Venise clipa.
– Deschide ochii! Nu ne teleportăm! râse el cu poftă. Asta credeai?
– Da… bâiguii eu nedumerită.
– Ha! Ha! Ha! Doar nu suntem în ,,Star Trek”. Suntem… mai departe!
Făcui ochii mari, de tot. La ce trebuia să mă aștept?
– Ce… o să facem?
– O să înotăm!
– Dar nu știu să înot, gândii eu cu voce tare.
– Întotdeauna ai știut, dar nu ai conștientizat. Acum e timpul să te desprinzi de mal, să înaintezi…
Îl aprobai speriată, împotrivindu-mă să fac vreun pas. Mă luă de mână cu blândețe:
– Hai, vino! Nu e nimic de care să-ți fie teamă. Nu te poți îneca. Sunt lângă tine.
Mă lăsai dusă până la marginea țărmului. Valurile îmi atinseră picioarele într-o mângâiere liniștitoare. Mâna lui caldă îmi dădea curaj și încredere. Mă trăgea încet spre întinderea imensă a apei. Îi vedeam ochii zâmbind. Îi zâmbii și eu oftând. Ce-o fi o fi!
Apa mă cuprindea înceeeet, înceeeet… ca în pregătirea unei stări de hipnoză: de la tălpi urca ușor spre glezne, îmi cuprindea genunchii, mă învelea până la mijloc, apoi mai sus… Simții cum alunec spre neștiut cu respirația oprită. Aveam ochii închiși. Deodată, îi deschisei căutându-l cu privirea plină de apă. După câteva secunde începui să disting forme. El se rotea în jurul meu, din ce în ce mai repede, până când nu se mai zări decât un vârtej, care mă cuprinse dirijându-mi mișcările.
Un moment, am avut senzația că mă voi îneca, dar vârtejul mă încălzi, amintindu-mi că nu sunt singură. Ciudat, dar nu aveam nicio senzație de sufocare. Puteam să respir? Înotam? Nu mai realizam ce se întâmplă…
Mă trezii în mijlocul oceanului înconjurată de delfini și de pești mai mici, care mă însoțeau în orice direcție aș fi luat-o. Nu puteam să nu remarc paleta de culori, diferită total de ceea ce mai văzusem vreodată. Erau culori pe care le simțeam… aproape kinestezic. Cunoșteam peisajele ce mi se înfățișau. Le visasem!
Îl căutai printre delfini. Percepția imaginilor nu mai semăna cu cea dinainte. Ființele din jurul meu nu erau distincte, erau părți ale aceluiași organism. Pe fiecare o simțeam altfel, dar din același întreg. Oriunde priveam, mă priveam pe mine. Eram peste tot și mă vedeam din exterior, în același timp. Nu trebuia să-l mai văd. Respira în și prin mine, la fel cum eu respiram cu el și din el. Erau senzații și sentimente noi. Empatia era foarte departe, ca proces ce ar fi putut face parte din aceeași categorie.
Distanțele parcurse acopereau peisaje fantastice, așa cum ne imaginăm uneori, cu slaba capacitate de vizualizare mentală. Era real ceea ce vedeam? Erau orașe subacvatice construite din corpuri de o geometrie perfectă, transparente sau translucide, așezate în poziții aproape imposibil de realizat la suprafață; munți și dealuri acvatice, păduri cu forme ciudate, surprinzătoare, mișcătoare; flori necunoscute care aveau o expresivitate a înfățișării ca cea umană; animale, insecte, fluturi… acvatici. Peste tot vedeam delfini, ca și cum ei erau stăpânii acelor tărâmuri. Ne zâmbeau cu bunăvoință și… iubire. Ce știm noi despre delfini? Nu cumva… nimic?
Acolo timpul se scurgea altfel, mai lent, mai greu, mai… accentuat, mai intens. Avea valoare, dar și consistență. Tot ce ne înconjura emana iubire și liniște. Simțeam cum un zâmbet imens îmi dădea propria lumină.
Era timpul să ne întoarcem. L-am căutat printre emisiile de iubire ce ajungeau până la mine. Știa.
Un vârtej cald a început să mă cuprindă din nou, puțin diferit de cel de la început. Delfinii se pierdeau în depărtare… Dispăruseră toate minunățiile văzute, de parcă fuseseră dintr-o altă lume. Poate chiar fusese o altă lume…
După un timp, simții din nou apa grea a oceanului, mâinile mi se mișcau ritmic tăind valurile. Înotam.
Îl căutai cu privirea. Pielea fină și netedă îi strălucea argintiu în bătaia razelor palide. Îmi întoarse zâmbetul cu duioșie, în timp ce înotătoarea dorsală îi devenea din ce în ce mai mică. Aproape de țărm, îmi întinse aceeași mână caldă care îmi dăduse forță și curaj la începutul călătoriei.
Călătoria a început la psi, unde este și tabelul de înscriere.
Psi-lunatici:
1. | dor | 2. | Scorpio |
3. | Vero (de s?mbata) | 4. | Vero |
5. | roxana | 6. | lili3d |
7. | carmen pricop | 8. | Some Words |
9. | cita | 10. | Dictatura Justitiei |
hmmmm…. magică lume şi magică e călătoria ta. aproape un dans ireal…
ApreciazăApreciază
Un dans dincolo de ,,materia” cunoscută…
ApreciazăApreciază
exact! 🙂
ApreciazăApreciază
Wow, ce frumoasa calatorie, ce conteaza ca pare a fi imaginara, poate fi reala in mintea si inima noastra….
ApreciazăApreciază
Poate fi transpunerea unei realități…
ApreciazăApreciază
Pingback: O călătorie magică (Poveste de adormit copii III) | Dor De Dragoste
Pingback: Călătorie magică « Dictatura justitiei
Scrii foarte frumos si imaginatia ta e la fel de frumoasa.
ApreciazăApreciază
Mulțumesc! 🙂
ApreciazăApreciază
Geanina, am nevoie de ajutor cu o consiliere.
ApreciazăApreciază
Călătoria a fost chiar e gustul meu 😀 ador apa și îmi place la nebunie să înot… deși recunosc că nu am înotătoare dorsala.
ApreciazăApreciază
Eu nu știu să înot… iar el e delfin! 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: Psiluneli- O călătorie magică… | Cățărătorii
Ufff, timpul…Acum il ai, acum nu-i. Frumoasa creatie. 🙂
ApreciazăApreciază
Ne-a fost dată iubirea, ca să facem abstracție de timp.
ApreciazăApreciază
Foarte frumos! Aproape ca ma asteptam sa fie un vis!
Iubirea poate orice!
Felicitari! Mi-a placut!
ApreciazăApreciază
Dar poate că a fost un vis. 🙂
Mulțumesc!
ApreciazăApreciază
Am fost cu tine, n-am înotat. Am simţit… Superb! 🙂
ApreciazăApreciază
Erai printre delfini? 🙂
ApreciazăApreciază
Dacă nu eram, m-ai învăţat să fiu. 🙂
ApreciazăApreciază
Ei erau niște delfini mai speciali… 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: Miercurea. Fără cuvinte. | Gabriela Savitsky
Un text superb, ca de obicei, plin de poezie, dar nu numai ! Ce apreciez eu la textele tale este că ele aduc în prim-plan idei deosebite, veritabile, idei profunde despre lume, viață și ceea ce ne înconjoară.
Delfinii chiar sunt ființe miraculoase, și se spune că în Atlantida se făceau experimente genetice – încrucișări între oameni și delfini. Poate de aceea au delfinii o inteligență aparte, și o iubire pentru oameni reflectată în nenumărate acte de salvare ! Din păcate, această iubire nu e întotdeauna reciprocă… Omul este singurul animal care poate alege să facă răul fără a fi constrâns de o necesitate imediată… și, de multe ori, îl face !
Minunat text, care ne poate da de gândit asupra minunilor ce ne înconjoară, și asupra ființelor cu care împărțim planeta, și pe care, de multe ori, nedrept le considerăm inferioare !
ApreciazăApreciază
Cred că ești prea drăguță!… 🙂
ApreciazăApreciază