Grădina

Traseul pe care îl urmam era estimat să fie parcurs în aproape şase ore. Dar un localnic ce avea antrenament îl putea parcurge într-o oră. Mergeam deja de vreo două ore şi pădurea era tot mai deasă. Nu vedeai cine ştie ce peisaje deosebite din cauza copacilor. Nu erau luminişuri, izvoarele pe lângă care treceam erau în nişte văi foarte abrupte, fiind riscant de coborât. Auzisem că în apropiere de pădurea de brad se deschidea un crâng, cu vedere spre poalele muntelui, singurul pe acel traseu.

Sus, la cabană, urma să-i întâlnesc pe ceilalţi, care străbăteau un alt traseu marcat.

Mă apropiam cu oarecare greutate de pădurea de brad. Trebuia să zăresc crângul din clipă în clipă. Deodată, panta deveni mai lină şi spre dreapta observai conturul unui gard viu, care părea să închidă o grădină. Nu-mi spusese nimeni că sunt grădini închise în acea zonă. Poate era păzită de vreun câine? Mă îndreptai spre ea uşor, ca să nu fac vreun zgomot prea strident. Am găsit o poartă veche, din lemn, cu scânduri inegale, legată cu o sârmă de un stâlp de susţinere. Am desfăcut legătura şi am intrat. O pajişte nu prea mare îmi dezvăluia o mulţime de specii de flori de câmp, vesele şi pline de iubire… La o margine a grădinii, o băncuţă de lemn aştepta să  găzduiască pe cineva, sub un copac rămuros, cu frunze mari şi dese. Pe zidurile ridicate din pietre mari, creştea un gard viu plin de mure. M-am îndreptat spre el, să culeg câteva: când am întins mâna… murele au dispărut. Am mai încercat o dată: acelaşi lucru. Ciudat. M-am dus să mă aşez pe bancă. Când am atins-o, a… dispărut. M-am uitat în jur. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Am întins mâna spre copacul de lângă bancă. Când să-l ating… la fel. Mai rămăseseră florile, gardul de piatră, poteca ce ducea la poarta de la intrare. M-am aplecat spre flori: când doream să ating vreuna, dispărea ca şi cum nu fusese niciodată acolo. Era din ce în ce mai straniu. Parcă trăiam într-un vis neobişnuit. Am atins gardul, apoi poarta. Mai erau florile la care nu ajunsesem. Am încetat să mai ating ceva. M-am hotărât să mă întorc la poteca pe care pornisem iniţial. Mi-am reluat drumul, întorcându-mă să văd ce a rămas în urmă: grădina era la locul ei, cu flori, gard de piatră, băncuţă… Şi am realizat ceva: în grădină, florile nu aveau niciun miros, murele nu împrăştiau nicio aromă, aerul era fad, ca în oraşele aglomerate pe timp de vară.

Dincolo, se simţea deja prospeţimea.

Povestea a fost iniţiată de Mirela, unde vă puteţi înscrie.