Arhiva zilnică: 02/05/2012

Sfaturi pentru părinţi – 4

Unele particularităţi din mediul familial pot face ca un copil să fie mai mult sau mai puţin în măsură să profite de şcoală pentru noi experienţe. Diferite probleme şcolare îşi au rădăcinile în dinamica familială în care evoluează copilul. Valorile care îi sunt oferite, coerenţa părinţilor în atitudinile lor educative şi locul copiilor printre fraţi sunt factori care influenţează adaptarea la şcoală. Este interesant de observat situaţia în care al doilea copil este mai puţin interesat de învăţătură, atunci când fratele mai mare este primul din clasă. Şi dacă se întâmplă invers este greu de acceptat. De fapt, se ajunge ca acestui al doilea copil, dacă învaţă mai repede decât cel mare şi îl ajunge din urmă, să îi fie greu să accepte să-l depăşească. Copiii au tendinţa să se deosebească unii de alţii pentru a ,,obţine atenţia” părinţilor. Copiii cu vârste apropiate se disting adesea unii de alţii, dezvoltând competenţe diferite. Nu este, deci, o situaţie rară într-o familie ca, atunci când primul copil excelează la şcoală, cel de-al doilea să reuşească în sport sau în artă, în timp ce al treilea va fi în măsură să reuşească la şcoală sau în toate domeniile care îl vor deosebi de ceilalţi. Important este faptul că fiecare are sentimentul că devine ,,suveran” într-un domeniu care contează în ochii părinţilor.

Loialitatea care există între fraţi şi surori poate atrage după sine neplăceri atât de importante, încât al doilea copil preferă să facă ,,sub-performanţă” pentru că, adesea, inconştient, nu suportă ideea de a-l depăşi pe cel mare.

Echilibrul familial este, de asemenea, construit pe ideea de roluri, de ,,misiuni” pe care fiecare le are, uneori cu preţul problemelor de dezvoltare pentru unul sau mai mulţi dintre membrii familiei. Aceasta atrage după sine ,,răul de şcoală”, suficient de des întâlnit.

Dezmembrarea familiei are un rol esenţial asupra dezvoltării copiilor. Copiii provenind din părinţi separaţi nu se simt în mod necesar mai rău în propria piele după ce a trecut criza, şi nici nu prezintă, în mod automat, probleme la şcoală. Dacă majoritatea dintre ei se adaptează bine separării părinţilor, unii, dimpotrivă, suportă cu greutate consecinţele, nu atât din cauza separării în sine, cât din cauza schimbărilor pe care acestea le impun.

În perioada de separare copiii trăiesc mai stresaţi şi devin atenţi la şicanele dintre părinţi. Sentimentul de siguranţă scade şi asta are, în general, un impact asupra deprinderilor de socializare şi de învăţare chiar dacă, în cele din urmă, mulţi dintre ei se adaptează. Odată criza trecută, copiii continuă, totuşi, să trăiască toată gama de emoţii legate de părinţii lor, ceea ce îi face adesea mai puţin disponibili pentru şcoală. Uneori acumulează întârzieri care le minează încrederea în ei şi chiar motivaţia, dacă valul eşecurilor şcolare se dezlănţuie. Această perioadă de pierderi şi de tristeţe îi obligă să se adapteze continuu, ceea ce le solicită multă energie şi îi face mult mai puţin disponibili pentru învăţătură. Separarea de părinţi schimbă locul copilului în sânul familiei.

În aceste situaţii, copiii sunt nevoiţi să recunoască faptul că părinţii nu sunt atât de perfecţi cum i-au crezut. Idealizarea părinţilor contribuie la dezvoltarea sentimentului de siguranţă şi facilitează integrarea regulilor; dar celui care este privat prea devreme îi este greu să respecte autoritatea şi să se conformeze sistemului în care evoluează. Pierderea reperelor interne este una dintre faţetele cele mai dificile ale separării.

Probleme care apar frecvent, în rândul copiilor:

  • Agitaţie şi probleme de atenţie (uneori confundate cu problemele de motivaţie sau de depresiune);
  • Personalităţi anxioase (lipsă de siguranţă interioară);
  • Inhibiţie;
  • Narcisism (se interesează de alţii numai pentru folosul propriu);
  • Devalorizare (sentiment de competenţă redus);
  • Dependenţă de adult sau hiperindependenţă;
  • Puţină interiorizare şi introspecţie (adesea din lipsă de dezvoltare a limbajului, care nu poate acţiona ca un instrument de autoreglare);
  • Exces de teamă şi culpabilitate;
  • Absenţa fricii şi a culpabilităţii (de unde dificultatea de a interioriza interdicţiile, de a controla comportamentele şi impulsivitatea; prin urmare, intoleranţa la frustrare şi probleme în relaţiile sociale);
  • Sărăcie a vieţii imaginare şi a creativităţii;
  • Exacerbarea lumii imaginare devenită un ,,refugiu”, pentru a se sustrage marii tensiuni a anturajului imediat sau, dimpotrivă, un foarte mare vid emoţional;
  • Dizarmonie în dezvoltare, unele sfere rămânând imature, în timp ce altele evoluează normal;
  • Imaturitate şi mare dependenţă de mediu;
  • ,,Mici adulţi” hiperintelectualizaţi, dar inabili psihic şi social;
  • Căutare de stimuli intenşi (în măsura în care cotidianul ,,obişnuit” este dispreţuit).

Disciplina trăită în respect şi calm este recunoscută în toate mediile de educaţie ca o valoare organizatoare a reperelor interioare şi sociale ale copiilor, repere care îi ajută să se adapteze lumii care îi aşteaptă.

                                                 (Marie-Claude Béliveau – Necazurile micului şcolar)

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw

12 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Sfaturi pentru părinţi