Calea pelerinului – despre rugăciune – 6

Calea pelerinului – 6

(…)

Stareţul îi propune pelerinului un ,,antrenament” progresiv: 3 000 de invocaţii pe zi, apoi 6 000, apoi 12 000… putem fi şocaţi de acest aspect ,,cantitativ”! Stareţul ne reaminteşte un aspect esenţial: calitatea rugăciunii nu depinde de noi, ci Dumnezeu o dă, însă cantitatea este ceea ce putem noi să-I oferim lui Dumnezeu (,,timpul pe care ţi-l petreci cu trandafirul tău îl face pe acesta atât de preţios”). Cantitatea este ceea ce ţine de natura noastră, de efortul nostru; ea nu provoacă graţia, nu este cauza acesteia, dar ea ne aduce în starea şi condiţia optimă de non-distragere pentru a-l primi pe Înger atunci când va trece pe la noi…

Rugăciunea trebuie să fie frecventă, căci perfecţiunea şi corectitudinea rugăciunii noastre nu depind de noi, după cum spune şi apostolul Pavel: ,,Noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie (Romani 8,26). Numai sârguinţa a fost lăsată în puterea noastră, ca mijloc de a atinge puritatea, care este maica oricărui bine spiritual” (Mărturisirea pelerinului rus).

Primele efecte ale acestei repetări neîncetate nu sunt foarte agreabile; când aduci o luminiţă într-o încăpere întunecată, această lumină ne revelează tot ceea ce este ascuns sau dezordonat în încăpere. Primul efect al luminii, după orbirea iniţială, este de a ne revela propria umbră. Dacă am rămâne în orbire, munca nu ar putea fi realizată; încăperea inimii nu ar fi transformată. Uneori, noi preferăm orbirea în locul luminii, pentru a nu fi nevoiţi să ne transformăm…

,,Timp de o săptămână, singur în grădină, m-am pus să învăţ cu mult sârg rugăciunea necontenită după sfaturile stareţului. La început îmi părea că merge bine, dar, încetul cu încetul, am început să simt o mare greutate. Mă cuprinsese oboseala şi somnul şi un nor gros de gânduri străine mă învăluia. Supărat, am dat fuga la stareţ şi i-am descris starea mea sufletească. M-a primit cu bunătate şi mi-a zis:

,, – Dragă frate, este războiul purtat de lumea întunericului împotriva ta: nimic nu-i este mai groaznic, decât curăţenia inimii tale; ea încearcă să te întoarcă şi să te împiedice a învăţa rugăciunea. Dar vrăjmaşul nu face decât atât cât îi îngăduie Dumnezeu şi nimic mai mult decât e de trebuinţă. Se pare că tu ai nevoie de o încercare a umilinţei şi că e prea grabnic pentru tine să ţi se deschidă poarta, după râvna inimii tale; eşti primejduit să cazi în iubirea de sine duhovnicească.”

………………………………………………………………………………………………………………………………………

Shatan (Satana) înseamnă ,,obstacol” în limba ebraică; simultan cu trezirea dorinţei noastre de unire cu Hristos sau cu Dumnezeu, se trezeşte şi ceea ce i se opune, ceea ce împiedică această unire. În gândirea iudeo-creştină, Shatan nu este un alt zeu opus lui Dumnezeu, ca şi cum puterea răului şi a tenebrelor s-ar opune (ca într-o schemă dualistă) puterii binelui şi a luminii. Shatan este o creatură, a cărei funcţie este de a ne pune la încercare, de a ne ispiti, pentru a ne face mai puternici sau pur şi simplu pentru a ne face conştienţi de gradul nostru de credinţă şi de încredere în Dumnezeu.

,,Fără demoni şi fără piedicile pe care ni le pun ei în cale, nu am putea înainta”, spuneau vechii părinţi ai deşertului.

,,Vrăjmaşul spiţei omeneşti” mai este numit în cartea Apocalipsei ,,Pârâşul fraţilor noştri”. În ziua în care nu va mai fi niciun pârâş (am putea spune ,,culpabilizator”) în noi, care să ne judece pe noi sau pe fraţii noştri, va însemna că suntem ,,eliberaţi de cel Rău” şi că poate începe în noi domnia Celui pe care Grigorie din Nyssa îl numea ,,Prietenul spiţei omeneşti”. Stareţul remarcă de asemenea existenţa riscului de ,,iubire de sine duhovnicească” sau zgârcenie spirituală. Sfântul Ioan al Crucii vorbea la rândul său despre ,,hulpavnicia spirituală” a începătorilor; în ambele cazuri este vorba despre un anumit mod de a-ţi însuşi darul lui Dumnezeu, de a transforma în avere proprie ceea ce nu poate exista decât în ordinea fiinţei. Celălalt nu este un ,,lucru” pe care să-l poţi poseda; în cazul în care îl reducem la starea de obiect, numai amintirea sa ne aparţine. Novicele riscă să confunde amintirea sau gândul lui Dumnezeu cu Dumnezeu Însuşi. Emoţia care poate lua naştere în prezenţa celui iubit este mai puţin importantă decât prezenţa sa; la această etapă a drumului său, pelerinul învaţă să se detaşeze de emoţiile, de senzaţiile şi de gândurile sale, pentru a nu le idolatriza. Tot ceea ce putem noi experimenta legat de Dumnezeu ţine de domeniul ecoului – vocea Sa rămâne ,,de cealaltă parte a muntelui”.

În curând stareţul avea să moară; după ce l-a plâns, pelerinul îi descoperă prezenţa în interiorul lui însuşi: în momentele dificile îi va pune întrebări la apus de soare, iar stareţul va veni să-l înveţe în vis şi prezenţa sa va continua să-l călăuzească. În inconştientul pelerinului, stareţul a devenit precum ,,arhetipul bătrânului înţelept” care poate fi consultat în momentele în care apare o dorinţă sau o necesitate intensă.

(Scrieri despre isihasm – Jean-Yves Leloup)

Recomandări: Androxa, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, Ioan Usca, Peter, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw

Publicitate