Din scrisori – 18

Dragul meu Vis,

Într-o zi voi întrerupe conexiunea cu tine și te voi materializa sau te voi șterge.

Am intrat într-o nebunie a performanțelor de atingere a greului, nu neapărat voită, dar, cu siguranță, apreciată.

Am înțeles, încă o dată, cât de mici suntem noi, oamenii, cât de puțin apreciem viața din jurul nostru, cât de mult ne îndepărtăm unii de alții, cât de falși suntem în mod obișnuit, cât de puțin ne iubim unii pe alții… Și cât de multă nevoie de iubire și de a dărui iubire avem. Dar ștergem sentimentele frumoase ca și cum am fi doar niște roboți care trebuie să câștige bani.

În cazul meu, a devenit dorința de a face bani ca să pot merge la munte (la modul adevărat, real) și să pot să-mi iau echipament. Altfel, la ce-mi trebuie timpul? Și la ce… banii ( …nu că aș avea vreo șansă să-i obțin pentru lucruri care costă extrem de mult…)?

Ultimele plimbări au fost un alt fel de conexiune cu natura. Una mai dură, cu teste de rezistență fizică și psihică. Desigur că ultima a întrecut-o pe penultima…

Așa a început…

La cinci fără două minute, mă sună organizatorul să vadă dacă m-am trezit. Nu pricepeam de ce ceasul meu e înainte cu o oră… și de ce ăia de la meteo dau starea vremii pe telefon în avans cu o oră, când, de obicei, o arătau cu mai multe ore în urmă… După vreo două minute am priceput că eu nu m-am trezit la ora fixată și mă aflam în momentul în care ar fi trebuit să ies din casă. În doisprezece  minute ieșeam din casă grăbindu-mă spre metrou și apoi spre gară, cu rucsacul cel mare în spate.

Am rugat băieții să-mi ia și mie bilet, ca să prindem trenul împreună. Am prins trenul. Eram 5… Fantastici.

Am ajuns la Brașov, de unde trebuia să luăm un microbuz spre Avrig. Ne-am dus fiecare pe la WC, pe la chioșcuri pentru mâncare etc. Când m-am întors, nu era nimeni. Am așteptat, m-am dus să-mi iau ceva de ronțăit, m-am uitat împrejur… mi-am mai luat ceva de mâncare, am dat unui copil de țigancă ce-mi luasem înainte… colegii mei nu mai apăreau. M-am hotărât să-mi deschid telefonul. Mesaje. Ei plecaseră. CUM? Probabil că, în timp ce eu stăteam cu spatele la mașini, ei urcaseră în microbuz, mă așteptaseră, s-a aglomerat foarte tare, ei nu mai puteau coborî, eu nu aveam telefonul deschis…. Și am rămas prin auto/gara din Brașov. Primul gând a fost să mă întorc la București. Dar, liderul m-a încurajat că mă vor aștepta la Avrig. Am închis ochii, m-am liniștit și, în scurt timp, găseam un alt microbuz care mergea în direcția dorită. M-au așteptat o oră la Avrig. Când i-am întâlnit, am numărat mutrele celor care mă înjuraseră . Erau… cinci. Mai apăruse cineva.

Am pornit-o la drum. Voiam să ajungem la cabana Bărcaciu. Am luat-o pe jos. Erau vreo zece kilometri până la poalele muntelui. Din fericire, o dubiță ne-a mai scurtat traseul, ușurându-ne calea.

Am urcat prin pădure, spre cabană. Mi-era dor de pădure. A fost nevoie să aprindem frontalele. Am găsit bețe de trekking  – unul de fag și unul de brad – și le-am luat. Știam cât de folositoare mi-ar putea fi.

Ne-am cazat la cabană, în pod. Am hotărât să ne trezim devreme a doua zi, pe la ora 4. Așa am făcut. Tom Sawyer și Huckleberry Finn își făcuseră bagajele și nu mai aveau răbdare cu … cei mai în vârstă. Ziceau că pleacă singuri, dar n-au făcut-o. Ar fi fost o mare imprudență.

Am pornit la drum. Voiam să ajungem la refugiul Călțun – asta era ideea. În scurt timp a început urcarea. Pe măsură ce urcam, se întețea ninsoarea și scădea vizibilitatea. Fetele pomeneau despre căldura de la cabană… A început să nu-mi mai placă. Presimțeam ceva? Le-am întrebat dacă e vreuna dispusă să se întoarcă. Niciuna, bineînțeles! Îmi era frig și mi-am amintit de frigul de la ,,5 jnepeni”. Nu mai voiam asta! O puternică dorință de a nu mai continua m-a cuprins. Mă tot uitam în urmă gândindu-mă să mă întorc singură, dar nu mai vedeam urmele și cum sunt foarte dezorientată în spațiu, am hotărât să nu rămân singură și să merg înainte, cu ceilalți.

O ceață, o ,,negură” albă se apropia din spate, în față era deja totul alb. Ninsoarea ne-a cuprins cu totul în albul ei. Pe alocuri se stârnea viscolul. Încet, încet ne-am obișnuit cu frigul. Am intrat adânc în ,,urgia albă”. Băieții mergeau în față și făceau potecă schimbând din când în când locurile. La un moment dat, i-a înlocuit și una dintre fete, mai îndrăzneață și mai ușoară. Până la Scara era un traseu de 2-3 ore. Noi l-am făcut în vreo 11… Nu din cauză că se mergea greu, deși era și asta, ci pentru că nu vedeam absolut nimic și ne ghidam doar cu GPS-ul. De vreo două ori ne-am învârtit în cerc. Picase ideea cu a ajunge la Călțun. Primul refugiu mai apropiat era Scara.Să ne întoarcem nu mai puteam, mersesem prea mult. Nu se mai vedeau creste, nu se mai vedeau prăpăstii și nici vreun marcaj. Uneori găseam câte un marcaj și eram fericiți, dar direcția spre următorul nu era ușor de găsit. Ne rugam să găsim refugiul, fără să ne mai gândim și la ce va fi după… Am înotat prin zăpadă, viscol și ger cele unsprezece ore. Alteori eram nevoiți să abordăm câte o pantă pe care nu cred că ne-am fi cățărat în condiții normale. Dar acum nu vedeam mare lucru… Exista risc de avalanșe, am observat cu toții asta, dar nimeni nu zicea nimic…  Pășeam pe urmele pașilor făcute de primul din șir, ca să nu tăiem zăpada. Nu era nevoie de colțari, însă de piolet sau bețe de trekking, da. Îmi luasem bețele mele de lemn, care au fost excelente. Aveau noduri și intrau bine în zăpadă susținându-mă, mai ales pe pantele alea de 75 de grade, pe care nu le-aș fi putut urca fără sprijin.

Uneori eram nevoiți să mergem în patru labe, ca să nu ne afundăm în zăpada prea înaltă. Bețele, ne țineau la suprafață, dacă le  așezam orizontal pe suprafața de parcurs. Alteori mergeam în patru labe din cauza vântului care ne culca la pământ. A fost amuzant odată, când viscolul ne-a pus pe toți la pământ, simultan.

În fine, când a apărut refugiul la orizont (adică la vreo 4-5 metri) am auzit strigăte de bucurie și urlete să mă las la pământ. Nu am priceput ce spuneau ceilalți decât după ce m-a  trântit viscolul. Dar m-am ținut bine. Ușa s-a deschis greu, era zăpadă în fața ei și trebuia desțepenită… Au muncit băieții și au reușit. Înăuntru ne-am îmbrățișat cu toții, ca niște copii fericiți.

Era 16,30-17… Aveam o noapte lungă de rezistat la vreo -10 grade.

Aveam termosuri cu ceai. Liderul avea un primus, un băiat mai avea o butelie. Ne-am încălzit, oarecum. Ne-am băgat în sacii de dormit. Unii aveau bocancii uzi, mănușile la fel… S-a descurcat fiecare cum a putut. Mâncare aveam destulă, apa înghețase în sticle. Am topit zăpadă pentru ce mai era nevoie. În funcție de fiabilitatea sacilor de dormit, am dormit mai mult sau mai puțin înghețați. Aveam fularul cu gheață pe el de la respirație. L-am băgat într-o pungă și aceasta în sacul de dormit. Până dimineața a rămas la fel. Una dintre fete pierduse izoprenul, căci i-l luase vântul…

Noaptea se auzea viscolul urlând de ziceai c-o să zboare acoperișul. Partea mai grea era cu mersul la WC. Trebuia să ieși afară și să te bați cu  același viscol.

A venit și ziua a doua. Planul era să ne întoarcem la cabana de unde veniserăm, dacă  puteam. Am plecat mai târziu, pe la 9,30 – 10. Ne-am îmbrăcat după cum aveam haine în bagaje. Eu mi-am reparat una dintre parazăpezi, căreia i se rupsese cureaua de prindere în catarmă. Speram să ieșim cu bine din găleata în care era amplasat refugiul. Trebuia să coborâm niște zone abrupte, să ajungem la marcaj… Ne-am legat cu coarda, toți șase. Rucsacul mi se părea ușor. Cred că pusesem multe haine pe mine și îl mai golisem.

Au trecut niște ore până când am ajuns la zone mai puțin periculoase. Începeam să găsim marcajele mai ușor. Liderul era epuizat de efort. Ne rugam să țină bateria la GPS. Îl folosea pe cel de-al doilea. Îl ținea în buzunarul interior de la piept. O dată i s-a întâmplat să scape amândouă telefoanele pe lângă buzunar. Când a vrut să-l scoată pe cel cu GPS-ul funcțional, nu-l mai găsea. A fost un moment cumplit pentru el. Din fericire, telefoanele erau în interiorul hainei, oprite în elasticul de la bază. De atunci, Tom Sawyer îi amintea mereu să verifice și să închidă fermoarul de la buzunar…

Ochelarii mei de vedere (care altădată erau buni și la zăpadă) se umpleau de gheață și nu mai vedeam nimic prin ei. După ce îi ștergeam, în secunda următoare erau înghețați la loc. Așa că i-am dat jos. Uneori, viscolul te făcea să te oprești și să te întorci cu capul în direcția opusă. Ochelarii de ski îi lăsasem acasă…

Fiecare marcaj găsit era o victorie. Când a apărut zona cu copaci, băieții au găsit și urmele vechi. Acolo ninsese mai puțin și nu viscolise vântul zăpada. Nu mai era nevoie de GPS! Parcă înviasem cu toții.

La cabană am băut vin fiert – cei care mai eram în picioare. Două zile ne rugasem la toți sfinții cunoscuți, la arhangheli, la îngeri, la ființele de lumină etc.  să ne ajute să găsim drumul. Am mulțumit.

Ziua plecării.

Mi-am uitat bețele de trekking la cabană!

O mare parte din drum am mers pe urmele lăsate de un… ursuleț. Atâta doar că erau în sens invers traseului nostru.

Cumva, sufletul mi-a rămas în norii de zăpadă și viscol prin care am trecut. E greu să cobori de acolo. Nu a fost frică, a fost altceva. A fost dorința de a găsi drumul.

Un timp o să fac numai dușuri fierbinți…

 

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

4 răspunsuri la „Din scrisori – 18

  1. ⛄❄⛄❄
    ༺❀༻
    🎄
    🎄
    ༺❀༻
    ೋ e darul meu de turtă dulce ೋ

    Apreciază

  2. childagain

    Ce frumoase aventuri ! Eu sunt mai ciudată, îmi plac aventurile astea nesigure, și cu primejdii reale. .:)
    Totuși, partea normală din mine 🙂 îmi spune că ați fi putut alege o altă zi pentru drumeție, și nu pe viscol. Nici muntenii încercați nu se încumetă pe viscol.

    În rest… sunt de acord !00% cu fraza de început: după un timp, un vis trebuie fie să îl materializezi, fie să îl ștergi cu totul , dacă altfel nu merge. În cazul contrar, e pericol pentru sufletul tău. 😉

    Te îmbrățișez, și Moș Nicolae să âți aducă::: împlinirea visului ! 🙂

    Apreciază

    • Nu am putut alege altă zi, pentru că atunci aveam liber! Și ne-am fi putut întoarce, dar…
      În orice caz, a fost o experiență…demnă de a fi fost trăită.
      Te îmbrățișez și eu! Cu drag. 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s