Calea rugăciunii – Arsenie – 14

  

Tace

(…) Dar înainte de a ajunge la această linişte interioară, la ne-judecata iubirii pline de umilinţă, sfinţii părinţi le recomandau novicilor lor ,,să nu vorbească niciodată de rău pe cineva care nu este de faţă”.

Tace, taci, nu numai pentru a nu răni, ci şi pentru că orice cuvânt se naşte din tăcere şi se întoarce în tăcere.

A tăcea ne apropie de acest ,,Abis al Tăcerii” despre care vorbeşte Ignaţiu din Antiohia pentru a-L desemna pe Tatăl, Izvorul Cuvântului, căci ,,Verbul vine din Tatăl şi se întoarce în Tatăl”. A tăcea ne face de asemenea capabili să Ascultăm. Rugăciunea nu înseamnă doar a-I vorbi lui Dumnezeu, ci şi a-I asculta vocea cea tainică, şi a îndura uneori tăcerea Sa. ,,Ascultă Israele”, este prima poruncă.

Trebuie să tăcem pentru a deveni ,,vrednici de Dumnezeu”, la fel ca Fecioara Maria care ,,asculta şi păstra toate acestea în inima sa”. Îndemnul lui Iisus către Arsenie, care la prima vedere poate părea ceva negativ, ascunde un precept pozitiv: realizează condiţiile rugăciunii, fugi de zgomotele interioare şi exterioare şi, într-o ascultare tăcută, rămâi în Cel ce Este: ,,realizează Realul”. Sfinţii părinţi atrăgeau atenţia că tăcerea nu trebuie ,,făcută”, ea este deja aici – este de ajuns să tăcem, El este aici, la fel ca pagina cea albă care rămâne imaculată printre rânduri. ,,Fericiţi cei care au auzit cuvintele lui Iisus, şi mai fericiţi cei care au ascultat tăcerea Sa”.

Dar ştim cu toţii că putem tăcea din buze, ,,dar tot gândim”! Atât anticii cât şi contemporanii ştiau foarte bine că ravagiile unui cuvânt refulat  pot fi mai devastatoare decât cele ale unuia exprimat: ,,Ceea ce face morţii atât de grei, este povara cuvintelor pe care nu le-au ştiut rosti”.

În deşert, tăcerea exterioară este în slujba tăcerii interioare; or, este suficient să tăcem pentru ca, lăuntric, să ia cuvântul neobositul comentator al tuturor faptelor noastre… Ca nişte buni terapeuţi, sfinţii părinţi le cereau novicilor lor să-şi deschidă inima, să-şi exprime în fiecare seară gândurile care-i frământaseră de-a lungul zilei. Ei numeau asta ,,a scoate veninul din gura şarpelui”. Acest venin varia de la un om la altul: ce poate să-l frământe pe un om singur în deşert, dacă nu povara zgrunţuroasă a amintirilor sale? Câte dorinţe neîmplinite, câtă ură înghiţită, câtă ranchiună şi câte remuşcări persistente! Creştinii din vechime nu prelungeau meandrele culpabilităţii: ,,Dacă ne osândeşte inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră”, le plăcea lor să spună, după învăţătura sfântului Ioan. A recunoaşte că eşti un păcătos nu înseamnă a-ţi zgândări rănile, ,,a te întoarce la voma ta”, ci a-ţi recunoaşte dificultatea de a te menţine în Prezenţa Unicului Prezent, înseamnă a cere eliberarea de acele amintiri care te împiedică să-L contempli.

Dacă vorbăria lăuntrică devenea prea zgomotoasă şi uneori chiar ameninţătoare, sfinţii părinţi recomandau să se facă ceea ce se spune în psalm: ,,Zdrobeşte de stâncă capul copiilor babilonului” – copiii Babilonului sunt gândurile, stânca este Numele lui Iisus. Ce stă oare la originea fricii, a unei angoase sau a unei dorinţe rele? Un gând. Acest gând trebuie stârpit de la cap, de la începutul lui, pentru a fi înlocuit cu numele umano-divin dat Iubirii nebiruite: Iisus.

(…) Scopul este de a ajunge la acea ,,neclintită linişte a inimii” despre care vorbeşte Ioan Casian, la acea inimă tăcută care nu judecă, nu socoteşte, nu cântăreşte… Numai o inimă tăcută este capabilă de o autentică iubire divină, nu numai faţă de Dumnezeu – în contemplaţie – ci şi faţă de ceilalţi  oameni; iubirea pentru ceea ce este, nu pentru  ceea ce ar trebui să fie. Din nou, tăcerea ne face receptivi faţă de clipa prezentă; să nu cerem ca ceilalţi să fie altfel decât sunt, să corespundă unui şablon sau altuia, ci să-i iubim aşa cum îi iubeşte Dumnezeu, adică exact aşa cum îi face El să fie, cum îi creează chiar în această clipă.

Dar cine poate rămâne tăcut în faţa crimei, în faţa nedreptăţii? Oare nu-i condamnă chiar Biblia pe ,,câinii muţi” care asistă fără a scoate o vorbă la suferinţa celui nevinovat? Oare nu spune ea că ,,înţeleptul care tace greşeşte”? ,,Înţelepciunea ascunsă şi comoara neştiută, ce folos este de amândouă? Mai bun este omul care-şi ascunde nebunia sa, decât omul care-şi ascunde înţelepciunea sa” (Iisus Sirah 20, 31-32).

Toate acestea sunt spuse pentru a ne reaminti că nu trebuie să facem din tăcere un idol, căci, la fel precum cuvântul rostit, ea nu are valoare decât prin iubirea care sălăşluieşte în ea şi o face uşoară; câte tăceri apăsătoare fac cât o tăcere plină de iubire, câte tăceri ipocrite sau îmbufnate sau care pur şi simplu nu au nimic de spus – tăceri necomunicative! Acelora Iisus le-ar fi spus: ,,Mai bine vorbeşte! După ce vei fi terminat de grăit tot ce ai de spus, tace, taci, savurează tăcerea, nu purta vorbării deşarte, nu te risipi în vorbe inutile.”

Pentru sfinţii părinţi, tăcerea buzelor trebuie să conducă la tăcerea inimii, care apoi putea duce la tăcerea Spiritului. Dar această ultimă tăcere este un dar, o graţie, o stare pe care nu o putem dobândi prin propriile noastre forţe, prin asceza sau năzuinţa noastră, ,,este un dor ce nu s-a înălţat din inima omului”. În această clipă în care timpul şi Eternitatea se îmbrăţişează, nu te mai gândeşti decât la Dumnezeu: El este aici. Cuvintele rugăciunii se estompează în faţa Prezenţei. În legătură cu aceasta , un călugăr de la Muntele Athos remarca: ,,Când te afli în prezenţa cuiva, nu te gândeşti la el, căci este aici. Adevărata rugăciune nu este să te gândeşti la Dumnezeu, ci a fi cu El, a-L lăsa să Fie, a-L lăsa să respire în răsuflarea noastră”.

Să încheiem prin a spune că Isaac Sirianul ne reaminteşte că vorbirea a fost creată în timp; tăcerea, însă, aparţine eternităţii. Cuvântul rostit este întotdeauna al unui ego, dar adevărata tăcere este ,,dincolo de ego”, o deschidere spre Fiinţa esenţială.

,,Tace, taci”, nu te gândi să ,,păstrezi tăcerea”, ci mai degrabă gândeşte: ,,tăcerea mă păstrează”… În inima luptei, în centrul ciclonului, nemişcată ca un magnet, ea mă cheamă la odihnă.

                                                              (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări:  Androxa, Atlantisra, Buceginatura, Carla, Carmen, Child again, Clipe de ClujColţu cu muzică, Deepiny, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Lolita, Mirela, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw

Anunțuri

15 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

15 răspunsuri la „Calea rugăciunii – Arsenie – 14

  1. Belsim

    Se recomanda postul tacerii celor care au voci ce nu le dau pace 🙂 Face minuni! 🙂

    Apreciază

  2. Pingback: Pe-aici cand ploua… « Lunapatrata – Poezie,ganduri,muzica…

  3. Pingback: Zile de Paști în artă « Mirela Pete. Blog

  4. Pingback: MFC 16, cu televizor util « Ioan Usca

  5. Pingback: Șuetă pascală « Clipe de Cluj

  6. Pingback: Picky și Odin la miercurea în imagini « Mirela Pete. Blog

  7. Pingback: Sir George Clausen (18 aprilie 1852 – 1944), pictor englez « my heart to your heart

  8. Pingback: O nouă ilustrație personală. Zânele vrăjesc perele « Mirela Pete. Blog

  9. Pingback: Sir George Clausen (18 aprilie 1852 – 1944), pictor englez | my heart to your heart

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s