Calea rugăciunii – 9

Calea rugăciunii – 9  

(…)… fără Hristos îndumnezeirea nu este posibilă. Întruparea Sa face posibilă comuniunea plenară dintre Dumnezeu şi om. ,,Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu.”

……………………………………………………………………………………………………….

,,Întruparea Domnului este un mister mai de neînţeles decât oricare altul. Întrupându-se, Dumnezeu nu se face înţeles decât apărând şi mai incomprehensibil. El rămâne ascuns chiar în această manifestare. Chiar şi exprimat, El este tot necunoscut.” (Maxim Mărturisitorul, Ambigua).

,,Întruparea lui Hristos nu dezvăluie misterul, ci îl aprofundează”, spune şi Simone Weil. Faptul că Dumnezeu este de neînţeles este ceva uşor de înţeles pentru mintea noastră, însă faptul că acest ceva incomprehensibil ne iubeşte şi se întrupează în timp şi spaţiu, este ceva ce întrece orice raţiune.

,,Hristos uneşte în iubire realitatea creată cu realitatea necreată şi ne arată că, prin graţie, cele două nu mai fac decât una. Tot omul intră în comuniune completă cu Dumnezeul plenitudinii şi, devenind tot ceea ce este Dumnezeu, cu excepţia identităţii de natură, primeşte în loc de sine însuşi pe Dumnezeul total.”(Maxim Mărturisitorul)

Potrivit legământului nostru de la botez, viaţa creştină nu înseamnă doar respectarea unui cod moral, ci ,,a deveni alţi Hristoşi”; înseamnă a uni în noi înşine cele două naturi, umană şi divină, creată şi necreată. Trebuie ca cele două să fie UNA ,,pentru ca lumea să creadă”.

Această uniune paradoxală care se realizează în Spirit ne re-creează după chipul şi asemănarea Fiului lui Dumnezeu. Omul îşi regăseşte frumuseţea cea dintâi întru care a fost creat.

De asemenea, ea îi face pe isihaşti să afirme, prin Grigorie Palamas, realismul experimentării lui Dumnezeu, continuând în acelaşi timp să afirme Transcendenţa Sa. Aceasta îi va face să distingă în Dumnezeu – dar fără a le separa – două aspecte fundamentale: Esenţa şi Energia.

,,De vreme ce putem să avem împărtăşire cu Dumnezeu şi întrucât esenţa supra-esenţială a lui Dumnezeu este absolut de neatins, înseamnă că există ceva între esenţa de neatins şi creaturi, care le permite acestora să se unească cu Dumnezeu. Iar dacă suprimi ceea ce este între Dumnezeu şi creatura Sa – o, ce abis! – atunci ne separi de Dumnezeu, distrugând legătura şi săpând o prăpastie mare şi de netrecut între Dumnezeu pe de o parte, şi creaţia şi îndrumarea creaturilor pe de alta. Trebuie atunci să căutăm un alt Dumnezeu, care nu numai să posede în El Însuşi propria finalitate, energie şi sfinţenie, ci care să fie şi un Dumnezeu bun – căci astfel, El nu se va mai mulţumi să existe doar pentru contemplarea Lui Însuşi – nu doar desăvârşit, ci şi întrecând orice plenitudine; într-adevăr, astfel, atunci când va voi, în bunătatea Sa, să facă bine, va putea; nu va fi doar neclintit, ci se va pune şi în mişcare; va fi astfel prezent pentru toţi, cu manifestările şi cu energiile Sale creatoare şi providenţiale. Într-un cuvânt, trebuie să căutăm un Dumnezeu cu care să ne putem împărtăşi într-un fel sau altul, pentru ca unindu-ne cu El, fiecare dintre noi să primim, în modul care ne este specific şi prin analogie participativă, fiinţa, viaţa şi îndumnezeirea.” (Triade, III)

……………………………………………………………………………………………………….

,,Se poate spune cu deplină dreptate, atât că inimile pure Îl văd pe Dumnezeu, cât şi că: nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Într-adevăr, ceea ce este invizibil prin natura Sa devine vizibil prin energiile Sale.” (Grigorie din Nyssa, Predica a VI-a despre Beatitudini)

,,Noi spunem că-L cunoaştem pe Dumnezeu prin energiile Sale, dar nu făgăduim că ne putem apropia de El în însăşi esenţa Sa, căci esenţa Sa rămâne nepătrunsă, pe când energiile Lui vin până la noi.” (Vasile din Cezareea, Scrisoarea 234)

……………………………………………………………………………………………………….

,,Realitatea nelimitată şi necuprinsă a lui Dumnezeu rămâne dincolo de orice înţelegere. Astfel, marele David, mânat de elanurile inimii sale, şi înaintând ,,din putere în putere” (Psalmul 84, 6-8), striga totuşi către Dumnezeu: ,,Tu, Doamne, eşti înălţat în veci de veci!” (Psalmul 92,9). Prin aceasta voia să spună, cred eu: în toată veşnicia veacului fără sfârşit, cel ce fuge spre Tine devine tot mai mare şi se înalţă tot mai sus, crescând mereu prin înteţirea Graţiei, în vreme ce ,,Tu rămâi acelaşi, Tu, Doamne, Împărat eşti pe vecie” (Psalmul 102, 12). (…) Într-adevăr, ceea ce percepi în fiecare clipă este desigur mult mai măreţ decât ceea ce simţeai înainte, dar cum ceea ce cauţi nu are limite, hotarul a ceea ce a fost descoperit devine, pentru cei ce urcă, punctul de plecare înspre descoperirea unor realităţi şi mai elevate.

Astfel, cel ce urcă nu se opreşte niciodată, mergând din început în început prin începuturi fără de sfârşit.

Dorinţa celui ce urcă nu poposeşte niciodată la ceea ce ştie deja; ci înălţându-se printr-o dorinţă mai mare spre una şi mai mare, el îşi continuă calea în infinit prin ascensiuni tot mai înalte” (Grigorie din Nyssa, Predica a VIII-a despre Cântarea Cântărilor)

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Colţu cu muzică, Deepiny, G1b2i3, George, Ioan Usca,  Schtiel, Shayna