Un drum, o alegere – psiluneli

Se gândi să iasă. Pereții o strângeau, atmosfera sumbră dată de ploaia prelungită o apăsa din ce în ce mai mult. Oare, ce o reținuse atât de mult? Doar cunoștea foarte bine efectele unei plimbări prin pădurea din apropiere. Chiar dacă ploua. Ce i s-ar fi putut întâmpla?

De câtva timp, ploaia se oprise. Ce bine! Potecile nu erau uscate, dar se putea merge foarte ușor…

Nu mai fusese demult la locul de scaldă  la care mergea adesea în copilărie. Era un mic iaz, unde se strângea apa de la un pârâu învolburat, atât de rece încât nu te puteai scălda decât când erau temperaturi foarte ridicate, vara. Ca să ajungă acolo, trebuia să treacă printr-o mică dumbravă, o mai agățau mărăcinii crescuți liber, mai călca în câte o băltoacă neprevăzută… Dar ce palpitant era și câtă frumusețe pe malul apei! Era un mic univers pe care îl găsise împreună cu niște verișoare dornice și ele de ,,aventuri”. Și, de atunci, ea devenise locuitoarea acelui univers. Găsise o piatră mare în mijlocul pârâului și se așeza acolo, în centrul curgerii, și scria. Nimic nu o mai putea scoate din concentrarea în care se adâncea. Când termina de scris (poezii sau alte prostioare) se simțea ca și cum chiar s-ar fi întors dintr-o altă lume.

Găsi poteca ce ducea la iazul cu pricina. Crescuseră foarte multe tufișuri, foarte multe plante  mai înalte decât ea, mărăcinii nu lipseau, apoi, deodată, un curs al apei pe care nu îl cunoștea. Trecu peste noul braț al pârâului îndreptându-se spre mijlocul dumbrăvii. Dar nu mai cunoștea locul. Se împădurise, iazul nu mai era, piatra din mijlocul apei nu se mai vedea… Pârâul curgea cu mai multă putere ca altădată, dar nu se mai strângea în adâncitura de lângă dig. Trecea prin breșele făcute, coborând într-o cascadă zgomotoasă…

Se întoarse, mulțumită că revăzuse, totuși, apa limpede și rece din fostul univers. Și plecă mai departe. Urcă poteci abrupte, trepte printre rădăcini de copaci bătrâni, alte poteci line și deschise, trecu prin fânețe pline de flori și miros de reavăn, reveni la poteca principală. Pădurea se extinsese din ce în ce mai mult. Drumul era din ce în mai îngust, însă, pe margine, apăruseră arbuști pe care nu îi știa, de afini. Se aplecă să culeagă, gustând din afinele proaspete, coapte mai devreme decât le era timpul. Se bucură. Însă, începu din nou să plouă și se hotărî să se întoarcă.

***

Terra intrase într-un program de reabilitare a florei și faunei, de câțiva ani. Locuitorii fuseseră transportați pe o nouă planetă, o colonie pe care se construiseră megalopolisuri, unde era asigurată o viață cu un înalt nivel de trai.

Peste câteva luni urma să plece și ea. Toți prietenii și rudele sale mai apropiate se aflau acolo. Aici nu mai avea pe nimeni. Rămăseseră puțini oameni. Doar cei care se încumetau să trăiască o viață grea, în jungla în care urma să se transforme Pământul. Dacă ar fi avut o familie aici, ar fi rămas.

Își strânse izvoarele, pădurile, plimbările, florile și păsările și le ascunse într-o casetă deschisă în inima sa. Poate se va mai întoarce… Poate, cândva, dacă planeta își va reveni suficient de repede, într-o viață… Era în ființa acelor locuri. Înregistră fiecare sunet din liniștea muntelui, își întipări fiecare detaliu și închise cu grijă caseta.

Plecă spre o nouă viață.

 

Alte alegeri dintr-ale psilunelilor, la psi.

Anunțuri

20 comentarii

Din categoria Proză, Psi-luneli

20 de răspunsuri la „Un drum, o alegere – psiluneli

  1. Pingback: Un drum, o alegere | Alma Nahe

  2. Mai apoi bunica fiind, deschidea in fiecare seara caseta din inima sa, incantatndu-si nepoteii cu povestirile ei, facandu-i sa viseze la o planeta minunata in care o printesa hoinarind impreuna cu verisoarele ei descoperise o piatră mare în mijlocul unui pârâului ….

    Apreciază

  3. Pingback: Psiluneli : un drum, o alegere … | Gară pentru doi

  4. Pingback: Psiluneli- Un drum, o alegere. | Cățărătorii

  5. childagain

    Eu una, nu aș fi plecat… 🙂 Oricât de grea ar fi fost viața oe noul pământ, aș fi preferat să mor acolo unde mi-era inima.
    Desigur, un cuvânt ar fi avut de spus și cei dragi… și ce ar fi fost mai potrivit pentru binele lor.

    Oricum, înțeleg și alegerea ei, și înțeleg că unele alegeri implică un sacrificiu…

    Apreciază

    • Ar fi rămas singură. Și dacă nu ai cu cine împărtăși frumusețea, ce rost mai are? Vezi asta abia când constați că lipsesc cei dragi… și frumusețea devine banală.

      Apreciază

  6. Pingback: Când luni miroase a Club parfumat și a vacanță « Mirela Pete. Blog

  7. Carmen Pricop

    Purtăm toţi o casetă din aceasta cu noi, chiar dacă nu plecăm pe altă planetă.

    Apreciază

  8. nu mai trecusem de mult timp pe aici… Mă bucur să te regăsesc și în altă…ipostază, jucăușă 🙂

    Apreciază

  9. Pingback: Celebritate în Club « Mirela Pete. Blog

  10. Probabil ca nu i-a fost prea greu sa aleaga, nu? Prea multe optiuni nu avea, la urma urmei…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s