Arhive lunare: august 2012

Stări sufleteşti – 3

Culpabilitatea

,,Un apropiat ne cere ajutorul, îl refuzăm pentru că aceasta ne complică viaţa şi pentru că nu pare atât de important. Refuzul nostru este acceptat fără comentarii. Se vede clar că l-am contrariat, poate că l-am supărat. Dar ştim că nu e chiar o grozăvie, că celălalt se poate descurca şi altfel. Doar dacă nu cumva… Scurta schimbare a aprins stările sufleteşti de culpabilitate. Ne întrebăm dacă am făcut bine refuzând. Dacă acest refuz nu este cumva în dezacord cu valorile noastre. Inconfort. Suntem trişti şi pentru că avem sentimentul de a-l fi făcut să sufere, de a fi deteriorat o legătură importantă pentru noi. Decepţie de sine, de a nu fi fost mai disponibil, mai serviabil. Apoi, agasare ca urmare a faptului că nu putem fi mai egoişti: în definitiv, la naiba! Iritaţia împotriva celui care a venit să ne ceară chestia asta: înainte eram liniştiţi, noi n-am cerut nimic! Apoi, revenirea remuşcărilor: dorinţa de a da înapoi şi de a spune da, ca să nu ne mai simţim atât de prost cum ne simţim acum. Deodată, sentimentul de oboseală pricinuit de nevoia de a face toate aceste alegeri, de a lua toate aceste decizii. O mică răbufnire de nelinişte: şi dacă eu însumi aş avea nevoie, într-o zi, să cer ajutorul şi mi s-ar spune nu? Şi dacă aş fi la ananghie şi nu m-ar ajuta nimeni? După o vreme, suntem sătui până în gât de toate aceste ruminaţii, încercăm să trecem la altceva. Să fim serioşi… Doar nu crezi că stările tale sufleteşti vor înceta cât ai bate din palme, doar pentru că aşa ai hotărât?!

Nu, nu se vor opri în felul acesta. Mai cu seamă culpabilitatea, care joacă un rol important în psihismul nostru: acela de a ne constrânge să reexaminăm anumite decizii dăunătoare celorlalţi. Culpabilitatea interpelează conştiinţa noastră morală şi ne forţează să reflectăm: această suferinţă pe care (poate) am declanşat-o, putea fi evitată? Şi în ce fel? Prea puţină culpabilitate face din noi nişte egocentrici. Dar prea multă culpabilitate ne face să devenim bolnăvicios de sensibili. Ne face oare mai buni?

(…) Conştiinţa? Ea nu împiedică niciodată comiterea unui păcat. Împiedică doar să te bucuri în pace de el. (Theodore Dreiser)

(…) Scriitorii au înţeles şi au descris totul cu mult înaintea psihanaliştilor… Freud spunea în această privinţă: Oriunde am fost, un poet fusese înaintea mea. ”

(Christophe André – Stările sufleteşti – Învăţarea seninătăţii)

 

12 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Stări sufletești

Stări sufleteşti – 2


,,(…) ceea ce e tipic pentru stările sufleteşti este amestecul, subtilitatea, sunt stările sufleteşti mixte, în care elementele plăcute se îmbină cu tonalităţile dureroase.

Astfel, în nostalgie, acest caracter mixt este clar descifrabil: acest regret melancolic pentru un lucru revolut asociază în acelaşi timp plăcerea (amintirile agreabile) cu durerea (pentru că sunt revolute). A-ţi aminti, a zâmbi, dar a suferi din pricina amintirii… Nostalgia este îndeajuns de agreabilă pentru a avea dorinţa de a i te consacra, pentru a reveni la ea atât de des, orice s-ar întâmpla. În nostalgie, un strop de tristeţe joacă rolul sării în bucate.

Şi decepţia este tipică pentru o stare sufletească. Ea se întemeiază pe amintirea unei încrederi acordate, care ar trebui să fie plăcută (a acorda încredere ne face bine: aceasta înseamnă că dispunem de legături fiabile), dar care este contaminată de ceea ce a pricinuit decepţia (lipsă sau trădare). Atunci, după amărăciune, urmează tulburarea: decepţia nu este doar o suferinţă emoţională, ci şi o repunere în discuţie a viziunii noastre asupra lumii. Am avut încredere, dar acest lucru nu mai este posibil. În mod ciudat (pentru cei care nu cunosc stările sufleteşti), decepţia se termină adesea cu un gust dulce-amar: pentru că, într-un anumit fel, este o satisfacţie dureroasă, o certitudine (iar certitudinile ne satisfac mai mult decât îndoielile): Bănuiam eu, ar fi trebuit să bănuiesc… Decepţia este o stare sufletească care ne produce o durere mai întâi violentă, în care emoţiile înving gândurile, apoi trenantă, atunci când muşcătura acestor emoţii lasă locul unor viziuni triste asuprea lumii.”

(Christophe André – Stările sufleteşti – Învăţarea seninătăţii)

Recomandări: Atlantisra, Bibliodeva, Colţu cu muzică, George Valah, Ioan Usca, La Fee Blanche, Mirela Pete, Papillon, Robert, Schtiel, Shayna

3 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Stări sufletești

Lumea perfectă (parfumul cărţilor)

 

–         Trebuie să citeşti câte o pagină pe zi, îmi spuse sora mea, arătându-mi o carte cu coperta roşie – cam mare – mi se păru mie.

Mă uitai urât la ea:

–         O PAGINĂĂĂ! Aşa mult?

–         Dacă vrei să înveţi să citeşti!…

Luai cartea fără nicio tragere de inimă. Pe copertă – un desen drăguţ care reprezenta titlul: ,,Păpuşa năzdrăvană”. Autorul nu mă prea interesa… în clasa I.

–         Biiiine!…

Am reuşit să termin pagina destul de repede. Textul nu semăna cu cele din Abecedar. Era ceva deosebit, care îmi ghida imaginaţia în aventuri minunate, cu personaje fantastice. A doua zi, am cerut singură cartea şi mi-am depăşit recordul. A treia zi – la fel… şi tot aşa. Era o lume nouă, diferită de tot ce trăisem vreodată până la vârsta aceea. Era lumea în care voiam să mă duc  în fiecare zi, acolo unde binele învingea răul şi frumuseţea înflorea în toate ţinuturile. Era lumea perfectă.

***

Fetiţa cu părul lung, castaniu, uşor ondulat, îşi privi tatăl cu ochi strălucitori, surprinsă de cadoul pe care îl descoperise plutind în jurul patului. El îşi dădu seama, dar se prefăcu neştiutor:

–         A… te-ai trezit! Bună dimineaţa, al doilea soare al meu! Te-ai odihnit în visuri frumoase?

Ea îi zâmbi cuceritor şi-l întrebă aproape şoptit, arătându-i cu degetul:

–         Tati… ce e asta?

El se uită în jur şi ridică sprâncenele:

–         De unde-a apărut capsula asta năzdrăvană?

–         Tu nu ştii?… Tatiiii… hai spune-mi, se miorlăi ea pisiceşte, cum făcea când voia să obţină ceva de la el.

–         Păi… când m-am trezit, mai devreme, am simţit că mă gâdilă ceva pe la urechi şi când m-am uitat, ce să vezi, capsula (o împinse cu degetul) se tot foia în jurul capului meu. Am vrut să o prind dar, de câte ori o atingeam cu mâna se ferea, dibace, deformându-se într-o strâmbătură. Am alergat un pic prin cameră, dar ea se tot ducea înspre uşa ta şi se ferea de mine. Aşa că, i-am deschis uşa să văd ce face. Şi, iat-o! Se pare că îţi aparţine.

Fetiţa se uită neîncrezătoare la el, ştia că o păcăleşte, dar îl iubea aşa de mult când o făcea!… Se ridică din pat şi îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui, pupându-l zgomotos pe obraji. El se pierdu cu totul, aproape lăcrimând:

–         La mulţi ani, iubirea mea! Să fii fericită!

–         Dar, tati… sunt!

Apoi repede:

–         Ce e jucăria asta?

–         Cadoul tău. Vino să vezi!

Cu un gest scurt opri capsula din zborul ei. Apăsă pe un buton şi aceasta îşi ridică jumătatea superioară, dezvăluind un câmp luminos care se mări considerabil.

–         Acum, gândeşte-te la ceva!

Fetiţa închise ochii şi spuse:

–         Gata!

În spaţiul nou luminat, apărură imagini mici, cu fiinţe care locuiau acolo, părând a nu-şi da seama că erau urmărite de ochii mari, căprui, miraţi până peste poate.

–         La ce te-ai gândit? o întrebă părintele, blând.

–         M-am gândit la bunica mea. Am vrut să văd cum era ea când era mică, aşa ca mine. Tu mi-ai povestit despre ea…

Fetiţa blondă, cu fruntea înaltă, din hologramă, stătea cuminte la o masă mică, făcută parcă special pentru ea. Era aplecată deasupra unei cărţi cu copertă roşie, din carton, şi i se citea concentrarea intensă pe faţa-i delicată. Cu mânuţe agile dădea paginile de hârtie ale cărţii, de parcă voia să o integreze în respiraţia sa. Parcă simţind că e privită, îşi ridică ochii aurii şi, pentru o clipă, îi întâlni pe cei plini de mirare ai urmaşei sale. Amândouă înţeleseră: acolo era lumea perfectă.

Povestea a fost iniţiată de Mirela, unde vă puteţi înscrie.

Au mai scris: Silving, Grişka, Carmen, Ochii Verzi, Mirela, Sara, Pandhora, Anca, Vania, Lolita, Diana (a propus această temă), Minnie, Daurel

64 comentarii

Din categoria Filme educaționale, Poveşti parfumate, Proză

Să înțelegem stările sufletești – 1

 

,,Stările sufletești s-ar putea defini spunând că sunt conținuturi mentale, conștiente sau inconștiente, ce amestecă stări ale trupului, emoții subtile și gânduri automate și care vor influența majoritatea atitudinilor noastre. În general, nu le acordăm decât o mică atenție și nici nu le consacrăm eforturi, fie ca să le înțelegem, fie ca să le cerem să se pună în slujba noastră. Din fericire, ele fac acest lucru singure, de la sine: rolul și influența lor asupra a ceea ce suntem și facem sunt imense.

Gândiți-vă la influența proastei voastre dispoziții, a necazurilor voastre asupra voastră. Gândiți-vă la furiile voastre, exprimate sau nu, dar atât de adesea disproporționate în raport cu evenimentele imediate: nu provin ele în mod frecvent din ruminația unor stări sufletești de resentiment, de ranchiună, de umilință sau, pur și simplu, de decepție, de neliniște? Stări sufletești frământate în minte de o bucată de vreme și cu atât mai puternice cu cât nu vom fi fost conștienți de ele. Gândiți-vă, de asemenea – stările sufletești nu sunt doar un zbucium! – la forța pe care vi-o pot da elanurile și entuziasmul vostru, la sprinteneala trupului vostru în zilele de bucurie, la avântul provocat de buna dispoziție.

Stările noastre sufletești sunt mai mult decât niște gânduri sau emoții: sunt amestecul acestora. Nicio emoție nu e lipsită de gândire, niciun gând nu e complet lipsit de amintiri, nicio amintire nu există fără emoție etc. Stările sufletești sunt expresia acestui mare amestec indisociabil a tot ceea ce se petrece în noi și în jurul nostru: amestec de emoții și de gânduri, de trup și de spirit, de în afară și de înăuntru, de prezent și de trecut. Acest amestec este în mod evident pe cât de bogat, pe atât de complicat: impur, unic, labil, reînceput mereu, niciodată exact același. Ca valurile mării…

Stările sufletești nu sunt doar o acumulare de idei, de emoții sau de senzații, ci și o construcție originală: fuziunea, sinteza pe care o efectuăm în mod automat între înăuntru (starea trupului și viziunea asupra lumii) și afară (reactivitate față de ceea ce ni se întâmplă: suntem mișcați de evenimente).  Stările sufletești sunt un fenomen fizic unificator: leagă trecutul, prezentul și viitorul într-un sentiment de coerență și de destin. Ele sunt ca lichidul conducător de electricitate: grație lor, totul se încinge și totul se limpezește, resimțim inspirație sau amenințare, suferințele noastre se domolesc încetișor sau se intensifică în mod excesiv.”

,, (…) stările sufletești există în permanență, fără intervenția noastră voluntară. Suntem mai mult sau mai puțin conștienți în mod clar de acestea și, în orice caz, ele sunt mereu accesibile eforturilor noastre de introspecție.

(…) Ca un buletin meteorologic psihic, stările noastre sufletești sunt un climat mental, frumos sau posomorât, uneori stabil pentru mai multe zile, alteori schimbător de mai multe ori într-o zi…”

,,Altă caracteristică a stărilor sufletești: remanența lor. Remanența este persistența parțială a unui fenomen după dispariția cauzei sale. În esență, stările sufletești durează dincolo de situațiile care le-au justificat sau declanșat. Odată cu ele există și un frecvent fenomen de resurgență: reapariția lor, analizată cu mii de subtilități la distanță de zile sau de ani, face farmecul romanelor lui Marcel Proust: Doar un moment al trecutului? Poate că mult mai mult; ceva care, comun trecutului și prezentului, este cu mult mai esențial decât ele două.

Stările sufletești sunt urma faptelor și a gesturilor noastre, toate interstițiile prin care trecutul nostru, sau așteptările noastre, iau loc la masa prezentului. Este tot ce rămâne în noi după ce a trecut trenul vieții.

(…) Există numeroase moduri de a-ți apropia stările sufletești. Deseori, trebuie să te oprești. Să te oprești din ceea ce ești în curs să faci: din a munci, din a alerga, din a înjura întreaga lume… Stările noastre sufletești sunt întotdeauna acolo, un zgomot de fond. Te oprești și asculți, așa cum facem în pădure atunci când ne oprim din mers și ciulim urechile: auzim atunci vântul, copacii, păsările, tot freamătul pădurii. La început, e de ajuns pur și simplu să ne oprim și să observăm ce murmură în noi. Apoi, vrem să mergem puțin mai departe: în acest caz, va trebui să învățăm să ascultăm și să observăm mai bine stările noastre sufletești, de exemplu, prin meditație sau prin scrisul despre sine.

(…) În meditația zen există o frumoasă metaforă, cea a cascadei: fiecare dintre noi își poate observa stările sufletești chiar rămânând foarte aproape de ele, asemenea cuiva care se plimbă și care s-a strecurat în spatele cascadei și se găsește în mod provizoriu la adăpost între stânci și torentul ce se prăbușește – puțin ud, puțin tremurând, dar apărat și privilegiat. Unul dintre obiectivele meditației denumită pe deplin conștientă este, astfel, acela de a sta o clipă deoparte și de a-ți vedea trecând stările sufletești, de a ți le descompune, de a ți le înțelege. Dar fără să încerci să oprești torentul: cine și-ar pune în gând să oprească apa unei cascade?”

(Christophe André – Stările sufletești – Învățarea seninătății)

Recomandări: Atlantisra, Bibliodeva, Child again, Colțu cu muzică, G1b2i3, George Valah, Ioan Usca, La Fee Blanche, Mirela Pete Schtiel.

10 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Stări sufletești

Străzi

Ridic clădiri albastre

Pe străzi de gânduri.

Plantez copaci înfloriți

Pe aleile dintre ele,

Construiesc bolți

De trandafiri

La intrări

Și tuneluri

De liliac alb

La ieșiri.

Multiplic aleile

Și prelungesc străzile.

La capetele lor

Așez domuri transparente

Îmbrăcate în magnolii.

Pe margini – izvoare;

La mijloc – trovanți.

Arunc puțină viață

Pe trotuare

Și pictez forme

Care să o poarte.

Îmbrac străzile de gânduri

În liniște și muzică

Și mă aşez pe o bancă

Să le ascult.

Povestea a început la Mirela.

Au mai scris: Carmen, Ioan Usca, Sara, Lolita,Diana, Ochii verzi, Gabi.

35 comentarii

Din categoria Capsule, Poveşti parfumate

Întoarcere în timp (II)

Rămase cu poșeta în mână, uitându-se gânditor la umbrele de pe aleea din fața sa. Înțelese cât de mult se complicase misiunea. Tara era liberă și își făcuse o nouă echipă, după cum părea. De aceea îl aleseseră pe el: pentru că o cunoștea. Și timpul nu constituia un dezavantaj pentru partea întunecată, dimpotrivă.

Privi încă o dată poșeta și deschise fermoarul de la buzunarul interior. Un plic de culoare albă, micuț, se afla înăuntru. În acel moment, o siluetă înaltă și suplă se desprinse de după trunchiul gros al unui copac. Purta o rochie din mătase grea, după tiparul celor din perioada interbelică, asortată cu poșeta din mâinile lui. O văzu de la spate, dar recunoscu mersul elastic, de felină, al celei care, altădată, îi umpluse sufletul  de iubire. Se întrebă ce voia să-i transmită. O invitație de întoarcere în timp? În ,,Micul Paris”? Va vedea din scrisoare. Era inutil s-o urmărească. Ar fi dispărut la primul pas făcut de el cu această intenție. O conduse cu privirea până la capătul aleii, sperând că își va întoarce capul. O boare ușoară de vânt primăvăratic îl înconjură, cu miros de Chanel. Ameți. Era chiar… ea. Și sperase că a uitat-o.

Scoase scrisoarea din plic, emoționat. Dar se strădui să-și oprească freamătul inimii. Nu-și permitea să se lase purtat de sentimente. Le-ar fi dat satisfacție celor din echipa adversă.

,, Iubitul meu,

Ce ironie că încă îți mai spun astfel, nu-i așa? Dar simți și tu savoarea acestui cuvânt, unic pentru tine și pentru mine. Indiferent ce crezi, nimănui n-o să-i mai spun vreodată astfel…

A fost nevoie să mă întorc în timp, pentru a-l descoperi pe cel care a inventat dispozitivul (Ce ușor l-am luat!). Stai liniștit: nu l-am ucis, i-am arătat doar ce efecte va avea ceea ce el crede că e pozitiv! Sau voi credeți că va face bine planetei!… Privește mai adânc în inima ta  ca să simți ce înseamnă trecerea la acele niveluri de frecvență. Diferența e extrem de mică, pentru a ajunge la distrugere. Și… aici, ,,răul” e necesar. Nu ți s-a spus, pentru a fi mai eficient în misiunea ta. E cam greu să mă crezi, nu? După ce am dispărut așa… inexplicabil și apoi m-ai regăsit la forțele întunecate. Vei înțelege singur, la un moment dat.

Încă mă gândesc la tine, cu intensitatea pe care tu m-ai învățat s-o folosesc. Nu ai simțit până acum? M-aș mira. Aaa… dar să nu crezi că poți folosi asta împotriva mea. Am învățat foarte bine să-mi  stăpânesc sentimentele. Nu le poți simți decât dacă eu vreau… Deci, nu vei ști niciodată să mă manipulezi apelând la sensibilitățile omenești… Ai intrat atât de adânc în sufletul meu, încât te-am ascuns într-o zonă total inaccesibilă oricărui aparat de citire a spațiului interior. Și te păstrez acolo… “

Se așeză pe bancă. Crezuse… altceva. Dar poate ea dorea doar să-l cucerească din nou, apelând la partea sensibilă… Era mai mare această probabilitate. Se reculese. Da, sigur că asta era. Avea nevoie de el pentru obținerea audienței în fața oamenilor, în politica sa de cucerire a sufletelor. Împreună cu el ar fi fost greu de distrus, sau de înlăturat. Scrisoarea avea un efect neașteptat. Îi inundase sufletul puternic, aducându-i în memorie pasiunea pentru Tara. Fusese, probabil, iubirea vieții lui. De când ea se alăturase celorlalți, nu mai întâlnise pe nimeni care să aibă o astfel de influență asupra lui. Continuă să citească:

,, Ai înțeles, presupun. Te aștept în Orașul vechi, acolo unde călătoream ca să trăim un moment de eternitate… în dans. Să te îmbraci elegant!… Vei avea o surpriză.

Cu mult dor,

Tara ”

Închise scrisoarea și o puse la loc, în poșetă. Avea de învins amintirile, ca să poată înțelege ceea ce urmărea Tara. O călătorie… în timp?

Povestea a început la Mirela, iar tema a fost propusă de Elly.

Invitați: Bibliodeva, Child again, Deepiny, George, Robert, La Fee Blanche,

CARMEN, Daurel, Diana, Elly, Florentina, Gabi, Lolita, Pandhoraa, Sara, Vania, ZinaVeroVanessa

31 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate, Proză

Stări sufletești

„Stările mele sufletești, ce sunt ele?

Este tot ce înțeleg atunci când mă extrag din automatismele de zi cu zi, atunci când ies din ,,acțiune” și mă las în voie să observ ce se petrece în mine. Problema este să le observi: o stare sufletească este în continuă mișcare și de aceea li se spune, desigur, ,,stări sufletești”. În engleză se vorbește despre stream of affects: curent, val de afecte.

Stările sufletești sunt ecoul în mine a tot ceea ce sunt în curs de a trăi sau a tot ce am trăit, sau a tot ce nu am trăit, dar mi-ar fi plăcut să trăiesc, sau a tot ce sper să trăiesc. Sunt, de asemenea, tot ceea ce continuă să mi se învârtească în cap după ce mi-am spus: e bine, stop, oprește-te, nu te mai gândi.

Pe scurt, stările sufletești sunt o întreagă lume.”

Christophe André – Stările sufletești – Învățarea seninătății

„Ce e de făcut?
Întâi să uităm tot ce știm… dar nu de tot! Adică lăsăm tot deoparte, mai ales grijile…așa se învață să fii liber…
Apoi, să descoperim din nou tot ceea ce ne înconjoară…așa se deschid ochii
Apoi, încearcă să înțelegi cele ce le vezi, să iubești întregul, nu…particularul, apoi particularul ca făcând parte din întreg… așa se deschide sufletul

Apoi…încep să vină și… tehnicile.” (George Valah)

6 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Stări sufletești

August

Încă zâmbește… soarele.

Nu știe ce-l așteaptă…

Aureolează fructele de pe tarabe și de prin grădini.

Mângâie –  uneori prea fierbinte –

Chipurile trecătorilor obosiți.

Rândunelele își urmează zborul – exercițiu –

Neobosite și imperturbabile.

Ușor, frunze galbene își părăsesc înaltul

Pentru a pregăti covorul tristeții anuale.

Asfaltul încă arde,

Apă ne picură pe frunte,

Mai sunt încă pepeni,

Mai sunt încă speranțe…

Se întâlnesc în inima căldurii,

Pe câmpuri îngălbenite,

Sfârșitul vacanței

Cu un nou început…

Rămas bun!

Dar ,,Bine ai venit!”

Povestea parfumată a fost inițiată de Mirela Pete, unde vă puteți înscrie.

Au mai scris: Mirela, Vania, Vero, Sara, Carmen, Elly.

Invitați: Bibliodeva, La Fee Blanche, Child Again, G1b2i3, Robert, Schtiel.

31 comentarii

Din categoria Poezie, Poveşti parfumate