După ce ai trecut Rubiconul, dar ,,se întâmplă” să cazi, ai impresia că trebuie s-o iei de la început. Dar nu e așa. Orice pas înainte anulează nivelurile inferioare. O iei de la început, dar de la un alt ,,zero”. E fain când ești curios să vezi ce aventură urmează… Și îi ai cu tine pe ,,maeștri” care te-au definit și pe care îi ai în ființa ta. Orice eșec e un pas înainte. Niciodată nu ești singur, pentru că suntem interconectați la tot și la toate. Iluzia că ai fi singur, dă în Alzheimer. Dar nu ești niciodată singur. Și nu există moarte. Deci, nu putem da înapoi. Expansiune.
Observarea gândurilor e un proces absolut fascinant. Am putea zice că și observarea stărilor, a emoțiilor.
Mai departe nu știu.
„Emoţiile nu sunt reacţii la lume; ele sunt construcţii ale lumii ai căror autori suntem. „(Lisa Barrett)
Cel mai mult îmi place călătoria interioară.
Tot ce e în/din exterior e finit.
Prostia e nepărtinitoare: e de ambele părți! 🤓🤗
Al treilea câștigă… experiență.
Cândva, cineva îmi spunea că se împuținează din ce în ce mai mult cei cu care mai poate discuta. De cele mai multe ori, să fii prea clar în gândire, prea conștient de tine însuți, prea inteligent, prea logic, prea rațional… te lasă singur. Dacă ești flower power, te iubește toată lumea, desigur. Și poate vei pluti pe tărâmurile abundenței fără sfârșit… Doar că… imaginea e falsă.
Cât de închiși pot fi oamenii în propriile sisteme? Unii sunt blocați rău de tot… Alții sunt superinteligenți, dar blocați… Alții sunt simpli, dar în expansiune… Dincolo de toate aparențele, suntem blocați, nu ne naștem deblocați, decât, cine știe prin ce ,,minune” de renaștere. Și tot căutăm să ne deblocăm!… Când vom reuși? Blocați sunt și cei care ne vor sclavi în planul lor, dar ei sunt paralizați deja, de dependența puterii. Fie-le țărâna ușoară! Cum ar zice o prietenă: ,,Hai cu telenovelele!”
Există oameni care manifestă atâta adâncime (Nu știu cum să o numesc – nu aș numi-o „energie”), încât îți impregnează amintirile cu ei cu trăiri intense, care te fac să zâmbești interior, de câte ori le rememorezi. Desigur că e și o rezonanță, pe acolo. Nu mă refer la oamenii cei mai apropiați.
Ce înseamnă să fii femeie? Există o definiție? Există o stare? Un aspect? O ,,boală”😁? Un rol? Un joc de rol? O mare fandoseală? Un zâmbet languros și o privire captivantă? O… minciună? Așteptarea altora de a vedea la tine o listă cu însușiri? Așteptările de a respecta tradiții?
Eu sunt ceea ce sunt. Poate o să devin un holisticrom.🤓
Despre atitudinea de victimă.
Știam, citisem, conștientizasem. Dar am ieșit destul de greu din ea, zic eu. Abia atunci când o prietenă m-a atenționat, într-un caz real, concret, petrecut în acel timp. Atunci mi-am îndreptat spatele și mi-am liniștit sufletul în fața persoanei care mă voia victimă și totul s-a schimbat. S-a schimbat atitudinea acelei persoane, față de mine.
Unul dintre motivele pentru care ne mâncăm unii pe alții.
Nu fiți victime! De preferat, nici agresori! 😀
Mă gândesc că nu îmi plac regulile, deși le cam respect. Încă nu am destulă încredere în mine, ca să nu fac asta.
Există câteva reguli, de bun simț. Aș pune respectul, asumarea, poate, bunăvoința…
Grupurile în care se enunță prea multe reguli, devin suspecte. Așa și cu legile.
În toată nebunia asta, de stres, lipsă de încredere, suspiciune la orice pas, vești voit negative și fioroase, văicăreli peste văicăreli (de parcă se termină lumea – Și ce dacă?), frică accentuată din ce în ce mai mult și altele, observi că există oameni (și te minunezi) care te ajută necondiționat (Ei, aș!), te învață, îți deschid mintea , unii îți deschid chiar și sufletul . Da, există! Și când începem să observăm, ni se schimbă și realitatea. După nivelul atenției, al observației, al gândurilor. Încercați!
Uneori, timpul trece atât de repede, încât nu reușești să (te)mai și gândești. E și asta o nevoie: nevoia de gândire. Seamănă mult cu nevoia de comunicare, dar în alt sens.
Unde trebuie să ajungem?
În căutarea relațiilor cu oameni inteligenți, uităm că inteligența emoțională se oprește la vârsta la care omul cu un IQ ridicat a avut un grav conflict emoțional. Și o să ne întrebăm de ce relația nu merge. Pentru că, unii dintre noi rămân copii, la vârste foarte fragede, ca nivel de EQ, în ciuda lui ,,high IQ” . Și cum ar putea un copil să își asume responsabilitatea unei relații? Și ne trezim singuri, în esența noastră nemuritoare. Și, de un infinit de ori, o luăm de la capăt sperând să ne regăsim.
Relația mea cu tine s-a construit, cum zicea un prieten, ,,bit cu bit” și, deși e virtuală, biții o întăresc în mental și emoțional.
După ce reușești să treci Rubiconul, întorci capul și rămâi uimit să constați cât de mult se mint oamenii pe ei înșiși. Ce înseamnă asta? Înseamnă multă asumare, multă sinceritate cu sine, integritate, deschidere…
Oamenii se mint pe ei înșiși, ca să își înăbușe rănile emoționale pe care le-au dobândit în diferite situații, cel mai mult în copilărie. Răni pe care nu le conștientizează și le acoperă cu multe straturi de minciuni, care să dea valoare persoanei, să atragă atenție, iubire, integrare în grup etc.
Și, după ce reușești să treci Rubiconul, ai toate șansele să ieși/ să fii scos din grupuri. Pentru că tulburi apele minciunilor și asta doare, asta trezește…
Vă invit să treceți Rubiconul. Dincolo începe viața – aceea de suveran al propriei vieți. Fără „victimă, vinovat, salvator” , fără minciuni, fără slăbiciuni…
Se întâmplă atâtea ,,urâțenii” în lume, poate chiar cu scopul de a ne deturna de la condiția noastră de suverani asupra propriilor vieți, încât orice scop ,,măreț” pe care ni l-am propus își pierde din însemnătate iar noi coborâm la condiția de sclavi dezamăgiți de orice și, în special, de propriile vieți.
Cred că ,,programul” de deturnare este acela de a ne face să credem că suntem neînsemnați ca ființe, să ne târâm sufletele prin noroiul așternut cu intenție, să vedem doar tina de la picioare, să ținem capul aplecat spre mizeria sistemului.
Dar, scopul nostru aici este de ființe suverane, care își creează propriile vieți, care zâmbesc la străduințele celor fără ,,suflet” de a ne trage în jos, cu orice preț.
Avem puterea de a ne schimba gândurile și stările, avem puterea de a ne scutura de orice ,,entitate” parazită, avem puterea de a iubi orice poartă viața, avem puterea de a ne iubi unii pe alții, avem puterea de a ne crea viețile.
Vedem? Deschidem ochii?
Jelim în continuare, ne autocompătimim, ne învinuim și autoînvinuim? Ne devalorizăm și autodevalorizăm la nesfârșit? Purtăm la nesfârșit poverile strămoșilor?
Avem puterea de a fi. La fel cum natura are puterea de a-și reveni, în mod miraculos, dacă nu ar mai fi ,,oameni” care să o distrugă. Dar noi avem puterea de a fi, indiferent de condiții.
Eu sunt zâmbetul interior al frumuseții și fericirii mele, reflectat în prosperitatea mea, în iubirea mea și în timpul meu.
Celebrez viața, fără să simt rușine.
Sunt în prezență.
De la un moment dat, când depășim entropia, începem să interpretăm roluri (precum zice și Visătorul din ,,Tehnologia Visătorului”). Nu să jucăm teatru, ci să interpretăm ceea ce avem de interpretat. De ce? Pentru că, dincolo de Matrix, viața este altfel, dar suntem aici și acum și ne adaptăm la lumea creată. De aceea, ar fi bine să conștientizăm lumea pe care ne-am creat-o, dacă vrem să o schimbăm. Ce înseamnă asta? Înseamnă să ducem propria schimbare până la nivelul de a nu mai intra în reacție. Să jucăm rolul, dar fără reacții (emoționale, desigur). Cam greu, nu?
Poate că e mai greu când în lumea nou creată apar personaje din ,,next level”. Cum e acolo? O să aflu!
Și pentru toate astea e necesară observarea (interioară și exterioară) și crearea unei stări de integritate. Și…
Am citit spusele lui Tibi Ușeriu, tocmai când mă gândeam la sensul vieții pe acest pământ. Nu glumesc.
Toată viața e o luptă inutilă: pentru un trai decent/bun, pentru plăceri fizice sau, mai nou, pentru dezvoltarea spirituală.
Inițial, am luptat ca să nu murim de foame, pentru supraviețuire. Apoi, am descoperit că simțurilor le place să fie stimulate și am creat pentru a le stimula. Unii au descoperit stimularea mentală ca o nouă provocare. Alții au descoperit că inima ,,vorbește”. Alții au descoperit viața de apoi și lupta pentru mântuire. Pe tema asta au apărut tot felul de căi ,,spirituale”/religioase.
Pe toate temele astea, alții s-au gândit că ar fi fain să ne manipuleze: manipulare prin stimularea plăcerilor, manipulare sentimentală, manipulare mentală… pentru ca ei să obțină putere. La ce naiba le folosește? Tot pentru plăceri? Că spiritual nu poate fi! Fie ele și plăceri de încărcare energetică, cu energia noastră emoțională, corporală sau mentală. Iar dacă au nevoie de asta, ca să supraviețuiască… ce trist pentru ei! Cât de slabi sunt și la ce nivel inferior de dezvoltare!…
Așadar, ce sens au fricile noastre? Trăim doar ca să ne eliberăm de frici? Trăim doar pentru plăceri? Trăim cu speranța că vom ajunge undeva unde lumina și iubirea ne vor înconjura și noi vom pluti fericiți și veșnici?
E trist că s-au descoperit atâtea lucruri, dar nu ni se dă acces, ca să rămânem niște animale îndobitocite, care se rănesc reciproc și încearcă să supraviețuiască…
Suntem în balonul lui ,,a avea” și uneori, mai zburăm și cu ,,a fi”.
Oare nu ar trebui să facem tot ce visăm, pentru că altfel nimic nu are sens? Și când vom atinge visul, vom fi goi și vom alerga după alt vis? Nu cumva, nu avem nimic de pierdut? Nu cumva, nu avem nimic de câștigat?
Pace.
Ce interesant e să ai un maestru/profesor, pe care să nu îl vezi niciodată, să nu știi cum îl cheamă, dar să-l cunoști atât de bine prin intermediul cuvintelor cu suflet! Cam asta ar fi și relația cu Dumnezeu, nu? Dar la alt nivel…
Relația maestru – ucenic e o relație specială. Augusto Cury spunea ceva de genul: ,,Să nu uiți niciodată că voi lua un pic din ființa ta, în propria mea ființă!”
Ne rănim reciproc, adesea, din cauza percepțiilor subiective. Privim din unghiuri diferite și, fără să vrem, le transformăm în săgeți. Poate ar fi altfel dacă am transforma unghiurile în cercuri. Am aluneca pe marginile lor și ne-am întâlni în același punct.
Cum se dezvoltă voința?
– prin/din suferință;
– după nașterea unei pasiuni/ a unui vis, pentru împlinirea ei/lui (motivația).
Există și o cale mai ușoară, aceea a perseverenței – puțin câte puțin – care nu produce suferință, dar cere răbdare.
Voința înseamnă, cumva, învingerea simțurilor (plăcerilor) și e necesară finalizării. Altfel, am rămâne la stadiul de vierme sau mai rău.
Cine reușește să combine iubirea cu voința – ce rezultat fantastic!
Uneori sau deseori, trăim situații în care, din prea multă bunăvoință sau dintr-o nevoie de comunicare sau din dorința de a ne face plăcuți, de a obține atenție, încercăm să legăm conversații cu diferite persoane. Poate că acele persoane înseamnă ceva pentru noi, poate că vrem doar să le facem să se simtă mai bine. Și se întâmplă ca, în entuziasmul nostru de a comunica, fie să fim repeziți cu enervare, fie să fim expediați politicos, fie să fim tratați cu indiferență.
Puterea de a înțelege respingerea, la nivel emoțional, nu se obține chiar ușor. Puterea de a percepe lucrurile altfel decât din prisma proprie, iarăși, nu e chiar la îndemâna oricui și necesită o vindecare cât mai adâncă a rănilor anterioare.
Prezența observatorului din noi ne poate salva, ca de fiecare dată. Ar mai fi nevoie de un motiv sau un sens.
În lipsa iubirii nimic nu are sens: nici plăcerile simțurilor, nici plăcerile minții, nici iubirea față de tine însuți. Și nu mai cred nicio teorie. Nici măcar pe aceea că gândurile și stările ne determină evenimentele. Și fără ultima, ce mai rămâne?
E mult timp de când mă gândesc la acest lucru. Vine o vreme când se produc schimbări de paradigmă, desigur, după îndelungate sau intense acumulări cantitative de elemente necesare evoluției, considerând că se produce o evoluție și nu o involuție.
Cum începe? Presupunem că e vorba de femeia căsătorită cu un agresor. Victima se căsătorește din iubire, cu o persoană pe care o vede ca fiind diferită de ceilalți, are ceva în plus, îi place. Până la prima palmă. Îl iartă, pentru că îl înțelege, se consideră, deja, vinovată. Agresorul e atras ca muștele de miere, de victimă și de atitudinea ei. Intră în cercul vicios. Ea plânge, suferă, el simte plăcere pentru asta: probabil că îl face să se simtă puternic și ,,bărbat”. Apoi vine ,,împăcarea”, deh din iubire, ce nu face victima pentru a-și satisface agresorul? E fericită crezând că iubirea schimbă oamenii, îi face mai buni. Până la următoarea palmă.
Agresiunile se repetă, deja au devenit obișnuință. Agresorul consideră ca fiind normal ceea ce face. Victima suferă în tăcere. Se retrage în sine din ce în ce mai mult. Nu consideră normal. Realizează că iubirea nu a schimbat nimic, că a aruncat perle în noroi. Apar umbrele: neîncrederea în sine, se întreabă de ce nu poate avea parte de iubire, se consideră urâtă, slută, proastă, rea(!), un accident al naturii, un parazit etc. Agresorul are grijă să îi inducă toate astea sistematic. Poate că realizează ce a creat, poate nu. Cercul se învârtește la fel. Victima ia și pumni în cap, în stomac, uneori în ochi, alteori, agresorul o atacă având bocancii în picioare, după ce a pus-o la pământ…
Societatea – mentalitatea – nu s-a schimbat nici acum prea mult: victima e vinovată. De ce stă cu el? De ce nu spune? O merită, dă-o dracu’ , e rea de gură, e… în toate felurile, doar așa spune agresorul, care se transformă în victimă, în ochii prietenilor de la cârciumă. Cu câtă plăcere reacționează câteodată ,,hienele”! Sunt fericite că au judecat corect, că au pe cine judeca, că au cui da ,,sfaturi”. Poate chiar primesc rolul de ,,salvator”, cine știe!
Victima se închide și mai mult în ea. Intră în noaptea neagră a sufletului. Totul s-a spulberat: iubirea, aprecierea, încrederea, plăcerea de a mai trăi. Își dorește din ce în ce mai mult moartea ( a ei sau a lui). Nu vrea să se mai facă ziuă, după nopțile în care își ia pumnii de rigoare, e dată afară din casă/cameră/pat, trimisă în frig să jelească acolo. Poate că e comod rolul acesta. Nu trebuie să mai gândească, să ia decizii, să lupte. A devenit un obiect. Nu vrea să dea ochi cu oamenii. Le simte pofta de sânge. Nu spune nimănui ce i se întâmplă. Îi este rușine. Ba chiar îi ia apărarea agresorului. Doar ea și l-a ales, nu? Are copii de crescut. Uneori, agresorul o amenință că îi omoară.
Atitudinea de victimă îi atrage pe toți: pe colegii de la serviciu, pe șefii victimei, pe… oricine. Aceștia încep să o judece pentru diverse lucruri. Șefii adoră să îi facă observații, eventual să țipe la ea, să o pună la colț.
Cam greu să ieși din cercul ăsta, cam greu să iei o decizie, cam greu să renunți la tot. Dar rămâne o chestiune de viață și de moarte: dacă nu te ucide el, te vei îmbolnăvi sau te vei sinucide… Poate că apar ajutoare, poate că e momentul să ceri ajutor, poate vei găsi prieteni… Poate există viață dincolo de moarte.
SO, KRAV MAGA!
Începi prin a-ți îndrepta spatele, prin a-ți ridica privirea din pământ și a aduce puțin foc în privire. Învață să reacționezi! Învață să ai vise! Învață să te aperi! Agresorii sunt precum câinii din haită: le e teamă dacă îți arăți puterea, dacă le arăți bariera, dacă reacționezi, dacă le arăți până unde se întinde teritoriul lor.
Ești stăpânul propriilor vise, propriilor gânduri și stări!
Am realizat că mult timp, foarte mult timp, nu mi-am permis să visez. Să visez cu adevărat. Mi-am permis doar vise mărunte: să iau la facultate, să am o slujbă bună, să pot trăi din punct de vedere financiar, să întâlnesc iubirea vieții mele (:-D) să am o viață de familie obișnuită( pentru că am avut două vieți de familie urâte, destul de urâte: cea cu părinții și cea cu propria-mi familie). Și atât.
Am realizat că mereu am pus bariere în fața viselor. Nu, mi-am spus, nu se poate așa ceva, eu nu pot avea așa ceva, asta e imposibil după calculele obiective… etc. Singurul lucru care m-a susținut a fost ideea că nimic nu durează veșnic – nici răul. Că trebuie să se termine odată. Și s-a terminat – urât – dar s-a terminat.
Și, deodată, am aterizat într-o zonă în care nu mai fusesem – o zonă liberă de restricții, în afara celor impuse chiar de mine. Încet, la început, am învățat să trăiesc. Apoi am îndrăznit să visez, puțin, foarte puțin. Am văzut că visele se pot împlini. Dar, cu teamă, o teamă înrădăcinată de zeci de ani, de sute – dacă luăm și câmpul morfogenetic în calcul.
Și încă nu am îndrăznit să visez. Dar azi am realizat că am voie să visez, să-mi imaginez, să cred, oricât de nebunește ar fi, oricâte limite ar depăși și oricât de târziu ar fi. De ce nu?
De ce ne interzicem visele? Pentru că nu vrem să suferim. Pentru că nivelul așteptărilor nu trebuie (!!!) să depășească nivelul de dezvoltare (impropriu spus). Pentru că ni s-a impus/indus. Pentru că am plecat capul și a fost mai comod astfel. Pentru că schimbarea ne sperie și așa am fost educați să o percepem (cândva). Pentru că ne e frică! Da. Ne e frică să visăm.
Fiecare va spune: ,,A, nu, eu nu! Eu am visat întotdeauna, eu mi-am permis, eu am avut curaj… ” Oare? Oare? Oare?
Deși nu te-am mai contactat, se pare că tot anul ,,te-am visat”.
Am ajuns la stadiul la care încep să-mi conștientizez gândurile și stările, pentru a-mi crea evenimentele, adică prezentul, viitorul și trecutul.
Azi am avut o conștientizare puternică: am realizat că sunt foarte fericită așa cum sunt acum, că nu sunt dispusă să fac nimic pentru a știrbi fericirea asta, că nu am motive să fiu altfel și că apreciez că am ajuns aici. Sunt fericită că am ieșit din etapa văicărelilor de orice fel, a autocompătimirii morbide, a viziunilor depresive, a fricilor impuse, induse și autoinduse.
Sunt fericită că am trecut Rubiconul și îi mulțumesc cu sufletul ,Visătorului, pentru asta.
E o nouă etapă. Celulele sunt reînlocuite în mare parte. Viața pe aici, pe Terra, abia începe. Într-o nouă ipostază. Cea a omului eliberat de multe frici, plăceri, credințe și căderi.
Era o vreme când se tot vehicula pe net expresia ,,Treziți-vă!”. Mă întrebam la ce/de la ce să mă trezesc. Acum îmi e clar că nici aceia nu știau ce spun și ce înseamnă ,,a te trezi”.
Ne schimbăm tot timpul, dacă suntem concentrați pe conștientizări. Am cam aruncat la gunoi multe teorii de genul ,,Nu ești iubit pentru că nu iubești” sau ,,Iubește-te pe tine, ca să fii iubit” etc. etc. etc. Da, e indicat să fii mulțumit cu tine însuți, ca să nu îți creezi conflicte de separare de propria persoană/ființă. Dar, în rest, vorbe goale, nici măcar în vânt.
Nu mai vreau să îmi fie frică de nimic, nu mai vreau să îmi placă nimic, nu mai vreau să cred în nimic și nu mai vreau să cad și să mă ridic. Vreau doar să stau în iarbă, sub un copac, să privesc cerul și să adorm acolo. Atât.
Nu știu ce noutăți a adus wordpress-ul, dar nu mai pot insera un video! Hahaha!
Într-o zi, am întrebat un prieten, ceva. Conversația a decurs cam așa:
,, – Să zicem că îmi găsesc esența, pot să mă controlez așa cum vreau, îi pot influența și pe cei din jur… tot simt că nu e de ajuns. E ca și cum m-aș descoperi pe mine, universul, singur, într-un infinit gol.
Și ce să fac cu mine, pe aici?
– Păi, ar putea fi mai multe variante. Ai putea …
– să te bosumfli;
– să faci reclamație;
– să dai „back” și să te întorci la nivelul anterior;
– să te plictisești și să reîncepi de la primul nivel – bacterie. Speri că până o să ajungi din nou la ultimul nivel, n-o să mai fie infinitu’ gol;
– să faci cerere să fii mutată într-un univers care are un creator și nu mai e infinitu’ gol;
– să te mulțumești cu ce ai;
– să te reinventezi;
– să schimbi regulile;
– să te trezești din vis și să te duci la lucru;
– să înțelegi de ce bărbații beau.”
Tu ce zici? Ce naiba poți să faci într-un infinit gol?
Fie îmi pun pălăria violet și ies să văd soarele, fie îmi pun colțarii și ies prin zăpezi albastre (risc mare de avalanșe).
Există suflete compatibile? – Mă îndoiesc și de asta.
Dacă ne suntem oglinzi unii altora, atunci suntem unul singur, deci, suntem singur!
În toată goana asta după regăsire (interioară sau exterioară), constatăm, de fiecare dată, că trebuie să ne obișnuim cu propria singurătate. Doar că ne-am împărțit în miliarde de bucățele, ca să ne dăm iluzia că suntem variate forme de existență. Și noi, de fapt, suntem aceeași entitate/existență, adică, mereu singur!
Urlăm după regăsire, unire, a fi UNUL. Și ce deziluzie când ne vom întâlni cu noi înșine, nimeni altcineva… Ne vom regăsi în UNUL și vom fi, ca întotdeauna, singur! Și în exterior și în interior… Nu există nimic în afara noastră, la propriu și la figurat.
Am creat sărbătorile, ca să ne fie dor de iluzii.
Am inventat fericirea, ca să alergăm în aceeași direcție.
Am decis să îmi aleg ca oglinzi copacii, vreau să îmi văd prelungirile rădăcinilor și să îmbrățișez cerul din mine… Oricum e singurul! Noroc că e adânc și nu îl pot atinge ușor. Așa că, o să am de umblat (prin mine) sperând că o să dau de altcineva. Și tu ești unul dintre cerurile mele – singure.
Aici e sfârșitul și începutul. Al meu, cel singur și unicul care există.
În ultima vreme, energiile circulă nebune printre noi, înspre noi, de la noi, înăuntrul nostru… De aceea, raportul cauză-efect se produce cu viteze neașteptate.
Am oferit… am primit, surprinzător de repede, ceva la care mă gândisem. Și iarăși am primit… și încă…
Un prieten îmi spusese cândva, că e necesar să înveți să ceri și să accepți. Ce înseamnă să accepți? E starea de recunoștință, de mulțumire sinceră, de fericire acordată în sensul din care a venit oferta. Adică, să faci un schimb reciproc de energie (ceva ce nu se poate exprima prea bine…). Asta trebuie să facem cu toții: să ne unim în grupuri, să oferim iubire, recunoștință, mulțumiri, gânduri senine… Și s-ar putea să levităm. Adică, în termeni noi, să ne creștem vibrația ajutându-ne reciproc. Glumesc, cu levitația. Aici, deja înseamnă crearea unui câmp antigravitațional sub noi. Și totuși…
Oferiți celor din jur din ființele voastre și vă veți întregi! E atât de simplu…
Era o vreme când oamenii se țineau de mână și priveau cu emoție stelele nopților luminoase. Și ascultau greierii din lanurile de fân. Sau broaștele orăcăind în preajma apelor. Și se lăsau pătrunși de undele cu miros de flori de câmp amețind în hore de Sânziene.
Era o vreme când iubirea avea alte valențe. Întotdeauna era unică, și, poate, irepetabilă. Atunci când, respectând principii, viața avea mai multă lumină și senin. Atunci când normalitatea era altfel definită.
Era o vreme când oamenii trăiau poveștile, și poate le scriau sau le cântau…
Era o vreme când oamenii se iubeau. Simplu. Și atât.
Te salut, în noul an al timpului probabil pe care îl parcurgem.
Am aruncat în neant ideile pe care le aveam (adică am uitat ce voiam să îți spun).
E uimitor cum schimbarea e generată în ritm rapid, imprevizibil, impredictibil, în avalanșă. O generăm noi? Ne generează ea pe noi? Cum ar putea? Fiecare pas pe care îl facem duce pe căi noi. Noi suntem cei care alegem valoarea? Sau doar probăm pașii de parcurs?
E frumos când ne regăsim grupurile. Unele emană atâta frumusețe, că, în prezența lor plutești și zâmbești fără știre. Și știi că ei, ceilalți din grupul tău, sunt acolo și îi simți peste spațiu și peste timp. Le simți iubirea fără margini conectată la tine și la TOT. Poți fi doar mulțumit că i-ai (re)găsit. Recunoscător.
Au fost atâţia ani de suferinţă… A avut sens? Da, am evoluat. Ca să ajung în punctul zero?
Ca să ajungem în punctul zero?
Forţele răului se mai zbat în noi, uneori, cu neagră intensitate. Par a ne birui. Ce rost are a învinge? De ce nu ne iubim unii pe alţii? De ce ne suntem ,,indiferenţi şi goi”? De ce nu mai credem unii în alţii? De ce ne îndepărtăm unii de alţii? De ce nu ne putem conecta?
Îmi amintesc iarăşi: am găsit iubirea în inima copacilor, dar nu şi în oameni. Deşi am cunoscut atîţia oameni frumoşi, în jurul meu e gol. Mi-am creat protecţie. O protecţie pe care aş vrea să o sparg, să aduc inima copacilor în oameni. Au fost vremuri când aveam atât de multă iubire de dăruit… dar nu aveam cui. Am ratat ceva: momentul sau pe mine? Se pare că nimeni nu avea nevoie de iubirea mea. Ciudat, nu? Am trimis-o copacilor îmbrăţişându-i. Şi a rămas acolo. M-am întors cu sufletul gol cântând o amintire: ,,În seara asta, însă, vin şi îngerii din cer”…
O să-i aştept iubind copacii nesfârşiţi, nesfârşit.
E aşa o apropiere între noi, ca şi cum am fi reali.
Au fost atâtea experienţe, cum nu aş fi crezut vreodată că voi avea. Am devenit o altă fiinţă. Cu tendinţe periculoase de a o lua pe o altă cale, care sfidează moralul.
Uneori îmi dau seama de posibilitatea de a-mi crea viitorul în prezent. Adică încep să conştientizez. Şi se derulează cu viteză. Cine mai ştie ce e bine şi ce e rău?
Lucrurile se schimbă. Iubirea creează totul. Totul e permis în prezenţa iubirii. Dar e greu de înţeles asta. Îmi amintesc că cineva m-a învăţat asta, cândva. Însă eu nu eram la nivelul necesar pentru a înţelege. Dar înţeleg acum şi din nou am a-i mulţumi, cu toate că, poate nici nu există, decât în imaginaţia mea.
Creaţia este recunoştinţă şi iubire.
Suntem.
Te iubesc, cu conştiinţa prezentului în aici şi acum.
Încă nu te-am dezintegrat. O voi face vreodată? Poate, doar atunci când voi fi complet liberă (detașată de orice)…
Am învățat să trăiesc stări de iubire nejustificată, fără obiect, sau având ca obiect Totul. Dar acum, am simțit altceva. Era ca și cum mi se adresa tocmai mie, adică avea direcția inversată, ceea ce nu e posibil. A persistat așa… o vreme, până când mintea a învins inima. Da, era frumos acolo, în inimă, dar mi-a fost teamă că e doar o minciună. Și vârful de cădere e din ce în ce mai înalt…
Interesant: se spune că iubirea nu ține cont de nimic, încalcă toate regulile, ne face praf dintr-o privire. De ce? Dar, mai ales, încalcă reguli…
Devii plictisitor prin forma pe care ți-am dat-o… Trebuie să fac o schimbare! 🙂
Demult nu am mai avut îndoieli. Acum au avut așa… o revenire neavenită. Analizam dacă nu cumva exagerez cu ieșirile la munte, dacă nu cumva greșesc și ar trebui să mai pun niște limite… Sau să folosesc, în continuare, orice ocazie mi se ivește…
Deși viscolul, ninsoarea sunt… reci și periculoase la munte, totuși, te cheamă să revii, se lipesc de sufletul tău, fac parte din tine din momentul când le-ai cunoscut prima oară. Devine DOR trăirea ta; dorul de zăpada muntelui, de muntele înzăpezit, de sufletul lui, pe care îl simți mai puternic decât vara… E fascinant să vezi cum te schimbă, te transformă, te aduce lângă el, te învăluie… Nu știu dacă ai vrea să stai veșnic acolo, dar inima rămâne acolo, dorești tot timpul să te întorci, să vezi mai mult, să-l cunoști mai bine, să experimentezi alte… căi. Mereu e diferit, fiecare întâlnire e altfel, te surprinde de fiecare dată, te face să trăiești o mirare continuă. Te aduce la starea de îndrăgostire veșnică de el…
Într-o zi voi întrerupe conexiunea cu tine și te voi materializa sau te voi șterge.
Am intrat într-o nebunie a performanțelor de atingere a greului, nu neapărat voită, dar, cu siguranță, apreciată.
Am înțeles, încă o dată, cât de mici suntem noi, oamenii, cât de puțin apreciem viața din jurul nostru, cât de mult ne îndepărtăm unii de alții, cât de falși suntem în mod obișnuit, cât de puțin ne iubim unii pe alții… Și cât de multă nevoie de iubire și de a dărui iubire avem. Dar ștergem sentimentele frumoase ca și cum am fi doar niște roboți care trebuie să câștige bani.
În cazul meu, a devenit dorința de a face bani ca să pot merge la munte (la modul adevărat, real) și să pot să-mi iau echipament. Altfel, la ce-mi trebuie timpul? Și la ce… banii ( …nu că aș avea vreo șansă să-i obțin pentru lucruri care costă extrem de mult…)?
Ultimele plimbări au fost un alt fel de conexiune cu natura. Una mai dură, cu teste de rezistență fizică și psihică. Desigur că ultima a întrecut-o pe penultima…
Așa a început…
La cinci fără două minute, mă sună organizatorul să vadă dacă m-am trezit. Nu pricepeam de ce ceasul meu e înainte cu o oră… și de ce ăia de la meteo dau starea vremii pe telefon în avans cu o oră, când, de obicei, o arătau cu mai multe ore în urmă… După vreo două minute am priceput că eu nu m-am trezit la ora fixată și mă aflam în momentul în care ar fi trebuit să ies din casă. În doisprezece minute ieșeam din casă grăbindu-mă spre metrou și apoi spre gară, cu rucsacul cel mare în spate.
Am rugat băieții să-mi ia și mie bilet, ca să prindem trenul împreună. Am prins trenul. Eram 5… Fantastici.
Am ajuns la Brașov, de unde trebuia să luăm un microbuz spre Avrig. Ne-am dus fiecare pe la WC, pe la chioșcuri pentru mâncare etc. Când m-am întors, nu era nimeni. Am așteptat, m-am dus să-mi iau ceva de ronțăit, m-am uitat împrejur… mi-am mai luat ceva de mâncare, am dat unui copil de țigancă ce-mi luasem înainte… colegii mei nu mai apăreau. M-am hotărât să-mi deschid telefonul. Mesaje. Ei plecaseră. CUM? Probabil că, în timp ce eu stăteam cu spatele la mașini, ei urcaseră în microbuz, mă așteptaseră, s-a aglomerat foarte tare, ei nu mai puteau coborî, eu nu aveam telefonul deschis…. Și am rămas prin auto/gara din Brașov. Primul gând a fost să mă întorc la București. Dar, liderul m-a încurajat că mă vor aștepta la Avrig. Am închis ochii, m-am liniștit și, în scurt timp, găseam un alt microbuz care mergea în direcția dorită. M-au așteptat o oră la Avrig. Când i-am întâlnit, am numărat mutrele celor care mă înjuraseră . Erau… cinci. Mai apăruse cineva.
Am pornit-o la drum. Voiam să ajungem la cabana Bărcaciu. Am luat-o pe jos. Erau vreo zece kilometri până la poalele muntelui. Din fericire, o dubiță ne-a mai scurtat traseul, ușurându-ne calea.
Am urcat prin pădure, spre cabană. Mi-era dor de pădure. A fost nevoie să aprindem frontalele. Am găsit bețe de trekking – unul de fag și unul de brad – și le-am luat. Știam cât de folositoare mi-ar putea fi.
Ne-am cazat la cabană, în pod. Am hotărât să ne trezim devreme a doua zi, pe la ora 4. Așa am făcut. Tom Sawyer și Huckleberry Finn își făcuseră bagajele și nu mai aveau răbdare cu … cei mai în vârstă. Ziceau că pleacă singuri, dar n-au făcut-o. Ar fi fost o mare imprudență.
Am pornit la drum. Voiam să ajungem la refugiul Călțun – asta era ideea. În scurt timp a început urcarea. Pe măsură ce urcam, se întețea ninsoarea și scădea vizibilitatea. Fetele pomeneau despre căldura de la cabană… A început să nu-mi mai placă. Presimțeam ceva? Le-am întrebat dacă e vreuna dispusă să se întoarcă. Niciuna, bineînțeles! Îmi era frig și mi-am amintit de frigul de la ,,5 jnepeni”. Nu mai voiam asta! O puternică dorință de a nu mai continua m-a cuprins. Mă tot uitam în urmă gândindu-mă să mă întorc singură, dar nu mai vedeam urmele și cum sunt foarte dezorientată în spațiu, am hotărât să nu rămân singură și să merg înainte, cu ceilalți.
O ceață, o ,,negură” albă se apropia din spate, în față era deja totul alb. Ninsoarea ne-a cuprins cu totul în albul ei. Pe alocuri se stârnea viscolul. Încet, încet ne-am obișnuit cu frigul. Am intrat adânc în ,,urgia albă”. Băieții mergeau în față și făceau potecă schimbând din când în când locurile. La un moment dat, i-a înlocuit și una dintre fete, mai îndrăzneață și mai ușoară. Până la Scara era un traseu de 2-3 ore. Noi l-am făcut în vreo 11… Nu din cauză că se mergea greu, deși era și asta, ci pentru că nu vedeam absolut nimic și ne ghidam doar cu GPS-ul. De vreo două ori ne-am învârtit în cerc. Picase ideea cu a ajunge la Călțun. Primul refugiu mai apropiat era Scara.Să ne întoarcem nu mai puteam, mersesem prea mult. Nu se mai vedeau creste, nu se mai vedeau prăpăstii și nici vreun marcaj. Uneori găseam câte un marcaj și eram fericiți, dar direcția spre următorul nu era ușor de găsit. Ne rugam să găsim refugiul, fără să ne mai gândim și la ce va fi după… Am înotat prin zăpadă, viscol și ger cele unsprezece ore. Alteori eram nevoiți să abordăm câte o pantă pe care nu cred că ne-am fi cățărat în condiții normale. Dar acum nu vedeam mare lucru… Exista risc de avalanșe, am observat cu toții asta, dar nimeni nu zicea nimic… Pășeam pe urmele pașilor făcute de primul din șir, ca să nu tăiem zăpada. Nu era nevoie de colțari, însă de piolet sau bețe de trekking, da. Îmi luasem bețele mele de lemn, care au fost excelente. Aveau noduri și intrau bine în zăpadă susținându-mă, mai ales pe pantele alea de 75 de grade, pe care nu le-aș fi putut urca fără sprijin.
Uneori eram nevoiți să mergem în patru labe, ca să nu ne afundăm în zăpada prea înaltă. Bețele, ne țineau la suprafață, dacă le așezam orizontal pe suprafața de parcurs. Alteori mergeam în patru labe din cauza vântului care ne culca la pământ. A fost amuzant odată, când viscolul ne-a pus pe toți la pământ, simultan.
În fine, când a apărut refugiul la orizont (adică la vreo 4-5 metri) am auzit strigăte de bucurie și urlete să mă las la pământ. Nu am priceput ce spuneau ceilalți decât după ce m-a trântit viscolul. Dar m-am ținut bine. Ușa s-a deschis greu, era zăpadă în fața ei și trebuia desțepenită… Au muncit băieții și au reușit. Înăuntru ne-am îmbrățișat cu toții, ca niște copii fericiți.
Era 16,30-17… Aveam o noapte lungă de rezistat la vreo -10 grade.
Aveam termosuri cu ceai. Liderul avea un primus, un băiat mai avea o butelie. Ne-am încălzit, oarecum. Ne-am băgat în sacii de dormit. Unii aveau bocancii uzi, mănușile la fel… S-a descurcat fiecare cum a putut. Mâncare aveam destulă, apa înghețase în sticle. Am topit zăpadă pentru ce mai era nevoie. În funcție de fiabilitatea sacilor de dormit, am dormit mai mult sau mai puțin înghețați. Aveam fularul cu gheață pe el de la respirație. L-am băgat într-o pungă și aceasta în sacul de dormit. Până dimineața a rămas la fel. Una dintre fete pierduse izoprenul, căci i-l luase vântul…
Noaptea se auzea viscolul urlând de ziceai c-o să zboare acoperișul. Partea mai grea era cu mersul la WC. Trebuia să ieși afară și să te bați cu același viscol.
A venit și ziua a doua. Planul era să ne întoarcem la cabana de unde veniserăm, dacă puteam. Am plecat mai târziu, pe la 9,30 – 10. Ne-am îmbrăcat după cum aveam haine în bagaje. Eu mi-am reparat una dintre parazăpezi, căreia i se rupsese cureaua de prindere în catarmă. Speram să ieșim cu bine din găleata în care era amplasat refugiul. Trebuia să coborâm niște zone abrupte, să ajungem la marcaj… Ne-am legat cu coarda, toți șase. Rucsacul mi se părea ușor. Cred că pusesem multe haine pe mine și îl mai golisem.
Au trecut niște ore până când am ajuns la zone mai puțin periculoase. Începeam să găsim marcajele mai ușor. Liderul era epuizat de efort. Ne rugam să țină bateria la GPS. Îl folosea pe cel de-al doilea. Îl ținea în buzunarul interior de la piept. O dată i s-a întâmplat să scape amândouă telefoanele pe lângă buzunar. Când a vrut să-l scoată pe cel cu GPS-ul funcțional, nu-l mai găsea. A fost un moment cumplit pentru el. Din fericire, telefoanele erau în interiorul hainei, oprite în elasticul de la bază. De atunci, Tom Sawyer îi amintea mereu să verifice și să închidă fermoarul de la buzunar…
Ochelarii mei de vedere (care altădată erau buni și la zăpadă) se umpleau de gheață și nu mai vedeam nimic prin ei. După ce îi ștergeam, în secunda următoare erau înghețați la loc. Așa că i-am dat jos. Uneori, viscolul te făcea să te oprești și să te întorci cu capul în direcția opusă. Ochelarii de ski îi lăsasem acasă…
Fiecare marcaj găsit era o victorie. Când a apărut zona cu copaci, băieții au găsit și urmele vechi. Acolo ninsese mai puțin și nu viscolise vântul zăpada. Nu mai era nevoie de GPS! Parcă înviasem cu toții.
La cabană am băut vin fiert – cei care mai eram în picioare. Două zile ne rugasem la toți sfinții cunoscuți, la arhangheli, la îngeri, la ființele de lumină etc. să ne ajute să găsim drumul. Am mulțumit.
Ziua plecării.
Mi-am uitat bețele de trekking la cabană!
O mare parte din drum am mers pe urmele lăsate de un… ursuleț. Atâta doar că erau în sens invers traseului nostru.
Cumva, sufletul mi-a rămas în norii de zăpadă și viscol prin care am trecut. E greu să cobori de acolo. Nu a fost frică, a fost altceva. A fost dorința de a găsi drumul.
A fost odată o fată. Avea conștiința trează de la naștere. Dar nu știa ce înseamnă asta. Observa, judeca, gândea, nu aflase despre Ego. Dar ȘTIA.
La început, credea. Lucrurile aveau sens. Joaca avea sens. Cerul avea sens. Stelele erau fascinante. Imaginația era activă. Copilăria era în acea lume magică, violet. Simțea, empatiza, dorea dreptate. Nu aflase despre incorectitudine, despre necinste, despre răutate. Nu înțelegea aceste noțiuni. Ele aveau invizibilitatea psihologică.
Mai târziu… a crezut. Dar a pierdut. Intrase în lumea materială a răutății. Cu toate astea, știa că nu aceea e lumea reală, că totul are un sfârșit, că întunericul nu are sens, deci, va dispărea la un moment dat.
Acum. E lumină, cu toate că întunericul luptă cu disperare, dar devine caraghios… Nu-l sfidez. Cândva, mi-am dorit să nu se mai facă niciodată ziuă, să nu mai văd și să nu mai aud… Mai mult decât durerea fizică.
Fiecare zi e o nouă experiență. De la ,,nu simt nimic”, se poate trece la ,,jocul cu lumina”. Atât încât, a urca pe văi abrupte, periculoase în condițiile în care nu ești pregătit pentru ele, a devenit o stare de existență. Astfel, împreună cu tinerii mei prieteni, am trăit ultima ,,aventură”: după o zi de cățărat pe tot felul de stânci, noaptea a venit devreme, pe la ora 17… Încă ne cățăram, pe întuneric, cu lanterne frontale, desigur. Nu știam unde vom ajunge. Ne era clar că destinația nu va fi atinsă așa cum ne-am propus. Și am fost nevoiți să căutăm adăpost. Nu mai conta unde, doar să fie o suprafață orizontală… Prima pe care am găsit-o și de unde nu am mai putut pleca din cauza întunericului, a fost o porțiune de pământ de vreo doi metri pătrați, prinsă în peretele aproape vertical. Acolo crescuseră niște jnepeni care atârnau în prăpastie, dar erau prinși de peretele stâncos, nu știm cum…
Am rămas. Se anunțau -5 grade celsius. Nu eram echipați pentru dormit pe munte. Ne-am organizat culcușul cu crenguțe de jneapăn și rucsaci(rucsacuri), ne-am îmbrăcat cu tot ce mai aveam fiecare, am mâncat puțin… Aveam o noapte lungă în față. Am sunat acasă de pe telefonul unui coleg care mai avea semnal spunând că am pierdut trenul și că suntem bine. Unul dintre colegi avea o pelerină mai mare, pe care am pus-o peste noi. A fost bine sub ea, până la un moment dat. Doar că nu încăpeam toți… Cei de la margine tremurau de frig. Au făcut cu rândul, schimbând locurile cu cei din interior. Unii s-au ridicat și au început să mai adauge crengi la ,,adăpost”, ca să facă mișcare și să nu înghețe.
În față era hăul, dincolo de crengile jnepenilor și jos… orășele pline de lumini. Uneori bătea vântul și ne umplea de pământ (dimineața, când ne-am văzut, arătam ca niște cerșetori murdari). Unii au dormit, alții – mai puțin. Am râs de ineditul situației cât am putut de mult, deși eram îngijorați căci nici nu văzusem pe unde am reușit să urcăm tocmai acolo și ne gândeam cum vom aborda muntele a doua zi.
Noaptea a trecut… până la urmă. Au fost 12 ore. Ne-am înghesuit unii într-alții ca să ne încălzim – ca lemurienii – observase unul dintre noi. Eram cam pleoștiți, ce-i drept, la prima oră a dimineții.
Am numit refugiul ,,Cabana/Hotelul 5 jnepeni” și, deocamdată e cea mai tare aventură pe care am avut-o noi toți, participanții la excursie/tură/traseu nemarcat/drumeție. Ah! Și eram la vreo 100 de metri sub crucea de pe Caraiman, lângă Valea Seacă a Caraimanului, pe care urcasem.
Dimineața, am găsit vreo două căi de a ajunge la cruce. Ne simțeam, deja, ca pe bulevard. Coborârea pe Jepii Mici a fost așa… o plimbare de plăcere…
Oooo… cât a trecut de la ultima comunicare? O eternitate… Intens – ca tot ce se petrece în ultima vreme.
Am fost prinsă într-un val al energiilor – nu neapărat negative – ca toți pământenii, de altfel. O parte dintre noi se afundă, încă, în nimicurile fără sens ale vechii paradigme, celalată parte se înalță progresiv pe aripi de îngeri.
Am fost pe urmele morții, i-am simțit mirosul, i-am văzut opera… Am atins-o. Nu, nu acolo unde s-a dus toată lumea; în altă parte. În inima munților, desigur. Acolo moartea e frumoasă, dar îți dă fiori reci de singurătate. Și, cu toate că mi-am propus să trec mai rar pe acolo, am s-o fac din nou. De ce? E dependență? E chemare? E adrenalină? E rezonanță? Sunt toate la un loc? Ce mai contează?
Aveam atât de multe să-ți spun, încât le-am uitat pe toate, pentru că și-au pierdut sensul.
Trăim și atât. (pe Valea Bucșoiului și Creasta Balaurului)
Acum, totul se reduce la ritm. Echilibrul mai există doar în/între minte și inimă. Sincronicitățile au loc la fiecare pas. Se înscriu în arta de a te minuna. Deoarece ,,se întâmplă acum” ne caracterizează zilele, viteza amețitoare a materializărilor confirmă poveștile despre evoluție. Unii mai sunt încă, sceptici. Pentru ei timpul s-a oprit, la fel ca și mintea…
Lumina se acceptă pe sine și își tolerează propria absență din mușuroaiele de oameni. Suntem niște furnici fără importanță. În același timp, suntem cei mai importanți din Univers…
O parte dintre noi a ales calea învinovățirii celorlalți pentru tot ce li se întâmplă. O altă parte a ales să binecuvânteze tot ce li se dăruiește…
Astfel, am mulțumit pentru ploaia din bocanci, pentru ceața ce-a tăiat orice direcție de mers în timpul nopții, pentru noaptea din pădurea de brazi pe care trebuia să o străbat, pentru urcușul imposibil de pe râpe alunecoase, apoi – pentru geana de lumină ce s-a ridicat peste ceață și m-a transportat în lumea de deasupra, pentru puterea pe care am primit-o ca să străbat obstacole, pentru drumul care s-a deschis din pădurea întunecoasă și m-a scos la lumina lunii și a stelelor, pentru luminișul de la capătul râpei, pentru pădurea de fag care a deschis alt drum de lumină și iubire atunci când îmi epuizasem forțele, pentru oamenii pe care i-am avut alături de când cu sincronicitățile… Da, am primit energie de la o pădure despre care nu vorbește nimeni la capitolul ,,mistere”, și era noapte și era frig, și era târziu… Și brusc am realizat că noaptea era frumoasă, că frigul era răcoare, că timpul nu mai conta și cântecul venea din inima ei către a mea și se ducea din a mea către a ei…
Și a rămas conexiunea la nivel înalt. Pădurea a venit cu mine în mijlocul orașului poluat de sunet, mizerie și răutate. Mi-au crescut crengi ca aripi și am povestit cu copacii din parcuri despre frații lor puternici, le-am transmis bucuria existenței, starea de entuziasm și dorința de împlinire.
A rămas adresarea adolescentină, în lipsa uneia mai profunde, a zilelor noastre. De aceea îți spun așa. Energia despre care se vorbește… se simte? Da, dacă ești conștient și atent… Uneori ne copleșește, dar pentru puțină vreme, pentru că ne adaptăm din mers.
Ce ar fi timpul fără spațiu?
Ce sunt copacii fără pădure?
Ce este omul fără suflet?
Am rătăcit într-o noapte fără lună, printr-o pădure sălbatică. Ne-a lăsat să trecem. Mi-am lipit obrazul de coaja netedă a unui copac tânăr și i-am mulțumit. Și ei simt iubirea noastră. Și ne dau înapoi… înzecit.
M-am lăsat lovită de oameni și nu i-am înțeles pe toți. Nu le-am înțeles ignoranța, nu le-am înțeles răutatea, nu le-am înțeles sufletele. Întotdeauna trece, da… sunt lecții. Dar le simți tăișul și duritatea dacă nu te-ai pregătit dinainte… Te duci cu inima deschisă înspre ei și primești lovituri de cuțit. Zâmbești. Trist. Te retragi ca să-ți lingi rănile. Te întorci. Mai încerci…
A plecat Micul Prinț. S-a dus pe o altă planetă. Poate că-i e mai bine acolo. Poate că și acolo are cerul mov și apele portocalii… Poate că acolo oamenii nu se omoară între ei și au grijă de cea care îi hrănește…
I-am auzit pe mulți spunând asta. Nu-mi place să imit sau să repet ce spun alții, dar, de data asta trebuie să recunosc: da, mi-a schimbat viața!
M-am înscris ezitând, deși știam că îmi doresc foarte mult să fac ceea ce scria în textul de reclamă. Mi-era teamă de ideea de a învăța, o respingeam în totalitate. Cu ajutorul unui prieten, însă, m-am dus.
Așa a început aventura.
Cursuri, aplicații. Cursuri, aplicații.
La început m-am speriat când am auzit ce echipament îmi trebuie. Dar am rezistat tendinței de a mă retrage și ,,Universul” m-a ajutat să găsesc.
Am cunoscut oameni și am învățat să cunosc oameni. Am constatat că aproape toți ,,muntzomanii” care rămân fideli muntelui sunt deosebiți. M-am bucurat de faptul că m-au acceptat printre ei.
Fiecare aplicație practică a Școlii de ghizi montani a fost o aventură. De la ușor la greu.
Dintotdeauna mi-am dorit să escaladez munții, dar nu am avut condițiile necesare. Însă, cum energia Pământului e în continuă transformare, iată că sincronicitățile s-au produs. Am mulțumit cu recunoștință pentru ele. M-am închinat în sufletul muntelui și am început să mă contopesc cu el. Am început să-i simt căldura (chiar și în iarnă), am învățat să-i cunosc iubirea, m-am integrat în inima pădurii, am plutit în frumusețea florilor sale. Și voi continua să o fac, atâta timp cât voi putea. Da… și apele. Cum să le uiți? Energia lor te scoate în afara timpului, dacă înveți să le accepți.
Nu-mi pasă dacă am promovat sau nu. E singurul examen la care am venit cu plăcere și la care AM SIMȚIT să scriu ceea ce am scris. E examenul pe care îl doresc tuturor: fără stres, fără teamă, cu inima deschisă. Se numește a dărui. Așa cum și liderul Școlii a dăruit. Ne-a dăruit posibilitatea de a ne cunoaște, pe noi înșine și pe cei ca noi. De a cunoaște oameni cu care să împărțim aceleași trăiri. De a ne ,,crește vibrația”. De a ne regăsi în măreția muntelui. De a ne depăși limitele și de a dori cu putere acest lucru.
Fiecare traseu/tură pe munte e un dans. Un dans cu tine însuți: dansul zborului spre înălțimi.
„Provocarea supremă este să depăşeşti entropia, să spargi acele bariere care închid şi izolează viaţa, limitând energia şi împlinirea.”
(Kerro Panille – Cânt închinat lui Avata.
Pandora. Incidentul Iisus – Frank Herbert, Bill Ransom)
Am întâlnit un pui de vulpe în pădure. S-a apropiat de mine, mirosindu-mă ca un cățel. Mi-a amintit de vulpea îmblânzită a micului prinț. Și, la scurt timp, a apărut și micul prinț, exact așa cum mi-l imaginam. Micuț, blond, cu ochii calzi și veseli, inteligenți, căprui, cu părul tuns rotund, cu privirea deschisă, zâmbitoare… L-am remarcat de cum l-am văzut, dar nu știam cine e… Doar i-am simțit energia plină de iubire pe care o emana. Nu, el nu a venit din pădure. A venit de pe o altă planetă, nu-i mai știa numele… O planetă cu cerul mov, apele portocalii, fără munți, fără copaci, fără flori ca ale noastre. Părinții lui au fost omorâți de astronauți (?) iar pe el l-a luat regele să îl crească. Un rege bun, de altfel. Mai are vreo 9 frați și vreo 10 surori, iar regele are și el peste 10 copii. Acolo el are 90 de ani și când a venit aici și-a ales părinții. Cei de pe planeta lui se pot transforma în orice, chiar și în mașini. Combustibilul este (ca) o gelatină…
La ei nu există școală, părinții se ocupă de educație, iar el a venit aici ca să întâlnească anumiți oameni…
Povestea gândului meu se dezvoltă în fiecare zi, cu noi trăiri.
Am întâlnit oamenii cu mintea de plută și inima de oțel.
Am întâlnit pietrele cu inimă, copacii cu suflet și munții care știu să iubească. Tu îi știi?
Le-am cântat oamenilor cu inima de oțel și era cât pe ce să le-o topesc, dar mintea de plută le-a împrăștiat gândurile frumoase rămânând goală…
Le-am cântat florilor și ele au crescut în frumusețe. I-am cântat pădurii și ea mi-a dăruit surâsul interior. Le-am cântat munților și ei m-au învățat să iubesc.
M-am întors în zborul interior ținând în pumnul strâns darurile primite. Cândva, poate voi mai încerca să le ofer oamenilor de plută din aceste daruri. Sper ca ei să învețe să le primească și să-și deschidă inimile spre lumină. Poate mă vei ajuta și tu.
Timpul se comprimă în fiecare zi. Ne transformăm în lumină, pas cu pas. Cu toate astea, continuăm să ne rănim unii pe alții, cu vibrații joase. De ce vibrațiile joase sunt cele atribuite suferinței, răutății?
Trăim experiențe din ce în ce mai ciudate. Cerem, primim și refuzăm. Încă învățăm. Trezim frecvențe gamma, aplicăm în inimă.
Am cerut iubirea, mi s-a dat, am refuzat-o. I-am spus (iubirii) că nu-i adevărată, că eu nu-s adevărată, că nimic nu e adevărat. Că poate ea… că eu nu…
Nu m-a înțeles. Vorbea altă limbă și eu gândeam ca aici. Acum ea plânge și eu mă mir de ce. Recunosc paternul? Da, sigur. Tu… mai știi? Când ai cerut, ți s-a dat și ai refuzat?
În fiecare zi depășesc limite. Mă detașez. Mă integrez/dezintegrez. Visez cu limite și fără limite. Accesez? Sunt? Ești?
Alerg cu stelele în jurul pământului păstrând legătura dintre cer și planetă. Am învățat despre oamenii care trădează ușor (pe sine și pe ceilalți), despre oamenii care sunt oameni, despre unul dintre enții bătrâni, despre micimea noastră în fața munților, ce parcă ne izbesc cu veșnicia, cu nemurirea, cu verticalitatea. Am privit de jos cum acest Mare Bătrân ne suportă pașii de furnici pe creasta sa de uriaș, uneori blând, alteori aprig și rece. O respirație ușoară de-a lui e ca un vânt aspru pentru noi, ca un vifor, câteodată… M-am închinat din nou la Muntele din munte și am mulțumit pentru că m-a primit cu bunăvoință…
Un stol de păsări negre trecea dând lecții de zbor puilor… Și încă unul… Nu le-am recunoscut. Erau lecțiile din înalt. M-am gândit la lecțiile noastre, la fiecare conexiune pe care o facem, cu bucurie sau rănindu-ne. De cele mai multe ori ne rănim unii pe alții. Învățăm și suferim. Invers, de fapt.
Să tăiem conexiunile? Să ne construim câmpuri de protecție?
Nu.
Ne dezvoltăm prin suferință. Învățăm să o ducem făcându-ne prieteni… Ne obișnuim cu ea… devenim duri.
Ieșiri memorabile din cotidian – spre înălțimi… Cineva întreba: ,,Care e Everestul tău?”
Problema e, după ce l-ai găsit – ce faci? Cum îți găsești sensul și scopul? Cam dificil, nu? În ce te refugiezi? Cum ți se mai pare viața aici, pe Pământ? Și trăiești cu măreția în care ai avut norocul să fii primit, în suflet, în gând, în visare… Ar fi bine să-ți găsești… surâsul interior. Să așezi acolo imaginile în fața cărora te-ai închinat, cu smerenie, să mulțumești pentru favoarea de a ți se fi dezvăluit în toată splendoarea lor. Să-ți arăți recunoștința pentru faptul că ți s-a permis să te conectezi la sufletul muntelui, dinspre interior, spre cel mai înalt vârf… Să atingi stâncile care te-au lăsat să le treci, binevoitoare, să le transferi din inima ta caldă iubire, pentru puterea pe care ele ți-au transmis-o din evuri necunoscute. Conexiunea s-a făcut pe veci – sau poate s-a refăcut după lunga ta absență din viața cosmică – timp în care ai fost ocupat cu serviciul, cu goana după bani, cu viața de sclav…
Să aprinzi o lumânare pentru cei căzuți sub fulgerele care nu le-au permis să atingă vârful. Sau, poate le-au permis să rămână acolo pe veci… cine știe?
Să începem așa: flori de munte, iubire, muzica apelor, iubire, megaliți cu iubire, pădurea – da – ea – ființa multispațială interconectată prin iubire, celelalte entități privitoare – spre iubire? O întreagă aventură de găsire a conexiunii spre CEILALȚI… De ce? De ce ne tot căutăm? Ca să formăm întregul? Ne căutăm, ne găsim/regăsim, ne respingem și o luăm de la capăt. Ne căutăm din nou, ne găsim/regăsim sub alte forme, în alte perioade temporale, aici sau aiurea, ne recunoaștem, ne conectăm, încercăm… Deseori, conexiunea se rupe, ne distruge sau ne dezvoltă, ne îmbogățește, creștem prin pierdere sau câștig, învățăm…
Luciditate: privim din exterior și analizăm. Asta ar trebui să facem? Sau doar să simțim? Să fim observatori sau participanți? Întotdeauna mi-a plăcut să fiu participant, dar mi-a fost dat să fiu… observator…
Era teoria cu Universul… Aiurea. S-a confirmat și s-a infirmat. Lipsește ceva. Ce? Ce nu fac bine la aplicarea acesteia? Credința? Vizualizarea? Simțirea? Habar n-am. Credeam că le-am aplicat pe toate. Dar cred că fac parte din alt Univers și nu rezonez cu acesta de aici! Hahahaha! Tu rezonezi? Hai să fugim împreună în alt Univers! Luăm și copacii cu noi! Și florile! Și râurile! Și… munții! Și norii! Și…… Nu. Fluturii îi lăsăm aici. Sunt efemeri. Frumoși, dar mor repede. Doar frumoși. Nu rezistă la dematerializare… Tu reziști? Sau te materializezi cum aici nu?
Să fugim în alt Univers! Unul în care nu există sentimente, dar nici gândire. Cum ar fi acolo? Doar percepție? Simplu – nimic. Vrei un Univers al Nimicului? Nu, nu e o gaură neagră. Vid? Poate. Dezintegrare? Poate.
Producătorii de clone – mai greșesc și ei… Mai scot câte o clonă stricată, cu o mână ruptă, cu zâmbet tâmp, cu psihic instabil… Etc. Cred că aici au adunat clonele stricate – noi! Clone care încearcă să se înțeleagă unele pe altele, dar nu pot… sunt doar rebuturi… Oare n-ar fi putut să ne creeze capacitate de autodezvoltare? Nu. Nu ne-au dat-o. A rămas la… originale.
Pentru că e multă lumină, voi pleca… în tine. Ești tu, cu alte valențe, sunt eu – alta – nu e tăcere, nici suferință, e doar prezentul în fiecare clipă, e mirarea, seninul, recunoștința…
Plec din tine, ca să vin în tine, în jurul meu nu e nimic, e o cupolă de sub care văd agitația, durerea și lipsa de sens, dar trec pe lângă mine. Uneori le ating și-mi schimb vibrațiile, dar mă întorc în tine, la tine, din tine…
Să mă aștepți înăuntru, o să-ți aduc respirația pădurii și cântecul izvoarelor. Tu să-mi păstrezi inima, nu o iau, uneori e grea și voi face loc pădurii să intre în locașul ei, ca s-o aduc la tine. La întoarcere o să facem schimb, după ce inima mea va deveni… pădure.
Dintr-un izvor o să-ți fac un cristal în care voi încorpora timpul. O să-l port pe undele sufletului și-o să ți-l aduc atunci când va începe să emită iubire. Va fi mic, atât de mic încât nici n-o să-l vezi și va trebui să ieși și tu din tine. O să rămân eu acolo…
Toate textele și/sau imaginile de pe acest blog sunt protejate potrivit Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe. Niciun text și/sau imagine nu poate fi preluat/ă fără acordul autorului.
innerspacejournal 