Lacul

A început să plouă. Cad stropi mari, grei, întunecaţi. În afară de sunetul liniştitor al ploii, nu se mai aude nimic. Din când în când trec maşini, stropind trecătorii de pe trotuare.

Văzduhul se întunecă din ce în ce mai mult. Negura s-a lăsat până la pământ. Plouă de câteva zile. Nicio pauză. Ieşim cât putem de puţin. Noaptea, îngrijorarea creşte. Dacă vom fi inundaţi? Până acum am scăpat, dar nu e niciun semn de potolire a ploii. Digul de lângă râu e destul de înalt. Apa a crescut mai mult decât oricând.

Oamenii sunt posomorâţi, umbrele nu mai găseşti pe la niciun magazin. Unii au pelerine lungi, alţii şi-au croit nişte mantale din saci de plastic. Umezeala îţi pătrunde până la creier. Nu mai judecă nimeni chiar corect. Ne străduim să păstrăm o oarecare ordine în relaţii, ca să putem să ne vedem de treburile zilnice. E destul de greu.

A trecut mai mult de o săptămână. Neoanele stau aprinse toată ziua şi toată noaptea. Autorităţile au pus paznici care să dea alarma în caz de urgenţă. Încă rezistăm.

Am luat legătura cu exteriorul. Nicăieri în ţară nu mai plouă, de atâta timp. Se pare că norii stau adunaţi doar deasupra localităţii noastre. Semne de întrebare. Lipsă de răspunsuri.

Apa mai are un metru până la marginea digului. Ne e teamă să nu se rupă. Mai la vale, lacul a crescut şi el, până la limitele prevăzute. Dar ploaia nu s-a oprit. Ce ne facem? Cei care locuiesc la altitudine joasă au început să-şi ducă bagaje la cei de mai sus. Li s-a adunat apa în curţi, la unii a intrat şi în case. La activităţile de pregătire pentru situaţii de dezastre naturale, ni s-a comunicat care este nivelul la care trebuie să urcăm. Ne pregătim cu toţii. Unii sunt la limita depresiei.

Ne sosesc ajutoare. Dar nimeni nu poate opri ploaia. Şi nimeni nu ştie de ce s-au concentrat atâţia nori deasupra noastră. Oare i-a atras lacul?

***

A doua săptămână. Am avut dreptate. Lacul era de vină. Toţi norii s-au adunat, acum, deasupra lacului. De la distanţă e o privelişte paradoxală. S-a creat un flux între nori şi apa lacului.

Am scăpat, cât de cât, cu bine. N-au fost pagube mari. Am rămas cu o mare nedumerire. Ce-a fost asta? Şi încă mai e.

Ziua ne adunăm pe malul lacului şi privim. Fluxul continuă. Bineînţeles că malurile sunt altele, mai aproape, mult mai aproape de sat. Privim tot cu îngrijorare. Ce se întâmplă? A venit şi televiziunea. Toţi tac şi privesc sau filmează. E liniştea apei. Ne simţim mici şi nevrednici. Ne gândim că merităm o scuturătură pentru felul în care ne-am purtat cu propriul pământ.

***

S-a oprit. Încă e o atmosferă întunecată. Lacul e negru şi s-a mărit mult. În jurul lui a apărut o perdea de aburi. În afară s-a făcut lumină. Respirăm uşuraţi. Dar priveliştea lacului te înfioară. Înainte era verde şi limpede.

Ne-am reluat activităţile cotidiene. De undeva, o tăcere profundă ne-a marcat sufletele. Suntem mai gânditori, ne purtăm mai grijuliu unii cu alţii, jignirile au dispărut. Certăreţilor parcă le e teamă să se mai manifeste ca până acum. Cei care minţeau cam mult umblă cu privirile în pământ şi nu scot o vorbă, decât dacă sunt întrebaţi. Bârfitorii nu mai ies pe la colţuri. Nu mai vezi priviri pline de invidie sau răutate. Cei care nu simt frumos, nu te mai privesc în ochi. Au rămas doar privirile limpezi ale copiilor şi cele ale oamenilor buni. CEVA ne-a schimbat.

***

Erau pe marginea lacului, ca-n fiecare zi. Cei care n-aveau ce face. I-am văzut venind în fugă,  fluturându-şi mâinile. Ne chemau. Ne-am grăbit să le răspundem. Erau agitaţi. Ne-am dus spre lac. Culoarea acestuia se schimbase, nu mai era negru, se făcuse verde-închis. La suprafaţă, o mulţime de spinări negre, ca de piatră, se mişcau de colo-colo, în limita spaţiului oferit de apă. Erau de forma unor balene, cu o crustă neagră pe corp şi având vreo doi-trei metri fiecare. Ni se păreau nişte fiinţe mari şi greoaie. Peşti? Mamifere?

Nu se uitau la noi. Înotau tot timpul, mişcându-se la suprafaţa lacului. Erau foarte multe. Le-am numit balenele negre.

Cineva a aruncat o piatră. Nu am perceput sunetul izbirii de apă şi nu s-au format unde. Dar s-a ridicat iarăşi perdeaua de aburi (aşa credeam noi). Am înţeles că trebuia să le lăsăm în pace.

Au trecut zile. În jurul lacului, zarvă mare. Oficialităţi cu tot felul de aparate. De câte ori voiau să testeze ceva care ar fi perturbat viaţa fiinţelor negre, se ridica perdeaua de aburi şi nu puteau face nimic. Era un ecran de protecţie.

Acolo era linişte. Nu se auzea decât plescăitul cozilor lor în apă. Ne lăsau să ne uităm. Le simţeam pacea. Era multă pace în sufletele lor. Ne-o transmiteau şi nouă. Cine se apropia de lac, devenea alt om. Devenea OM. Ne doream să rămână acolo veşnic. Erau fiinţe telepate, care nu transmiteau gânduri, ci sentimente. A fost cea mai frumoasă perioadă. Le-am întrebat de unde vin şi am simţit adâncul pământului. Era dincolo de puterea noastră de înţelegere cum au ajuns aici.

***

A mai trecut o săptămână. Le vizitez în fiecare zi. Mă simt bine în preajma lor. Ieri am atins apa cu degetul. Nu s-au format unde, dar nici perdeaua de aburi nu s-a interpus între mine şi ele. Însă, altceva s-a întâmplat. Cea care era în apropierea mea a ridicat privirea. Era prima dată. Două raze albastre mi-au pătruns în minte, sau în suflet, habar n-am. Dar am aflat. Am ştiut că sunt aici de când lumea, că le-am făcut să sufere cu inconştienţa şi egoismul nostru şi cu mare greutate s-au desprins de interiorul pământului, ca să vină să ne avertizeze. Au considerat că trebuie să ne comunice să ne schimbăm, ca să nu distrugem totul.

Vor mai rezista încă o săptămână, apoi vor pleca. Atmosfera noastră le îmbolnăveşte.

***

Au sosit echipaje de la mai multe televiziuni. Ultima zi. Toţi au pregătit camerele să filmeze. Malurile lacului au devenit  neîncăpătoare. Nu ştiam ce va urma.

Deodată, toate au înălţat capetele şi le-am putut vedea ochii. Mii de raze albastre au transmis mesajul lor, lumii. Au transmis ceva peste gândire. Au fost zece minute de integrare în universal. Am înţeles cu toţii.

Rămas bun, fiinţe negre.

După alte câteva minute, perdeaua de aburi şi-a făcut apariţia şi noi ne-am retras. Se pregăteau de plecare. A început iarăşi să plouă. Pentru puţin timp ne-a fost teamă. Nu am mai văzut nimic pe lac. Am simţit o strângere de inimă la gândul că nu le vom revedea. Dar şi-au îndeplinit misiunea.

***

Azi m-am întors. Mi-era dor. Lacul a redevenit cel dinainte. M-am aşezat aproape de apă, privind printre undele curate. Am întins mâna. Am simţit ceva în palmă. Când am deschis-o, o piatră mică, neagră, cu formă de balenă, îşi reflecta razele albastre în ochii mei.

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna

Anunțuri

10 comentarii

Din categoria Proză

10 răspunsuri la „Lacul

  1. Pingback: Dor… « Lunapatrata – Poezie,ganduri,muzica…

  2. Pingback: Premiul « Ioan Usca

  3. Pingback: Transport de caramizi « my heart to your heart

  4. Uneori e nevoie de o astfle de ploaie si de venirea acelor fiinte care sa ne ajute sa fim OAMENI.

    Apreciază

  5. Pingback: Book « schtiel

  6. Pingback: Little world « schtiel

  7. Foarte interesant, transmiti o stare puternica cititorului…

    Apreciază

  8. Pingback: Zăpadă însângerată « Gabriela Savitsky

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s