Arhiva zilnică: 27/05/2013

Desenele străzii – psi-luneli

Dragul meu Vis,

Orice scrisoare trebuie să înceapă cu niște banale, dar cerute cuvinte-formule de respect și politețe. Știu că tu nu ții cont de asta, dar orice formulă care vine din suflet cu iubire e însoțită de respect și toate gândurile bune – energie caldă în răcirea climatică…

În fiecare secundă te întreb ,,Ce mai faci?” sau: ,,Cum o mai duci?” sau: ,,Pe unde ți-s gândurile?”  – chiar dacă niciodată nu-mi răspunzi.

Azi, însă, în timp ce mergeam, îți transmiteam acestea și priveam înainte, fără țintă. Și ți-am văzut gândurile.

Clădiri din epoca medievală, elegant ridicate, în culori pastelate, se ridicau pe margini, sporind misterul străzii pe care eram.

În dreapta și în stânga se ramificau brațe înguste de străduțe pustii, cu aceeași arhitectură. Unele urcau spre dealuri cu pomi înfloriți. Deodată, am luat-o printr-un tunel cu scări, construit din lemn vechi. Era semiîntuneric și doi chitariști însoțeau cu acordurile lor trecătorii curioși. Muzica din tunel, lumina discretă, capătul unde te aștepta un copac-prieten… puteau fi răspunsuri.

Apoi am ieșit în tumult. Pași grăbiți, sunet de tocuri, claxoane de mașini, reclame lipsite de bun-simț, lumini indiscrete, scrâșnet de frâne – viață. Am intrat la metrou: pașii deveniseră tăcuți, o altă muzică plăcută și liniștitoare te făcea să meditezi timp de câteva minute: un moment de eliberare din mijlocul ,,civilizației”.

Din nou afară: ploaia răcorise și împrospătase desenele prăfuite. Fețele erau mai vesele. Un curcubeu creștea din zare, neobișnuit de mare la bază. Se înălța deasupra orașului. Părea că toți ne îndreptăm înspre el, deși distanța se mărea cu fiecare pas.

Erai și tu acolo?

Ce mai faci? Pe unde ți-s gândurile?

Psi-luneli inspirate găsiți la psi.

1. Scorpio 2. SexulSlab
3. carmen pricop 4. Vero
5. anacondele 6. tibi
7. psi 8. Some Words
9. almanahe 10. lili3d
11. Gabriela

17 comentarii

Din categoria Capsule, Psi-luneli

Mărturisire – Liviu Rebreanu

„Astăzi însă, știu și înțeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată. Cei mândri își închipuiesc că nu au trebuință de inimă; ei nu vor decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârșit, că și în iubire succesul e tot. Dorințele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulțumite, da. Dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată!

Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă ca și credința. În iubire n-ai să fii convins niciodată. Tot ce nu e supunere și devotament nu e iubire. Trebuie să trăiești mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambitioși, cei mândri, cei obraznici și nerecunoscători nu pot ști ce este iubirea și, așa, cei mai mulți dintre noi de abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înțelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu.

Pe mine viața m-a frământat, m-a umilit; mie viața mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun ca ele nu merita să fie iubite, ci să strig pretutindeni: știu să iubesc, fiindcă am învățat a plânge, a suspina și a mă resemna!

Astăzi aș vrea și eu să nu iubesc, aș vrea să fiu iar mândru, ambițios, cuceritor. Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aș cânta din syrinx te-aș duce într-o poiană scăldată de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, și ți-aș șopti la ureche cântecul celor iubiți. Atunci poate ai pricepe și tu că iubirea nu cunoaște ceea ce lumea numește “a fi iubit”.

Te iubesc pentru că mă iubești: aceasta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, și nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc: aici începe iubirea. Îți mulțumesc din suflet că te iubesc: acesta este cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că ești oacheșă; nici: te iubesc pentru că ești bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că ești oacheșă, cu toate că ești bună, și te-aș iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu și firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oameni care, și altmintrelea, erau cam porniți spre nebunie, a făcut gurmanzi din oamenii care până atunci erau înfometați. Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înțeleagă poezia cea mare a suferinței trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeții au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeți! Iar eu care citesc bucuros în stele și-mi fac o plăcere dintru a așterne slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.

O, vanitas, vanitatum vanitas! Zice profetul. Toate suferințele sunt deșarte! Îți șoptește un glas dinăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deșertăciuni mari, nimicuri pline de durere.
Și totuși, pentru aceste nimicuri deșarte, pentru aceste deșertăciuni nepătrunse aș fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aș fi în stare să-mi dau chiar viața.

Nu știu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deșertăciunile lumești, am ales pe cea mai frumoasă, care e și cea mai frumoasă, fiindcă e cea mai deșartă din toate.”

Sursa:

http://reasheeshablog.wordpress.com/2013/05/27/marturisire-liviu-rebreanu/

18 comentarii

Din categoria Citate celebre, Diverse, Exerciţiu de înţelepciune