Arhiva zilnică: 16/12/2012

Crăciun

Privi cu deznădejde spre adâncul cerului negru, nemaiavând nici puterea de a se ruga. Se uita… urât, încruntându-se. Știa că e urmărit, doar că nu se arătau. Îl tachinau prelungindu-i agonia.

Începuseră cu o ploaie ușoară, care părea că s-a pregătit îndelung. Norii fuseseră gri, se întunecaseră treptat până când înnegriseră tot spațiul vizibil, rămânând doar o slabă lumină, atât cât să vezi pe unde mergi, la câțiva pași. Voiau să-l înnebunească treptat. Nici nu era greu în atmosfera neagră pe care o încărcaseră cu o energie apăsătoare. Îi puteau transforma sentimentele, chiar și… credințele. Da, mai ales asta… Asta doreau să… experimenteze. Și… aproape că reușiseră. Dar tot nu se opreau. Cât voiau să-l mai chinuie?

***

Își aminti. Cu o zi înainte, începuse să ningă ușor, ca întotdeauna când se anunța o iarnă grea, plină de zăpadă. Până seara, se transformase într-o ninsoare atât de deasă, încât părea că se rup norii și se varsă pe pământ. Era copil. Se bucura de năvala zăpezii, de parcă aducea vreun soi de fericire… Se rotea cu brațele deschise, cu năsucul roșu plin de fulgi, cu căciula albă, cu gura deschisă… Nu știa ce îi poate aduce zăpada. Era doar… liniște și bucurie.

Ninsese toată ziua. Cu furie. Se așternuse de aproape un metru, pe pământ. Încă nu se puteau da cu săniile. Era prea multă zăpadă. Deplasările erau din ce în ce mai grele. Copiii erau mai mult ținuți în case. Și a doua zi era ,,Colindețul”… Cum se vor duce cu săculețele atârnate de gât prin zăpada imensă?

Toată noaptea au circulat tractoare cu lame de plug pe ulițe, pentru a elibera drumurile… Dimineața, când era încă întuneric, părinții studiau cu îngrijorare căile de acces pentru a-și trimite plozii la colindeț. Adică, aceștia plecau cu trăiștile-n spinare să adune covrigi, mere, biscuiți, eugenii, de la cei care stăteau pe la porți și îi așteptau. Startul se dădea de la casa preotului și toți copiii până în paisprezece ani participau, mai cu voie, mai fără voie, la datina transmisă, cine mai știe de când…

Ca întotdeauna de sărbători, lucrurile au mers bine: copiii au putut să-și facă datoria de mici colindători întorcându-se acasă cu grămezi de merinde…

Ca în orice zi de Ajun de Crăciun, mamele nu mai știau de capul lor până a pune la punct totul. Copiii erau buni de trimis la cumpărături și la… sanie, ca să nu perturbe făcutul maionezei, de exemplu. În sfârșit, venea și ora de odihnă, care preceda mersul la biserică, la împărtășit. Trebuia să vină și Moșul în seara aceea. Și noaptea, până spre dimineață veneau preucile de colindători – flăcăi, cu colinde locale. Oooo, ce de evenimente, care puteau umple mintea unui copil cu amintiri intense…

***

Zâmbi. Își amintise de dimineața când, cu sufletul curat, cu inima deschisă spre Dumnezeu, se dusese la biserică și luase, din lingurița preotului, împărtășania… Moșul îi adusese cu o seară înainte ceva de îmbrăcat, o jucărie și niște dulciuri… Atât de intens își aminti, încât senzația gustului vinului sfânt părea reală și acum.

Se uită spre întunecimea negurii creată artificial și nu i se mai păru atât de înfiorătoare. Știa că nu puteau manipula vremea la nesfârșit… Era doar o chestiune de răbdare… și voință. Terra își regla singură anomaliile. Și, în plus, amintirile lui erau atât de puternice… mai puternice decât orice fel de energie negativă. Nu-l puteau manipula nici pe el fără oprire.

Zâmbi din nou. O rază de lumină albă se născu din privirea sa pătrunzând lin în negura energiilor apăsătoare. Negura începu să se destrame concentric lăsând să se vadă un petec de cer albastru…

Era dimineața de Crăciun.

 

Povestea a început la Mirela și tema a fost propusă de Ochii Verzi.

36 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate, Proză