Arhive lunare: iunie 2012

Rugăciune pentru binefăcătorul tău

 

Dumnezeule al dragostei, Ţie sunt dator a-Ţi mulţumi pentru dulcele simţământ al dragostei şi ocrotirii,  de care mă bucur. O, Cel ce eşti izvorul tuturor bunătăţilor, revarsă binecuvântarea şi binefacerile Tale peste acela pe care inima mea îl cinsteşte şi îl iubeşte, peste robul Tău (numele). Apără-l de toate primejdiile ce bântuie viaţa muritorilor pe pământ. Fă să răsară asupra lui întotdeauna un soare strălucitor, ca să risipească norii grijilor şi ai suferinţelor din viaţa lui. Umple inima lui de bucuria mântuirii Tale, povăţuieşte-i paşii pe căi drepte, în scopul mântuirii şi al fericirii. Nu lăsa ca apăsătoarele suferinţe să-i înnoureze fruntea şi să-i amărască inima. Nenorocirile lui să nu fie jertfă întristărilor. Fă ca fiecare din zilele lui să fie frumoasă zi de primăvară, viaţa lui să se asemene unui râu limpede şi lin, ce curge prin grădini înverzite şi pline de flori. Iar dacă va fi ameninţat de nenorocire, fii apărătorul şi ocrotitorul lui, precum el este apărătorul meu.

Ori în ce parte va merge sau se va afla, umbreşte-l cu bunătatea şi apărarea Ta. Dă-i, Dumnezeul meu, toate plăcerile şi toate bucuriile iertate muritorilor care păzesc poruncile Tale şi fac bine aproapelui lor. Îngerul Tău cel bun să-l însoţească şi să-l păzească în toate zilele lui şi, după o viaţă lungă, plină de binefaceri şi fapte bune, să se învrednicească a dobândi bunătăţile Tale cele fără de sfârşit, gătite tuturor celor ce lucrează virtutea. Amin.

15 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Noaptea de Sânziene

,,Când cerurile se deschid, totul devine posibil.” Auzise acest lucru de la fetele şi băieţii care se plimbau pe lângă pajiştea unde crescuse ea. Nu se putea plimba. Era doar o floare: o sânziană. Dar aceste cuvinte o puseseră serios pe gânduri: chiar totul devine posibil?

De când îi înfloriseră primii boboci, zărise frumuseţea lumii de lângă ea. Auzea zvonuri, cum că, în noaptea aceea, pădurea era plină de fiinţe care întreceau chiar şi soarele în frumuseţe, că respiraţia acestora împrăştia arome ameţitoare, de iubire, că dansul lor chema pe oricine era în apropiere cuprinzând în frenezia lui toate fiinţele. Ar fi vrut să fie şi ea parte a acestui miracol, să participe la dans, nu ca o floare ucisă, ci ca o fiinţă dansatoare…  Dorinţa ei se transmise instantaneu către celelalte surori ale sale. Un freamăt plăcut mirositor se înălţă către cerurile care urmau să se deschidă.

Arşiţa se potolise. Soarele era liniştit, acum. Pădurea se împrospăta din nou încurajându-şi păsările să cânte. Pe pajiştea cu multe flori de sânziene apăruseră noi capete cu petale deschise. Un grup de fete se apropie şi începu să le culeagă. Durerea cuprinse florile ce abia se născuseră. Nu puteau face nimic. Erau sortite iubirii ucigaşe a oamenilor care nu simţeau. Însă, cumva, sânziana care visa să danseze, scăpă. Plânse mult după celelalte, până la căderea serii.

Vedea cum soarele se stinge încet şi simţi o adiere răcoroasă venind de sus: se deschideau cerurile? Era obosită… cumplit de obosită. Simţea cum se ofileşte, petală cu petală. Se întunecase.

Adierea deveni mai puternică. Fete şi băieţi veneau în pădure, împodobiţi cu florile moarte. Sânziana îi mai privi o dată, apoi se înclină spre pământ.

O zână îmbrăcată în alb se ridică graţioasă şi puternică, în acelaşi timp, din mijlocul pajiştii. Avea părul din flori mărunte, alb-gălbui, iar rochia era, de asemenea, o imensă floare albă. Privi spre cer cu ochi de albăstrele şi zâmbi mulţumind. TOTUL DEVENISE  POSIBIL.

Se alătură fetelor care se prinseseră într-o horă ameţitoare. Simţi cum surorile ei se trezesc la viaţă, contopindu-se cu capetele pe care le împodobeau.

***

Dimineaţa, sânziana se trezi cu câteva floricele ofilite, dar cu altele gata să înflorească.

Fusese o fiinţă dansatoare.

Povestea a fost iniţiată de Mirela, unde vă puteţi înscrie.

Recomandări: Atlantisra, Bibliodeva, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna.

39 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate, Proză

A venit vacanţa!

Scrisoare – Ana Blandiana

 Mult stimate astru auriu,

Sau, mai simplu, dragă soare,

M-am hotărât să-ţi scriu

O scrisoare.

 

 

Nu c-aş şti să scriu cine ştie ce –

De ortografie mă apucă frica

Şi mama, când e supărată, zice

Că scriu mi-au ca pisica –

 

Dar am aflat

Că numai şi numai de tine

Depinde cu adevărat

Vacanţa şi vara cât ţine.

 

 

 

De-aceea m-am hotărât,

Stăpân al vacanţelor şcolăreşti,

Să te conving să o lungeşti

Cât de cât;

 

Să mai stai vreo două luni pe loc,

Să rămână vara neschimbată,

Iar de-ţi va fi greu, ca o răsplată,

Iarna poţi să nu mai vii deloc.

 

(Oricum, iarna tu ştii doar să strici,

Să ne moi gheţuşul, să topeşti nămeţii,

Când apari tu nu se poate nici

Să mă bat cu bulgări cu băieţii!)

 

Sau şi mai grozav ar fi – ştii cum? –

Să ţină vacanţa-acum vreo zece ani…

Pentru şcoală, iarnă, frig, oricum

E destulă vreme când vom creşte mari.

 

Sigur tu poţi să alegi oricare

Dintre căile de care eu îţi scriu,

Doar să crească puţintel vacanţa mare

Şi să-nceapă şcoala mai târziu.

6 comentarii

Din categoria Imagini, Poezie

Grădina


Traseul pe care îl urmam era estimat să fie parcurs în aproape şase ore. Dar un localnic ce avea antrenament îl putea parcurge într-o oră. Mergeam deja de vreo două ore şi pădurea era tot mai deasă. Nu vedeai cine ştie ce peisaje deosebite din cauza copacilor. Nu erau luminişuri, izvoarele pe lângă care treceam erau în nişte văi foarte abrupte, fiind riscant de coborât. Auzisem că în apropiere de pădurea de brad se deschidea un crâng, cu vedere spre poalele muntelui, singurul pe acel traseu.

Sus, la cabană, urma să-i întâlnesc pe ceilalţi, care străbăteau un alt traseu marcat.

Mă apropiam cu oarecare greutate de pădurea de brad. Trebuia să zăresc crângul din clipă în clipă. Deodată, panta deveni mai lină şi spre dreapta observai conturul unui gard viu, care părea să închidă o grădină. Nu-mi spusese nimeni că sunt grădini închise în acea zonă. Poate era păzită de vreun câine? Mă îndreptai spre ea uşor, ca să nu fac vreun zgomot prea strident. Am găsit o poartă veche, din lemn, cu scânduri inegale, legată cu o sârmă de un stâlp de susţinere. Am desfăcut legătura şi am intrat. O pajişte nu prea mare îmi dezvăluia o mulţime de specii de flori de câmp, vesele şi pline de iubire… La o margine a grădinii, o băncuţă de lemn aştepta să  găzduiască pe cineva, sub un copac rămuros, cu frunze mari şi dese. Pe zidurile ridicate din pietre mari, creştea un gard viu plin de mure. M-am îndreptat spre el, să culeg câteva: când am întins mâna… murele au dispărut. Am mai încercat o dată: acelaşi lucru. Ciudat. M-am dus să mă aşez pe bancă. Când am atins-o, a… dispărut. M-am uitat în jur. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Am întins mâna spre copacul de lângă bancă. Când să-l ating… la fel. Mai rămăseseră florile, gardul de piatră, poteca ce ducea la poarta de la intrare. M-am aplecat spre flori: când doream să ating vreuna, dispărea ca şi cum nu fusese niciodată acolo. Era din ce în ce mai straniu. Parcă trăiam într-un vis neobişnuit. Am atins gardul, apoi poarta. Mai erau florile la care nu ajunsesem. Am încetat să mai ating ceva. M-am hotărât să mă întorc la poteca pe care pornisem iniţial. Mi-am reluat drumul, întorcându-mă să văd ce a rămas în urmă: grădina era la locul ei, cu flori, gard de piatră, băncuţă… Şi am realizat ceva: în grădină, florile nu aveau niciun miros, murele nu împrăştiau nicio aromă, aerul era fad, ca în oraşele aglomerate pe timp de vară.

Dincolo, se simţea deja prospeţimea.

Povestea a fost iniţiată de Mirela, unde vă puteţi înscrie.

30 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate, Proză

Sfaturi pentru părinţi – 7

Mulţi factori pot influenţa mai mult sau mai puţin pozitiv facultăţile de învăţare la şcoală. Unii copii sunt mai puţin dotaţi pe plan intelectual decât alţii; totuşi, cu toate deficitele marcate, medii sau profunde, aceşti copii pot foarte bine să înveţe la şcoală.

În general, copiii mai puţin inteligenţi suferă şi mai puţin din cauza situaţiei lor şcolare, chiar dacă şcoala pe care o frecventează nu corespunde absolut deloc cu ritmul lor de învăţare. Ei învaţă mai lent decât media dar, dacă unele condiţii sunt respectate, pot uimi prin capacităţile de învăţare. Dezvoltând câteva tehnici şi deprinderi, se adaptează mai uşor, se ,,supun” adesea mai uşor decât copiii dotaţi, curioşi, care sunt mult mai activi în demersul lor de învăţare.

Copiii mai puţin dotaţi învaţă mai bine prin repetare şi prin folosirea obiectelor. Ei trebuie să se bazeze pe concret. Majoritatea timpului trec prin multe dificultăţi până să acceadă la studiile superioare. În funcţie de gravitatea deficitului lor este destul de dificil pentru ei să asimileze şi să jongleze cu noţiuni mai abstracte. Ei pot să evolueze bine la şcoală dacă li se respectă ritmul şi dacă li se oferă condiţii care să le permită să se simtă în siguranţă.

Alţi copii sunt foarte dotaţi, dar unii dintre ei sfârşesc prin a nu putea profita de mediul şcolar ca să poată învăţa. Pentru unii, şcoala este cea care nu-i stimulează suficient, pentru alţii este vorba de o reală problemă de integrare socială (hiperintelectualizare), care se profilează pe măsură ce trec anii. Totul se petrece ca şi cum ,,casa lor mintală”, în pofida unei faţade impresionante, este nelocuită. Atunci când aceşti copii înmagazinează o mare cantitate de cunoştinţe, este uimitor să constaţi cât de mare este contrastul dintre această latură de ,,mic adult” şi celălalt aspect al personalităţii lor, care este adesea cu totul imatur, mai ales în planul judecăţii şi al abilităţilor sociale.

Mulţi copii au nevoie de un surplus de stimulare pentru a rămâne prezenţi în clasă, fără de care se desprind şi încep în mod real să aibă eşecuri, dacă ,,nu se întorc în clasă” la timp pentru a prinde noile noţiuni pe care învăţătoarea le predă. Multă vreme ei sunt capabili să recupereze, câtă vreme îşi dau seama că ,,au pierdut întâietatea”; dar şcoala le devine indiferentă, plicticoasă şi nu realizează nici măcar că sunt pe cale să acumuleze întârzieri, în pofida potenţialului lor.

La copiii dotaţi, această dotare poate căpăta nuanţe mai dramatice, pentru că marea lor competenţă intelectuală şi amploarea cunoştinţelor sunt legate de o stângăcie socială şi motrice uimitoare. Unii dintre aceştia însă, cu cât sunt mai neînţeleşi de colegi, cu atât se amuză mai tare. Aplecarea spre studiu, lectură şi spre acumularea de cunoştinţe – adesea foarte specializate – sunt folosite pentru a-i ţine pe ceilalţi la distanţă şi pentru a se păstra într-o lume închisă.

Sfaturi:

–         Vegheaţi la armonizarea dintre potenţialul copilului şi nivelul de exigenţă al şcolii alese.

–         Reflectaţi la ceea ce doriţi pentru copilul vostru în mediul şcolar. Bunăstarea lui generală trebuie să prevaleze menţinerii într-o şcoală prea exigentă, dacă puterile lui nu o permit.

–         Respectaţi ritmul fiecăruia şi evitaţi să daţi prea mare atenţie rezultatelor. Apreciaţi competenţele, chiar dacă vi se par nepotrivite, ţinând cont de aşteptările voastre. Evitaţi să daţi prea mare importanţă normei ca unitate de măsură pentru a compara progresele copilului; faceţi-o mai mult observând progresele în termenii atitudinii şi ai randamentului în privinţa dezvoltării personale.

–         Încurajaţi copilul să profite de diferite experienţe (sociale, fizice, afective şi intelectuale) pentru ca el să dezvolte şi un sentiment de competenţă în afara domeniului şcolar.

–         Permiteţi şi încurajaţi activităţile ludice şi pe cele educative.

–         Acceptaţi momentele de regres atunci când ele apar. Sunt frecvente şi necesare înainte de a trece, în mod mai sigur, la un stadiu ulterior de dezvoltare.

–         Evitaţi să propuneţi copilului numai jocuri ,,educative”, care, folosite în exces, va sfârşi prin a le abandona şi a refuza să le joace.

–         Dacă se pune problema, evaluaţi mai bine potenţialul real al copilului.

 (Marie-Claude Béliveau – Necazurile micului şcolar)

Recomandări: Atlantisra, Bibliodeva,  Child again, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna.

8 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Sfaturi pentru părinţi

Parfum de flori de tei

Am adunat esenţe înmiresmate şi am construit o aripă dintr-un vis.

Le-am închis în sticluţe-bijuterii ca să le păstrez varietatea însufleţită.

Pe un raft al sufletului am aşezat esenţa teiului, s-o am în amintire când voi construi a doua aripă a visului meu.

Într-o zi, am deschis poarta sufletului şi am lăsat aromele să se împrăştie în zborul visului. Acesta s-a înălţat din ce în ce mai sus… şi a dus florile de tei undeva, către un alt suflet. A rămas acolo aşezându-se pe un raft, pentru a fi amintirea cu care el să-şi construiască aripile visului său…

Povestea a început la Mirela, unde vă puteţi înscrie…

Au mai scris: Ioan Usca, Mirela, Carmen(10  mai 2011), Sara, Gabi

Invitaţi: Bibliodevafiliala3, Clipe de Cluj, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw.

19 comentarii

Din categoria Capsule, Poveşti parfumate

Un parfum antic

Cerul se întindea pe toată suprafaţa de deasupra sa. Nu se vedea niciun punct luminos pe pământ. Se uită după steaua despre care-i povestise bunicul. O luă ca reper pentru a nu se rătăci. Obosise, dar era mai intensă dorinţa de a ajunge la bunici. Îl cuprinse un dor teribil de ei, dorea să-i strângă în braţe şi să se lase mângâiat de ei… Voia să simtă din nou căldura lor ce-l alina şi-i dădea linişte. În privirea albastră a bunicii se simţea ocrotit şi iubit, iar bunicul era încă puternic şi blând.

Căsuţa lor din lemn de stejar şi de brad avea o prispă lungă, pe care îi plăcea să stea, pentru a privi munţii. Se aşezau cu toţii acolo, şi vorbeau domol, ca şi cum nimic rău nu exista pe lume.

Bunica se pregătea dinainte: scutura preşurile şi cuverturile, spăla toate vasele ca să strălucească, aranja frumos masa şi îşi schimba hainele. Avea mereu acelaşi miros: tămâie. Îl gătea şi pe bunicul cu hainele lui cele curate. Şi aşteptau.

Probabil că acum dormeau. Găsi drumul care ducea spre căsuţa lor. Mai era puţin. Aerul deveni mai tare căci intrase pe aleea cu brazi. Se apropie de curte. Haiduc începu să latre, cu vocea lui groasă de câine ciobănesc. O bucurie caldă îl năpădi. Grăbi pasul. Bunicul ieşise pe prispă, să vadă de ce latră câinele. Îl strigă. Se aprinseră luminile şi apăru şi bunica. Îi văzu din curte, fericiţi şi bătrâni. Alergă la ei şi-i luă în braţe. Mirosul de tămâie îi lumină sufletul.

Povestea a început la Mirela, unde vă puteţi înscrie.

Au mai scris: Gabi, Carmen, Florentina, Pandhoraa, Daurel, Vania, EllyWeiss.

Invitaţi: AcrilicepointpenAtlantisra, Bibliodevafiliala3, Culţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Shayna

17 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate