Arhiva zilnică: 13/01/2012

Calea pelerinului – despre rugăciune

Calea pelerinului – 4

În învăţătura dăruită de stareţ pelerinului, forţa imaginaţiei este călăuzită înspre inimă; de ce să-L cauţi în afară pe Cel care se află înăuntru – deşi această noţiune de exterior şi interior este necesar să fie relativizată – oare nu umple El totul? Important este să-ţi stabileşti un loc unde prezenţa Sa se simte mai pregnant. Pentru isihaşti, locul privilegiat, ,,locul lui Dumnezeu”, este inima.

,,Să ai o inimă şi vei fi mântuit.” A avea o inimă nu înseamnă numai a te concentra asupra unei anumite părţi a trupului, ci reprezintă un anumit fel de a fi, de a vedea, de a respira cu inima. Trăsătura specifică a inimii este familiaritatea cu toţi şi cu toate, trăirea nu într-o lume de obiecte ci într-o lume de prezenţe. Rugăciunea isihastă are ca scop această trezire a inimii, această sensibilitate faţă de prezenţa lui Dumnezeu în toţi şi în toate, şi această prezenţă face din toate lucrurile nu nişte fenomene în sensul obişnuit al cuvântului, ci adevărate ,,epifanii” – manifestări ale inaccesibilului Dumnezeu. Rugăciunea lui Grigorie din Nanianz exprimă foarte bine această stare de trezire a inimii atunci când el spune: ,,O, Tu, Cel Dincolo de Toate”.

,,Tu” – senzaţie de intimitate, de prezenţă, şi ,,Dincolo de Toate” – simţul alterităţii, al Naturii radical diferite a Celui căruia I se adresează. Inima recunoaşte Necunoscutul în ceea ce o înconjoară şi prezenţa inefabilă a lui Dumnezeu – Transcendenţa şi în acelaşi timp Imanenţa Sa.

A avea o inimă înseamnă a fi centrat, a ieşi din starea de dispersie a mentalului, în care gândurile hălăduiesc necontrolate. Inima are o funcţie de integrare a personalităţii – integrarea funcţiei vitale şi a funcţiei intelectuale –, de unde s-a şi ajuns la această experienţă de ,,a coborî mintea în inimă”, pentru a o linişti, a o centra, a face din inimă însuşi organul conştiinţei, o conştiinţă non-raţionatoare, mai degrabă intuitivă decât analitică, fiinţele şi lucrurile fiind percepute, la modul global, atât în caracterul lor trecător cât şi în cel etern. Este o percepţie plină de iubire care îţi permite să ,,vezi” mai bine ceea ce este. Prin această coborâre a minţii în inimă – care nu este o mişcare spaţio-temporală, ci un act de integrare, un mod de a ne centra gândirea, de a ne cordializa conştiinţa – , ne apropiem de inima lui Hristos şi de privirea Sa ,,nejudecătoare” asupra tuturor celor pe care-i întâlneşte.

Acestei ,,coborâri” a minţii i-am putea adăuga ,,urcarea energiei vitale” în inimă, fie că este vorba despre pulsiunea genitală sau despre o altă pulsiune. Inima este o facultate care transformă elanul orbesc al pulsiunii în energie a iubirii; dimensiunea animală a omului nu este negată ci, în inimă, ea se personalizează – omul nu este numai un animal înzestrat cu raţiune, el este de asemenea un animal capabil de a iubi, cu alte cuvinte, capabil de respect, iar inima este locul în care libidoul accede la această dimensiune. Dacă lipseşte inima, iubirea nu este decât frecarea a două epiderme, un extaz dureros precum al câinilor, şi nu întâlnirea a două persoane.

În această atitudine de şedere tăcută, de atenţie îndreptată asupra suflului şi de prezenţă în inimă, stareţul îi cere pelerinului să invoce Numele lui Iisus. ,,Rosteşte odată cu respiraţia: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.”

În alte limbi, tonalitatea şi muzicalitatea acestei formule de rugăciune poate fi alterată. ,,Kirie eleison” din limba greacă, formula repetată de călugării de pe muntele Athos, are o calitate sonoră şi vibratorie specială, asemănătoare cu „Doamne miluieşte!”, dar în alte limbi o traducere mot-à-mot poate suna fad, făcând să se piardă ,,încărcătura” formulei. Este cunoscută importanţa pe care anticii o acordau Sunetului, climatul pe care acesta îl poate induce într-o persoană, fie că este vorba despre cântecul bizantin sau gregorian; ei observau puterea cântecelor sacre tradiţionale prin intermediul cărora Dumnezeu, spuneau ei, îşi poate transmite energia, realizând transformarea omului. Nu putem învăţa să cântăm dintr-o carte – de aici rezultă, din nou, cât de importantă este iniţierea, singura care poate să ne dea sunetul sau tonul corect al invocaţiei.

………………………………………………………………………………………………………..

La ,,Doamne miluieşte” se adaugă în general Numele lui Iisus, al lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Sfinţii părinţi insistă foarte mult asupra importanţei Numelui lui Iisus în rugăciune, pentru că astfel însăşi prezenţa lui ,,Theantropos”, a Dumnezeului-om se apropie de noi; realizăm că Dumnezeu nu este fără om şi că omul nu este fără Dumnezeu – în El, Dumnezeu şi omul sunt indisolubil uniţi ,,fără confuzie şi fără separare”.

(Scrieri despre isihasm – Jean Yves Leloup)

Recomandări: Androxa, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, Ioan Usca, Peter, Ragnar,Rokssana, Schtiel, Shayna, Teo Negură, Theodora, Vizualw

14 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita