între fraţi şi surori poate atrage după sine neplăceri atât de importante, încât al doilea copil preferă să facă ,,sub-performanţă” pentru că, adesea, inconştient, nu suportă ideea de a-l depăşi pe cel mare.

Echilibrul familial este, de asemenea, construit pe ideea de roluri, de ,,misiuni” pe care fiecare le are, uneori cu preţul problemelor de dezvoltare pentru unul sau mai mulţi dintre membrii familiei. Aceasta atrage după sine ,,răul de şcoală”, suficient de des întâlnit.

Dezmembrarea familiei are un rol esenţial asupra dezvoltării copiilor. Copiii provenind din părinţi separaţi nu se simt în mod necesar mai rău în propria piele după ce a trecut criza, şi nici nu prezintă, în mod automat, probleme la şcoală. Dacă majoritatea dintre ei se adaptează bine separării părinţilor, unii, dimpotrivă, suportă cu greutate consecinţele, nu atât din cauza separării în sine, cât din cauza schimbărilor pe care acestea le impun.

În perioada de separare copiii trăiesc mai stresaţi şi devin atenţi la şicanele dintre părinţi. Sentimentul de siguranţă scade şi asta are, în general, un impact asupra deprinderilor de socializare şi de învăţare chiar dacă, în cele din urmă, mulţi dintre ei se adaptează. Odată criza trecută, copiii continuă, totuşi, să trăiască toată gama de emoţii legate de părinţii lor, ceea ce îi face adesea mai puţin disponibili pentru şcoală. Uneori acumulează întârzieri care le minează încrederea în ei şi chiar motivaţia, dacă valul eşecurilor şcolare se dezlănţuie. Această perioadă de pierderi şi de tristeţe îi obligă să se adapteze continuu, ceea ce le solicită multă energie şi îi face mult mai puţin disponibili pentru învăţătură. Separarea de părinţi schimbă locul copilului în sânul familiei.

În aceste situaţii, copiii sunt nevoiţi să recunoască faptul că părinţii nu sunt atât de perfecţi cum i-au crezut. Idealizarea părinţilor contribuie la dezvoltarea sentimentului de siguranţă şi facilitează integrarea regulilor; dar celui care este privat prea devreme îi este greu să respecte autoritatea şi să se conformeze sistemului în care evoluează. Pierderea reperelor interne este una dintre faţetele cele mai dificile ale separării.

Probleme care apar frecvent, în rândul copiilor:

• Agitaţie şi probleme de atenţie (uneori confundate cu problemele de motivaţie sau de depresiune);
• Personalităţi anxioase (lipsă de siguranţă interioară);
• Inhibiţie;
• Narcisism (se interesează de alţii numai pentru folosul propriu);
• Devalorizare (sentiment de competenţă redus);
• Dependenţă de adult sau hiperindependenţă;
• Puţină interiorizare şi introspecţie (adesea din lipsă de dezvoltare a limbajului, care nu poate acţiona ca un instrument de autoreglare);
• Exces de teamă şi culpabilitate;
• Absenţa fricii şi a culpabilităţii (de unde dificultatea de a interioriza interdicţiile, de a controla comportamentele şi impulsivitatea; prin urmare, intoleranţa la frustrare şi probleme în relaţiile sociale);
• Sărăcie a vieţii imaginare şi a creativităţii;
• Exacerbarea lumii imaginare devenită un ,,refugiu”, pentru a se sustrage marii tensiuni a anturajului imediat sau, dimpotrivă, un foarte mare vid emoţional;
• Dizarmonie în dezvoltare, unele sfere rămânând imature, în timp ce altele evoluează normal;
• Imaturitate şi mare dependenţă de mediu;
• ,,Mici adulţi” hiperintelectualizaţi, dar inabili psihic şi social;
• Căutare de stimuli intenşi (în măsura în care cotidianul ,,obişnuit” este dispreţuit).

Disciplina trăită în respect şi calm este recunoscută în toate mediile de educaţie ca o valoare organizatoare a reperelor interioare şi sociale ale copiilor, repere care îi ajută să se adapteze lumii care îi aşteaptă.

                                                 (Marie-Claude Béliveau – Necazurile micului şcolar)

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw