Casa de dans (finalul de la ,,Întoarcere în timp”)

Era din nou printre oameni. Începu să se integreze în forfota oraşului aglomerat. Se simţea ca un sălbatic adus de curând în mijlocul ,,civilizaţiei”. Câteva secunde privi în jur, căutând să se orienteze.  Îşi aminti instrucţiunile de parcurgere a traseului pentru a ajunge la locul de întâlnire. Trebuia să folosească transportul în comun. Luă mai întâi metroul şi merse patru staţii. Apoi luă un autobuz cu care parcurse trei staţii. De aici trebuia să meargă pe jos cam un sfert de oră. Atenţia îi era trează. Ieşise din starea de amorţeală dată de lipsa acţiunii. Hmm… ce bine era! În sfârşit, părea a fi în elementul său.

Discret, observă oamenii care treceau pe lângă el şi analiză starea generală. Cei mai mulţi păreau preocupaţi de grijile cotidiene: serviciu, casă, familie, sănătate. Câţiva erau trişti, chiar supăraţi, din motive emoţionale, afective: singurătate, iubiri pierdute sau interzise, eşecuri profesionale… Foarte puţini erau veseli, optimişti, zâmbitori. Nu obţinuse o analiză îmbucurătoare. Raportul său va exprima necesitatea implementării unei strategii de urgenţă… la nivel planetar. Colegii săi care avuseseră aceeaşi misiune, dar în locuri diferite, veniseră cu analize asemănătoare.

În acel sfert de oră simţi şi resimţi stările şi sentimentele celor cu care se intersecta. Aproape că îl copleşeau. Avea nevoie să se aşeze… Ajunsese într-un parc mare, cu multe bănci, alei şi copaci îngrijiţi. Se îndreptă spre o bancă aflată mai departe de intrarea principală. Se aşeză, obosit de trăirile experimentate, dar însufleţit de scopul acţiunilor sale. Îi observă pe cei care se plimbau pe alei. Trebuia să apară persoana de contact. Era deja în întârziere. Presupuse că s-a întâmplat ceva neprevăzut, când privirea îi căzu pe banca din faţa sa. Acolo apăruse pe neaşteptate o poşetă elegantă din piele, micuţă, cu nişte forme ciudate brodate pe partea vizibilă. Nu văzuse nicio persoană îndreptându-se către acea bancă, poşeta nu fusese acolo când venise el. Şi-atunci, de unde apăruse? Se gândi că persoana de contact nu voia să fie recunoscută de nimeni şi lăsase poşeta, special pentru el. Dar cum de nu o văzuse? ,,S-a teleportat”, îşi zise zâmbind. ,,Cred că mi s-au cam atenuat abilităţile pe care le aveam în tinereţe…” Dar experienţa sa era copleşitoare faţă de a celor mai tineri. Trăise etape deosebite, schimbări majore în care pieriseră aproape toţi partenerii săi. Se număra printre puţinii agenți rămaşi. Cea mai grea misiune pe care o trăise fusese aceea când tocmai iubita lui făcea parte dintr-o grupare de forţe negative. Şi atenuarea sau eliminarea acestora cerea chiar ceva sacrificii. Ea şi încă vreo câţiva fuseseră capturaţi într-o sferă de lumină, pentru a se încerca transformarea lor în forţe pozitive, ,,reabilitarea întunericului” – cum o numiseră. Dar dezamăgirea pe care o trăise atunci când a descoperit adevărul, i-a distrus treptat iubirea pentru ea. Sperase că procedeul de reabilitare va realiza o metamorfoză completă, însă, nu se ştie de ce, iubita lui fusese singura care nu dorea să se schimbe. Îl duruse foarte tare, deoarece îşi atribuia lui însuşi o mare parte din vină.

Se ridică îndreptându-se către banca din faţă. Atinse cu grijă poşeta, după ce o studiase câteva clipe. Părea inofensivă. Urmări cu atenţie înscrisurile de pe o parte şi alta. Arătau ca nişte broderii fine…

Cel sau cea cu care trebuia să se întâlnească, avea de adus un dispozitiv micuţ, pentru modificarea frecvențelor undelor cerebrale, la nivelul întregii planete. Un prototip, singurul de altfel. Deschise poşeta, bănuind că era ceea ce aştepta. Încă exista riscul ca obiectul din mâna lui să fie periculos… Continuă. Fără să vrea întoarse poşeta invers şi atunci văzu: broderia arăta o scriere codificată, folosită doar în misiunile top secret şi care nu mai fusese utilizată de foarte mulţi ani: ,,Dispozitivul e la noi” şi o semnătură binecunoscută lui, care odată îi fusese dragă…

Lupta abia începuse.

II

Rămase cu poșeta în mână, uitându-se gânditor la umbrele de pe aleea din fața sa. Înțelese cât de mult se complicase misiunea. Tara era liberă și își făcuse o nouă echipă, după cum părea. De aceea îl aleseseră pe el: pentru că o cunoștea. Și timpul nu constituia un dezavantaj pentru partea întunecată, dimpotrivă.

Privi încă o dată poșeta și deschise fermoarul de la buzunarul interior. Un plic de culoare albă, micuț, se afla înăuntru. În acel moment, o siluetă înaltă și suplă se desprinse de după trunchiul gros al unui copac. Purta o rochie din mătase grea, după tiparul celor din perioada interbelică, asortată cu poșeta din mâinile lui. O văzu de la spate, dar recunoscu mersul elastic, de felină, al celei care, altădată, îi umpluse sufletul  de iubire. Se întrebă ce voia să-i transmită. O invitație de întoarcere în timp? În ,,Micul Paris”? Va vedea din scrisoare. Era inutil s-o urmărească. Ar fi dispărut la primul pas făcut de el cu această intenție. O conduse cu privirea până la capătul aleii, sperând că își va întoarce capul. O boare ușoară de vânt primăvăratic îl înconjură, cu miros de Chanel. Ameți. Era chiar… ea. Și sperase că a uitat-o.

Scoase scrisoarea din plic, emoționat. Dar se strădui să-și oprească freamătul inimii. Nu-și permitea să se lase purtat de sentimente. Le-ar fi dat satisfacție celor din echipa adversă.

,, Iubitul meu,

Ce ironie că încă îți mai spun astfel, nu-i așa? Dar simți și tu savoarea acestui cuvânt, unic pentru tine și pentru mine. Indiferent ce crezi, nimănui n-o să-i mai spun vreodată astfel…

A fost nevoie să mă întorc în timp, pentru a-l descoperi pe cel care a inventat dispozitivul (Ce ușor l-am luat!). Stai liniștit: nu l-am ucis, i-am arătat doar ce efecte va avea ceea ce el crede că e pozitiv! Sau voi credeți că va face bine planetei!… Privește mai adânc în inima ta  ca să simți ce înseamnă utilizarea acelor niveluri de frecvență. Diferența e extrem de mică pentru a ajunge la distrugere. Și… aici, ,,răul” e necesar. Nu ți s-a spus, pentru a fi mai eficient în misiunea ta. E cam greu să mă crezi, nu? După ce am dispărut așa… inexplicabil și apoi m-ai regăsit la forțele întunecate. Vei înțelege singur, la un moment dat.

Încă mă gândesc la tine, cu intensitatea pe care tu m-ai învățat s-o folosesc. Nu ai simțit până acum? M-aș mira. Aaa… dar să nu crezi că poți folosi asta împotriva mea. Am învățat foarte bine să-mi  stăpânesc sentimentele. Nu le poți simți decât dacă eu vreau… Deci, nu vei ști niciodată să mă manipulezi apelând la sensibilitățile omenești… Ai intrat atât de adânc în sufletul meu, încât te-am ascuns într-o zonă total inaccesibilă oricărui aparat de citire a spațiului interior. Și te păstrez acolo…

Se așeză pe bancă. Crezuse… altceva. Dar poate ea dorea doar să-l cucerească din nou, apelând la partea sensibilă… Era mai mare această probabilitate. Se reculese. Da, sigur că asta era. Avea nevoie de el pentru obținerea audienței în fața oamenilor, în politica sa de cucerire a sufletelor. Împreună cu el ar fi fost greu de distrus, sau de înlăturat. Scrisoarea avusese un efect neașteptat. Îi inundase sufletul puternic, aducându-i în memorie pasiunea pentru Tara. Fusese, probabil, iubirea vieții lui. De când ea se alăturase celorlalți, nu mai întâlnise pe nimeni care să aibă o astfel de influență asupra lui. Continuă să citească:

,, Ai înțeles, presupun. Te aștept în Orașul Vechi, acolo unde călătoream ca să trăim un moment de eternitate… în dans. Să te îmbraci elegant!… Vei avea o surpriză.

Cu mult dor,

Tara

Închise scrisoarea și o puse la loc, în poșetă. Avea de învins amintirile, ca să poată înțelege ceea ce urmărea Tara. O călătorie… în timp?

 III

Tara fusese întotdeauna imprevizibilă. Uneori, obositor de imprevizibilă, astfel încât trecuse de partea adversarilor, tocmai când el era mai încrezător… Hm… asta însemna antrenament… şi, ce era mai grav, manipulare. În iubire, manipularea îţi lasă un gust amar, dacă nu e folosită ca un joc în care să fii prins cu şi pentru dragoste. Te lasă cu sentimentul că ai fost folosit, că tot ce s-a derulat a fost o farsă, o minciună în care tu ai fost cel păcălit. Cu toate astea, voia s-o vadă, să-şi lămurească lui însuşi sentimentele pe care le trăia de când Tara dispăruse. Voia să-i vadă strălucirea din ochi, zâmbetul, mişcările… Voia să-i audă glasul, să-i simtă vibraţia muzicală a cuvintelor. Să-şi dea seama care sunt adevăratele ei sentimente… Să o vadă pe ea, cea reală. Oare, se schimbase? Dar care era adevărata Tara? Cea pe care o iubise, sau cea care se manifesta în prezent?

Trebuia să meargă în Oraşul Vechi. Locul de întâlnire era ,,Casa de dans”, unde învăţaseră împreună să danseze tango. De ce tocmai o casă de dans din trecutul nu foarte îndepărtat? Se gândi la ce avea deosebit construcţia respectivă: oglinzile din sălile de dans. Oglinzi care acopereau toţi pereţii interiori, până la tavan. Era ceva în spatele oglinzilor? Sau poate doar o percepţie amestecată a mişcărilor… Se întâmpla ceva cu dispozitivul furat, în prezenţa oglinzilor? Îşi dădu seama că da… Dar de ce tocmai acolo? Tara voia să retrăiască momentele lor de fericire, sau… Aiurea, astea nu revin niciodată! Da… era vorba despre materialul din care erau făcute oglinzile: un aliaj necunoscut. Nu avea idee cum ajunsese tocmai acolo. Doar dacă nu s-a vrut ca acesta să fie ascuns… la vedere.

Își pregăti un costum de stofă care să se adapteze la momentul temporal cerut de întoarcere. Era… elegant. Deși mai pusese câteva kilograme față de cel care fusese în perioada în care mergea, avea aceeași alură sportivă, aceeași frunte largă și senină, aceeași blândețe în ochii aurii. Inspira, mai mult față de atunci, o putere interioară care răzbătea din zâmbetul său… magnetic. Poate că Tara ar fi trebuit să se teamă în încercarea ei de a-l recuceri, sau poate că și puterea ei devenise mai mare?

Rememoră ultima lor comunicare. Începu să-și pună întrebări în legătură cu adevărata utilitate a dispozitivului. Dacă Tara avea dreptate? Dacă prin modificarea frecvențelor undelor cerebrale avea să se producă un colaps din cauza insuficientei pregătiri a populației? Dacă interesul era altul decât cel comunicat? Nu știa cât de bine fusese testat dispozitivul, nu i se dăduseră informații despre asta. Era posibil ca și Tara să aibă dreptate. Trebuia să vadă despre ce e vorba. Nu avea ce să i se întâmple, atâta timp cât dispozitivul nu se afla la el… Însă, într-un fel sau altul, datoria lui era să-l recupereze.

Fu gata, în sfârșit, de plecare. De data asta, își luă mașina pe care o primise pentru misiuni de călătorie în timp. Se îndreptă spre Orașul Vechi. La linia de demarcație temporală se opri, rememorând momentele de dans din tinerețe, împreună cu Tara. Fuseseră, cândva, o pereche ce stârnea invidie sau admirație prin frumusețea ei, prin legătura ce părea intens consolidată, prin iubirea ce părea că nu se va termina niciodată, prin felul în care se înțelegeau din priviri… Se scutură repede, dându-și seama că asta nu-l va ajuta cu nimic, ba dimpotrivă. Apăsă pe buton și își ținu respirația, ca și cum era prima dată…

IV

Recunoscu vechile străduțe ale tinereții sale care, în prezent, erau schimbate cu totul. Mașina luase forma celor care circulau cu treizeci de ani înainte. Nu avea mult de mers până la ,,Casa de dans”. Își amețise oarecum emoția. Fusese convins că, odată cu vârsta, emoțiile se vor diminua, dar era exact pe dos: acestea creșteau în intensitate. Își aplică un scurt exercițiu de relaxare, pentru a nu-și pierde capacitatea de concentrare. Avea nevoie de întreaga lui atenție. Adversarii nu erau deloc de neglijat. Privind lucrurile astfel, își reveni în timp util.

Parcă mașina la mică distanță de locul de întâlnire. Văzută de afară, clădirea unde urma să intre era o casă fără etaj, de dimensiuni normale, cu ferestre mai mari decât cele obișnuite și cu mult mai multe. De aproape, puteai să vezi în una dintre încăperi câteva perechi ce învățau pași de dans clasic. Intră prin ușa laterală, pe unde aveau acces doar clienții. Femeia de la intrare îl cunoștea bine. Îi zâmbi larg, invitându-l în sala rezervată lui și partenerei sale. Nu părea să fi observat vreo schimbare la el.

Intrase  în  perioada temporală când o cunoscuse destul de bine pe Tara, îi învățase obiceiurile, preferințele, gusturile, era perioada când erau… îndrăgostiți. Tara găsise cel mai bun moment temporal, în care să-l aducă. Era mai greu să facă abstracție de propria lui persoană (din tinerețe) dar, după calculele sale, atunci nu se afla în acel loc. Nu știa însă despre Tara, dacă avea să se întâlnească cu ea însăși sau ocolise acest fapt. De obicei, se evitau întâlniri ale aceleiași persoane având vârste diferite, într-un moment ales. Asta ar fi însemnat posibilitatea modificării vieții particulare a celui implicat, sau chiar a istoriei, ceea ce nu era de dorit.

Aveau o sală numai pentru ei doi și instructor. Se mai duceau uneori acolo și se lăsau purtați de stările extatice ale sincronicității mișcărilor și de ritmurile perfecte ale dansurilor clasice. Se întâmplase de multe ori să fie acolo în același timp, fără să-și fi dat întâlnire.

Tarei îi plăceau surprizele. La vârsta de acum, el dorea altceva, dorea o iubire liniștită, calmă, statornică, intensă dar blândă. Pe Tara nu o mai întâlnise de… mulți ani. Era posibil să se fi schimbat.

Ușa de la sala lor era din lemn masiv, de culoarea cireșului. Inima îi bătea mai tare, deși învățase să se stăpânească în multe feluri. Deschise încet, de parcă voia să amâne momentul revederii, fiindu-i teamă de surpriza Tarei și încercând să se pregătească, în același timp. Prin deschizătură văzu o parte din capătul opus al sălii de dans, oglinzile cunoscute. Intră ținându-și respirația și fiind foarte atent. În sală nu era nimeni. Observă o schimbare, ceva care nu făcea parte din decorul pe care îl știa. Acum erau oglinzi și pe tavan și pe podea, realizând astfel o încăpere numai din oglinzi. Însă, asta însemnase o intervenție în momentul temporal respectiv…

Multitudinea oglinzilor îl deranjă puțin, până se obișnui. Apoi, zări pe podea, la vreo doi metri distanță, dispozitivul și… un bilet. Asta era surpriza!… Nici vorbă de Tara! Ridică biletul.

,, Iubitul meu,

Îmi cer scuze că nu am rămas și eu aici, ca să te întâlnesc, dar această întoarcere în timp a amândurora n-ar fi făcut decât să ne rănească… din nou. Știu că o să înțelegi. Și mai știu că iubirea mea a fost obositoare și grea, pentru tine. Nu ai fost tu vinovat pentru alegerea mea. Am fost conștientă de ceea ce fac. Poate, cândva… ne vom mai întâlni. Încearcă să fii fericit. Iubire există… peste tot. Las-o la tine în suflet.

Îți las câteva informații despre dispozitivul pe care îl cauți și… rămâne alegerea ta, mai departe.

Cu mult dor,

Tara

Pe un alt bilet, tot cu scrisul de mână al Tarei, găsi:

Mecanismul de modificare a minții umane se bazează pe tehnologia purtătorului subliminal: Spectrul de Difuzare a Sunetelor Tăcute (SDST). Un sistem de comunicare silențios în care purtători non-aurali (care nu se pot auzi), din spectrul foarte jos sau foarte înalt al frecvențelor audio sau din spectrul ultrasonor adiacent (ultrasunete), sunt modulați în amplitudine sau în frecvență cu informațiile dorite și propagați acustic sau vibratoriu, pentru a ajunge la creier. Purtătorii modulați pot fi transmiși direct, în timp real, sau pot fi înregistrați și depozitați pe medii mecanice, magnetice sau optice pentru transmisii programate și repetate către ascultător.

Se pot identifica și izola “semnăturile emoționale” electrice de foarte mică amplitudine ale creierului, se pot sintetiza și stoca pe  calculator. Atunci când un subiect uman experimentează o anumită emoție, apar modele subtile ale undelor cerebrale care se pot duplica oricând, la voință.

Aceste semnături sunt apoi transmise folosind frecvențe purtătoare de tip Silent Sound și ele vor determina exact același tip de emoție în orice alt subiect uman care le primește!

Există două metode de transmisie cu acest sistem. Una este inducția directă de microunde în creierul subiectului, fiind limitată la operațiuni în imediata apropiere. Cealaltă folosește frecvențele purtătoare ale radioului și televiziunii, care sunt prezente peste tot.

Sistemul este folosit pentru a controla fie o singură persoană, fie mai multe. Faptul că informațiile sunt transmise subliminal, le face virtual imposibil de detectat și, deci, periculoase pentru public.

 

Rămase un pic descumpănit și ușor dezamăgit. Poate că sperase, totuși, s-o întâlnească pe Tara. Această misiune îl scosese din starea de amorțeală a lucrurilor obișnuite. ,,Iubirea există peste tot”. Oare, nu era acesta mesajul unei emoții ce ar fi trebuit să fie transmis subliminal? Astfel s-ar fi schimbat întreaga stare a trăirilor… din viitorul din care venea. Nu se putea întoarce cu dispozitivul. Dacă voia să-l folosească în mod pozitiv, trebuia să-l pornească de acolo. Îl ridică de pe oglinda pe care se afla, băgă biletele în buzunar și își făcu planul de desfășurare a viitorului din trecutul unde pătrunsese. Va crea o buclă în realitatea aceasta… care să se întâlnească cu cea din care venea.

V

,,Casa de dans” era ascunsă printre copacii mai bătrâni decât sufletul orașului, unde ei doi se cunoscuseră atunci când ploaia spălase străzile și le parfumase cu aroma trandafirilor. Aerul proapăt din jurul casei te făcea să te întrebi dacă erai în aceeași lume care se întindea peste câteva străzi, mai încolo… Pe toată strada era o liniște nefirească, ca și cum tot ce mișca fusese cuprins într-un sărut al morții de dincolo de univers. Pe marginea trotuarelor erau straturi cu flori înalte, roșii, galbene, albe… Casa era zugrăvită cu un albastru senin, iar ferestrele mari o făceau să pară oglindirea unei ape. Curtea ei avea un gard alb, micuț și cochet, care deschidea o portiță pe una din părțile laterale, sub mirarea unei bolți de clematite albastre.

Un automobil antigravitațional se apropie, neauzit, de aleea din fața casei. Din el coborî un bărbat între două vârste, îmbrăcat cu un costum elegant, special pentru dans. În mână avea un buchețel mic de violete, pe care le ținea ca și cum nu ar fi vrut să le rănească. Fruntea lui largă era înseninată de o privire aurie, inconfundabilă. Intră în curtea Casei de dans și o luă spre ușa laterală. Dispăru înăuntru. Deodată, din spatele casei apăru o femeie înaltă și suplă, cu părul blond, tuns scurt și dat spre spate, dezvelind o frunte înaltă și arcuită, care îi dădea o distincție aparte. Era și ea îmbrăcată cu o rochie elegantă, făcută special pentru seri de dans clasic. Avea un aer mai degrabă sportiv și un zâmbet discret îi lumina fața a nerăbdare. Intră și ea, pe aceeași ușă cu cel dinaintea ei. Liniștea din jurul casei devenise grea, ca un scut protector.

Femeia de la intrare îi făcu un semn noii venite, cum că este așteptată.

Din doi pași, aceasta deschise ușa arătată și intră. O sală destul de spațioasă, părea căptușită cu oglinzi atât pe pereți cât și pe tavan și pe podea. Din mijlocul sălii, el îi zâmbea amețitor oferindu-i buchetul delicat de violete.

Muzica se revărsă ca o briză la început, ca un val cald apoi, ca o plutire pe nori… Cei doi se apropiară unul de altul electrizați, privindu-se în ochi și unindu-se în ritmurile valsurilor, tangourilor sau ale altor dansuri pe care emoțiile lor codificate le creau instantaneu. Fiecare oglindă își amplifica propria armonie eliminând sunetele disonante.

La intrare, femeia care îi cunoștea, zâmbi cu subînțeles și se retrase într-o cameră alăturată, plină și aceasta de… oglinzi rezonante.

Tangoul care tocmai începuse diminuă efectul timpului, lăsând perechea îndrăgostită să-și trăiască momentul de eternitate… în dans.

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

8 comentarii

Din categoria Proză

8 răspunsuri la „Casa de dans (finalul de la ,,Întoarcere în timp”)

  1. Ciudat…ieri tocmai am descoperit ca in locul casei unde m-am nascut, ecum este teren viran-parcare…

    Apreciază

  2. Pingback: colţul cu rock clasic – 26 « Colţu' cu muzică

  3. Pingback: colţul romantic – 26 « Colţu' cu muzică

  4. childagain

    Cred că toți ne-am dori să puterm retrăi un moment fericit din trecut ! Dacă o mașină a timpului s-ar inventa, cred că ar fi suprasolicitată. 🙂
    Cât despre a alege să fii de ”partea pozitivă” sau ”negativă” înseamnă, în primul rând, să înțelegi foarte bine ce este pozitiv și negativ. Cu alte cuvinte, să ai ”singura știință a binelui și răului” – după cum zicea Socrate, sau discernământul – după sfinții Părinți, și care este de-ajuns chiar și fără celelalte științe. Cel mai greu lucru…
    Eu înțeleg prea bine ceea ce spune povestea despre modificări subliminale ale sentimentelor, care ar aduce un mare bine :), pentru că am practicat Reiki, și acolo, de la gradul trei în sus, cam asta se face. Cât de mare este însă binele adus cuiva, pe care îl ”modifici” ca să devină mai optimist sau mai lucid, sau, cine știe cum, eu am avut ocazia să verific, pe propria-mi piele.
    Și atunci, am și renunțat la Reiki.
    După cum spune personajul poveștii tale, poate că oamenii nu sunt pregătiți pentru aceste ”ameliorări bruște”, și dacă ele nu vin treptat, din interiorul lor, odată cu conștientizarea unor adevăruri, mai bine îi lăsăm în ”negativismul” lor.

    Frumoasă poveste, chiar m-a mișcat ! De cțte ori nu mi-am adus și eu aminte locuri și momente dragi din trecut…

    Apreciază

    • Aici cred că e vorba despre o modificare a trecutului, după ce a fost înțeles prezentul.
      Eu nu m-aș întoarce în trecut, nu am momente pe care să vreau să le retrăiesc.
      Probabil că fiecare trebuie să-și modifice singur stările sufletești, deși am observat cât de mult contează și ajutorul din partea altor persoane – prieteni să le zicem.
      Mă bucur dacă ți-a plăcut! Îți doresc un prezent care să-ți fie pace și iubire.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s