Prea târziu. Prea târziu, își spuse, uitându-se cu îngrijorare în jur. Mersese prin albia fostului râu dorind să-i găsească izvorul, să vadă ce se întâmplase acolo. Mai avea de străbătut o distanță nu prea mare, după cum arătau urmele. În jurul său, copacii începuseră să se usuce, iarba era arsă, codrul era pustiu.
Bău o gură de apă, economisind-o cu atenție. Era un peisaj dezolant. Vedea cum se scurge viața lăsând pământul gol, neacoperit. Doar pietrele mai străluceau în lumina arzătoare a soarelui. Drumul devenea mai greu. Era mai greu de urcat. La un moment dat, stânci înalte au blocat complet înaintarea. Trebuia să ocolească pe marginea albiei. Da… acolo fusese o cascadă. La picioarele stâncilor era o adâncitură destul de mare, probabil locul de vărsare… Se îndreptă spre marginea albiei pentru a căuta o potecă să-și continue înaintarea. Se impunea un ocol destul de mare. O găsi ușor.
Printre ierburi uscate zări o plantă. Era aceeași peste tot. Avea frunze verzi, adaptate la soarele puternic, ascuțite ca niște săgeți. Apărea din ce în ce mai des, ca și cum i-ar fi ghidat calea. Se aplecă să o miroasă. Rămase surprinsă: nu știa cum să definească, dar… mirosea a apă. Adică i se transmitea senzația pe care o ai în apropierea apei foarte reci și foarte curate, în mișcare. Natura se adaptase cumva? Se gândi că dacă ar cultiva acea plantă, ar putea schimba atmosfera din jurul ei creând un aer foarte proaspăt. Nu se îndură să rupă o frunză. Merse mai departe. Locurile deveniseră interesante. În primul rând, aerul nu mai era uscat, apăreau din ce în ce mai multe plante necunoscute. Ajunse din nou în apropierea albiei. Părea că se apropie de final, când, deodată, auzi. Era sunetul pe care îl căuta și nu spera să mai dea de el… Era… sunetul apei. Râul își schimbase albia. Curgea în sens invers pornind direct într-o cascadă. Și o mulțime de plante dintre cele întâlnite mai devreme creșteau pe toată întinderea de dincolo de izvor.
Își aminti de cascadele copilăriei: fascinante, tumultoase, proaspete. Speranța începu să se înfiripe din nou.
Povești parfumate – la Mirela.
innerspacejournal 
nice descris-ai aici alte varste ce revin prin om si-l fac sa se bucure, cutremurat de intensitatea trairii! 🙂
ApreciazăApreciază
Revin… dacă mai au unde! 🙂
ApreciazăApreciază
Voi începe prin a-mi cere scuze pentru întârziere, dar zilele trecute n-am avut vreme aproape deloc pentru net…Cât de mult trebuie să reîncepem a iubi acest Pământ, cât de atent trebuie să NU-i mai facem rău, să-l ajutăm să renască și să fie cât mai verde, iar apele repezi, cascade să nască!
Cascada a cărei prospețime se rostogolește-n cuvinte în memoria celei care redobândește SPERANȚĂ odată cu amintirea, e tânără și veșnică în același timp. Parfumul său proaspăt e cel mai frumos din lume. Mulțumesc, dragă Lili! 🙂
ApreciazăApreciază
Eu îți mulțumesc, Mirela, pentru cuvintele frumoase pe care le găsești întotdeauna!
ApreciazăApreciază
Lili, te rog să cauți comentariul meu la spam. Mulțumesc!
ApreciazăApreciază
L-am găsit!
ApreciazăApreciază
Dragostea – si speranta de bine – pentru Natura descrise scurt, cuprinzator, emotionant! 🙂
ApreciazăApreciază
Mulțumesc pentru generozitate! 🙂
ApreciazăApreciază
Surprinzător ca intotdeauna! Cine spune că trebuie sa renuntăm? Uite cum m-ai dus intr-o directie pe care eu nu as fi căutat-o. Sunt impresionată.
ApreciazăApreciază
Niciodată să nu renunțăm! Ce bine ar fi!
ApreciazăApreciază
Cred ca e o senzatie minunata sa gasesti apa cand ti-e sete.daca n-ar fi apa, nici trilul pasarilor, nici iarba n-ar exista.
ApreciazăApreciază
Dacă mai e și de izvor…
ApreciazăApreciază
Pingback: Parfumul Cascadelor | my heart to your heart
Fara speranta n-am fi nimic. O poveste plina de speranta, dragoste de frumos si de viata. M-a incantat povestea. Citeam candva literatura SF si-mi placea. Mi-ai adus aminte de niste vremuri… Foarte frumos! Iti Multumesc.
Sa ai o saptamana plina de frumusete!
ApreciazăApreciază
Speranța fără acțiune…
Zile frumoase, de asemenea!
ApreciazăApreciază