Toboganul

Flor se afla în perioada examenelor. Voia să finalizeze doi ani de facultate într-unul singur, aşa că materia pe care o avea de învăţat era într-o cantitate destul de mare. Nu ştia dacă va avea capacitatea să acumuleze atât de mult, într-un timp atât de scurt, dar merita să încerce. Nu-i plăcea viaţa pe care o duceau colegii săi, numai petreceri şi alte distracţii. Voia, pur şi simplu, să cunoască mult, cât se poate de mult din tot ce ne înconjoară şi-apoi să încerce să creeze lucruri noi, în orice domeniu accesibil lui.

Cum nu dorea să-şi fixeze un scop prea îndepărtat, cel proxim era depăşirea cu bine a examenelor la care se înscrisese. Asta însemna să câştige un an. Condiţiile erau optime: se afla într-o uşoară stare de anxietate şi precipitare, îşi crease un mediu cromatic satisfăcător, învăţase să aplice legea varietăţii stimulatorii prin asolamentul intelectual. Căpătase o experienţă remarcabilă în a învăţa – aşa cum se spune – eficient şi rapid. Şi, la toate acestea se adăuga o însuşire înnăscută a lui, de a se autosugestiona. Astfel, seara, înainte de culcare, lua cursul pe care îl studiase în ziua respectivă şi-l mai parcurgea o dată, mai mult sau mai puţin în detaliu. Ştia foarte bine că, în timpul somnului, creierul lucrează, sintetizează, selectează, prelucrează cunoştinţele asimilate ziua şi le transferă în memoria de lungă durată, prin integrarea lor semantică şi biochimică în experienţa anterioară. Şi, a doua zi, cursul era perfect integrat în memoria lui.

La un moment dat, ajunsese să citească orice material informativ sau de altă natură o singură dată, după care se culca şi, când se trezea, totul intrase în memoria sa de lungă durată, la cel mai profund mod.

La început nu şi-a dat seama de asta. Apoi a văzut că, din tot ce avusese de învăţat, nu mai era nimic şi timp avea destul. Nu-şi spuse decât: ,,Oh, am progresat mult!” şi începu să înveţe mai departe. Părea că o forţă supranaturală îi ascuţea simţurile, crescuse în el o poftă nebună de a cunoaşte mult, ar fi vrut să afle totul, uitând că nu se poate.

Termină facultatea într-un an. Dar asta nu-l mulţumi. El avea scopul lui, acela vechi, pe care voia să şi-l apropie cât mai repede. Şi începu colindatul. Se duse mai întâi la cea mai apropiată bibliotecă şi se apucă de studiat. Reţinea totul. Nu-i scăpa nicio mică formulă, nicio ecuaţie, nici măcar o literă sau un număr. Dar epuiză repede resursele bibliotecii. Căută alta, mai mare, apoi alta mai complexă, apoi alta şi alta şi alta, până ajunse la cea mai renumită din ţară.

Totul era de o simplitate uimitoare. Se întâmpla de multe ori ca Flor să nici nu mai studieze anumite legi sau fenomene. După ce citea o singură propoziţie dintr-o teorie ştiinţifică, era capabil să demonstreze tot ce ţinea de acea teorie. Memoria lui se transformase în gândire. Ştia totul, gândea totul. Recrea tot ce fusese descoperit, pe baze noi, în mod diferit şi mult mai simplu. Până când… se trezi gândind legi noi, care nu fuseseră cunoscute niciodată de pământeni.

Nu mai ştia ce este timpul. Părea că bătrâneţea nu-şi va pune niciodată amprenta pe chipul lui Flor. Ochii îi străluceau în asemenea mod, că nu putea merge pe stradă fără ca toată lumea să rămână ca hipnotizată de privirea lui. De aceea, renunţase să mai iasă. Mâncare îi aducea mama lui, singura care îi mai rămăsese în preajmă. Dar se ferea şi ea să-i privească ochii, deşi nu înţelegea despre ce este vorba.

Flor era ocupat cu descoperirea de noi legi. Nu avea timp să le arate nimănui. Relizase mii de dosare, spunându-şi că, într-o zi, le va face cunoscute. Şi o ţinu tot aşa, până umplu tot spaţiul calculatorului său. Numai astfel fu silit să se oprească. Hotărâse să nu facă nimic public pe reţeaua virtuală. Era periculos. Acum trebuia să se ducă la un magazin să îşi cumpere  piese pentru a îmbunătăţi performanţele computerului său.

Şi, brusc, simţi nevoia unei pauze. Trebuia să plece, să se plimbe, să meargă într-un parc, poate chiar în cel din mijlocul oraşului sau în pădurea de la periferie.

Era o vară frumoasă. Îşi putea pune ochelari de soare, ca să mascheze strălucirea din ochi. Plecă fericit şi, poate pentru prima dată, conştient că trăieşte, că există, că poate să se mişte, să vadă oamenii, să-i simtă lângă el, să iubească tot ce-l înconjoară. Hm, de când nu se mai plimbase prin pădure?  Aa, parcă era cu fata pe care o îndrăgea, oare ce s-o fi ales de ea? Ar fi cazul să-i dea un telefon. Oare ce număr are?

Se opri ca fulgerat. NU-ŞI MAI AMINTEA. Uitase. Cum să uite? Acest cuvânt încetase de mult timp să mai existe pentru el. Încercă să folosească autosugestia. Degeaba. Nu putea să facă nicio asociaţie de idei care să-l ajute să-şi amintească un banal număr. Reuşi, până la urmă, prin autohipnoză. Subconştientul lui mai păstrase ceva din amintirile lui dinainte. AMINTIRILE DINAINTE ? Dar ce fusese ATUNCI ?

Renunţă să mai telefoneze. Îl preocupa altceva: teoriile şi noile legi descoperite. Cum? De ce? Încercă să-şi impună amintirea unei anumite ecuaţii. Totul era neclar. Nu putea stabili întreaga formulă.

Din ce în ce mai abătut, porni spre casă. Intră în biroul în care lucrase. Şi trecu timp, mult timp, nu ştia nici el cât. Îl trezi doar bătaia în uşă a mamei sale. Văzând că nu răspunde, aceasta intră. Rămase în pragul uşii, descumpănită. Flor în faţa calculatorului, nimic pe ecran, niciun dosar, niciun fişier, nimic.

Obosit, Flor se întoarse. Ochii lui nu mai străluceau.

***

În laboratorul transparent, doi umanoizi îmbrăcaţi în costume de lucru albastre se priveau cu ochi luminoşi, discutând:

–         Ne-a reuşit experimentul!

–         Acum putem aplica ecuaţia teleportării. Să ne punem pe treabă!

–         Da, să terminăm construcţia sistemului de transformare. Cine s-ar fi gândit că e atât de simplu? Uimitor ce poate face mintea omenească.

–         …dacă e stimulată…

–         Hm, de aceea i-am ales pe ei, pe oameni, ai uitat?

–         Mi-e teamă, doar, să nu se întoarcă împotriva noastră.

–         Vor mai evolua până atunci şi vor înţelege.

–         Sunt imprevizibili. Ar trebui să avem grijă.

–         Deocamdată le mai putem manipula memoria. Încă nu şi-au dat seama.

–         Şi când o vor face?

–         Îi vom aborda pe căi diplomatice.

–         Şi îi vom manipula în continuare?

–         Cât timp nu-şi vor desfiinţa sistemul monetar, da.

–         Să mergem.

Recomandări: Alt cer senin, Atlantisra, Belsim, Colţu cu muzică, Despre sufletul meu, Dictatura, G1b2i3, George, Incertitudini, Ioan Usca, Mirela, Psi, Ragnar, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw