Nor (poveste parfumată)

M-am născut într-o noapte de iarnă. Erau multe steluțe deasupra mea și o ceață albă spre care priveam fascinat, crezând că voi urca acolo și mă voi juca cu ea, în mijlocul stelelor. Ea parcă îmi zâmbea duios, făcându-mă să mă simt protejat și… iubit. I-am zâmbit și eu cu toți porii pe care mi-i simțeam, dându-i răspuns că mă simt bine în prezența sa și dorind să o înconjor cu fericirea din cuprinsu-mi.

Am observat că mă pot deplasa. Există ceva care mă împinge, uneori mai ușor, alteori mai tare și mă face să-mi schimb adesea înfățișarea. Văd tot felul de lucruri în calea mea. Încerc să le imit înfățișarea. Poate sunt și eu de-al lor. Dar, după ce reușesc să semăn cu ele, mă destram și reușesc cu greu să mă mai adun. Oare mai sunt și alții ca mine? O să caut ceața care era la nașterea mea. Sigur ea știe ceva. Ea m-a învățat să mă bucur…

Prietenul care mă împinge a devenit mai rece azi, cred că e supărat, dar parcă mă îngheață și pe mine. Brrr… răcesc! Ce mă fac? Am încercat să vorbesc cu el dar nu mă înțelege… Atunci de ce mă împinge? Credeam că mi-e prieten… Sper să se oprească la timp, încep să nu-mi mai simt porii. Dar, ia te uită… mă transform în niște minunății de steluțe. E clar. Sunt de-al lor. De-al steluțelor care erau la nașterea mea și pe care le văd noaptea deasupra mea. Însă ele sunt din foc! Dacă mă vor topi? Ce-mi pasă! Numai să ajung la ele…

Am căpătat o viteză mai mare, aproape că amețesc în vâltoarea nebunaticului meu prieten. Am încercat să ajung la steluțele de sus, dar nu pot să trec de o barieră. Dacă prietenul meu m-ar împinge în sus… Dar el are direcția lui proprie. Of… nu am decât să-l las să mă ducă… unde o vrea! Am zărit în depărtare niște formațiuni gri care nu-mi inspiră prea multă încredere. Dar el exact acolo merge. Mă strâng cât pot și aștept. M-a izbit cam tare de ei. Curios. Parcă sunt și ei la fel ca mine… Diferă doar culoarea. Să-i întreb CE sunt.

Mi-au spus că sunt nori de ploaie și s-au grăbit să se ciocnească unii cu alții! M-am speriat când am văzut ce se întâmplă și m-am tras puțin mai departe. Prietenul meu se potolise, că altfel, mă ducea chiar în mijlocul lor. Un foc lung și roșu a ieșit dintre ei și s-a dus până la cer și până la pământ. A fost ca și cum s-a rupt cerul în două. După un timp, norii cei gri au dispărut de parcă îi aspira ceva de pe pământ. Soarele mă privea cu duioșie, ca ceața albă care era la nașterea mea. Îmi aminti de ea și mă cuprinse un dor adânc…

Se face din ce în ce mai cald… Steluțele mele albe nu mai sunt. Văd acolo jos, o apă limpede, un lac micuț. Pe mal sunt doi tineri care stau întinși, cu fața în sus, înspre mine. Se țin de mână. Din când în când se privesc zâmbind și ochii le strălucesc. Mă opresc o clipă să mă uit la ei. S-a oprit și prietenul meu, nu mă mai împinge. Cred c-a obosit. Mă impresionează felul în care se țin de mână. Se vede că ei sunt la fel. Aș vrea să fiu și eu ca ei. Dar eu sunt singur, cu prietenul meu care mă împinge de la un capăt la altul al Pământului, de când m-am născut. În ochii fetei văd niște steluțe transparente, cum nu am mai văzut. Îi curg pe la colțuri. Așa arată fericirea?

Vreau să-i mângâi pe cei doi, așa cum mă mângâia pe mine ceața cea albă, pe care nu am mai găsit-o. O să mă topesc încet, încet, ca să ajung acolo, pe malul lacului.

Cei doi se uitară unul la altul râzând: începuse o ploaie caldă și lină, care îi atingea delicat în trecerea ei spre pământ. Se opri după câteva zeci de minute. Pe deasupra lor apăruse un curcubeu cu culori intense…

 

Povestea a început la Mirela, unde vă puteți înscrie. Tema a fost propusă de Carmen.