Arhive lunare: aprilie 2012

Paradoxuri – 25


Nathaniel Hawthorne (1804-1861)

  1. Cred că nimeni n-ar trebui să citească poezie, sau să privească picturi ori statui, dacă nu este în stare să găsească în ele mai mult decât a exprimat poetul sau artistul.
  2. Sufletul unui om poate la fel de bine să fie îngropat şi să piară sub un morman de bălegar ca şi sub un teanc de bani.
  3. Niciun om nu este în stare, pe o durată mai lungă, să poarte o faţă pentru el însuşi şi alta pentru mulţime, fără ca, până la urmă, să nu se uluiască şi să nu mai ştie nici el care e faţa adevărată.
  4. Ce altă temniţă e mai întunecată decât adâncul propriului nostru suflet! Ce temnicer mai necruţător cunoaştem, decât noi înşine!
  5. În firea omului nu există nimic pe deplin statornicit şi hotărât, înspre bine sau spre rău, decât în însuşi momentul executării acţiunii.
  6. Lumea datorează toate imboldurile către progres oamenilor strâmtoraţi de împrejurări. Omul fericit, în mod inevitabil, se închide în limitele vechi.

Alfred de Musset (1810-1859)

Greu nu este să te îndrăgosteşti, greu este să-ţi declari dragostea.

William Makepeace Thackeray (1811-1863)

  1. Gândeşte-te, ce drept ai tu să fii dispreţuitor, când virtutea ta este doar lipsa ispitei, succesul poate fi şansă, rangul poate fi accidentul survenit unui strămoş, iar prosperitatea e mai degrabă o satiră?
  2. Fapt este că, după părerea mea, deseori cumpărăm mult prea scump banii.
  3. Nu este atât de greu să mori pentru un crez; oricare om din oricare popor a izbutit asta – anevoios e să trăieşti la înălţimea lui.
  4. O bună gospodină este, prin forţa lucrurilor, un şarlatan.
  5. Ciudat, ce lucruri poate săvârşi un bărbat, şi totuşi o femeie să-l socotească un înger.

Robert Browning (1812-1889)

  1. Adevărul este în noi înşine.
  2. Nu există cunoaştere care să nu fie putere.
  3. Niciodată nu ştii ce înseamnă viaţa, până când nu mori.
  4. Privighetoarea înţeleaptă cântă fiecare cântec de două ori.

Ca să nu crezi că nu poate retrăi

Primul extaz spontan.

5.  O cărare lungă nu cunoaşte cotituri.

6.  Succesul unui singur minut ne răsplăteşte pentru eşecuri de ani de zile.

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw.

23 comentarii

Din categoria Citate celebre

Sfaturi pentru părinţi – 3

  • Daţi copilului ocazia de a avea activităţi variate, pentru a se simţi competent şi altfel decât la şcoală.
  • Încurajaţi-l cât mai mult posibil să se organizeze pentru a studia şi gândi singur.
  • Încurajaţi-l să se autoevalueze în termenii atitudinii şi strategiilor folosite, atât la şcoală cât şi cu prietenii, şi ajutaţi-l să prevadă atitudinile şi strategiile care îl apără în faţa unei situaţii stresante.
  • Daţi-i diverse responsabilităţi pentru a înţelege că este util şi capabil în diferite domenii.
  • Puneţi-i în valoare demersurile, iniţiativele şi eforturile, asemenea rezultatelor şcolare.
  • Când un copil are un frăţior sau o surioară care îl întrec în anumite situaţii, ajutaţi-l să recunoască calităţile şi slăbiciunile fiecăruia dintre ei.
  • Nu lăsaţi copilul să consacre mai mult timp temelor decât cel cerut de învăţătoare. Dacă durata nu este suficientă, nu-l obligaţi să lucreze multă vreme, ceea ce adesea este inutil şi nu face decât să-l deruteze. Este mai bine să se facă altfel, decât să se facă mai mult.
  • Atunci când este necesar, învăţaţi copilul strategii diferite de cele pe care le foloseşte în mod obişnuit. Este esenţial să insistaţi asupra responsabilităţii de a-şi face singur temele. Aceste măsuri sunt adesea, mai eficace decât lungile ore de antrenament. Căpătând o anume putere asupra facultăţilor de învăţare, copilul câştigă încredere în el şi este mai puţin stresat în raport cu şcoala.
  • Evitaţi punerea accentului pe rezultatele şcolare ale copilului. Ar trebui să-i propuneţi activităţi care necesită aceleaşi deprinderi ca şi cele câştigate la şcoală, dar sub forme diferite şi variate. Astfel, poate fi incitat să memoreze numere de telefon, cântece, poezii, lista de cumpărături, date pe care le va folosi ulterior. Jocurile educative îi permit în general copilului să-şi exerseze noile îndemânări, distrându-se şi câştigând încredere în el.
  • Învăţaţi-l câteva tehnici de relaxare, care pot să-l ajute în mod real când trece printr-un stres intens în timpul evaluărilor.
  • Folosiţi umorul pentru dezamorsarea situaţiilor sau a tensiunii devenite prea mari.
  • Fie că stresul este provocat de factori strict şcolari sau nu, discutaţi cu persoanele care au grijă de copil, pentru a încerca să găsiţi împreună soluţii.
  • Dacă este dificil de aflat ce-l nelinişteşte la şcoală, cereţi-i copilului să deseneze ce i s-a întâmplat. Nu este vorba aici de interpretarea desenului, ci de a-i oferi un mijloc de a exprima ceea ce trăieşte.
  • Încercaţi să vă imaginaţi împreună cu copilul mai multe soluţii posibile faţă de o situaţie stresantă, de la cele mai serioase, la cele mai abracadabrante. O va putea alege imediat pe cea pe care vrea s-o încerce a doua zi. Umorul ajută, adesea, la minimalizarea situaţiilor care par de nerezolvat.
  • Evitaţi amânarea problemelor până la extrem. Trebuie să încercaţi să înlăturaţi sau măcar să limitaţi factorii care le-au generat; dacă nu, problemele nu fac decât să se agraveze.
  • Nu ezitaţi să cereţi sfaturi, la nevoie.

(Marie-Claude Béliveau – Necazurile micului şcolar

 

Recomandări: Colţu cu muzică, George, Ioan Usca, Mirela, Schtiel, Shayna, Vizulaw 

5 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Sfaturi pentru părinţi

Sfaturi pentru părinţi – 2


  • Când nu puteţi fi suficient de prezenţi, mai bine oferiţi copilului scurte momente de calitate, mai mult decât perioade mai lungi în cursul cărora tensiunea să crească între el şi părinţi care, în absenţa unei disponibilităţi reale, nu pot răspunde nevoilor micuţului.
  • Aduceţi în apropierea copilului o terţă persoană, care are şanse să devină importantă pentru el. O relaţie prost stabilită între copil şi părinte poate fi ,,reparată”, măcar în parte, dacă micuţul reuşeşte să stabilească legături cu alte figuri de autoritate, de care va avea dreptul şi posibilitatea să se ataşeze (preparatori pentru teme, activităţi paraşcolare, părinţi ai prietenilor sau membri ai familiei lărgite). Constanţa acestei legături este adesea dificil de menţinut, dar poate fi fundamentală.
  • Nu ezitaţi să vă consultaţi ca părinţi, apoi pe copil, dacă acesta are probleme în stabilirea legăturilor cu alţii de seama lui sau cu adulţii, la şcoală şi în anturaj.
  • Încercaţi să încheiaţi fiecare zi într-o notă bună, făcând efortul de a identifica un moment pozitiv, găsind timp pentru a i-o spune copilului. Dacă ataşamentul pe care şi-ar putea construi mai bine personalitatea nu devine zilnic, aceste cuvinte ar putea măcar să-i permită să simtă că ,,există” pentru părinţii lui, în pofida faptului că tot ce se petrece în contextul familial este atât de plin de probleme.

(Marie-Claude Béliveau – Necazurile micului şcolar)

Recomandări: Colţu cu muzică, Deepiny, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela, Robert, Schtiel, Shayna

7 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Sfaturi pentru părinţi

Sfaturi pentru părinţi – 1

Lecţia fluturelui

adaptare după un text italian anonim

Într-o zi, un om văzu din întâmplare un cocon şi se opri să-l studieze. În mica lui gaură, omul observă un fluture care se străduia să iasă. Rămase multe ore lângă cocon urmărind fluturele care părea că se află pe punctul de a abandona, fără să poată ieşi prin gaura care rămânea mereu la fel de mică.

Omul decise atunci să ajute fluturele. Luă un cuţit, deschise coconul şi fluturele ieşi imediat. Totuşi, trupul lui era slab şi amorţit, iar aripile mici şi fragile abia se mişcau.

Omul continuă să-l observe, spunându-şi că aripile fluturelui se vor deschide, dintr-o clipă în alta, şi că atunci insecta va putea să-şi ia zborul.

Dar nu se întâmplă nimic! Fluturele îşi petrecu restul vieţii târându-se pe pământ, cu trupul lui slab şi aripile chircite. Niciodată n-a putut să zboare.

Ceea ce omul nu a înţeles, în intenţia lui de a-l ajuta, este că trecerea prin orificiul coconului i-ar fi permis fluturelui să facă efortul necesar ca să poată trimite lichidele vitale din trupul lui aripilor, ceea ce i-ar fi permis să zboare.

Ca şi fluturii, copiii învaţă să-şi deschidă aripile iar cei care îi înconjoară ştiu să le fie aproape, păstrând însă distanţa potrivită.

Sfaturi pentru părinţi

  • Înainte de intrarea la şcoală, ajutaţi copilul să-şi dezvolte automatismele şi obişnuinţa pentru gesturile cotidiene (să se îmbrace, să se spele pe mâini, să-şi încheie şireturile);
  • Asiguraţi-vă de faptul că micuţul a avut ocazia să trăiască experienţe pozitive, altele decât cele de acasă;
  • Limitaţi atitudinea fraţilor care l-ar putea menţine pe copil în starea infantilă (să nu vorbească în locul lui, să nu-i rezolve temele, să nu îl ajute prea mult în rezolvarea conflictelor din curtea şcolii);
  • Ajutaţi copilul să se organizeze, pentru a putea apoi să acţioneze singur;
  • Fiţi atenţi la progresele şi la noile competenţe ale copilului, mai ales dacă poate acţiona fără ajutor;
  • Daţi copilului responsabilităţi pe care şi le poate asuma;
  • Cereţi unei a treia persoane să vă înlocuiască dacă relaţia de dependenţă devine prea strânsă;
  • Furnizaţi copilului mijloacele necesare fără a face lucrurile în locul lui;
  • Însoţiţi copilul în viaţa şcolară, încurajându-l cât mai mult posibil:

–         să facă singur tot ce poate;

–         să-şi asume responsabilităţile şcolare şi personale;

–         să caute propriile soluţii în faţa unei probleme;

–         să-şi formuleze singur solicitările şi să le adreseze cui trebuie;

–         să înlăture riscurile după posibilităţi;

–         să aibă iniţiative; să aibă idei, să-şi exprime preferinţele, să ştie să aleagă;

–         să folosească resursele disponibile la şcoală şi să ceară ajutorul în clasă în momentul în care are nevoie.

Părinţii prea neliniştiţi pot diminua impactul anxietăţii lor asupra copilului informându-se cât mai mult posibil şi creând legături cu persoane de încredere în mediul unde cel mic evoluează. Astfel, vor suporta mai bine separarea şi stresul. În acest fel, îşi încurajează copilul să participe la viaţa şcolară. Părinţii nu trebuie să ezite să se consulte cu alţii dacă anxietatea trăită la şcoală perturbă sau paralizează dezvoltarea copilului lor.

                                                    (Marie-Claude Béliveau – Necazurile micului şcolar)

Recomandări: Atlantisra, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela, Robert, Samsara, Schtiel, Shayna.

7 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Sfaturi pentru părinţi

Paradoxuri – 24

Ralph Waldo Emerson (1803-1881)

  1. Dumnezeu oferă fiecărei minţi alegerea între adevăr şi tihnă. Alege: nicicând nu le poţi avea pe amândouă.
  2. Suntem însetaţi de aprobare dar nu-i putem ierta pe aprobatori.
  3. O mare parte din curaj este curajul de a mai fi făcut o dată acelaşi lucru.
  4. Un erou nu este cu nimic mai brav decât fiecare om de rând, dar este brav cu cinci minute mai mult.
  5. O zi este o miniatură a Eternităţii.
  6. Viaţa constă din ceea ce un om gândeşte despre ea, de-a lungul întregii zile.
  7. Să nu rosteşti niciodată un truism, ci doar să-l trăieşti în mijlocul oamenilor.
  8. Frumuseţea fără graţie este la fel ca undiţa fără momeală.
  9. În fiecare operă de geniu recunoaştem propriile noastre gânduri respinse; se întorc la noi înveşmântate cu o anumită măreţie adecvată.
  10. Poţi folosi oricare limbaj doreşti, niciodată nu poţi spune altceva decât ceea ce eşti.
  11. Oamenii nu merită să aibă parte de scrieri bune, fiindcă sunt prea încântaţi de cele proaste.
  12. Deseori citim cu tot atâta talent cu cât scriem.
  13. Se pare că niciun interval nu desparte măreţia de micime. Când spiritul nu este stăpânul lumii, este păcălit de ea
  14. A devenit, practic vorbind, un fel de regulă în literatură faptul că un om, după ce s-a arătat capabil să scrie ceva original, e de-acum înainte îndreptăţit să fure în voie din scrierile altora.
  15. Nimic nu-ţi poate aduce pacea, decât tu însuţi.
  16. Dacă un om e stăpânul unui pământ, pământul acela îl stăpâneşte pe el.
  17. Singura răsplată a virtuţii e virtutea; singura cale de a avea un prieten este de a fi prietenul lui.
  18. Nevolnicia oamenilor invită totdeauna Puterea la neruşinare.
  19. Pentru fiecare lucru pe care l-ai ratat, ai câştigat altceva, şi pentru fiecare lucru pe care îl câştigi, pierzi ceva.
  20. Dacă atârni un laţ în mâna unui călău, capătul celălalt se leagă singur de grumazul tău.
  21. Trataţi-i pe oameni ca şi cum ar fi reali – poate că şi sunt.
  22. Oamenii care cunosc aceleaşi lucruri nu-şi sunt unul altuia, multă vreme, cea mai bună companie.
  23. Nimic nu uimeşte mai mult pe oameni decât bunul simţ şi acţiunile împlinite cu spirit deschis.
  24. Un talent adevărat îl încântă mai întâi pe posesorul lui.
  25. Trufia este o stare economică: dezrădăcinează atât de multe vicii, nelăsând să subziste altul în sfera ei, încât pare că ar fi un mare câştig să schimbi răzbunarea pe trufie.
  26. Nu numărăm anii unui om decât când nu mai are altceva de numărat.

 Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela, Robert, Schtiel, Shayna

9 comentarii

Din categoria Citate celebre

Toboganul

Flor se afla în perioada examenelor. Voia să finalizeze doi ani de facultate într-unul singur, aşa că materia pe care o avea de învăţat era într-o cantitate destul de mare. Nu ştia dacă va avea capacitatea să acumuleze atât de mult, într-un timp atât de scurt, dar merita să încerce. Nu-i plăcea viaţa pe care o duceau colegii săi, numai petreceri şi alte distracţii. Voia, pur şi simplu, să cunoască mult, cât se poate de mult din tot ce ne înconjoară şi-apoi să încerce să creeze lucruri noi, în orice domeniu accesibil lui.

Cum nu dorea să-şi fixeze un scop prea îndepărtat, cel proxim era depăşirea cu bine a examenelor la care se înscrisese. Asta însemna să câştige un an. Condiţiile erau optime: se afla într-o uşoară stare de anxietate şi precipitare, îşi crease un mediu cromatic satisfăcător, învăţase să aplice legea varietăţii stimulatorii prin asolamentul intelectual. Căpătase o experienţă remarcabilă în a învăţa – aşa cum se spune – eficient şi rapid. Şi, la toate acestea se adăuga o însuşire înnăscută a lui, de a se autosugestiona. Astfel, seara, înainte de culcare, lua cursul pe care îl studiase în ziua respectivă şi-l mai parcurgea o dată, mai mult sau mai puţin în detaliu. Ştia foarte bine că, în timpul somnului, creierul lucrează, sintetizează, selectează, prelucrează cunoştinţele asimilate ziua şi le transferă în memoria de lungă durată, prin integrarea lor semantică şi biochimică în experienţa anterioară. Şi, a doua zi, cursul era perfect integrat în memoria lui.

La un moment dat, ajunsese să citească orice material informativ sau de altă natură o singură dată, după care se culca şi, când se trezea, totul intrase în memoria sa de lungă durată, la cel mai profund mod.

La început nu şi-a dat seama de asta. Apoi a văzut că, din tot ce avusese de învăţat, nu mai era nimic şi timp avea destul. Nu-şi spuse decât: ,,Oh, am progresat mult!” şi începu să înveţe mai departe. Părea că o forţă supranaturală îi ascuţea simţurile, crescuse în el o poftă nebună de a cunoaşte mult, ar fi vrut să afle totul, uitând că nu se poate.

Termină facultatea într-un an. Dar asta nu-l mulţumi. El avea scopul lui, acela vechi, pe care voia să şi-l apropie cât mai repede. Şi începu colindatul. Se duse mai întâi la cea mai apropiată bibliotecă şi se apucă de studiat. Reţinea totul. Nu-i scăpa nicio mică formulă, nicio ecuaţie, nici măcar o literă sau un număr. Dar epuiză repede resursele bibliotecii. Căută alta, mai mare, apoi alta mai complexă, apoi alta şi alta şi alta, până ajunse la cea mai renumită din ţară.

Totul era de o simplitate uimitoare. Se întâmpla de multe ori ca Flor să nici nu mai studieze anumite legi sau fenomene. După ce citea o singură propoziţie dintr-o teorie ştiinţifică, era capabil să demonstreze tot ce ţinea de acea teorie. Memoria lui se transformase în gândire. Ştia totul, gândea totul. Recrea tot ce fusese descoperit, pe baze noi, în mod diferit şi mult mai simplu. Până când… se trezi gândind legi noi, care nu fuseseră cunoscute niciodată de pământeni.

Nu mai ştia ce este timpul. Părea că bătrâneţea nu-şi va pune niciodată amprenta pe chipul lui Flor. Ochii îi străluceau în asemenea mod, că nu putea merge pe stradă fără ca toată lumea să rămână ca hipnotizată de privirea lui. De aceea, renunţase să mai iasă. Mâncare îi aducea mama lui, singura care îi mai rămăsese în preajmă. Dar se ferea şi ea să-i privească ochii, deşi nu înţelegea despre ce este vorba.

Flor era ocupat cu descoperirea de noi legi. Nu avea timp să le arate nimănui. Relizase mii de dosare, spunându-şi că, într-o zi, le va face cunoscute. Şi o ţinu tot aşa, până umplu tot spaţiul calculatorului său. Numai astfel fu silit să se oprească. Hotărâse să nu facă nimic public pe reţeaua virtuală. Era periculos. Acum trebuia să se ducă la un magazin să îşi cumpere  piese pentru a îmbunătăţi performanţele computerului său.

Şi, brusc, simţi nevoia unei pauze. Trebuia să plece, să se plimbe, să meargă într-un parc, poate chiar în cel din mijlocul oraşului sau în pădurea de la periferie.

Era o vară frumoasă. Îşi putea pune ochelari de soare, ca să mascheze strălucirea din ochi. Plecă fericit şi, poate pentru prima dată, conştient că trăieşte, că există, că poate să se mişte, să vadă oamenii, să-i simtă lângă el, să iubească tot ce-l înconjoară. Hm, de când nu se mai plimbase prin pădure?  Aa, parcă era cu fata pe care o îndrăgea, oare ce s-o fi ales de ea? Ar fi cazul să-i dea un telefon. Oare ce număr are?

Se opri ca fulgerat. NU-ŞI MAI AMINTEA. Uitase. Cum să uite? Acest cuvânt încetase de mult timp să mai existe pentru el. Încercă să folosească autosugestia. Degeaba. Nu putea să facă nicio asociaţie de idei care să-l ajute să-şi amintească un banal număr. Reuşi, până la urmă, prin autohipnoză. Subconştientul lui mai păstrase ceva din amintirile lui dinainte. AMINTIRILE DINAINTE ? Dar ce fusese ATUNCI ?

Renunţă să mai telefoneze. Îl preocupa altceva: teoriile şi noile legi descoperite. Cum? De ce? Încercă să-şi impună amintirea unei anumite ecuaţii. Totul era neclar. Nu putea stabili întreaga formulă.

Din ce în ce mai abătut, porni spre casă. Intră în biroul în care lucrase. Şi trecu timp, mult timp, nu ştia nici el cât. Îl trezi doar bătaia în uşă a mamei sale. Văzând că nu răspunde, aceasta intră. Rămase în pragul uşii, descumpănită. Flor în faţa calculatorului, nimic pe ecran, niciun dosar, niciun fişier, nimic.

Obosit, Flor se întoarse. Ochii lui nu mai străluceau.

***

În laboratorul transparent, doi umanoizi îmbrăcaţi în costume de lucru albastre se priveau cu ochi luminoşi, discutând:

–         Ne-a reuşit experimentul!

–         Acum putem aplica ecuaţia teleportării. Să ne punem pe treabă!

–         Da, să terminăm construcţia sistemului de transformare. Cine s-ar fi gândit că e atât de simplu? Uimitor ce poate face mintea omenească.

–         …dacă e stimulată…

–         Hm, de aceea i-am ales pe ei, pe oameni, ai uitat?

–         Mi-e teamă, doar, să nu se întoarcă împotriva noastră.

–         Vor mai evolua până atunci şi vor înţelege.

–         Sunt imprevizibili. Ar trebui să avem grijă.

–         Deocamdată le mai putem manipula memoria. Încă nu şi-au dat seama.

–         Şi când o vor face?

–         Îi vom aborda pe căi diplomatice.

–         Şi îi vom manipula în continuare?

–         Cât timp nu-şi vor desfiinţa sistemul monetar, da.

–         Să mergem.

Recomandări: Alt cer senin, Atlantisra, Belsim, Colţu cu muzică, Despre sufletul meu, Dictatura, G1b2i3, George, Incertitudini, Ioan Usca, Mirela, Psi, Ragnar, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw

23 comentarii

Din categoria Proză

Calea rugăciunii – Arsenie – 16

 Quiesce

Marele duşman al păcii este grija. Iisus le cerea ucenicilor Săi să nu-şi facă griji şi le dădea ca model păsările şi crinii de pe câmp.

……………………………………………………………………………………………………

Mulţi leneşi, nepăsători şi iresponsabili se vor putea servi de cuvintele lui Iisus pentru a justifica nişte comportamente mai mult sau mai puţin aberante. Cu toate acestea, la riguroşii asceţi ai deşertului, ,,amerimnia” sau faptul de a fi fără grijă este una din condiţiile cele mai importante pentru a realiza isihia. Sfântul Ioan Scărarul i-a consacrat cea de-a 27-a treaptă a scării sale spre paradis. Iată ce scrie el: ,,Lucrarea principală a isihiei este o amerimnia desăvârşită faţă de toate lucrurile, raţionale şi iraţionale.” Că trebuie să ne dezbărăm de toate lucrurile care nu au niciun rost, pentru că sunt rele sau inutile din punct de vedere spiritual, asta este foarte uşor de înţeles. Dar de ce să acţionăm la fel vizavi de cele care par să aibă justificări serioase? Sfântul Ioan Scărarul ne oferă două raţiuni psihologice. În primul rând, grijile se generează şi se întreţin reciproc. ,,Cine le deschide poarta grijilor raţionale se va împovăra negreşit şi cu celelalte.” Apoi, liniştea interioară este o stare sufletească ce nu suferă nicio împărţire; ea este totală sau nu există deloc. ,,Un fir de păr minuscul tulbură vederea ochiului, iar o grijă cât de mică alungă isihia”. De altfel, această linişte lăuntrică nu este un scop în sine. Dacă ne eliberăm complet mintea de tot ce ar putea-o agita, oricât de neînsemnat, scopul demersului nostru este de a o face aptă pentru contemplare. ,,Cine vrea să aducă în prezenţa lui Dumnezeu o minte pură, dar totuşi se lasă tulburat de griji, acela se aseamănă cu un om care îşi leagă solid picioarele şi apoi pretinde că vrea să grăbească pasul”.

……………………………………………………………………………………………………

(…) Pentru sfântul Ioan Scărarul, isihia nu este numai ,,negarea grijilor raţionale”, ci şi ,,eliminarea gândurilor”, în sensul cel mai larg al termenului. ,,Nu poţi avea o rugăciune pură dacă eşti împovărat de lucruri materiale şi agitat de griji neîncetate, căci rugăciunea este eliminarea gândurilor” (De Oratione 70).

Această absenţă a gândurilor este ,,uitarea de sine”, anihilarea egoului. Când mintea este liniştită, ,,micul eu” (ego-ul) dispare treptat, deschizându-se şi odihnindu-se în acel Altceva care-l fundamentează.

Liniştirea mentalului este şi potolirea dorinţelor: călugărul învaţă să se mulţumească cu ceea ce are. ,,Doreşte-ţi tot ceea ce ai şi vei avea tot ce-ţi doreşti”. Această mulţumire sau împăcare era considerată drept o virtute capabilă să-l elibereze pe călugăr de tentaţia de ,,a se compara cu ceilalţi”, demonul comparării fiind adeseori feroce în mediile monastice – acolo unde există gelozie nu poate exista pace.

Marele secret al păcii interioare este deci umilinţa. Se ştie că una dintre sursele angoasei şi ale anxietăţii o constituie faptul de a resimţi diferenţa netă dintre ceea ce pretindem că suntem, ce am vrea să fim, şi ceea ce suntem de fapt. Umilinţa este adevărul. A fi ceea ce suntem, fără a adăuga nimic, fără a omite nimic, fără a mai ,,pretinde”, a ne accepta propria ţărână, dimensiunea pământească, măreţia şi limitele noastre. ,,Îngerii sunt mult mai umili decât oamenii, pentru că ei sunt mult mai inteligenţi” – a fi inteligent înseamnă a te cunoaşte pe tine însuţi, iar dacă se cunoaşte cu adevărat pe el însuşi, omul ştie că nu este nimic, şi cine sau ce ar putea tulbura un om care se consideră insignifiant? Nimic, dar nu în sens psihologic (ar însemna o depreciere, ceva bolnăvicios), ci în sens ontologic: el ştie că fiinţarea sa nu provine de la el însuşi şi nu se auto-consideră creatorul vieţii sale.

Aceasta ne duce la un alt sinonim al ,,repausului” la care îl invită Iisus pe Arsenie: încrederea.

Credinciosul este un om liber, care nu-şi face griji pentru că ştie că viaţa sa nu depinde de el însuşi; aceasta nu înseamnă abandonare sau fatalism, ci luciditate şi credinţă faţă de Cel care, pe căi uneori nepătrunse, ne conduce.

A fi umil înseamnă pur şi simplu a fi om, iar a fi om înseamnă a nu te mai considera Dumnezeu; faptul de a nu te mai considera Dumnezeu te face apt să-L primeşti, să trăieşti împreună cu El. Intrăm atunci într-o altă dimensiune, nu mai suntem ,,în lume”, mereu ameninţaţi de legea entropiei, indiferent de tentativele noastre de a menţine o viaţă a cărei natură este trecătoare.

,,Vă las pacea, vă dărui pacea Mea, nu aşa cum o dă lumea”. Lumea ne dă tranchilizante, euforizante; pacea despre care se vorbeşte aici este o pace ontologică care nu depinde de nimic şi de nimeni. Ea nu ţine numai de domeniul psihic şi de tehnicile de acces la o anumită stare de linişte (la fel ca drogurile, aceste tehnici pot crea dependenţă), ci este o pace care se situează la nivel spiritual sau ,,pneumatic”. Este pacea lui Dumnezeu, Suflul Său, Prezenţa Sa în noi.

Pacea noastră este Altcineva, iar în acest sens putem spune că ea nu depinde de noi şi nu poate subzista atunci când eul psihic suferă cele mai mari frământări; pe acest Altcineva nimic şi nimeni nu ni-l poate răpi, căci el nu aparţine acestui spaţiu-timp.

,,Sunt plin de Bucurie – spunea sfântul Pavel – în mijlocul peregrinărilor mele”.

Această bucurie este de neînţeles pentru cel care nu s-a trezit faţă de această Prezenţă care rămâne în acelaşi timp ,,mai mult decât mine şi cu totul altfel decât mine”.

Ajuns în acest stadiu, se putea spune despre Arsenie:

El este separat de tot şi unit cu totul;

impasibil şi de o supremă sensibilitate;

adorat ca un zeu şi totuşi considerându-se ultimul de pe lume;

mai presus de toate, el este fericit

îmbătat de o divină fericire… (Evagrie Ponticul).

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Scrie un comentariu

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 15

 Quiesce

Ultimul cuvânt adresat lui Arsenie este ,,Quiesce” – ,,odihneşte-te” sau ,,intră în repaus”.

Călugării latini, în special cei din ordinul chartreux, vorbesc despre ,,quies” ca fiind scopul vieţii creştine, aceasta fiind o traducere a ceea ce călugării greci numesc ,,isihia”, iar evreii ,,shalom”, pacea lui Dumnezeu. ,,Află pacea lăuntrică, spunea sfântul Serafim, şi o mulţime va fi mântuită odată cu tine”, ca şi cum mântuirea tuturor ar depinde de starea noastră de pace interioară. Dacă dăm crezare legilor fizice ale legăturilor dintre toate lucrurile – ,,nu poţi ridica un pai fără a clinti o stea” – putem accepta faptul că o fiinţă care trăieşte starea de pace transmite o parte din calmul şi din seninătatea sa întregii lumi. Niciodată nu meditezi doar pentru tine. De altfel, în Cartea înţelepciunii se spune că ,,Dumnezeu caută printre oameni un loc pentru odihna Sa”; omul aflat în pace este sălaşul lui Dumnezeu. Înţelegem astfel importanţa isihiei la sfinţii părinţi, căci fără ea Dumnezeu nu poate rămâne printre oameni. Fuga de agitaţie, tăcerea buzelor şi a inimii nu aveau alt scop decât de a conduce la această pace.

(…) Căutând pacea, mulţi şi-au pierdut orice urmă de odihnă! Din cauza singurătăţii şi a liniştii, mulţi nu au găsit în deşert decât insensibilitate şi indiferenţă, inima lor de carne a devenit o inimă de piatră şi unii îşi sfârşesc jalnic viaţa, ca maniaci, megalomani sau depresivi, dacă nu chiar cruzi sau disperaţi…

Pacea inimii este o dorinţă comună tuturor şi este experienţa cea mai puţin comună.

Quiesce – poate că această indicaţie ar trebui luată mai întâi în sensul său foarte fizic: ,,destinde-te”; o anumită tensiune, fie ea de ordin muscular sau nervos (cele două aspecte sunt de altfel legate), ne poate împiedica nu numai să ne simţim bine, să ne deschidem faţă de ceilalţi, ci şi să fim permeabili faţă de alte dimensiuni. Un călugăr ortodox contemporan spunea: ,,Nu te rogi la fel cu fesele încordate şi cu ele relaxate”, şi adăuga ,,Dumnezeu este acelaşi, fie că noi suntem crispaţi sau destinşi, este adevărat, dar omul tensionat este mai puţin deschis faţă de Prezenţa Sa; Dumnezeu este pretutindeni, este adevărat, însă Dumnezeu nu este pretutindeni decât acolo unde este lăsat să intre”.

A te destinde înseamnă a-ţi deschide mai larg porţile, fie că acestea sunt senzoriale (porţile percepţiei), afective sau intelectuale.

Este suficient doar să ne amintim de un moment de mare destindere pe care l-am trăit cu ocazia unei ieşiri la iarbă verde: ,,Unde începea pământul, unde se sfârşea trupul meu?” În deşert, destinderea nu era căutată pentru starea de bine pe care o aduce, ci ca mijloc de amplificare a receptivităţii faţă de celălalt, faţă de oricare Altul; ar fi mai corect, fără îndoială, să folosim termenul ,,relaxare”, slăbire a strânsorii ego-ului, a voinţei sale de a reuşi cu orice preţ, chiar şi cu preţul meditaţiei sau rugăciunii. Este cunoscută povestea unei persoane care împingea, împingea mereu pentru a deschide o uşă; când în sfârşit s-a oprit, epuizată, uşa s-a deschis… în celălalt sens… Credem că-L căutăm pe Dumnezeu când de fapt El ne caută pe noi, iar misiunea noastră nu este de a-L prinde , ci de a-L primi.

                                                              (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm) 

Recomandări: Clipe de Cluj, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Samsara, Schtiel, Shayna, Vizualw

6 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 14

  

Tace

(…) Dar înainte de a ajunge la această linişte interioară, la ne-judecata iubirii pline de umilinţă, sfinţii părinţi le recomandau novicilor lor ,,să nu vorbească niciodată de rău pe cineva care nu este de faţă”.

Tace, taci, nu numai pentru a nu răni, ci şi pentru că orice cuvânt se naşte din tăcere şi se întoarce în tăcere.

A tăcea ne apropie de acest ,,Abis al Tăcerii” despre care vorbeşte Ignaţiu din Antiohia pentru a-L desemna pe Tatăl, Izvorul Cuvântului, căci ,,Verbul vine din Tatăl şi se întoarce în Tatăl”. A tăcea ne face de asemenea capabili să Ascultăm. Rugăciunea nu înseamnă doar a-I vorbi lui Dumnezeu, ci şi a-I asculta vocea cea tainică, şi a îndura uneori tăcerea Sa. ,,Ascultă Israele”, este prima poruncă.

Trebuie să tăcem pentru a deveni ,,vrednici de Dumnezeu”, la fel ca Fecioara Maria care ,,asculta şi păstra toate acestea în inima sa”. Îndemnul lui Iisus către Arsenie, care la prima vedere poate părea ceva negativ, ascunde un precept pozitiv: realizează condiţiile rugăciunii, fugi de zgomotele interioare şi exterioare şi, într-o ascultare tăcută, rămâi în Cel ce Este: ,,realizează Realul”. Sfinţii părinţi atrăgeau atenţia că tăcerea nu trebuie ,,făcută”, ea este deja aici – este de ajuns să tăcem, El este aici, la fel ca pagina cea albă care rămâne imaculată printre rânduri. ,,Fericiţi cei care au auzit cuvintele lui Iisus, şi mai fericiţi cei care au ascultat tăcerea Sa”.

Dar ştim cu toţii că putem tăcea din buze, ,,dar tot gândim”! Atât anticii cât şi contemporanii ştiau foarte bine că ravagiile unui cuvânt refulat  pot fi mai devastatoare decât cele ale unuia exprimat: ,,Ceea ce face morţii atât de grei, este povara cuvintelor pe care nu le-au ştiut rosti”.

În deşert, tăcerea exterioară este în slujba tăcerii interioare; or, este suficient să tăcem pentru ca, lăuntric, să ia cuvântul neobositul comentator al tuturor faptelor noastre… Ca nişte buni terapeuţi, sfinţii părinţi le cereau novicilor lor să-şi deschidă inima, să-şi exprime în fiecare seară gândurile care-i frământaseră de-a lungul zilei. Ei numeau asta ,,a scoate veninul din gura şarpelui”. Acest venin varia de la un om la altul: ce poate să-l frământe pe un om singur în deşert, dacă nu povara zgrunţuroasă a amintirilor sale? Câte dorinţe neîmplinite, câtă ură înghiţită, câtă ranchiună şi câte remuşcări persistente! Creştinii din vechime nu prelungeau meandrele culpabilităţii: ,,Dacă ne osândeşte inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră”, le plăcea lor să spună, după învăţătura sfântului Ioan. A recunoaşte că eşti un păcătos nu înseamnă a-ţi zgândări rănile, ,,a te întoarce la voma ta”, ci a-ţi recunoaşte dificultatea de a te menţine în Prezenţa Unicului Prezent, înseamnă a cere eliberarea de acele amintiri care te împiedică să-L contempli.

Dacă vorbăria lăuntrică devenea prea zgomotoasă şi uneori chiar ameninţătoare, sfinţii părinţi recomandau să se facă ceea ce se spune în psalm: ,,Zdrobeşte de stâncă capul copiilor babilonului” – copiii Babilonului sunt gândurile, stânca este Numele lui Iisus. Ce stă oare la originea fricii, a unei angoase sau a unei dorinţe rele? Un gând. Acest gând trebuie stârpit de la cap, de la începutul lui, pentru a fi înlocuit cu numele umano-divin dat Iubirii nebiruite: Iisus.

(…) Scopul este de a ajunge la acea ,,neclintită linişte a inimii” despre care vorbeşte Ioan Casian, la acea inimă tăcută care nu judecă, nu socoteşte, nu cântăreşte… Numai o inimă tăcută este capabilă de o autentică iubire divină, nu numai faţă de Dumnezeu – în contemplaţie – ci şi faţă de ceilalţi  oameni; iubirea pentru ceea ce este, nu pentru  ceea ce ar trebui să fie. Din nou, tăcerea ne face receptivi faţă de clipa prezentă; să nu cerem ca ceilalţi să fie altfel decât sunt, să corespundă unui şablon sau altuia, ci să-i iubim aşa cum îi iubeşte Dumnezeu, adică exact aşa cum îi face El să fie, cum îi creează chiar în această clipă.

Dar cine poate rămâne tăcut în faţa crimei, în faţa nedreptăţii? Oare nu-i condamnă chiar Biblia pe ,,câinii muţi” care asistă fără a scoate o vorbă la suferinţa celui nevinovat? Oare nu spune ea că ,,înţeleptul care tace greşeşte”? ,,Înţelepciunea ascunsă şi comoara neştiută, ce folos este de amândouă? Mai bun este omul care-şi ascunde nebunia sa, decât omul care-şi ascunde înţelepciunea sa” (Iisus Sirah 20, 31-32).

Toate acestea sunt spuse pentru a ne reaminti că nu trebuie să facem din tăcere un idol, căci, la fel precum cuvântul rostit, ea nu are valoare decât prin iubirea care sălăşluieşte în ea şi o face uşoară; câte tăceri apăsătoare fac cât o tăcere plină de iubire, câte tăceri ipocrite sau îmbufnate sau care pur şi simplu nu au nimic de spus – tăceri necomunicative! Acelora Iisus le-ar fi spus: ,,Mai bine vorbeşte! După ce vei fi terminat de grăit tot ce ai de spus, tace, taci, savurează tăcerea, nu purta vorbării deşarte, nu te risipi în vorbe inutile.”

Pentru sfinţii părinţi, tăcerea buzelor trebuie să conducă la tăcerea inimii, care apoi putea duce la tăcerea Spiritului. Dar această ultimă tăcere este un dar, o graţie, o stare pe care nu o putem dobândi prin propriile noastre forţe, prin asceza sau năzuinţa noastră, ,,este un dor ce nu s-a înălţat din inima omului”. În această clipă în care timpul şi Eternitatea se îmbrăţişează, nu te mai gândeşti decât la Dumnezeu: El este aici. Cuvintele rugăciunii se estompează în faţa Prezenţei. În legătură cu aceasta , un călugăr de la Muntele Athos remarca: ,,Când te afli în prezenţa cuiva, nu te gândeşti la el, căci este aici. Adevărata rugăciune nu este să te gândeşti la Dumnezeu, ci a fi cu El, a-L lăsa să Fie, a-L lăsa să respire în răsuflarea noastră”.

Să încheiem prin a spune că Isaac Sirianul ne reaminteşte că vorbirea a fost creată în timp; tăcerea, însă, aparţine eternităţii. Cuvântul rostit este întotdeauna al unui ego, dar adevărata tăcere este ,,dincolo de ego”, o deschidere spre Fiinţa esenţială.

,,Tace, taci”, nu te gândi să ,,păstrezi tăcerea”, ci mai degrabă gândeşte: ,,tăcerea mă păstrează”… În inima luptei, în centrul ciclonului, nemişcată ca un magnet, ea mă cheamă la odihnă.

                                                              (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări:  Androxa, Atlantisra, Buceginatura, Carla, Carmen, Child again, Clipe de ClujColţu cu muzică, Deepiny, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Lolita, Mirela, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw

15 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 13

Tace

Al doilea cuvânt auzit de Arsenie este ,,Taci”.

Gandhi, care respecta o zi de tăcere pe săptămână, ne reaminteşte că tăcerea face parte din igienă şi rămâne o condiţie indispensabilă sănătăţii. Prin vorbire, noi consumăm multă energie; prin tăcere re-colectăm această energie care ne va face capabili să rostim ,,cuvinte vrednice de tăcere”, la fel de puternice ca şi El.

Practica tăcerii trebuie luată mai întâi într-un sens literal. Sfântul Iacov, în epistola sa, spune că ,,cel care nu greşeşte în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi tot trupul” (Iacov 3,2). Este cunoscută povestea unui om care într-o zi a auzit începutul psalmului ,,Doamne, pus-am gurii mele pază…”(Psalmul 38). El a plecat în deşert şi s-a întors după 10 ani; ,,Acum, a spus el, sunt pregătit să aud şi continuarea psalmului”. Pitagora ştia foarte bine aceasta: ,,E o înfrânare mai grea decât altele aceea de a-ţi stăpâni limba”.

Graţie cuvântului putem vindeca, consola, învăţa, dar putem de asemenea ucide, desfigura, minţi. ,,De orice cuvânt fără temei vom avea de dat socoteală în ziua Judecăţii”, ne spune Evanghelia – mai că-ţi vine să nu mai zici nimic! Orice cuvânt neîntemeiat pe realitate ne judecă, ne dă în vileag pretenţiile şi ignoranţa… ce putem noi oare să spunem care să fie cu adevărat ,,cu temei”, care să nu se dovedească într-o bună zi a fi fără temei? Oamenii de ştiinţă o ştiu prea bine, atunci când Realul le scapă neîncetat, când ceea ce era considerat ,,bine fundamentat” sau cert de către mai multe generaţii de savanţi nu poate rezista analizelor unor instrumente din ce în ce mai perfecţionate.

Dar sfinţii părinţi din deşert erau mai degrabă sensibili la ravagiile calomniei şi ale bârfei, nu la ,,non-fundamentele materiale” ale anumitor realităţi cuantice; în această privinţă se relatează adeseori povestea unui novice cu limba ascuţită, mereu gata să ironizeze cucernicia relativă a fraţilor săi. Într-o bună zi, părintele său duhovnic îi spuse: ,,Du-te şi adu-mi un fazan”. Tânărul a căutat, a găsit unul şi i l-a adus bătrânului, care îi zise: ,,Acum curăţă-l de pene”. Zis şi făcut; odată fazanul curăţat de pene, bătrânul îi spuse novicelui: ,,Acum, pune-i penele înapoi”. Tânărul, mirat, întrebă: ,,Dar cum e posibil, doar nu i se pot pune penele înapoi fazanului…?”; ,,Păi tocmai, îi spuse bătrânul cu blândeţe, odată ce ai distrus reputaţia cuiva prin vorbe, nu i-o mai poţi repara… Păzeşte-te să-i mai vorbeşti de rău pe fraţii tăi”. După cum spune şi proverbul: ,,Bârfeşte, bârfeşte, până la urmă iese ceva”. Este suficientă uneori o insinuare, o ,,vorbă iscusită”, şi bănuiala poate apăsa pe veci pe umerii persoanei respective. Numai sfinţii ştiu să-şi păstreze inima senină în faţa calomniei; istoria ne arată nenumărate exemple de oameni care nu au supravieţuit reputaţiei lor. Originea a ceea ce avea să-i conducă la ospiciu sau la sinucidere? Un simplu zvon, ,,o vorbă fără temei”.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Androxa, Atlantisra, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Ocult ro, Remer Ra, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw

24 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Copacul

    

Se opinti din greu să urce panta abruptă ce-i apăruse în cale. Oboseala o ajunsese de multă vreme, dar foamea era mai puternică.

Cu câtva timp în urmă, pe undele unei uşoare brize simţise mirosul Lui. Şi plecase în linişte, fără să comunice nimic. S-ar fi creat o vânzoleală de nedescris la auzul informaţiei că mai există Unul. Noroc că undele vântului nu ajunseseră şi la ceilalţi; îşi schimbaseră traiectoria la timp, iar înfometaţii o luaseră în altă direcţie, umblând haotic în căutarea hranei.

Se afla pe o colină stâncoasă care încă stătea în picioare.

 Aerul era greu respirabil. Oxigenul se redusese până la limita de jos. Pielea oamenilor se întărise, se asprise şi începea să devină ca o crustă. Cei puţini care mai erau, deveniseră lenţi în mişcări, mai mult se târau decât mergeau, ca să-şi adapteze cât mai bine ritmul respiraţiei la condiţiile de secetă şi arşiţă. Mai erau puţine plante. Copacii fuseseră cel mai grav afectaţi. Acolo nu mai rămăsese niciunul. Sau, cel puţin, aşa credeau. Până când îl simţise ea.

În zona locuită de ei, erau multe stânci. Se urcau, uneori, pe cea mai înaltă, ca să vadă în depărtare. Şi vedeau deşert şi stânci.

Peştera în care îşi găsiseră adăpost avea un mic izvor de apă, un firicel, care le satisfăcea nevoile cu greutate. Dar erau mulţumiţi pentru asta.

Ceilalţi plecaseră să mai caute ceva rădăcini, sau plante comestibile. Fiindcă se hrăneau doar cu asta, plantele se împuţinaseră, nu mai aveau timp să se înmulţească şi nici condiţii. Animalele se ascundeau sau dispăruseră. Insecte nu mai erau de mult timp. Oamenii se adaptaseră cel mai bine, atâţia câţi mai rămăseseră.

Continuă să adulmece. Mirosul Lui era foarte vag, se putea confunda cu celelalte din aer. Nu că ar mai fi fost prea multe. Semenii ei se îndepărtaseră destul de mult. Nu-i mai vedea.

Ajunse în vârful colinei. Îşi puse mâna la ochi şi privi în zare. Nicio mişcare. Doar gri: nisip şi stânci. Aproape că nu credea să-l mai găsească. Dar se baza pe simţurile sale care n-o înşelau. Continuă să meargă. Coborî colina. Urma o zonă întinsă, aridă. Nişte mărăcini erau răsfiraţi la câteva sute de metri. O luă într-acolo. O dureau picioarele, dar avea antrenament. Se obişnuise să nu mai ia în seamă durerea. Putea să meargă oricât, cu condiţia să fi mâncat nişte rădăcini înainte.

Descoperiseră, în timp, tot felul de soiuri de rădăcini comestibile, care îi ajutau să supravieţuiască. Până să le deosebească între ele, dăduseră şi peste unele care le provocau greţuri, însă au învăţat cum să le pregătească. Dar şi astea deveneau din ce în ce mai rare.

 Se apropie de mărăcini. Ştia cum să-i aleagă. Degetele se fereau cu rapiditate de spini. Pe aceştia îi adună într-un săculeţ mai mic, special. Planta o depozită în alt săculeţ, pe care îl purta cu sine totdeauna. Spera ca floarea să mai aibă seminţe, pe care le-ar fi putut pune în pământ, în apropierea peşterii, unde avea posibilitatea să le ude. Chiar şi mărăcini, ce mai conta? Erau buni şi aceştia. După ce termină de strâns totul, porni din nou la drum. Se îndepărtase destul de mult. Trebuia să se fi îndepărtat destul, dacă nu i-au dat de urmă până în acel moment. Cunoşteau cu toţii împrejurimile, pe o rază de câteva sute de kilometri. Nu puteau călători prea multe zile din cauza arşiţei. Şi se înapoiau înainte de a descoperi prea multe lucruri noi. Odată , un băiat mai rezistent lipsise vreo patru zile, dar a fost nevoie de ajutor ca să-l aducă înapoi. Altădată, doi tineri plecaseră şi nu se mai întorseseră. Nu ştia nimeni ce s-a întâmplat cu ei.

Rar, veneau imagini ale unor triburi, ca nişte holograme. Nu ştiau cine le produce şi le trimite la ei. Însă, într-una din imagini apăruse la un moment dat o pădure. Fusese zarvă mare. Mulţi voiau să plece în căutarea ei. Dar şi-au dat seama că nu puteau ajunge prea departe şi au renunţat. Trăiau cu convingerea că, la un vânt mai puternic, nişte seminţe ar fi putut ajunge şi acolo şi, dacă le descopereau la timp ca să le ude, s-ar fi putut prinde. Sperau asta de câţiva ani. Deocamdată, degeaba. Doar să se întâmple cât mai aveau izvorul, să nu sece şi acesta!

Toate aceste gânduri îi treceau prin minte pe măsură ce înainta. Mersese trei zile, deja. Mai avea bucăţi de la mărăcinele găsit. Mai rezista o vreme, dar trebuia să-şi facă rost de hrană pentru a se putea întoarce. Se afla la o distanţă care nu-i mai oferea siguranţă, aşa că nu avea decât să înainteze. Noaptea găsea câte o stâncă pe care se aşeza ca să se odihnească. Nu avea de ce să-i fie teamă. Nu erau nici măcar furtuni de nisip. Nu se explica acest lucru, dar, după cum se pare, era un dezavantaj.

Era a treia noapte. Nu zărea nicio stâncă pentru a se opri. Se gândi să-şi facă un culcuş în nisip, dar era cam periculos, se putea trezi sub… nisip. Aşa că merse mai departe. Pământul nu mai avea ca satelit Luna. Noaptea luminau doar stelele. Fiind senin, lumina lor era acceptabilă. Îşi vedea propriile picioare. Era mai greu cu direcţia de mers. Dar se uită după Luceafăr şi se mai ghidă câtva timp. În sfârşit, găsi o stâncă. Se culcă repede  pentru a mai prinde câteva ore de somn.

O treziră şoapte. Nişte foşnete ca nişte şoapte. Nu se dumerea ce este. Imaginile străine nu apăreau decât ziua. Ascultă cu atenţie: erau într-adevăr foşnete, pe care nu le mai auzise vreodată. După câteva minute încetară. Buimacă, se culcă la loc. Şi atunci visă: îl visă pe El.

După următorul masiv stâncos, într-o fostă depresiune, la capătul acesteia, stătea un Copac bătrân, cu multe noduri, însă drept şi puternic. Avea coaja groasă şi crăpată, multe crengi uscate şi părea că scârţâie din toate încheieturile. La o adiere de vânt dădea impresia că s-ar putea prăbuşi. Spre vârf mai avea câteva frunze de culoare verde şi mai multe galbene. Ele foşneau:

–         Vino mai repede!…

Se trezi cu senzaţia că fusese real. Se pregăti de drum. O chema. Ştia că e real. Nu mai avea nevoie de stele. Simţea drumul, simţea Calea. Merse toată noaptea. Spre ziuă mai făcu un popas, ca să mănânce nişte bucăţele de mărăcine. Nu stătu prea mult şi porni. Merse toată ziua. Nu mai simţea nimic, nici durere, nici foame. Doar voinţa de a ajunge. Mai dură o noapte şi o zi. Aproape că nu se mai odihni.

Era seară când îl văzu. Se miră cum de nu-l mai găsise nimeni până atunci, când o frunză galbenă o atinse pe mână. Simţi o furnicătură şi se scutură. Se apropie cu paşi mici, şovăitori. Îi simţi prezenţa impunătoare şi călduroasă, în acelaşi timp. Întinse mâna spre trunchiul gros. Coaja era aspră şi mirosea plăcut. Îl luă în braţe, fericită. În sfârşit… prezenţa Vieţii îi inundă sufletul.

O creangă verde, pe care n-o văzuse, se aplecă şi-i mângâie părul încâlcit. Frunzele şoptiră iar şi un zgomot puternic o trezi din visare. Trunchiul se deschidea cu un geamăt de uriaş. Îşi pierdu cunoştinţa.

***

Când se trezi îşi văzu lăstarii înmuguriţi. Crengile uscate căzuseră pe pământ. Coaja era subţire şi fină. În aer plutea miros de … primăvară.

În curând, vor veni şi ceilalţi.

Recomandări: Ana Usca, Androxa, Caius,  Child again, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Ilarie, Mirela, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw 

25 comentarii

Din categoria Proză