Calea rugăciunii – Arsenie – 12

Calea rugăciunii – Arsenie 

Fuge

La nivel psihologic, retragerea este deci o fugă de dispersie, de agitaţie, o fugă de ceea ce ne abate de la ceea ce considerăm noi a fi esenţial, o fugă de ceea ce pune sub semnul întrebării sensul profund al vieţii noastre. Artiştii, pictorii, muzicienii sau scriitorii au şi ei uneori nevoie să fugă de relaţiile lor cele mai intime pentru a se consacra în întregime muncii lor de creaţie; singurătatea lor nu este o respingere a societăţii, ci o necesitate vitală. Henri Laborit, unul dintre marii biologi contemporani, precizează în cartea sa Elogiul fugii că fuga este un act necesar creativităţii, însemnând de asemenea ieşirea de sub incidenţa raporturilor de forţă ,,stăpân-sclav” care ne tulbură ,,hipofiza şi corticosuprarenala”: ,,Acest comportament al fugii e singurul care ne permite să rămânem normali vizavi de noi înşine, atâta timp cât majoritatea oamenilor care se consideră normali va încerca fără succes să devină astfel, urmărind să-şi stabilească dominaţia – individuală, de grup, de clasă, de naţiune, de bloc etc. Într-adevăr, experienţele arată că punerea în stare de alertă a hipofizei şi a corticosuprarenalei – care duce în cele din urmă, dacă persistă, la patologia viscerală a maladiilor numite ,,psihosomatice” – este caracteristică persoanelor dominate, sau a celor care încearcă fără succes să-şi stabilească dominaţia, sau a celor dominatoare a căror dominaţie este contestată şi care tind să şi-o menţină. Toate aceste fiinţe sunt atunci anormale, căci nu este deloc normal să suferi de ulcer la stomac, de impotenţă sexuală, de hipertensiune arterială sau de vreunul dintre nenumăratele sindroame depresive, atât de frecvente în zilele noastre. Or, cum dominaţia stabilă şi incontestabilă este un lucru rar, din fericire, reiese clar că pentru a rămâne normal nu mai există decât soluţia fugii de competiţiile ierarhice”.

Putem să ne refugiem în droguri, în muncă, în imaginar, în supunerea orbească sau în fatalism – important este să conştientizăm care este aspectul de care fugim, iar acesta nu poate fi decât realitatea a ceea ce suntem acum. Oare Arsenie ştia de ce fuge? Fugea oare de iluzia a ceea ce credea el că este? Esenţial este însă faptul că el ,,fugea spre cineva”, acesta fiind sensul spiritual al fugii: afirmaţia unei Transcendenţe, afirmaţia că există în această lume ceva ce nu aparţine acestei lumi, că lumea nu-şi are sensul şi finalitatea în ea însăşi. Această relativizare a lumii i-a făcut adeseori pe creştini suspecţi în ochii regimurilor politice care nu văd ,,nimic altceva decât această lume”, neraportându-se la nimic altceva decât la propria lor putere.

A părăsi lumea înseamnă a-ţi afirma libertatea faţă de ea; etimologia cuvântului ,,sfinţenie” în ebraică indică ideea de separare; sfântul este cel aparte, cel care se comportă altfel. (…) pentru părinţii creştini din pustie, starea de sfinţenie înseamnă a-ţi păstra distanţa faţă de lume şi de moravurile ei, a-ţi afirma autonomia şi libertatea.

Marele model al tuturor acestor ,,fugari” este Avram, căruia Dumnezeu i-a cerut să-şi părăsească familia şi patria pentru a se îndrepta spre El şi spre ţara pe care avea să i-o arate. Din punct de vedere psihologic este necesar să-ţi părăseşti tatăl şi mama pentru a accede la autonomie şi a deveni adult.

………………………………………………………………………………………………………………

Arsenie, la fel ca şi Avram, fugea de certitudinile împământenite pentru a da curs incertitudinii dorului său lăuntric care îl conducea prin noapte, ceţuri şi uneori şi oaze, dincolo de deşert, spre Ţara făgăduinţei. A crede în Realitatea unei promisiuni mai mult decât în realităţile ce pot fi vândute şi cumpărate… înseamnă a-ţi asuma şi riscul eşecului. Dorul nostru cel mai profund este clădit pe structura graţiei, a gratuităţii, căutând ceea ce nu poate fi posedat. Dacă putem părăsi tot ceea ce putem poseda, o facem pentru că toate acestea ţin de domeniul lui ,,a avea”, însă aspiraţia noastră este dorul de o fiinţă care nu poate fi posedată, pe care nu o putem ,,avea”. Dumnezeu nu împlineşte dorul, ci îl adânceşte; El distruge realitatea ,,obiectelor dorinţelor” pentru a le înlocui cu ,,Subiectul” care nu poate fi posedat, deşi putem totuşi ,,să fim împreună cu El”, ,,să umblăm în Prezenţa Sa”…

Fiu al lui Avram, Arsenie înainta în noapte ,,ca şi cum ar fi văzut Nevăzutul”.

Dar la ce bun să fugim de lume, oare nu este lumea în noi? Oare trupul nu păstrează în fiecare dintre muşchii, nervii, celulele sale – memoria miasmelor lumii? E suficient să închidem ochii şi ne pomenim din nou în piaţa mare, ,,umpluţi” de mulţimea precupeţilor. Antonie a făcut celebre apariţiile anahoreţilor: puţine străzi sunt în lumea aceasta la fel de bogate în tentaţii ca imaginaţia unui sihastru.

Sfântul Ioan casian relatează şi povestea unui om care fugea de lume şi care lăsase la porţile mănăstirii bogăţii imense, dar care după mulţi ani de trai în chilie considera foarte preţioasă o simplă gumă, şi nu se putea îndura s-o împrumute nici unuia dintre fraţii săi… Exemplul este ridicol, însă el arată foarte clar că dacă pasărea este legată fie cu o sforicică, fie cu un lanţ gros de fier, ea tot nu poate să zboare. În momentul retragerii din lume, important este să abandonezi ataşamentul, dependenţa faţă de ea.

În deşert, ataşamentul devine mai subtil: poate că nu mai suntem ataşaţi de posesiunile pământeşti, dar putem deveni ataşaţi de anumite idei sau practici, unele chiar de natură spirituală… Câtă vreme nu am renunţat la noi înşine, la egoul nostru, totul poate deveni pretext de ataşament. De aceea, în tradiţia isihastă se insistă pe supunerea faţă de un părinte spiritual ca fiind un mijloc sigur de eliberare. Dacă îi luăm lui Narcis voinţa proprie şi complacerea în contemplarea propriei reflexii, el se va pomeni în deşertul lui Dumnezeu; altminteri, chiar şi atunci când se va ruga, el se va afla tot în faţa oglinzii.

La fel ca Arsenie, fiecare dintre noi ştie de ce trebuie să fugă pentru a-şi păstra libertatea. Lanţurile cele mai vizibile nu sunt întotdeauna şi cele mai trainice. Din ce este făcut oare acel fir invizibil care, chiar şi în cea mai mare despuiere a noastră de tot ce ne împresoară, ne face să rostim în continuare ,,eu”?

Opoziţia obişnuită dintre cufundarea în lume şi ieşirea din lume este fără îndoială prea ,,spaţială” – ar trebui să-i restabilim dimensiunea sa verticală: ,,ataşament sau non-ataşament”. Unii, chiar în inima lumii fiind, trăiesc mai detaşaţi – gata să-şi înapoieze viaţa Izvorului Vieţii – decât unii care ,,au renunţat la lume”, dar totuşi mai întreţin încă ataşamente afective sau chiar religioase.

Înainte de Avram, modelul lui Arsenie era Iisus Însuşi, Evanghelia ni-L arată adeseori fugind de mulţime, nu numai atunci când oamenii voiau să-l facă rege, ci şi noaptea, când fugea spre Cineva, spre Cel pe care-L numea Tatăl Său. ,,Să ştie lumea că Eu iubesc pe Tatăl”. El păstra această distanţă chiar şi faţă de ucenicii Săi, pentru a le arăta unde se afla comoara Sa, unde se afla inima Sa. În ziua Înălţării la cer, el îi părăseşte definitiv dar, după cum spusese în seara Cinei cea de Taină: ,,Vă este de folos ca să Mă duc Eu” (Ioan 16, 7). El se retrage pentru a lăsa loc. ,,Căci dacă Eu nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi.” (Ioan 16, 7). ,,Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul… că voi sunteţi în Mine şi Eu în voi” (Ioan, 16,13).

Iisus se retrage pentru a nu deveni un idol, ceva căutat în exterior, căci el este un principiu al Vieţii în interiorul nostru.

Trebuie să fugim de reprezentările exterioare ale lui Christos pentru a-L regăsi în Izvorul propriei noastre fiinţe. Meister Eckhart spune, mai târziu: ,,Chiar din dragoste de Dumnezeu trebuie să-L părăsim pe Dumnezeu”.

Ni se întâmplă uneori, în viaţa noastră spirituală, să spunem că Dumnezeu sau Iisus ,,fug” de noi, că se retrag. Or, Ei rămân – ,,acelaşi ieri-azi-mereu” – doar falsele imagini pe care ni le-am creat noi despre Ei dispar, ca nişte idoli ,,secretaţi” de nevoia noastră insaţiabilă de obiecte care împlinesc dorinţele. Convingerile noastre se dezagregă, lăsând loc credinţei, devoţiunii pure – chiar în sânul greşelilor şi neîmplinirilor noastre – faţă de Necunoscutul care ne ghidează.

,,Dumnezeu a creat lumea retrăgându-se”. Dumnezeu re-creează omul fugind neîncetat de el, menţinându-l astfel ,,în stare de funcţionare” pe culmea valului dorinţelor sale.

                                                               (Scrieri despre isihasm – Jean Yves Leloup)

Recomandări: Androxa, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela Pete,  PsiRobert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw

Reclame

9 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

9 răspunsuri la „Calea rugăciunii – Arsenie – 12

  1. Pingback: Indemn la lupta… « Lunapatrata – Poezie,ganduri,muzica…

  2. Putem să ne refugiem în droguri, în muncă, în imaginar, în supunerea orbească sau în fatalism – important este să conştientizăm care este aspectul de care fugim, iar acesta nu poate fi decât realitatea a ceea ce suntem acum.

    În deşert, ataşamentul devine mai subtil: poate că nu mai suntem ataşaţi de posesiunile pământeşti, dar putem deveni ataşaţi de anumite idei sau practici, unele chiar de natură spirituală…

    ,Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul… că voi sunteţi în Mine şi Eu în voi”

    Apreciază

  3. Pingback: dream a little dream of me | Rokssana's Blog

  4. Pingback: Edwin Austin Abbey (1 aprilie 1852 – 1 august 1911), pictor american « my heart to your heart

  5. childagain

    Foarte interesantă și ziditoare această expunere despre părintele Arsenie, și drumul lui ! Da, trebuie să renunțăm la imaginile prefabricate despre Dumnezeu, chiar și la acelea din Biblie. Ele își au rostul până la un punct, dar o dată ce am mai ”crescut”, devin insuficiente.

    Pentru mine, iertat să-mi fie, dar nu îl mai pot privi pe Dumnezeu ca pe un Tată. Imaginea aceasta de Tată iubitor a fost primul clișeu care a căzut în spiritul meu. El nu este (doar) un Tată, pentru că nici un Tată nu și-ar supune copiii la încercări (aproape) peste fire, aproape de limită: El este mai curând o Esență Înțeleaptă a Universului, care știe să dozeze exact binele și răul din viața cuiva, și să îi ofere o cale pe măsură. Dacă ne rugăm la El ca la un Tată, și plângem că nu suntem înțeleși, e posibil să avem surpriza să nu ne răspundă nicicum,,, ceea ce un Tată iubitor nu ar face ! Poate, doar în sufletul nostru, să accedem la un alt nivel al înțelegerii.
    Oricum, e mai bine să ne rezervăm a ne privi propriile păcate și neîmpliniri, și atunci vom înainta și în înțelegere.

    Mulțumim pentru acest nou serial necesar mântuirii, care ne aduce limpeziri chiar acolo unde credeam că știm !

    Apreciază

    • Deşi în cazuri limită Îi cer ajutorul, în acelaşi timp ştiu că nu mă va ajuta, pentru că trebuie să mă descurc singură! Şi că El va aranja lucrurile în aşa fel încât să fie la locul lor pentru toată lumea. Chiar dacă unii va trebui să sufere într-un fel sau altul.

      Apreciază

  6. deepiny

    offf, bun Arsenie asta!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s