Dezvoltarea şcolarului mic – generalităţi


Psihologia vârstelor concepe dezvoltarea fiinţei umane ca o devenire complexă, unitară şi integratoare, ce se realizează în trei planuri fundamentale: biologic, psihic şi social.

Dezvoltarea biologică constă în procesul de creştere şi maturizare fizică a organismului, în schimbări cantitative şi calitative ale activităţii nervoase superioare.

Dezvoltarea psihică se referă la apariţia şi manifestarea proceselor, însuşirilor, stărilor şi structurilor psihice la nivele funcţionale tot mai înalte, care să permită adaptarea individului la condiţiile şi cerinţele mediului natural şi sociocultural.

Dezvoltarea socială implică amplificarea posibilităţilor de relaţionare cu ceilalţi şi acomodarea optimă a propriei conduite cu multiplele cerinţe sociale.

Maturizarea este procesul ce presupune modificările organice şi nervoase ce apar în funcţiunea factorilor genetici. Dezvoltarea psihică este condiţionată şi determinată şi de maturizarea organică şi fiziologică.

Maturizarea, cu mecanismele ei programate ereditar, direcţionează din interior dezvoltarea individuală şi se produce relativ spontan, sub influenţa elementelor ereditare.

Maturizarea psihică reprezintă nivelul optim atins de individ în concordanţă cu cerinţele sociale şi posibilităţile interne pe care le are. Este determinată atât de maturizarea logică cât şi de activitatea externă.

În literatura psihopedagogică românească, sunt consideraţi ca factori ai dezvoltării ontogenetice ereditatea, mediul şi educaţia.

,,Ereditatea este însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generaţie la alta, mesajele de specificitate (ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma codului genetic.”[1]  

Moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi potenţialităţi şi nu ca o transmitere a trăsăturilor antecesorilor. Rolul eredităţii în dezvoltare este de premisă naturală.

Mediul, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interacţionează direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale.[2]

Termenul de nişă de dezvoltare, introdus de Super şi Harkeness (1986), desemnează totalitatea elementelor cu care un copil intră în relaţie la o vârstă dată. [3]

Structura unei nişe de dezvoltare vizează:

–          obiectele şi locurile accesibile copilului la diferite vârste;

–          răspunsurile şi reacţiile anturajului faţă de copil;

–          cerinţele adultului faţă de competenţele încurajate, vârsta la care sunt solicitate şi nivelul de performanţă solicitat;

–          activităţile impuse, propuse copilului sau acceptate de acesta.

Nişele de dezvoltare diferă de la o cultură la alta (de exemplu, cea de tip occidental faţă de cea tradiţională africană).

Reprezentările sociale despre copil şi copilărie sunt un amestec între ceea ce este în realitate copilul la o vârstă dată şi ce se crede că este. O aceeaşi realitate infantilă în culturi diferite, prezintă alte dominante de activitate sub raportul utilizării bugetului de timp.

Acţiunea mediului poate fi o şansă a dezvoltării (un mediu favorabil), dar şi o frână sau chiar un blocaj al dezvoltării.

Educaţia este activitatea socială complexă, organizată, de dezvoltare a personalităţii în vederea integrării active şi creative în viaţa socială.[4]

,,Societatea umană a perfecţionat în timp un mecanism special de diminuare a imprevizibilului şi de creştere a controlului asupra procesului dezvoltării individuale. Acest rol îl îndeplineşte educaţia.” (A. Cosmovici)[5]

Educaţia acţionează ca factor de transformare a potenţialului ereditar, dar şi ca mobilizator al factorilor de mediu.

Prin modul în care este concepută, educaţia fixează direcţiile de dezvoltare psihică, asigură dezvoltarea fiinţei umane, contribuie la accelerarea dezvoltării.

Autoeducaţia perfecţionează construcţia personalităţii, o definitivează.

Relaţia dintre educaţie şi dezvoltare este reciprocă: educaţia depinde de stadiul de dezvoltare în care se află elevul, iar acţiunea educativă conduce la o nouă dezvoltare.

Dezvoltarea este împărţită în perioade de timp care sunt denumite cu ajutorul conceptelor de  vârstă, etapă, stadiu. Stadiul devine un instrument în stabilirea distanţei între ceea ce este considerat normal la un anumit nivel al dezvoltării şi ceea ce înseamnă un avans sau o întârziere.

  1. N. Leontiev propune următoarele stadii de evoluţie ontogenetică:

● stadiul copilului mic (0-3 ani) – perioada de însuşire a deprinderilor elementare de autoservire şi a mersului şi vorbirii;

● perioada preşcolară (3-6,7 ani) – punerea bazelor personalităţii;

● perioada şcolară mică (6,7-10 ani) – formarea de strategii de învăţare organizată;

● perioada şcolară mijlocie (10-14 ani) – accelerarea dezvoltării şi maturizării în toate sferele activităţii psihice;

● perioada adolescenţei (14-18 ani) – dezvoltare psihică şi orientare socioprofesională.

Autorii români diferenţiază următoarele stadii de dezvoltare, după tipul de activitate fundamentală, rolul social al individului şi vârsta cronologică:

  • Stadiul prenatal;
  • Stadiul copilului mic – de la naştere până la un an;
  • Stadiul copilului antepreşcolar – de la 1 la 3 ani;
  • Stadiul copilului preşcolar – de la 3 la 6-7 ani;
  • Stadiul copilului şcolar cu subetapele:

– stadiul şcolarului mic, de la 6-7 ani la 10-11 ani;

– stadiul şcolarului mijlociu (pubertatea), de la 10-11 ani la 14-15 ani;

– stadiul şcolarului mare (adolescentul), de la 14-15 ani la 18-19 ani;

●   Stadiul vârstei adulte cu subetapele:

– tinereţea;

– maturitatea;

– bătrâneţea.

Stadialitatea dezvoltării psihice urmează următoarele principii:

–          fiecare stadiu ocupă o anumită poziţie;

–          dezvoltarea este fundamental diferită în fiecare stadiu;

–          stadiile sunt unităţi deschise, achiziţiile dintr-un stadiu fiind premise necesare ale achiziţiilor din stadiile ulterioare;

–          în fiecare stadiu există momente de debut, ascendenţă şi regresie.


[1] A. Cosmovici, Psihologie şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 25

[2] Idem, p. 27

[3] Idem, p. 28

[4] Frăsineanu E., Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Ed. Arves, 2003, p. 46

[5] Cosmovici A., Psihologie şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 29

2 comentarii

Din categoria Material didactic, Psihologie şi pedagogie

2 răspunsuri la „Dezvoltarea şcolarului mic – generalităţi

  1. Just Me...Carla

    …articol extrem de obiectiv,doar imi voi permite sa adaug ca psihologia nu este „completa” fara a accepta psihologia transpersonala…chiar in cazul copiiilor in varsta de pana la 7 ani este foarte de dorit a se depasi limitarea,exact cum ai afirmat deja in textul de mai sus.A investiga psihologic copilul de pana la 7 ani ,este o adevarata provocare,ne va vorbi despre o lume total inexistenta mintii materialiste,dar care exista ca entitate vie,energetica….

    minunat blog !!!! voi mai reveni !!! : )

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s