Arhive pe categorii: Povestea gândului – a medita

Din scrisori – 42

Dragul meu Vis,

 

Eu sunt zâmbetul interior al frumuseții și fericirii mele, reflectat în prosperitatea mea, în iubirea mea și în timpul meu.
Celebrez viața, fără să simt rușine.
Sunt în prezență.

Reclame

8 comentarii

Din categoria Capsule, Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 41

Dragul meu Vis,

De la un moment dat, când depășim entropia, începem să interpretăm roluri (precum zice și Visătorul din ,,Tehnologia Visătorului”). Nu să jucăm teatru, ci să interpretăm ceea ce avem de interpretat. De ce? Pentru că, dincolo de Matrix, viața este altfel, dar suntem aici și acum și ne adaptăm la lumea creată. De aceea, ar fi bine să conștientizăm lumea pe care ne-am creat-o, dacă vrem să o schimbăm. Ce înseamnă asta? Înseamnă să ducem propria schimbare până la nivelul de a nu mai intra în reacție. Să jucăm rolul, dar fără reacții (emoționale, desigur). Cam greu, nu?

Poate că e mai greu când în lumea nou creată apar personaje din ,,next level”. Cum e acolo? O să aflu!
Și pentru toate astea e necesară observarea (interioară și exterioară) și crearea unei stări de integritate. Și…

 

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 40

Dragul meu Vis,

Am citit spusele lui Tibi Ușeriu, tocmai când mă gândeam la sensul vieții pe acest pământ. Nu glumesc.
Toată viața e o luptă inutilă: pentru un trai decent/bun, pentru plăceri fizice sau, mai nou, pentru dezvoltarea spirituală.
Inițial, am luptat ca să nu murim de foame, pentru supraviețuire. Apoi, am descoperit că simțurilor le place să fie stimulate și am creat pentru a le stimula. Unii au descoperit stimularea mentală ca o nouă provocare. Alții au descoperit că inima ,,vorbește”. Alții au descoperit viața de apoi și lupta pentru mântuire. Pe tema asta au apărut tot felul de căi ,,spirituale”/religioase.
Pe toate temele astea, alții s-au gândit că ar fi fain să ne manipuleze: manipulare prin stimularea plăcerilor, manipulare sentimentală, manipulare mentală… pentru ca ei să obțină putere. La ce naiba le folosește? Tot pentru plăceri? Că spiritual nu poate fi! Fie ele și plăceri de încărcare energetică, cu energia noastră emoțională, corporală sau mentală. Iar dacă au nevoie de asta, ca să supraviețuiască… ce trist pentru ei! Cât de slabi sunt și la ce nivel inferior de dezvoltare!…
Așadar, ce sens au fricile noastre? Trăim doar ca să ne eliberăm de frici? Trăim doar pentru plăceri? Trăim cu speranța că vom ajunge undeva unde lumina și iubirea ne vor înconjura și noi vom pluti fericiți și veșnici?
E trist că s-au descoperit atâtea lucruri, dar nu ni se dă acces, ca să rămânem niște animale îndobitocite, care se rănesc reciproc și încearcă să supraviețuiască…
Suntem în balonul lui ,,a avea” și uneori, mai zburăm și cu ,,a fi”.
Oare nu ar trebui să facem tot ce visăm, pentru că altfel nimic nu are sens? Și când vom atinge visul, vom fi goi și vom alerga după alt vis? Nu cumva, nu avem nimic de pierdut? Nu cumva, nu avem nimic de câștigat?
Pace.

4 comentarii

Din categoria Capsule, Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 39

Dragul meu Vis,

Ce interesant e să ai un maestru/profesor, pe care să nu îl vezi niciodată, să nu știi cum îl cheamă, dar să-l cunoști atât de bine prin intermediul cuvintelor cu suflet! Cam asta ar fi și relația cu Dumnezeu, nu? Dar la alt nivel…
Relația maestru – ucenic e o relație specială. Augusto Cury spunea ceva de genul: ,,Să nu uiți niciodată că voi lua un pic din ființa ta, în propria mea ființă!”

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 38

Dragul meu Vis,

Ne rănim reciproc, adesea, din cauza percepțiilor subiective. Privim din unghiuri diferite și, fără să vrem, le transformăm în săgeți. Poate ar fi altfel dacă am transforma unghiurile în cercuri. Am aluneca pe marginile lor și ne-am întâlni în același punct.

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 37

Dragul meu Vis,

Cum se dezvoltă voința?
– prin/din suferință;
– după nașterea unei pasiuni/ a unui vis, pentru împlinirea ei/lui (motivația).
Există și o cale mai ușoară, aceea a perseverenței – puțin câte puțin – care nu produce suferință, dar cere răbdare.
Voința înseamnă, cumva, învingerea simțurilor (plăcerilor) și e necesară finalizării. Altfel, am rămâne la stadiul de vierme sau mai rău.
Cine reușește să combine iubirea cu voința – ce rezultat fantastic!

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 36

Dragul meu Vis,

Uneori sau deseori, trăim situații în care, din prea multă bunăvoință sau dintr-o nevoie de comunicare sau din dorința de a ne face plăcuți, de a obține atenție, încercăm să legăm conversații cu diferite persoane. Poate că acele persoane înseamnă ceva pentru noi, poate că vrem doar să le facem să se simtă mai bine. Și se întâmplă ca, în entuziasmul nostru de a comunica, fie să fim repeziți cu enervare, fie să fim expediați politicos, fie să fim tratați cu indiferență.

Puterea de a înțelege respingerea, la nivel emoțional, nu se obține chiar ușor. Puterea de a percepe lucrurile altfel decât din prisma proprie, iarăși, nu e chiar la îndemâna oricui și necesită o vindecare cât mai adâncă a rănilor anterioare.
Prezența observatorului din noi ne poate salva, ca de fiecare dată. Ar mai fi nevoie de un motiv sau un sens.

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 35

Dragul meu Vis,

În lipsa iubirii nimic nu are sens: nici plăcerile simțurilor, nici plăcerile minții, nici iubirea față de tine însuți. Și nu mai cred nicio teorie. Nici măcar pe aceea că gândurile și stările ne determină evenimentele. Și fără ultima, ce mai rămâne?

Muzica.

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Psihologia femeii agresate fizic și psihic, mentalitatea societății și atitudinea de victimă

E mult timp de când mă gândesc la acest lucru. Vine o vreme când se produc schimbări de paradigmă, desigur, după îndelungate sau intense acumulări cantitative de elemente necesare evoluției, considerând că se produce o evoluție și nu o involuție.

Cum începe? Presupunem că e vorba de femeia căsătorită cu un agresor. Victima se căsătorește din iubire, cu o persoană pe care o vede ca fiind diferită de ceilalți, are ceva în plus, îi place. Până la prima palmă. Îl iartă, pentru că îl înțelege, se consideră, deja, vinovată. Agresorul e atras ca muștele de miere, de victimă și de atitudinea ei. Intră în cercul vicios. Ea plânge, suferă, el simte plăcere pentru asta: probabil că îl face să se simtă puternic și ,,bărbat”. Apoi vine ,,împăcarea”, deh din iubire, ce nu face victima pentru a-și satisface agresorul? E fericită crezând că iubirea schimbă oamenii, îi face mai buni. Până la următoarea palmă.
Agresiunile se repetă, deja au devenit obișnuință. Agresorul consideră ca fiind normal ceea ce face. Victima suferă în tăcere. Se retrage în sine din ce în ce mai mult. Nu consideră normal. Realizează că iubirea nu a schimbat nimic, că a aruncat perle în noroi. Apar umbrele: neîncrederea în sine, se întreabă de ce nu poate avea parte de iubire, se consideră urâtă, slută, proastă, rea(!), un accident al naturii, un parazit etc. Agresorul are grijă să îi inducă toate astea sistematic. Poate că realizează ce a creat, poate nu. Cercul se învârtește la fel. Victima ia și pumni în cap, în stomac, uneori în ochi, alteori, agresorul o atacă având bocancii în picioare, după ce a pus-o la pământ…

Societatea – mentalitatea – nu s-a schimbat nici acum prea mult: victima e vinovată. De ce stă cu el? De ce nu spune? O merită, dă-o dracu’ , e rea de gură, e… în toate felurile, doar așa spune agresorul, care se transformă în victimă, în ochii prietenilor de la cârciumă. Cu câtă plăcere reacționează câteodată ,,hienele”! Sunt fericite că au judecat corect, că au pe cine judeca, că au cui da ,,sfaturi”. Poate chiar primesc rolul de ,,salvator”, cine știe!

Victima se închide și mai mult în ea. Intră în noaptea neagră a sufletului. Totul s-a spulberat: iubirea, aprecierea, încrederea, plăcerea de a mai trăi. Își dorește din ce în ce mai mult moartea ( a ei sau a lui). Nu vrea să se mai facă ziuă, după nopțile în care își ia pumnii de rigoare, e dată afară din casă/cameră/pat, trimisă în frig să jelească acolo. Poate că e comod rolul acesta. Nu trebuie să mai gândească, să ia decizii, să lupte. A devenit un obiect. Nu vrea să dea ochi cu oamenii. Le simte pofta de sânge. Nu spune nimănui ce i se întâmplă. Îi este rușine. Ba chiar îi ia apărarea agresorului. Doar ea și l-a ales, nu? Are copii de crescut. Uneori, agresorul o amenință că îi omoară.

Atitudinea de victimă îi atrage pe toți: pe colegii de la serviciu, pe șefii victimei, pe… oricine. Aceștia încep să o judece pentru diverse lucruri. Șefii adoră să îi facă observații, eventual să țipe la ea, să o pună la colț.

Cam greu să ieși din cercul ăsta, cam greu să iei o decizie, cam greu să renunți la tot. Dar rămâne o chestiune de viață și de moarte: dacă nu te ucide el, te vei îmbolnăvi sau te vei sinucide… Poate că apar ajutoare, poate că e momentul să ceri ajutor, poate vei găsi prieteni… Poate există viață dincolo de moarte.

SO, KRAV MAGA!

Începi prin a-ți îndrepta spatele, prin a-ți ridica privirea din pământ și a aduce puțin foc în privire. Învață să reacționezi! Învață să ai vise! Învață să te aperi! Agresorii sunt precum câinii din haită: le e teamă dacă îți arăți puterea, dacă le arăți bariera, dacă reacționezi, dacă le arăți până unde se întinde teritoriul lor.
Ești stăpânul propriilor vise, propriilor gânduri și stări!

4 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Psihologie şi pedagogie

Din scrisori – 33

Dragul meu Vis,

Am realizat că mult timp, foarte mult timp, nu mi-am permis să visez. Să visez cu adevărat. Mi-am permis doar vise mărunte: să iau la facultate, să am o slujbă bună, să pot trăi din punct de vedere financiar, să întâlnesc iubirea vieții mele (:-D) să am o viață de familie obișnuită( pentru că am avut două vieți de familie urâte, destul de urâte: cea cu părinții și cea cu propria-mi familie). Și atât.

Am realizat că mereu am pus bariere în fața viselor. Nu, mi-am spus, nu se poate așa ceva, eu nu pot avea așa ceva, asta e imposibil după calculele obiective… etc. Singurul lucru care m-a susținut a fost ideea că nimic nu durează veșnic – nici răul. Că trebuie să se termine odată. Și s-a terminat – urât – dar s-a terminat.

Și, deodată, am aterizat într-o zonă în care nu mai fusesem – o zonă liberă de restricții, în afara celor impuse chiar de mine. Încet, la început, am învățat să trăiesc. Apoi am îndrăznit să visez, puțin, foarte puțin. Am văzut că visele se pot împlini. Dar, cu teamă, o teamă înrădăcinată de zeci de ani, de sute – dacă luăm și câmpul morfogenetic în calcul.

Și încă nu am îndrăznit să visez. Dar azi am realizat că am voie să visez, să-mi imaginez, să cred, oricât de nebunește ar fi, oricâte limite ar depăși și oricât de târziu ar fi. De ce nu?

De ce ne interzicem visele? Pentru că nu vrem să suferim. Pentru că nivelul așteptărilor nu trebuie (!!!) să depășească nivelul de dezvoltare (impropriu spus). Pentru că ni s-a impus/indus. Pentru că am plecat capul și a fost mai comod astfel. Pentru că schimbarea ne sperie și așa am fost educați să o percepem (cândva). Pentru că ne e frică! Da. Ne e frică să visăm.

Fiecare va spune: ,,A, nu, eu nu! Eu am visat întotdeauna, eu mi-am permis, eu am avut curaj… ” Oare? Oare? Oare?

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Proză

Din scrisori – 32

Dragul meu Vis,

Deși nu te-am mai contactat, se pare că tot anul ,,te-am visat”.

Am ajuns la stadiul la care încep să-mi conștientizez gândurile și stările, pentru a-mi crea evenimentele, adică prezentul, viitorul și trecutul.

Azi am avut o conștientizare puternică: am realizat că sunt foarte fericită așa cum sunt acum, că nu sunt dispusă să fac nimic pentru a știrbi fericirea asta, că nu am motive să fiu altfel și că apreciez că am ajuns aici.  Sunt fericită că am ieșit din etapa văicărelilor de orice fel, a autocompătimirii morbide, a viziunilor depresive, a fricilor impuse, induse și autoinduse.

Sunt fericită că am trecut Rubiconul și îi mulțumesc cu sufletul ,Visătorului, pentru asta.

Un comentariu

Din categoria Capsule, Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

7 ani

7 ani de blogging

Dragul meu Vis,

E o nouă etapă. Celulele sunt reînlocuite în mare parte. Viața pe aici, pe Terra, abia începe. Într-o nouă ipostază. Cea a omului eliberat de multe frici, plăceri, credințe și căderi.

Era o vreme când se tot vehicula pe net expresia ,,Treziți-vă!”. Mă întrebam la ce/de la ce să mă trezesc. Acum îmi e clar că nici aceia nu știau ce spun și ce înseamnă ,,a te trezi”.

Ne schimbăm tot timpul, dacă suntem concentrați pe conștientizări. Am cam aruncat la gunoi multe teorii de genul ,,Nu ești iubit pentru că nu iubești” sau ,,Iubește-te pe tine, ca să fii iubit” etc. etc. etc. Da, e indicat să fii mulțumit cu tine însuți, ca să nu îți creezi conflicte de separare de propria persoană/ființă. Dar, în rest, vorbe goale, nici măcar în vânt.

Nu mai vreau să îmi fie frică de nimic, nu mai vreau să îmi placă nimic, nu mai vreau să cred în nimic și nu mai vreau să cad și să mă ridic. Vreau doar să stau în iarbă, sub un copac, să privesc cerul și să adorm acolo. Atât.

Nu știu ce noutăți a adus wordpress-ul, dar nu mai pot insera un video! Hahaha!

4 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 31

Dragul meu Vis,

Într-o zi, am întrebat un prieten, ceva. Conversația a decurs cam așa:

,, – Să zicem că îmi găsesc esența,  pot să mă controlez așa cum vreau, îi pot influența și pe cei din jur… tot simt că nu e de ajuns. E ca și cum m-aș descoperi pe mine, universul, singur,  într-un  infinit gol.

Și ce să fac cu mine,  pe aici?

– Păi, ar putea fi mai multe variante. Ai putea …

– să te bosumfli;

– să faci reclamație;

– să dai „back” și să te întorci la nivelul anterior;

– să te plictisești și să reîncepi de la primul nivel – bacterie. Speri că până o să ajungi din nou la ultimul nivel, n-o să mai fie infinitu’ gol;

– să faci cerere să fii mutată într-un univers care are un creator și nu mai e infinitu’ gol;

– să te mulțumești cu ce ai;

– să te reinventezi;

– să schimbi regulile;

– să te trezești din vis și să te duci la lucru;

– să înțelegi de ce bărbații beau.”

Tu ce zici? Ce naiba poți să faci într-un infinit gol?

Fie îmi pun pălăria violet și ies să văd soarele, fie îmi pun colțarii și ies prin zăpezi albastre (risc mare de avalanșe).

😀

12 comentarii

Din categoria Diverse, Povestea gândului - a medita, Proză

Din scrisori – 30

Dragul meu Vis,

Există suflete pereche? – Nu cred.

Există suflete gemene? – Nu cred.

Există suflete compatibile? – Mă îndoiesc și de asta.

Dacă ne suntem oglinzi unii altora, atunci suntem unul singur, deci, suntem singur!

În toată goana asta după regăsire (interioară sau exterioară), constatăm, de fiecare dată, că trebuie să ne obișnuim cu propria singurătate. Doar că ne-am împărțit în miliarde de bucățele, ca să ne dăm iluzia că suntem variate forme de existență. Și noi, de fapt, suntem aceeași entitate/existență, adică, mereu singur!

Urlăm după regăsire, unire, a fi UNUL. Și ce deziluzie când ne vom întâlni cu noi înșine, nimeni altcineva… Ne vom regăsi în UNUL și vom fi, ca întotdeauna, singur! Și în exterior și în interior…  Nu există nimic în afara noastră, la propriu și la figurat.

Am creat sărbătorile, ca să ne fie dor de iluzii.

Am inventat fericirea, ca să alergăm în aceeași direcție.

Am decis să îmi aleg ca oglinzi copacii, vreau să îmi văd prelungirile rădăcinilor și să îmbrățișez cerul din mine… Oricum e singurul! Noroc că e adânc și nu îl pot atinge ușor. Așa că, o să am de umblat (prin mine) sperând că o să dau de altcineva. Și tu ești unul dintre cerurile mele – singure.

Aici e sfârșitul și începutul. Al meu, cel singur și unicul care există.

2 comentarii

Din categoria Capsule, Povestea gândului - a medita, Proză

Să ne oferim!

În ultima vreme, energiile circulă nebune printre noi, înspre noi, de la noi, înăuntrul nostru… De aceea, raportul cauză-efect se produce cu viteze neașteptate.
Am oferit… am primit, surprinzător de repede, ceva la care mă gândisem. Și iarăși am primit… și încă…
Un prieten îmi spusese cândva, că e necesar să înveți să ceri și să accepți. Ce înseamnă să accepți? E starea de recunoștință, de mulțumire sinceră, de fericire acordată în sensul din care a venit oferta. Adică, să faci un schimb reciproc de energie (ceva ce nu se poate exprima prea bine…). Asta trebuie să facem cu toții: să ne unim în grupuri, să oferim iubire, recunoștință, mulțumiri, gânduri senine… Și s-ar putea să levităm. Adică, în termeni noi, să ne creștem vibrația ajutându-ne reciproc. Glumesc, cu levitația. Aici, deja înseamnă crearea unui câmp antigravitațional sub noi. Și totuși…

Oferiți celor din jur din ființele voastre și vă veți întregi! E atât de simplu…

Scrie un comentariu

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 29

Dragul meu Vis,

Era o vreme când existau povești.

Era o vreme când oamenii se țineau de mână și priveau cu emoție stelele nopților luminoase. Și ascultau greierii din lanurile de fân. Sau broaștele orăcăind în preajma apelor. Și se lăsau pătrunși de undele cu miros de flori de câmp amețind în hore de Sânziene.

Era o vreme când iubirea avea alte valențe. Întotdeauna era unică, și, poate, irepetabilă. Atunci când, respectând principii, viața avea mai multă lumină și senin. Atunci când normalitatea era altfel definită.

Era o vreme când oamenii trăiau poveștile, și poate le scriau sau le cântau…

Era o vreme când oamenii se iubeau. Simplu. Și atât.

Scrie un comentariu

Din categoria Povestea gândului - a medita

Încrederea în ceilalți – Ion Ovidiu Pânișoară

,,Pentru Streep (2014) încrederea reprezintă fundamentul tuturor conexiunilor umane – de la întâlniri întâmplătoare la prietenii și relații intime”. Mai bine spus, încrederea înseamnă baza pe care vom construi o relație cu cel de lângă noi; în lipsa acestei fundații orice relație tinde să se prăbușească mai devreme sau mai târziu.

Ce ne facem însă cu societatea de astăzi care ne transmite prin toate canalele media și prin miturile și poveștile urbane că nu este bine să ai încredere în nimeni, că dacă ai încredere în cineva ești un candidat sigur la rănirea sentimentelor mai devreme sau mai târziu? Unii părinți cred că au învățat bine lecția lipsei de încredere: Emma Sargent (2011, p. 138) povestește o situație bună pentru o reflecție profundă. Un copil (George) era singur la părinți, își respecta tatăl din al cărui cuvânt nu ieșea; relația lor era importantă pentru amândoi. Într-o zi tatăl lui i-a spus să încerce să sară din capul scărilor pentru că el stă la baza acestora și îl va prinde dacă este ceva în neregulă. Copilul era temător pentru că, deși îi plăcea să sară, distanța era mai mare decât cea la care se simțea în siguranță. Totuși, îndemnat de tatăl său (și având încredere că el se află acolo și îl va feri de pericole) și-a făcut curaj și a sărit. Atunci tatăl s-a dat la o parte și l-a lăsat să aterizeze fără ajutor (ceea ce a însemnat și o oarecare lovire). George a fost extrem de confuz și îndurerat; părintele, în schimb, văzându-l așa, i-a replicat: Așa o să înveți să nu ai încredere în nimeni!

Cum o să fie viitorul spre care ne îndreptăm dacă populația lumii o să fie formată din copii educați ca George? Ne dorim un astfel de viitor?”

 

Vezi articolul aici

Cheile Dobrogei

Scrie un comentariu

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Material didactic, Povestea gândului - a medita, Psihologie şi pedagogie

Despre NOI – gânduri și lumină

Fizica cuantică și autovindecarea

Noi gandim incontinuu, fie ca vrem sau nu aceasta. Fiecare dintre noi are aproximativ 60.000 de ganduri pe zi. Iar toate aceste ganduri ale noastre produc consecinte, pentru ca fiecare gand este de fapt o energie pe care o lansam in Univers si nu doar in directia dorita, ci in toate directiile. Energia emisa de gandurile noastre isi cauta apoi, in drumul ei, o alta energie cu care sa vibreze la unison, dupa principiul „ceea ce se aseamana se aduna”. Fiecare gand, indiferent ca este bun sau rau, declanseaza un proces de rezonanta. Tot ceea ce va vibra la unison cu energia gandurilor noastre va fi atras automat in viata noastra.

Gandurile tale secrete, felul in care ii judeci pe ceilalti, vorbaria interminabila a mintii – totul formeaza un fel de intentie. Asadar, prin gandurile noastre, noi emitem permanent energie catre exterior, fapt care influenteaza intr-o mare masura ceea ce atragem in viata noastra. De aceea, o scanare atenta a propriilor ganduri, mai ales a celor despre noi insine, ne ajuta sa constentizam ce anume avem de schimbat. Ştiti ce este minunat aici? Faptul ca sta in puterea noastra sa ne alegem gandurile. Precum la un televizor, putem comuta pe diferite programe, iar daca v-ati saturat de emisiunea „Sunt un prost. Nu fac nimic cum trebuie”, apasati butonul si alegeti „Dragostea lui Dumnezeu ma inconjoara si ma sustine in fiecare clipa a vietii”. Veti simti diferenta.

Vezi mai departe

2 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 25

Dragul meu Vis,

Te salut, în noul an al timpului probabil pe care îl parcurgem.

Am aruncat în neant ideile pe care le aveam (adică am uitat ce voiam să îți spun).

E uimitor cum schimbarea e generată în ritm rapid, imprevizibil, impredictibil, în avalanșă. O generăm noi? Ne generează ea pe noi? Cum ar putea? Fiecare pas pe care îl facem duce pe căi noi. Noi suntem cei care alegem valoarea? Sau doar probăm pașii de parcurs?

E frumos când ne regăsim grupurile. Unele emană atâta frumusețe, că, în prezența lor plutești și zâmbești fără știre. Și știi că ei, ceilalți din grupul tău, sunt acolo și îi simți peste spațiu și peste timp. Le simți iubirea fără margini conectată la tine și la TOT. Poți fi doar mulțumit că i-ai (re)găsit. Recunoscător.

Ce mai contează altceva?

4 comentarii

Din categoria Capsule, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Proză

Din scrisori-24

Dragul meu Vis,

Evoluăm?

Au fost atâţia ani de suferinţă… A avut sens? Da, am evoluat. Ca să ajung în punctul zero?

Ca să ajungem în punctul zero?

Forţele răului se mai zbat în noi, uneori, cu neagră intensitate. Par a ne birui. Ce rost are a învinge? De ce nu ne iubim unii pe alţii? De ce ne suntem ,,indiferenţi şi goi”? De ce nu mai credem unii în alţii? De ce ne îndepărtăm unii de alţii? De ce nu ne putem conecta?

Îmi amintesc iarăşi: am găsit iubirea în inima copacilor, dar nu şi în oameni. Deşi am cunoscut atîţia oameni frumoşi, în jurul meu e gol. Mi-am creat protecţie. O protecţie pe care aş vrea să o sparg, să aduc inima copacilor în oameni. Au fost vremuri când aveam atât de multă iubire de dăruit… dar nu aveam cui. Am ratat ceva: momentul sau pe mine? Se pare că nimeni nu avea nevoie de iubirea mea. Ciudat, nu?  Am trimis-o copacilor îmbrăţişându-i. Şi a rămas acolo. M-am întors cu sufletul gol cântând o amintire: ,,În seara asta, însă, vin şi îngerii din cer”…

O să-i aştept iubind copacii nesfârşiţi, nesfârşit.

8 comentarii

Din categoria Capsule, Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Proză, Stări sufletești

Despre NOI şi EI

Scrie un comentariu

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 23

Dragul meu Vis,

E aşa o apropiere între noi, ca şi cum am fi reali.

Au fost atâtea experienţe, cum nu aş fi crezut vreodată că voi avea. Am devenit  o altă fiinţă. Cu tendinţe periculoase de a o lua pe o altă cale, care sfidează moralul.

Uneori îmi dau seama de posibilitatea de a-mi crea viitorul în prezent. Adică încep să conştientizez. Şi se derulează cu viteză. Cine mai ştie ce e bine şi ce e rău?

Lucrurile se schimbă. Iubirea creează totul. Totul e permis în prezenţa iubirii. Dar e greu de înţeles asta. Îmi amintesc că cineva m-a învăţat asta, cândva. Însă eu nu eram la nivelul necesar pentru a înţelege. Dar înţeleg acum şi din nou am a-i mulţumi, cu toate că, poate nici nu există, decât în imaginaţia mea.

Creaţia este recunoştinţă şi iubire.

Suntem.

Te iubesc, cu conştiinţa prezentului în aici şi acum.

2 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Proză

Din scrisori – 21

Dragul meu Vis,

Încă nu te-am dezintegrat. O voi face vreodată? Poate, doar atunci când voi fi complet liberă (detașată de orice)…

Am învățat să trăiesc stări de iubire nejustificată, fără obiect, sau având ca obiect Totul. Dar acum, am simțit altceva. Era ca și cum mi se adresa tocmai mie, adică avea direcția inversată, ceea ce nu e posibil. A persistat așa… o vreme, până când mintea a învins inima. Da, era frumos acolo, în inimă, dar mi-a fost teamă că e doar o minciună. Și vârful de cădere e din ce în ce mai înalt…

Interesant: se spune că iubirea nu ține cont de nimic, încalcă toate regulile, ne face praf dintr-o privire. De ce? Dar, mai ales, încalcă reguli…

12592759_10153891825104161_5558348145692596703_n

Foto: Andra Dobre

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Povestea gândului - a medita, Proză

Din scrisori – 20

Dragul meu Vis,

Devii plictisitor prin forma pe care ți-am dat-o… Trebuie să fac o schimbare! 🙂

Demult nu am mai avut îndoieli. Acum au avut așa… o revenire neavenită. Analizam dacă nu cumva exagerez cu ieșirile la munte, dacă nu cumva greșesc și ar trebui să mai pun niște limite… Sau să folosesc, în continuare, orice ocazie mi se ivește…

Deși viscolul, ninsoarea sunt… reci și periculoase la munte, totuși, te cheamă să revii, se lipesc de sufletul tău, fac parte din tine din momentul când le-ai cunoscut prima oară. Devine DOR trăirea ta; dorul de zăpada muntelui, de muntele înzăpezit, de sufletul lui, pe care îl simți mai puternic decât vara… E fascinant să vezi cum te schimbă, te transformă, te aduce lângă el, te învăluie… Nu știu dacă ai vrea să stai veșnic acolo, dar inima  rămâne acolo, dorești tot timpul să te întorci, să vezi mai mult, să-l cunoști mai bine, să experimentezi alte… căi. Mereu e diferit, fiecare întâlnire e altfel, te surprinde de fiecare dată, te face să trăiești o mirare continuă. Te aduce la starea de îndrăgostire veșnică de el…

Ești și tu acolo? Îl ,,vezi”?

DSCN6377

DSCN6379

DSCN6392

DSCN6393

DSCN6409

DSCN6438

DSCN6496

IMG_20160109_101258

IMG_20160109_110421

IMG_20160110_093815

Foto: Ivanov Andrei Octavian

 

Scrie un comentariu

Din categoria Povestea gândului - a medita, Proză

Locuri speciale

Fosile şi pietre

Si Adrian:https://buceginatura2000.wordpress.com/ si Bolovanul:http://www.unbolovan.com/ au vorbit despre Stincile Sfinta Ana.

In plimbarile mele prin Bucegi am ajuns si eu de citeva ori acolo.

Sincer sa fiu, pe vremea aia nu ma interesa religia si nici nu-mi amintesc sa fi vazut vreo icoana.Poate si din cauza faptului ca de cite ori am fost vegetatia acoperea aproape in totalitate baza stincilor.

Nici de inscriptii nu eram preocupat pentru ca am vazut tot felul de la cruci „sculptate” cu cutitul in scoarta de copaci pina la: Betty+ Nelu=Love

Un nene-Nenea Vasile- muntean si padurean din Apuseni, cu care am cutreierat citeva veri mi-a zis , printre multe altele ca pe munte sint multe locuri mai speciale.Si asta din cauza faptului ca muntele este leaganul vietii.El a dat omului si de mincare si l-a si aparat.Dupa ce omul a invatat sa respecte muntele a stiut sa mearga si la cimpie si in toate celelalte…

Vezi articolul original 299 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Diverse, Povestea gândului - a medita, Proză

Hebereu=brambura;hai hui

Fosile şi pietre

N-am mai auzit cuvintul asta ” hebereu” de foarte multa vreme si imediat ce l-am auzit mi-am amintit de oameni dragi plecati de mult de pe aceasta lume si de o intimplare din drumetiile noastre pe munte.

Eram cu Puiu, prietenul meu, intr-o plimbare prin muntii Codru Moma.Nu-s munti inalti.Colo catre o mie, omieosuta de metri, dar de o rara frumusete.

Mergeam aiurea, incintati de tot ce era imprejurul nostru.

Intr-o seara, ajunsi la o casa mai indepartata de restul satului si cerindu-ne voie sa dormim in sura, ne-a zis gospodarul sa nu umblam hebereu prin padurile astea ca nu-i bine.Multi oameni s-or ratacit sau or ajuns in alta parte decit unde or vrut sa ajunga si or ramas zaluzi.

Ce incintati eram.Dimineata, dupa ce am baut lapte cald, proaspat muls, am pornit vitejeste, zimbind fericiti, direct spre padurea cu pricina.

Am umblat toata ziua, atenti sa vedem ce ni…

Vezi articolul original 130 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Diverse, Povestea gândului - a medita, Proză

Petru Mos

Fosile şi pietre

Am tot auzit pe la scoala ca s-a deschis un santier pentru o noua hidrocentrala si eram tare curios sa vad cum decurg manevrele, asa ca  fiind vacanta m-am pornit spre zona.

Gara, tren, gara si pe jos spre munte.In a doua localitate- si care parea ultima- am intrebat o lele mai dezghetata pe unde sa merg.

Pai, sui pe vale in sus si pa cind sa ajunji la luminisul ala pa care-l vezi (mi-a aratat), o iei pe linga inspre dreapta si cam cit ai face un fluier de rachita ajunji la santier.

Stii sa faci fluier de rachita?

Stiu.

In luminisul ala ii o casa , da’ nu mere acolo ca-i plin de naluci.Vezi-ti de drum si pe santier or avea grija de tine ca-s tineri toti si cu parul mai mare decit al tau.

Las ca oi mere la Coparativa si oi da un telefon sa stie…

Vezi articolul original 779 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Diverse, Povestea gândului - a medita, Proză

De mare actualitate – Powder

11 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Filme educaționale, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 18

Dragul meu Vis,

Într-o zi voi întrerupe conexiunea cu tine și te voi materializa sau te voi șterge.

Am intrat într-o nebunie a performanțelor de atingere a greului, nu neapărat voită, dar, cu siguranță, apreciată.

Am înțeles, încă o dată, cât de mici suntem noi, oamenii, cât de puțin apreciem viața din jurul nostru, cât de mult ne îndepărtăm unii de alții, cât de falși suntem în mod obișnuit, cât de puțin ne iubim unii pe alții… Și cât de multă nevoie de iubire și de a dărui iubire avem. Dar ștergem sentimentele frumoase ca și cum am fi doar niște roboți care trebuie să câștige bani.

În cazul meu, a devenit dorința de a face bani ca să pot merge la munte (la modul adevărat, real) și să pot să-mi iau echipament. Altfel, la ce-mi trebuie timpul? Și la ce… banii ( …nu că aș avea vreo șansă să-i obțin pentru lucruri care costă extrem de mult…)?

Ultimele plimbări au fost un alt fel de conexiune cu natura. Una mai dură, cu teste de rezistență fizică și psihică. Desigur că ultima a întrecut-o pe penultima…

Așa a început…

La cinci fără două minute, mă sună organizatorul să vadă dacă m-am trezit. Nu pricepeam de ce ceasul meu e înainte cu o oră… și de ce ăia de la meteo dau starea vremii pe telefon în avans cu o oră, când, de obicei, o arătau cu mai multe ore în urmă… După vreo două minute am priceput că eu nu m-am trezit la ora fixată și mă aflam în momentul în care ar fi trebuit să ies din casă. În doisprezece  minute ieșeam din casă grăbindu-mă spre metrou și apoi spre gară, cu rucsacul cel mare în spate.

Am rugat băieții să-mi ia și mie bilet, ca să prindem trenul împreună. Am prins trenul. Eram 5… Fantastici.

Am ajuns la Brașov, de unde trebuia să luăm un microbuz spre Avrig. Ne-am dus fiecare pe la WC, pe la chioșcuri pentru mâncare etc. Când m-am întors, nu era nimeni. Am așteptat, m-am dus să-mi iau ceva de ronțăit, m-am uitat împrejur… mi-am mai luat ceva de mâncare, am dat unui copil de țigancă ce-mi luasem înainte… colegii mei nu mai apăreau. M-am hotărât să-mi deschid telefonul. Mesaje. Ei plecaseră. CUM? Probabil că, în timp ce eu stăteam cu spatele la mașini, ei urcaseră în microbuz, mă așteptaseră, s-a aglomerat foarte tare, ei nu mai puteau coborî, eu nu aveam telefonul deschis…. Și am rămas prin auto/gara din Brașov. Primul gând a fost să mă întorc la București. Dar, liderul m-a încurajat că mă vor aștepta la Avrig. Am închis ochii, m-am liniștit și, în scurt timp, găseam un alt microbuz care mergea în direcția dorită. M-au așteptat o oră la Avrig. Când i-am întâlnit, am numărat mutrele celor care mă înjuraseră . Erau… cinci. Mai apăruse cineva.

Am pornit-o la drum. Voiam să ajungem la cabana Bărcaciu. Am luat-o pe jos. Erau vreo zece kilometri până la poalele muntelui. Din fericire, o dubiță ne-a mai scurtat traseul, ușurându-ne calea.

Am urcat prin pădure, spre cabană. Mi-era dor de pădure. A fost nevoie să aprindem frontalele. Am găsit bețe de trekking  – unul de fag și unul de brad – și le-am luat. Știam cât de folositoare mi-ar putea fi.

Ne-am cazat la cabană, în pod. Am hotărât să ne trezim devreme a doua zi, pe la ora 4. Așa am făcut. Tom Sawyer și Huckleberry Finn își făcuseră bagajele și nu mai aveau răbdare cu … cei mai în vârstă. Ziceau că pleacă singuri, dar n-au făcut-o. Ar fi fost o mare imprudență.

Am pornit la drum. Voiam să ajungem la refugiul Călțun – asta era ideea. În scurt timp a început urcarea. Pe măsură ce urcam, se întețea ninsoarea și scădea vizibilitatea. Fetele pomeneau despre căldura de la cabană… A început să nu-mi mai placă. Presimțeam ceva? Le-am întrebat dacă e vreuna dispusă să se întoarcă. Niciuna, bineînțeles! Îmi era frig și mi-am amintit de frigul de la ,,5 jnepeni”. Nu mai voiam asta! O puternică dorință de a nu mai continua m-a cuprins. Mă tot uitam în urmă gândindu-mă să mă întorc singură, dar nu mai vedeam urmele și cum sunt foarte dezorientată în spațiu, am hotărât să nu rămân singură și să merg înainte, cu ceilalți.

O ceață, o ,,negură” albă se apropia din spate, în față era deja totul alb. Ninsoarea ne-a cuprins cu totul în albul ei. Pe alocuri se stârnea viscolul. Încet, încet ne-am obișnuit cu frigul. Am intrat adânc în ,,urgia albă”. Băieții mergeau în față și făceau potecă schimbând din când în când locurile. La un moment dat, i-a înlocuit și una dintre fete, mai îndrăzneață și mai ușoară. Până la Scara era un traseu de 2-3 ore. Noi l-am făcut în vreo 11… Nu din cauză că se mergea greu, deși era și asta, ci pentru că nu vedeam absolut nimic și ne ghidam doar cu GPS-ul. De vreo două ori ne-am învârtit în cerc. Picase ideea cu a ajunge la Călțun. Primul refugiu mai apropiat era Scara.Să ne întoarcem nu mai puteam, mersesem prea mult. Nu se mai vedeau creste, nu se mai vedeau prăpăstii și nici vreun marcaj. Uneori găseam câte un marcaj și eram fericiți, dar direcția spre următorul nu era ușor de găsit. Ne rugam să găsim refugiul, fără să ne mai gândim și la ce va fi după… Am înotat prin zăpadă, viscol și ger cele unsprezece ore. Alteori eram nevoiți să abordăm câte o pantă pe care nu cred că ne-am fi cățărat în condiții normale. Dar acum nu vedeam mare lucru… Exista risc de avalanșe, am observat cu toții asta, dar nimeni nu zicea nimic…  Pășeam pe urmele pașilor făcute de primul din șir, ca să nu tăiem zăpada. Nu era nevoie de colțari, însă de piolet sau bețe de trekking, da. Îmi luasem bețele mele de lemn, care au fost excelente. Aveau noduri și intrau bine în zăpadă susținându-mă, mai ales pe pantele alea de 75 de grade, pe care nu le-aș fi putut urca fără sprijin.

Uneori eram nevoiți să mergem în patru labe, ca să nu ne afundăm în zăpada prea înaltă. Bețele, ne țineau la suprafață, dacă le  așezam orizontal pe suprafața de parcurs. Alteori mergeam în patru labe din cauza vântului care ne culca la pământ. A fost amuzant odată, când viscolul ne-a pus pe toți la pământ, simultan.

În fine, când a apărut refugiul la orizont (adică la vreo 4-5 metri) am auzit strigăte de bucurie și urlete să mă las la pământ. Nu am priceput ce spuneau ceilalți decât după ce m-a  trântit viscolul. Dar m-am ținut bine. Ușa s-a deschis greu, era zăpadă în fața ei și trebuia desțepenită… Au muncit băieții și au reușit. Înăuntru ne-am îmbrățișat cu toții, ca niște copii fericiți.

Era 16,30-17… Aveam o noapte lungă de rezistat la vreo -10 grade.

Aveam termosuri cu ceai. Liderul avea un primus, un băiat mai avea o butelie. Ne-am încălzit, oarecum. Ne-am băgat în sacii de dormit. Unii aveau bocancii uzi, mănușile la fel… S-a descurcat fiecare cum a putut. Mâncare aveam destulă, apa înghețase în sticle. Am topit zăpadă pentru ce mai era nevoie. În funcție de fiabilitatea sacilor de dormit, am dormit mai mult sau mai puțin înghețați. Aveam fularul cu gheață pe el de la respirație. L-am băgat într-o pungă și aceasta în sacul de dormit. Până dimineața a rămas la fel. Una dintre fete pierduse izoprenul, căci i-l luase vântul…

Noaptea se auzea viscolul urlând de ziceai c-o să zboare acoperișul. Partea mai grea era cu mersul la WC. Trebuia să ieși afară și să te bați cu  același viscol.

A venit și ziua a doua. Planul era să ne întoarcem la cabana de unde veniserăm, dacă  puteam. Am plecat mai târziu, pe la 9,30 – 10. Ne-am îmbrăcat după cum aveam haine în bagaje. Eu mi-am reparat una dintre parazăpezi, căreia i se rupsese cureaua de prindere în catarmă. Speram să ieșim cu bine din găleata în care era amplasat refugiul. Trebuia să coborâm niște zone abrupte, să ajungem la marcaj… Ne-am legat cu coarda, toți șase. Rucsacul mi se părea ușor. Cred că pusesem multe haine pe mine și îl mai golisem.

Au trecut niște ore până când am ajuns la zone mai puțin periculoase. Începeam să găsim marcajele mai ușor. Liderul era epuizat de efort. Ne rugam să țină bateria la GPS. Îl folosea pe cel de-al doilea. Îl ținea în buzunarul interior de la piept. O dată i s-a întâmplat să scape amândouă telefoanele pe lângă buzunar. Când a vrut să-l scoată pe cel cu GPS-ul funcțional, nu-l mai găsea. A fost un moment cumplit pentru el. Din fericire, telefoanele erau în interiorul hainei, oprite în elasticul de la bază. De atunci, Tom Sawyer îi amintea mereu să verifice și să închidă fermoarul de la buzunar…

Ochelarii mei de vedere (care altădată erau buni și la zăpadă) se umpleau de gheață și nu mai vedeam nimic prin ei. După ce îi ștergeam, în secunda următoare erau înghețați la loc. Așa că i-am dat jos. Uneori, viscolul te făcea să te oprești și să te întorci cu capul în direcția opusă. Ochelarii de ski îi lăsasem acasă…

Fiecare marcaj găsit era o victorie. Când a apărut zona cu copaci, băieții au găsit și urmele vechi. Acolo ninsese mai puțin și nu viscolise vântul zăpada. Nu mai era nevoie de GPS! Parcă înviasem cu toții.

La cabană am băut vin fiert – cei care mai eram în picioare. Două zile ne rugasem la toți sfinții cunoscuți, la arhangheli, la îngeri, la ființele de lumină etc.  să ne ajute să găsim drumul. Am mulțumit.

Ziua plecării.

Mi-am uitat bețele de trekking la cabană!

O mare parte din drum am mers pe urmele lăsate de un… ursuleț. Atâta doar că erau în sens invers traseului nostru.

Cumva, sufletul mi-a rămas în norii de zăpadă și viscol prin care am trecut. E greu să cobori de acolo. Nu a fost frică, a fost altceva. A fost dorința de a găsi drumul.

Un timp o să fac numai dușuri fierbinți…

 

4 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 17

Azi.

Dragul meu Vis,

A fost odată o fată. Avea conștiința trează de la naștere. Dar nu știa ce înseamnă asta. Observa, judeca, gândea, nu aflase despre Ego. Dar ȘTIA.

La început, credea. Lucrurile aveau sens. Joaca avea sens. Cerul avea sens. Stelele erau fascinante. Imaginația era activă. Copilăria era în acea lume magică, violet. Simțea, empatiza, dorea dreptate. Nu aflase despre incorectitudine, despre necinste, despre răutate. Nu înțelegea aceste noțiuni. Ele aveau invizibilitatea psihologică.

Mai târziu… a crezut. Dar a pierdut. Intrase în lumea materială a răutății. Cu toate astea, știa că nu aceea e lumea reală, că totul are un sfârșit, că întunericul nu are sens, deci, va dispărea la un moment dat.

Acum. E lumină, cu toate că întunericul luptă cu disperare, dar devine caraghios… Nu-l sfidez. Cândva, mi-am dorit să nu se mai facă niciodată ziuă, să nu mai văd și să nu mai aud… Mai mult decât durerea fizică.

Fiecare zi e o nouă experiență. De la ,,nu simt nimic”, se poate trece la ,,jocul cu lumina”. Atât încât, a urca pe văi abrupte, periculoase în condițiile în care nu ești pregătit pentru ele, a devenit o stare de existență.  Astfel, împreună cu tinerii mei prieteni, am trăit ultima ,,aventură”: după o zi de cățărat pe tot felul de stânci, noaptea a venit devreme, pe la ora 17… Încă ne cățăram, pe întuneric, cu lanterne frontale, desigur. Nu știam unde vom ajunge. Ne era clar că destinația nu va fi atinsă așa cum ne-am propus. Și am fost nevoiți să căutăm adăpost. Nu mai conta unde, doar să fie o suprafață orizontală… Prima pe care am găsit-o și de unde nu am mai putut pleca din cauza întunericului, a fost o porțiune de pământ de vreo doi metri pătrați, prinsă în peretele aproape vertical. Acolo crescuseră niște jnepeni care atârnau în prăpastie, dar erau prinși de peretele stâncos, nu știm cum…

Am rămas. Se anunțau -5 grade celsius. Nu eram echipați pentru dormit pe munte. Ne-am organizat culcușul cu crenguțe de jneapăn și rucsaci(rucsacuri), ne-am îmbrăcat cu tot ce mai aveam fiecare, am mâncat puțin… Aveam o noapte lungă în față. Am sunat acasă de pe telefonul unui coleg care mai avea semnal spunând că am pierdut trenul și că suntem bine. Unul dintre colegi avea o pelerină mai mare, pe care am pus-o peste noi. A fost bine sub ea, până la un moment dat. Doar că nu încăpeam toți… Cei de la margine tremurau de frig. Au făcut cu rândul, schimbând locurile cu cei din interior. Unii s-au ridicat și au început să mai adauge crengi la ,,adăpost”, ca să facă mișcare și să nu înghețe.

În față era hăul, dincolo de crengile jnepenilor și jos… orășele pline de lumini. Uneori bătea vântul și ne umplea de pământ  (dimineața, când ne-am văzut, arătam ca niște cerșetori murdari). Unii au dormit, alții – mai puțin. Am râs de ineditul situației cât am putut de mult, deși eram îngijorați căci nici nu văzusem pe unde am reușit să urcăm tocmai acolo și ne gândeam cum vom aborda muntele a doua zi.

Noaptea a trecut… până la urmă. Au fost 12 ore. Ne-am înghesuit unii într-alții ca să ne încălzim – ca lemurienii – observase unul dintre noi. Eram cam pleoștiți, ce-i drept, la prima oră a dimineții.

Am numit refugiul ,,Cabana/Hotelul 5 jnepeni” și, deocamdată e cea mai tare aventură pe care am avut-o noi toți, participanții la excursie/tură/traseu nemarcat/drumeție. Ah! Și eram la vreo 100 de metri sub crucea de pe Caraiman, lângă Valea Seacă a Caraimanului, pe care urcasem.

Dimineața, am găsit vreo două căi de a ajunge la cruce. Ne simțeam, deja, ca pe bulevard. Coborârea pe Jepii Mici a fost așa… o plimbare de plăcere…

1610994_808087485970629_16018957942304935_n 11050238_1203695126313217_6553085757327329755_n 11220926_10207107215734393_5744707312938195493_n 12107819_10207107215894397_1097603632710202496_n 12189152_10207107205414135_6630207945038444818_n 12189640_10207107201934048_5097558422364273257_n 12189660_808088475970530_7398907144772116976_n 12189764_10207107204774119_2248497048339770866_n 12189852_808089279303783_386880496844834874_n 12189877_10207107207014175_5226436347552072886_n 12189890_10207107199773994_3258416526920939103_n 12190903_808087679303943_4244085485356123006_n 12191618_10207107212574314_6451567586305245550_n 12191886_10207107214494362_284038826756344666_n 12191932_10207107216134403_7683783164967182137_n 12193368_808086059304105_2552285770334959387_n 12193418_10207107207574189_4433609958477676393_n 12193669_10207107208534213_3763044811946094066_n 12193851_808089105970467_6459134448020322387_n 12195789_10207107211214280_78835803087351343_n 12227191_1203695736313156_5446461978465121547_n 12227579_808089545970423_371533959875416523_n 12235016_10207107210494262_2844251087760394818_n 12239974_1203692319646831_5130048346034348799_n

6 comentarii

Din categoria Capsule, Diverse, Imagini, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 16

Dragul meu Vis,

Oooo… cât a trecut de la ultima comunicare? O eternitate… Intens – ca tot ce se petrece în ultima vreme.

Am fost prinsă într-un val al energiilor – nu neapărat negative – ca toți pământenii, de altfel. O parte dintre noi se afundă, încă, în nimicurile fără sens ale vechii paradigme, celalată parte se înalță progresiv pe aripi de îngeri.

Am fost pe urmele morții, i-am simțit mirosul, i-am văzut opera… Am atins-o. Nu, nu acolo unde s-a dus toată lumea; în altă parte. În inima munților, desigur. Acolo moartea e frumoasă, dar îți dă fiori reci de singurătate. Și, cu toate că mi-am propus să trec mai rar pe acolo, am s-o fac din nou. De ce? E dependență? E chemare? E adrenalină? E rezonanță? Sunt toate la un loc? Ce mai contează?

Aveam atât de multe să-ți spun, încât le-am uitat pe toate, pentru că și-au pierdut sensul.

Trăim și atât. (pe Valea Bucșoiului și Creasta Balaurului)

1610996_10207070003044099_6508052755576841089_n 1898285_10207070033644864_5588732927680111825_n 10155308_1067990469886469_6019875466260494609_n 11221521_1143010419055616_5645522659146903088_n 12009729_10207070132927346_4221153286457882869_n 12065796_10207070064965647_6948615313129415268_n 12144865_10207070004364132_5222134026688908517_n 12189127_1143010685722256_5154661259180917649_n 12189173_10207070076445934_4454405264430935968_n 12189710_10207070075725916_5827180388345705623_n 12190972_10207070000644039_8830989689347911063_n 12191520_10207070131007298_4833697447554302795_n 12191537_10207070085806168_3815316345823358371_n 12191967_10207070083686115_1230149500857776317_n 12193755_10207070076405933_4666829117920138768_n

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Diverse, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 15

Dragul meu Vis,

Acum, totul se reduce la ritm. Echilibrul mai există doar în/între minte și inimă. Sincronicitățile au loc la fiecare pas. Se înscriu în arta de a te minuna. Deoarece ,,se întâmplă acum” ne caracterizează zilele,  viteza amețitoare a materializărilor confirmă poveștile despre evoluție. Unii mai sunt încă, sceptici. Pentru ei timpul s-a oprit, la fel ca și mintea…

Lumina se acceptă pe sine și își tolerează propria absență din mușuroaiele de oameni. Suntem niște furnici fără importanță. În același timp, suntem cei mai importanți din Univers…

O parte dintre noi a ales calea învinovățirii celorlalți pentru tot ce li se întâmplă. O altă parte a ales să binecuvânteze tot ce li se dăruiește…

Astfel, am mulțumit pentru ploaia din bocanci, pentru ceața ce-a tăiat orice direcție de mers în timpul nopții, pentru noaptea din pădurea de brazi pe care trebuia să o străbat, pentru urcușul imposibil de pe râpe alunecoase, apoi – pentru geana de lumină ce s-a ridicat peste ceață și m-a transportat în lumea de deasupra, pentru puterea pe care am primit-o ca să străbat obstacole, pentru drumul care s-a deschis din pădurea întunecoasă și m-a scos la lumina lunii și a stelelor, pentru luminișul de la capătul râpei, pentru pădurea de fag care a deschis alt drum de lumină și iubire atunci când îmi epuizasem forțele, pentru oamenii pe care i-am avut alături de când cu sincronicitățile… Da, am primit energie de la o pădure despre care nu vorbește nimeni la capitolul ,,mistere”, și era noapte și era frig, și era târziu… Și brusc am realizat că noaptea era frumoasă, că frigul era răcoare, că timpul nu mai conta și cântecul venea din inima ei către a mea și se ducea din a mea către a ei…

Și a rămas conexiunea la nivel înalt. Pădurea a venit cu mine în mijlocul orașului poluat de sunet, mizerie și răutate. Mi-au crescut crengi ca aripi și am povestit cu copacii din parcuri despre frații lor puternici, le-am transmis bucuria existenței, starea de entuziasm  și dorința de împlinire.

ȘTIU CĂ VA FI.

TU EȘTI CU MINE?

20151017_124253

DSC_7263v1

DSC_7172v1

20151004_070255

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 14

Dragul meu Vis,

A rămas adresarea adolescentină, în lipsa uneia mai profunde, a zilelor noastre. De aceea îți spun așa. Energia despre care se vorbește… se simte? Da, dacă ești conștient și atent… Uneori ne copleșește, dar pentru puțină vreme, pentru că ne adaptăm din mers.

Ce ar fi timpul fără spațiu?

Ce sunt copacii fără pădure?

Ce este omul fără suflet?

Am rătăcit într-o noapte fără lună, printr-o pădure sălbatică. Ne-a lăsat să trecem. Mi-am lipit obrazul de coaja netedă a unui copac tânăr și i-am mulțumit. Și ei simt iubirea noastră. Și ne dau înapoi… înzecit.

M-am lăsat lovită de oameni și nu i-am înțeles pe toți. Nu le-am înțeles ignoranța, nu le-am înțeles răutatea, nu le-am înțeles sufletele. Întotdeauna trece, da…  sunt lecții. Dar le simți tăișul și duritatea dacă nu te-ai pregătit dinainte… Te duci cu inima deschisă înspre ei și primești lovituri de cuțit. Zâmbești. Trist. Te retragi ca să-ți lingi rănile. Te întorci. Mai încerci…

A plecat Micul Prinț. S-a dus pe o altă planetă. Poate că-i e mai bine acolo. Poate că și acolo are cerul mov și apele portocalii… Poate că acolo oamenii nu se omoară între ei și au grijă de cea care îi hrănește…

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Diverse, Povestea gândului - a medita

Christian Adventure

Școala care mi-a schimbat viața

I-am auzit pe mulți spunând asta. Nu-mi place să imit sau să repet ce spun alții, dar, de data asta trebuie să recunosc: da, mi-a schimbat viața!

M-am înscris ezitând, deși știam că îmi doresc foarte mult să fac ceea ce scria în textul de reclamă. Mi-era teamă de ideea de a învăța, o respingeam în totalitate. Cu ajutorul unui prieten, însă, m-am dus.

Așa a început aventura.

Cursuri, aplicații. Cursuri, aplicații.

La început m-am speriat când am auzit ce echipament îmi trebuie. Dar am rezistat tendinței de a mă retrage și ,,Universul” m-a ajutat să găsesc.

Am cunoscut oameni și am învățat să cunosc oameni. Am constatat că aproape toți ,,muntzomanii” care rămân fideli muntelui sunt deosebiți. M-am bucurat de faptul că m-au acceptat printre ei.

Fiecare aplicație practică a Școlii de ghizi montani a fost o aventură. De la ușor la greu.

Dintotdeauna mi-am dorit să escaladez munții, dar nu am avut condițiile necesare. Însă, cum energia Pământului e în continuă transformare, iată că sincronicitățile s-au produs. Am mulțumit cu recunoștință pentru ele. M-am închinat în sufletul muntelui și am început să mă contopesc cu el. Am început să-i simt căldura (chiar și în iarnă), am învățat să-i cunosc iubirea, m-am integrat în inima pădurii, am plutit în frumusețea florilor sale. Și voi continua să o fac, atâta timp cât voi putea. Da… și apele. Cum să le uiți? Energia lor te scoate în afara timpului, dacă înveți să le accepți.

Nu-mi pasă dacă am promovat sau nu. E singurul examen la care am venit cu plăcere și la care AM  SIMȚIT să scriu ceea ce am scris. E examenul pe care îl doresc tuturor: fără stres, fără teamă, cu inima deschisă. Se numește a dărui. Așa cum și liderul Școlii a dăruit. Ne-a dăruit posibilitatea de a ne cunoaște, pe noi înșine și pe cei ca noi. De a cunoaște oameni cu care să împărțim aceleași trăiri. De a ne ,,crește vibrația”. De a ne regăsi în măreția muntelui. De a ne depăși limitele și de a dori cu putere acest lucru.

Fiecare traseu/tură pe munte e un dans. Un dans cu tine însuți: dansul zborului spre înălțimi.

„Provocarea supremă este să depăşeşti entropia, să spargi acele bariere care închid şi izolează viaţa, limitând energia şi împlinirea.”
(Kerro Panille – Cânt închinat lui Avata.
Pandora. Incidentul Iisus – Frank Herbert, Bill Ransom)10639713_10204674512516750_1871303829307975146_n

10645154_10204674511116715_2801948838950471624_n

2 comentarii

Din categoria Capsule, Diverse, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 13

Dragul meu Vis,

Am întâlnit un pui de vulpe în pădure. S-a apropiat de mine, mirosindu-mă ca un cățel. Mi-a amintit de vulpea îmblânzită a micului prinț. Și, la scurt timp, a apărut și micul prinț, exact așa cum mi-l imaginam. Micuț, blond, cu ochii calzi și veseli, inteligenți, căprui, cu părul tuns rotund, cu privirea deschisă, zâmbitoare… L-am remarcat de cum l-am văzut, dar nu știam cine e… Doar i-am simțit energia plină de iubire pe care o emana. Nu, el nu a venit din pădure. A venit de pe o altă planetă, nu-i mai știa numele… O planetă cu cerul mov, apele portocalii, fără munți, fără copaci, fără flori ca ale noastre. Părinții lui au fost omorâți de astronauți (?) iar pe el l-a luat regele să îl crească. Un rege bun, de altfel. Mai are vreo 9 frați și vreo 10 surori, iar regele are și el peste 10 copii. Acolo el are 90 de ani și când a venit aici și-a ales părinții. Cei de pe planeta lui se pot transforma în orice, chiar și în mașini. Combustibilul este (ca) o gelatină…

La ei nu există școală, părinții se ocupă de educație, iar el a venit aici ca să întâlnească anumiți oameni…

Ce zici, îl cunoști?

 

2 comentarii

Din categoria Diverse, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 12

Dragul meu Vis,

Povestea gândului meu se dezvoltă în fiecare zi, cu noi trăiri.

Am întâlnit oamenii cu mintea de plută și inima de oțel.

Am întâlnit pietrele cu inimă, copacii cu suflet și munții care știu să iubească. Tu îi știi?

Le-am cântat oamenilor cu inima de oțel și era cât pe ce să le-o topesc, dar mintea de plută  le-a împrăștiat gândurile frumoase rămânând goală…

Le-am cântat florilor și ele au crescut în frumusețe. I-am cântat pădurii și ea mi-a dăruit surâsul interior. Le-am cântat munților și ei m-au învățat să iubesc.

M-am întors în zborul interior ținând în pumnul strâns darurile primite. Cândva, poate voi mai încerca să le ofer oamenilor de plută din aceste daruri. Sper ca ei să învețe să le primească și să-și deschidă inimile spre lumină. Poate mă vei ajuta și tu.

10956400_1006370906050283_2777944455951029368_n

20150906_092726

 

20150906_103607 - Copy

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

20150906_110258

20150906_10400320150906_111904

20150906_112301 - Copy20150906_11504920150906_12001520150906_120023P1150792

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

P1150704

20150906_120047P1150869

2 comentarii

Din categoria Capsule, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 11

Dragul meu Vis,

Timpul se comprimă în fiecare zi. Ne transformăm în lumină, pas cu pas. Cu toate astea, continuăm să ne rănim unii pe alții, cu vibrații joase. De ce vibrațiile joase sunt cele atribuite suferinței, răutății?

Trăim experiențe din ce în ce mai ciudate. Cerem, primim și refuzăm. Încă învățăm. Trezim frecvențe gamma, aplicăm în inimă.

Am cerut iubirea, mi s-a dat, am refuzat-o. I-am spus (iubirii) că nu-i adevărată, că eu nu-s adevărată, că nimic nu e adevărat. Că poate ea… că eu nu…

Nu m-a înțeles. Vorbea altă limbă și eu gândeam ca aici. Acum ea plânge și eu mă mir de ce. Recunosc paternul? Da, sigur. Tu… mai știi? Când ai cerut, ți s-a dat și ai refuzat?

În fiecare zi depășesc limite. Mă detașez. Mă integrez/dezintegrez. Visez cu limite și fără limite. Accesez? Sunt? Ești?

Lumină.

20150829_085657 - Copy

20150829_094445

20150829_112556

20150829_114828

20150829_121850

20150829_122716

20150829_123431

20150829_124903

20150829_135437

20150829_140526

20150829_143513 - Copy

20150829_144745

20150829_150412

20150829_155430 - Copy

20150829_160928

20150829_164736

20150829_164716

20150829_164439

3 comentarii

Din categoria Capsule, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Proză

Cascade ascunse în Bucegi!

6 comentarii

Din categoria Imagini, Material didactic, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 10

Dragul meu Vis,

Alerg cu stelele în jurul pământului păstrând legătura dintre cer și planetă. Am învățat despre oamenii care trădează ușor (pe sine și pe ceilalți), despre oamenii care sunt oameni, despre unul dintre enții bătrâni, despre micimea noastră  în fața munților, ce parcă ne izbesc cu veșnicia, cu nemurirea, cu verticalitatea. Am privit de jos cum acest Mare Bătrân ne suportă pașii de furnici pe creasta sa de uriaș, uneori blând, alteori aprig și rece. O  respirație ușoară de-a lui e ca un vânt aspru pentru noi, ca un vifor, câteodată…  M-am închinat din nou la Muntele din munte și am mulțumit pentru că m-a primit cu bunăvoință…

Un stol de păsări negre trecea dând lecții de zbor puilor… Și încă unul… Nu le-am recunoscut. Erau lecțiile din înalt. M-am gândit la lecțiile noastre, la fiecare conexiune pe care o facem, cu bucurie sau rănindu-ne. De cele mai multe ori ne rănim unii pe alții. Învățăm și suferim. Invers, de fapt.

Să tăiem conexiunile? Să ne construim câmpuri de protecție?

Nu.

Ne dezvoltăm prin suferință. Învățăm să o ducem făcându-ne prieteni… Ne obișnuim cu ea… devenim duri.

Mai știm să iubim, să râdem, să plângem?

Koncheto 6

2 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Koncheto ridge between Kutelo peaks, August 2015

Plimbare la 2900 de metri. După care urmează creasta Koncheto… Pe aici am fost. Video de Cătă Oprea.

Și pe youtube:

Koncheto 1 Koncheto 2 Koncheto 3 Koncheto 4 Koncheto 5 Koncheto 6 Koncheto

4 comentarii

Din categoria Diverse, Imagini, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 9

Dragul meu Vis,

Ieșiri memorabile din cotidian – spre înălțimi… Cineva întreba: ,,Care e Everestul tău?”

Problema e, după ce l-ai găsit – ce faci? Cum îți găsești sensul și scopul? Cam dificil, nu? În ce te refugiezi? Cum ți se mai pare viața aici, pe Pământ? Și trăiești cu măreția în care ai avut norocul să fii primit, în suflet, în gând, în visare… Ar fi bine să-ți găsești… surâsul interior. Să așezi acolo imaginile în fața cărora te-ai închinat, cu smerenie, să mulțumești pentru favoarea de a ți se fi dezvăluit în toată splendoarea lor. Să-ți arăți recunoștința pentru faptul că ți s-a permis să te conectezi la sufletul muntelui, dinspre interior, spre cel mai înalt vârf… Să atingi stâncile care te-au lăsat să le treci, binevoitoare, să le transferi din inima ta caldă iubire, pentru puterea pe care ele ți-au transmis-o din evuri necunoscute. Conexiunea s-a făcut pe veci – sau poate s-a refăcut după lunga ta absență din viața cosmică – timp în care ai fost ocupat cu serviciul, cu goana după bani, cu viața de sclav…

Să aprinzi o lumânare pentru cei căzuți sub fulgerele care nu le-au permis să atingă vârful. Sau, poate le-au permis să rămână acolo pe veci… cine știe?

10431517_1006226342743645_7775396935614468575_n 836

 

 

 

 

 

 

Spre Moldoveanu 684 689 699 715 723 724 738 757 762 763-2 764-2 766-2 767-2 776 789 805

11742812_1006226442743635_4240916183020208614_n

Foto: Anda Parnica

5 comentarii

Din categoria Capsule, Diverse, Imagini, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 8

Dragul meu Vis,

Să începem așa: flori de munte, iubire, muzica apelor, iubire, megaliți cu iubire, pădurea – da – ea – ființa multispațială interconectată prin iubire, celelalte entități privitoare – spre iubire? O întreagă aventură de găsire a conexiunii spre CEILALȚI… De ce? De ce ne tot căutăm? Ca să formăm întregul? Ne căutăm, ne găsim/regăsim, ne respingem și o luăm de la capăt. Ne căutăm din nou, ne găsim/regăsim sub alte forme, în alte perioade temporale, aici sau aiurea, ne recunoaștem, ne conectăm, încercăm… Deseori, conexiunea se rupe, ne distruge sau ne dezvoltă, ne îmbogățește, creștem prin pierdere sau câștig, învățăm…

Luciditate: privim din exterior și analizăm. Asta ar trebui să facem? Sau doar să simțim? Să fim observatori sau participanți? Întotdeauna mi-a plăcut să fiu participant, dar mi-a fost dat să fiu… observator…

Tu ce ești?

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Povestea gândului - a medita, Proză

Din scrisori – 7

Dragul meu Vis,

Era teoria cu Universul… Aiurea. S-a confirmat și s-a infirmat. Lipsește ceva. Ce? Ce nu fac bine la aplicarea acesteia? Credința? Vizualizarea? Simțirea? Habar n-am. Credeam că le-am aplicat pe toate. Dar cred că fac parte din alt Univers și nu rezonez cu acesta de aici! Hahahaha! Tu rezonezi? Hai să fugim împreună în alt Univers! Luăm și copacii cu noi! Și florile! Și râurile! Și… munții! Și norii! Și…… Nu. Fluturii îi lăsăm aici. Sunt efemeri. Frumoși, dar mor repede. Doar frumoși. Nu rezistă la dematerializare… Tu reziști? Sau te materializezi cum aici nu?

Să fugim în alt Univers! Unul în care nu există sentimente, dar nici gândire. Cum ar fi acolo? Doar percepție? Simplu – nimic. Vrei un Univers al Nimicului? Nu, nu e o gaură neagră. Vid? Poate. Dezintegrare? Poate.

Producătorii de clone – mai greșesc și ei… Mai scot câte o clonă stricată, cu o mână ruptă, cu zâmbet tâmp, cu psihic instabil… Etc.  Cred că aici au adunat clonele stricate – noi! Clone care încearcă să se înțeleagă unele pe altele, dar nu pot… sunt doar rebuturi… Oare n-ar fi putut să ne creeze capacitate de autodezvoltare? Nu. Nu ne-au dat-o. A rămas la… originale.

Dar, Vis – NOI CE SUNTEM?

Am uitat… muzica!

10 comentarii

Din categoria Capsule, Povestea gândului - a medita

Muntele sfinților

37 comentarii

Din categoria Filme educaționale, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 4

Dragul meu Vis,

Pentru că e multă lumină, voi pleca… în tine. Ești tu, cu alte valențe, sunt eu – alta – nu e tăcere, nici suferință, e doar prezentul în fiecare clipă, e mirarea, seninul, recunoștința…

Plec din tine, ca să vin în tine, în jurul meu nu e nimic, e o cupolă de sub care văd agitația, durerea și lipsa de sens, dar trec pe lângă mine. Uneori le ating și-mi schimb vibrațiile, dar mă întorc în tine, la tine, din tine…

Să mă aștepți înăuntru, o să-ți aduc respirația pădurii și cântecul izvoarelor. Tu să-mi păstrezi inima, nu o iau, uneori e grea  și voi face loc pădurii să intre în locașul ei, ca s-o aduc la tine. La întoarcere o să facem schimb, după ce inima mea va deveni… pădure.

Dintr-un izvor o să-ți fac un cristal în care voi încorpora timpul. O să-l port pe undele sufletului și-o să ți-l aduc atunci când va începe să emită iubire. Va fi mic, atât de mic încât nici n-o să-l vezi și va trebui să ieși și tu din tine. O să rămân eu acolo…

Pe curând.

4 comentarii

Din categoria Capsule, Povestea gândului - a medita

Folosirea puterii mentale pentru acumularea și dirijarea forței vitale în corp

puterea mentala vindecareChimistul Arnolpho şi farmacistul Burgent, în cartea Cultura psihică, recomandă purificarea sufletului prin distrugerea defectelor, viciilor, eliminarea egoismului şi a exceselor sexuale. Ei dau o serie de lecţii despre respiraţie, dobândirea magnetismului prin acumularea forţei vitale, transformarea unei dorinţe sau a unui sentiment negativ în energie pe care să o folosim în scop bun, dirijarea energiei în corp şi asupra celor din jur, materializarea gândului în scopul de a remedia defecte fizice, tratarea bolilor prin magnetism. Aceste exerciţii cer timp şi perseverenţă, dar rezultatele sunt miraculoase.Conform lui Edgar Cayce, în primul rând trebuie respectate două legi:
1) Legea echivalenţei: “Ce semeni, aia culegi”;
a) Tot ce exteriorizează un om prin vorbă sau prin faptă se va întoarce spre el. Domnul Iisus a spus: “Din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osândi”.
b) Ceea ce dă, aceea va primi. Dacă dă ură, va primi ură; dacă dă dragoste, va primi dragoste; dacă evită, va fi evitat; dacă minte, va fi minţit; dacă înşeală, va fi înşelat.
2) Legea educării imaginaţiei:
a) Tot ce-şi imaginează un om are să se realizeze;
b) Omul poate chema boala prin teamă.

• Echilibrul sistemului nervos este condiţia sănătăţii. Yoghinii consideră că toate emoţiile şi sentimentele sunt însoţite de producerea în organism a unor substanţe care acţionează ca otrăvuri sau ca tonice. Aceste substanţe intră în sânge şi se fixează pe anumite organe, în general pe centrii nervoşi. De exemplu, emoţia mâniei produce o toxină care acţionează asupra inimii, ficatului şi stomacului, dar se elimină repede; dacă apare ura, toxina este secretată cronic, puţin câte puţin, şi otrăveşte tot organismul, dar mai ales ficatul. Frica este o altă emoţie şi îi corespund două sentimente: regretul aplicat trecutului şi îngrijorarea aplicată viitorului, care au aceeaşi toxină ca şi frica, fixându-se mai ales la vezica biliară, stomac şi intestin. Ea ar fi cauza afecţiunilor gastro-intestinale. Aceastea două sunt principalele otrăvuri de origine psihică. Ele se pot combina cu alte otrăvuri organice din sol şi ape şi această combinaţie ar produce cancer. Hatha Yoga recomandă stăpânirea sentimentelor. Trebuie eliminate frica şi mai ales ura. “Să nu apună soarele înainte de a-ţi trece mânia” – această îndrumare biblică este o taină a sănătăţii. Stăpânirea devine uşoară dacă se abordează pe plan fiziologic. Se adoptă sistematic atitudinile şi expresiile corporale contrare emoţiilor şi sentimentelor care trebuie învinse. Nu putem rămâne mânioşi dacă mușchii feţei şi corpului sunt destinşi şi buzele surâzătoare. Atitudinea fizică de bravură învinge frica. Manifestarea continuă a unei seninătăţi exterioare antrenează inevitabil seninătatea sufleteasacă.

Există şi substanţe tonice produse de bucurie, voioşie, afecţiune, iubire.

R. Burton, un medic care a trăit în sec. al XVII-lea, a scris că există 3 medici care pot vindeca orice boală: dr. Râs, dr. Regim şi dr. Calm. Râsul are 8 funcţii: îmbunătăţeşte circulaţia sanguină, măreşte numărul de celule fagocitare care distrug bacteriile, viruşii şi formaţiunile neoplazice, accelerează bătăile inimii şi în mică măsură ridică tensiunea arterială, accelerează ritmul respirator, determinând creşterea cantităţii de O2 din sânge, eliberează endorfinele care influenţează buna dispoziţie şi contribuie la scăderea intensităţii durerii, relaxează musculatura, accelerează digestia, masează musculatura organelor itnerne. Dacă râdem des, ne este mai uşor să luptăm cu stresul, ne putem relaxa mai uşor, suntem mai creativi şi mai rezistenţi la îmbolnăviri. În statul West Virginia, din Statele Unite, a fost înfiinţat primul spital din lume în care pacienţii sunt trataţi cu ajutorul râsului şi al jocurilor.

Medicina holistică cayciană afirmă: “Mintea este constructorul”. Spiritul construieşte fiecare celulă a corpului. Nu există nici o boală pe care să n-o fi construit mai întâi voi înşivă în mentalul vostru. Orice boală vine prin încălcarea unei legi cosmice, care se va traduce în corpul fizic, care este un ecou al cosmosului. Dacă aţi avut puterea de a vă crea boala, găsiţi puterea necesară spre a o distruge. Orice vindecare vine din aceeaşi sursă. Fie că ea se face prin dietă sau prin medicamente sau chiar prin chirurgie, este la fel: este vorba despre conştientizarea acelor forţe care se află în interiorul corpului şi care sunt reflexul forţei creatoare a lui Dumnezeu. Noi trebuie să uşurăm munca naturii vindecătoare.

Matematicianul von Neumann, părintele ciberneticii, a calculat memoria totală a omului: 1020 unităţi de informaţie. Adică în creier ar intra o bibliotecă cu rafturi lungi de 300 de km. Noi folosim doar 3-4% din mentalul nostru – inclusiv memoria. De aceea cred că se poate folosi cu succes puterea mentală pentru vindecări.

Vindecarea se poate face şi prin voce. După cum afirmă Edgar Cayce, în prenume este suma totală a ceea ce a construit sufletul entitate, forţele sale vibratorii, în faţa Forţelor Creatoare (Dumnezeu). Numele unei persoane arată stadiul său de dezvoltare karmică, ca suflet. Şi dacă cineva rosteşte un nume în timp ce ceilalţi îşi îndreaptă gândurile şi iubirea lor spre acest nume, valul de energie este dirijat spre vindecare.

Şi mai presus de toate, multă credinţă în Dumnezeu. El este singurul care ne poate schimba destinul. Dumnezeu îşi aminteşte de noi în măsura credinţei noastre. Pe măsură ce gândirea se înalţă afirmând binele, mentalul răspunde noilor tipare psihice, iar corpul se revigorează, scăpând de boală.

Foarte folositoare este meditaţia, adică să-ţi aduci fizicul şi mentalul la rezonanţă cu Creatorul, căutând să-ţi cunoşti legăturile cu El. Meditaţia este rugăciune. Ea constă în a-ţi goli eul de tot ce împiedică Forţele Creatoare să ţâşnească din profunzimile eului tău şi să se propage prin vibraţii de-a lungul meridianelor, pentru a se diversifica în centrii glandulari care creează activităţile fizice, mentale şi spirituale ale omului. Dacă această meditaţie este făcută corect, trebuie să fii la sfârşitul ei mai puternic mental şi spiritual. Meditaţia este cel mai bun mijloc de a deschide chakrele, adică de a intra în starea de transă uşoară, indispensabilă pentru vindecare şi linişte.

Dr. Henry G. Bieler, în cartea Alimentele, miracolul vindecării, descrie foarte bine rolul pe care îl joacă glandele endocrine în caz de îmbolnăvire şi ce boli apar atunci când ele nu mai fac faţă agenţilor agresivi, respectiv toxinelor (în caz de hiperactivitate).

Există o corespondenţă între rugăciunea Tatăl Nostru şi glande. La rostirea fiecărui cuvânt din rugăciune, se deschide o glandă. Centrii glandulari majori sunt: pituitara sau hipofiza (cea mai înaltă glandă, este legată de lumină), pineala (punct de plecare pentru cosntrucţia embrionului în pântecul mamei), tiroida (intră în acţiune când trebuie să luăm o decizie şi să acţionăm), timusul (corespunde inimii), suprarenalele (sunt centrul nostru emoţional şi acţionează asupra plexului solar), gonadele (motorul corpului fizic), celulele lui Leydig sau Lyden (centrul echilibrului masculin-feminin). Fiecare organ depinde de un centru glandular. Orice boală provine dintr-o proastă funcţionare a unuia dintre aceşti centri glandulari. Vindecarea se face prin purificarea acestor centri (prin deschiderea lor). Putem medita pe o muzică frumoasă. Chakrele se mai pot deschide cu anumite mirosuri, anumite exerciţii de respiraţie şi poziţii pe care le cunosc yoghinii. O dată deschise, prin ele pătrunde energia cosmică, vitalizându-le. Fiecare din aceşti centri glandulari va radia energia care va permite organului bolnav să se vindece. Tradiţia indiană imaginează energia vitală, care este scânteia divină, “Viaţa”, ca un şarpe încolăcit la baza coloanei vertebrale. Această forţă, Kundalini, poate urca prin chakrele deschise şi, printr-un fenomen vibratoriu, poate revitaliza întregul trup.

Cei care îşi deschid chakrele din imprudenţă, fără să se pună sub o protecţie spirituală, riscă să devină prizonierii unor entităţi; aceasta a profitat de deschiderea chakrelor pentru a parazita viul. Fenomenul se întâmplă la unele cupluri aflate în orgasm când, chakrele fiind deschise, un partener poate fi parazitat de o entitate pe care a avut-o celălalt partener. Atunci poate apărea frigiditatea sau impotenţa, într-un reflex de apărare (unul dintre parteneri nu-şi deschide chakrele, de frica de a nu se lăsa invadat). Acelaşi fenomen se produce în prezenţa alcoolului şi a drogurilor, care provoacă un fel de transă, deschizând poarta unor entităţi din astralul de jos, care vin să-l posede pe cel care le consumă. Unele concerte de muzică rock, lovind violent centrii glandulari (chakrele), provoacă deschiderea lor.

Vindecarea înseamnă adaptarea acestor forţe care se manifestă în corp (receptor al tuturor Forţelor Universului), modificarea vibraţiilor. Ea constă în a pune ţesuturile vii ale corpului (structura atomică a celulei vieții – această energie celulară) în rezonanţă cu Energiile Creatoare – Dumnezeu (cu linia sa de vibraţie spirituală). Trebuie corelată structura atomică a celulei cu corespondentul ei de vibraţie spirituală şi branşat corpul pe lungimea de undă necesară. Astfel, prin rugăciune, veţi putea ajuta corpul. Ridicarea vibraţiilor determină atingerea pragului de conștiinţă care permite comuniunea cu divinitatea.

Când cineva poate face să apară în el însuşi astfel de vibraţii şi să-şi treacă eul fizic prin toate etapele aceastei rezonanţe până în centrul care emană energie, adică al treilea ochi, atunci  corpul lui devine ca un magnet, care, folosit corect, aduce vindecarea celorlalţi prin mâinile sale. Tratamentul medical doar rebranşează activitatea organelor din corp la Natură (adică la sursele de viaţă din natură).

Dan Seracu, în cartea ,,Autocontrol pentru avansaţi”, descrie amănunţit chakrele, dă metode de vindecare prin meditaţie, intrând în zona undelor alfa (sub 10 Hz), folosind imaginaţia. În timpul meditaţiei să te vizualizezi cum vrei să fii fizic sau în diferite situaţii (în casă nouă, alt loc de muncă etc.). Voinţa, pentru a-şi atinge scopul, are nevoie de un adversar pe care să-l poată învinge. Aceasta poate fi imaginaţia.

Emile Coue spune: “Dacă voinţa şi imaginaţia ajung la conflict, atunci întotdeauna imaginaţia iese învingătoare”. Pentru aceasta, trebuie să pui la lucru cele 5 simţuri: văzul, pipăitul, gustul, mirosul, auzul. Pentru a te vizualiza profund, esenţiale sunt şi sentimentele. Închipuieşte-ţi în ce vogă te vei simţi după ce ţi-ai realizat scopul.Este bine să rosteşti o mantră de protecţie. De exemplu: “Nici o influenţă negativă, nici un gând negativ nu poate pătrunde pe nici unul din nivelele conştientului, subconştientului şi supraconştientului meu, nici în alfa şi nici în beta”(notă: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”) . Chimistul şi farmacistul Emile Coue, în 1927, a folosit autosugestia. Propoziţia lui, spusă de 20 de ori dimineaţa şi seara, a făcut minuni: “Zi de zi mă simt din ce în ce mai bine, din toate punctele de vedere”. Gândul cu care spui, credinţa ce pui în ea să fie de natură a provoca sugestiile urmărite. El îşi începe cartea ,,Stăpânirea de sine” cu următorul motto: “Nu voinţa, ci imaginaţia ne pune în mişcare”, iar introducerea începe cu citatul: “Omul este ceea ce gândeşte” (Pascal).

Noua psihologie va avea la bază o răsturnare de valori: în locul inteligenţei, intuiţia; în locul voinţei, imaginaţia; în locul conştiinţei, incoştientul.

De altfel, subconştientul este o cantitate de forţă fără direcţie, care face numai ce este dirijată să facă. El este o forţă oarbă, care execută dorinţa dictată de imaginaţie. Subconştientul nu are simţul umorului, astfel că adesea cuvintele spuse în glumă se realizează şi aduc nefericire dacă ele conţin văicăreli şi idei negative. Intuiţia este călăuza subconştientului, sediul inteligenţei definitive, atotştiutoare, atotcreatoare, dacă persoana este călăuzită de Sfântul Duh.

Convingerea este ceea ce vă susţine între dorinţă şi aşteptare. Practicaţi credinţa în tot. Credeţi că puteţi fi sănătoşi. Căutaţi motivele pentru care vă doriţi sănătatea. Convingeţi-vă că puteţi avea o stare de sănătate normală. Acţionaţi ca şi cum aţi fi deja sănătos. Aşteptaţi apoi ca minunea să se întâmple. Practicaţi terapia gândului bun. Nu lăsaţi să vă pătrundă în minte gândurile negative.

A stăpâni gesturile şi disciplina tăcerii este o mare calitate a sufletelor mari, serioase, care nu se expun primului venit şi nu se destăinuie decât celor demni să aprecieze nobleţea adevărată.

Relevante sunt următoarele citate:
• “Cine vorbeşte bine trăieşte bine”.
• “Durerea trecută nu trebuie reîmprospătată”.
• “Să nu mai criticăm, mai bine să-l îndrumăm pe aproapele nostru”.
• “Dacă am comis o nedreptate, repede să o reparăm pentru liniştea sufletească”.
• “Nu lăsa loc liber gândurilor negative, distrugătoare”.
• “Străduieşte-te să iei viaţa în propriile mâini”.

Autosugestia se produce prin următoarele legi psihologice:
1. Orice imagine tinde să se realizeze. Cel mai mic gând nu se pierde, ci lasă o urmă în inconştient, care va lupta cu îndărătnicia inerţiei, până la moartea individului (poate şi după), ca să-l înfăptuiască, înfrângând rezistenţa gândurilor contrarii care şi ele tind spre realizare.
2. Se realizează imaginea care pretinde în spirit.
3. Convingerea determină sugestia numai prin faptul că neutralizează sugestiile contrare.

O imagine poate fi făcută predominantă în spirit, prin:
1. Concentrarea fără efort asupra ei;
2. Emoţia care ar întovărăşi imaginea.
3. Obicei, adică exerciţiul repetat tot mai puţin conştient.
4. Imitaţie.
5. Repetare : prin aceasta operează formula lui Coue – “Zi de zi mă simt din ce în ce mai bine, din toate punctele de vedere”. Se repetă de douăzeci de ori în fiecare dimineaţă la sculare şi seara la culcare, în mod mecanic, fără efort.

Când voinţa şi imaginaţia sunt în conflict, imaginaţia învinge întotdeauna, fără excepţie, puterea ei fiind în proporţie directă cu pătratul voinţei; iar când sunt de acord, puterile lor nu se adună, ci se multiplică una pe alta. Voinţa nu trebuie să se amestece deloc în practicarea autosugestiei. Trebuie să căutăm să ne conducem noi imaginaţia, şi nu ea pe noi; în felul acesta, devenim stăpâni atât pe fizicul, cât şi pe moralul nostru. Orice boală, aproape fără excepţie, poate fi învinsă prin autosugestie. Orice idee, când ne ocupă singură spiritul (ne gândim doar la un singur lucru), devine adevăr pentru noi şi are tendinţa să se transforme în act (dacă reuşeşti să-l faci pe un bolnav să gândească despre suferinţa lui că dispare, ea va dispărea). Dacă se întâmplă câteodată să facem ceea ce voim este numai pentru că în acelaşi timp gândim că putem. Dacă doreşti ceva – bineînţeles rezonabil (trebuie să existe un echilibru între “a vrea” şi “a putea”, protejându-ţi astfel sistemul imunitar) – vei obţine, după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, repetându-ţi mereu că acel ceva se pregăteşte, vine, se înfăptuieşte. A-ţi fi teamă de o boală înseamnă a-i înlesni evoluţia, a o provoca. De altfel, la unii oameni cu comportament etic, se menţine integritatea spiritului şi se destramă corpul fizic. Când boala este rezultatul distrugerii structurilor spirituale, ea duce la dezintegrarea fizică.

Trebuie considerat totdeauna uşor de făcut ceea ce ai de făcut, bineînţeles dacă este un lucru posibil. Lucrând în această stare de spirit, nu vei cheltui din puterile tale decât numai ce-i necesar; dacă însă ai socotit lucrul foarte greu, vei cheltui de 10, de 20 de ori mai multă energie decât trebuie, adică o vei risipi. Autosugestia de seară este cea mai importantă. Autosugestia formulată din buze este un ordin pe care subconştientul nostru îl primeşte şi îl execută fără ştirea noastră şi mai ales noaptea. Când simţi vreo durere, întrebuinţează formula: “Trece, trece…” repetând-o foarte repede, într-un fel de vâjâială monotonă, mângâind partea dureroasă sau fruntea, dacă este vorba de o durere morală. Metoda foloseşte în toate împrejurările grele ale vieţii.

• “Invoc Lumina lui Hristos, sunt un canal curat şi perfect, Lumina îmi este călăuză”.
• “Am tot ce-mi trebuie ca să fac tot ce vreau şi am tot ce vreau ca să fac tot ce-mi trebuie”.
• “Tot ce creez, tot ce realizez se face prin voinţă şi îndrumarea lui Hristos, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Aşa să mă ajute Dumnezeu. Amin”.

De altfel, chiar şi Domnul Iisus a spus: “Toate câte le cereţi rugându-vă să credeţi că le-aţi primit şi  le veţi avea” şi “După credinţa voastră, fie vouă!”.

Patrick Droust, în cartea ,,Vindecare spirituală şi nemurire”, descrie corpurile care înconjoară corpul fizic (eteric, astral, mental, cauzal, budic, atmic), chakrele şi legătura cu rugăciunea Tatăl Nostru etc.

Cunoaşterea profundă şi iubirea desăvârşită vor reface echilibrul celor trei corpuri principale: fizic, mental, spiritual, aceasta însemnând sănătate.

Când ne gândim la cineva, are loc un schimb de energie şi informaţie între noi şi omul la care ne gândim. Bârfa şi gândurile urâte despre un anumit om duc la conectarea straturilor karmice negative comune, traumatizează acel om şi ne distrug propria structură karmică, iar cuvântul intensifică acest proces. Omenirea are deja acumulat un uriaş potenţial negativ, de aceea este necesar nu numai să fii bun, ci trebuie să fii bun în mod activ. Orice expresie dur afirmată, de exemplu: “N-am să uit asta niciodată!” duce la formarea de programe de distrugere, de despărţire. Nu trebuie admise în subconştient sentimente negative.

Sursa

Un comentariu

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Glanda pineală

glanda pineala

,,Ochiul care vede tot… Glanda pineala… Incepem initierea…

Ceea ce multi nu stiu despre aceasta glanda este ca ea conecteaza sufletul tau la corp. Odata ce glanda pineala este activata la lumea spirituala, incepeti sa simtiti ca aveti puterea de a sti tot ce este in jurul vostru. O glanda pineala corect reglata va va duce in cealalta dimensiune, care este cunoscuta ca proiectie astrala sau vizualizarea de la distanta. Aceasta frecventa corespunzatoare poate fi realizata prin meditatie, yoga sau metode oculte.

Cel mai bizar lucru despre aceasta glanda pineala este ca cineva poate avea controlul fizic al altei persoane prin ea. Prin imbunatatirea si folosirea de vechi metode vei putea controla actiunile altor persoane si chiar si gandurile. Fosta Uniune Sovietica si alte organizatii au facut cercetari ani de zile si au descoperit o multime de lucruri interesante despre aceasta glanda pineala. Multe civilizatii din istoria omenirii, vechii romani si egiptenii au cunoscut secretele despre al treilea ochi si l-au descris folosind simbolul ochiului. Este mentionat si in cultura catolica .

Acest lucru poate fi un pic uluitor, dar glanda pineala poate fi gasita pe spatele bacnotei Dolar. „Ochiul care vede tot” pe partea din spate a bancnotei este de fapt capacitatea de a sti gandurile si actiunile oamenilor calatorind intr-o alta dimensiune. Cunoscand gandurile altei persoane, tu o poti controla pe el sau ea. Cercetarile au mers mult mai departe decat va puteti imagina. Se spune ca exista anumite ore de timp in noapte in care creierul elibereaza substante chimice care va permit sa va puteti conecta la anumite energii.

Fluorul, care predomina in alimente, bauturi si apa este periculos pentru glanda pineala. Distruge capacitatea sa de a echilibra hormonii produsi in corpul nostru. S-a dovedit ca aceasta parte a creierului absoarbe majoritatea fluorului decat orice alta parte a creierului. Cel mai bun mod de a evita acest lucru este sa consumati apa distilata. Daca nu ai grija, corpul tau se poate deconecta de suflet. Nu veti mai avea conexiunea cu Dumnezeu si veti deveni sclavii acestei lumi nemiloase…”

Sursa

4 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Depresie și fericire – Părintele Pantelimon

Sursa: http://drumuricatretine.wordpress.com/2014/05/02/parintele-pantelimon-depresia-apare-atunci-cand-oamenii-nu-si-mai-inteleg-menirea-pe-acest-pamant/

“Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii”

– Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?
– O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală şi în care omul se des­fă­­şoară numai pe orizontala existenţei, într-o diver­sitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om şi e strâns legată de îna­intarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

– Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.

– Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

– Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depre­sie caută alinare la mânăstire?

– Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid su­fle­tul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.

“Dumnezeu nu trădează niciodată”

– Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?

– Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depre­sia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.

– Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?

– Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îm­brăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

– Adică să renunţe la egoism?

– Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duş­mani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine.Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­triveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când re­nunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe cei­lalţi.

“Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!”

– Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?

– În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate.Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputin­ţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

– Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate… Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

– Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gân­deşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

– Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu vo­lup­tate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

– Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a “se îndulci” cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în miş­care ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mân­tuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea vir­tu­ţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemân­tui­toare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie su­fletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceas­ta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oa­me­nilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compă­ti­mire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

“Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită”

– Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

– Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de sem­nificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu dis­con­fort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului.Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

– Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi… Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?

– Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profun­zimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iu­beşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mâ­năstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adân­cul oceanului. Deve­nirea noastră ca fiinţe uma­ne este imposibilă fără dra­gostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e ine­pui­zabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, ac­tivăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Tră­im o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la deve­nire. Nu ne iubim îndeajuns.

– Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări mi­no­re, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?

– Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că via­ţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dis­puşi să vadă şi par­tea lu­minoasă a gre­u­lui din viaţă. De aceea este fun­da­mental să găseşti sen­sul fiecărei în­cercări sau sufe­rin­ţe de care te lo­veşti. Dacă o um­pli de sens, îţi găseşti pu­terea şi senină­tatea de a merge mai de­parte cu frun­tea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. A­bia în­cer­cările vie­ţii îl fac să gân­dească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stag­nea­ză, trăieşte la su­prafaţa sa, nu tră­ieşte cu toată fi­in­ţa. Nu trebuie să ne fie frică de sufe­rin­ţă. Hristos ne-a în­văţat să ne eli­berăm de ea. A e­xor­­cizat-o în viaţa lui pămân­tească, în­frun­tând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

“Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi”

– Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pă­mânt. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată…

– Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Că­lugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce oră­şenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi rit­murile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din com­portament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pier­dut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva efi­cienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

– Ce am putea face să depăşim toate aceste neajun­suri, să ne vindecăm sufleteşte?

– Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie um­plute de pre­zen­ţă, de sens, de mis­ter, de fru­mu­seţe şi de bucurie.

– Se spune că bucuria adevă­ra­tă e profundă şi, cu toa­te astea, se dove­deşte trecă­toa­re. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

– Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii aces­teia, nu tre­buie să o că­utăm ca pe o eva­dare. Nici măcar nu tre­buie să o căutăm!Oamenii cu ade­vărat fericiţi nu ştiu că sunt feri­ciţi, fiindcă îşi mă­soa­ră fericirea în fe­ricirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celă­lalt.Fericirea vine sin­gură. Şi vine ca un dar pentru cei ca­re ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dum­nezeu. Toate aceste piscuri înăl­ţătoare de fericire, care apar ful­gurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte interme­diare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace “pe care nimeni nu o va lua de la noi”. Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.

4 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Psihologie şi pedagogie

Sfaturi pentru părinţi şi profesori

innerspacejournal

SFATURI PENTRU PĂRINŢI ŞI PROFESORI

                                                                    MOTTO:

,,A fi educator înseamnă a fi un  poet al iubirii.  Să nu uiţi niciodată că eu voi lua un pic din fiinţa ta, în propria mea fiinţă.”

                         (Augusto Cury – Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi)

  • ,,Există o lume care aşteaptă să fie descoperită în fiecare copil şi în fiecare tânăr. Numai cel care nu se află închis în propria sa lume, reuşeşte s-o descopere.
  • Blocarea inteligenţei copiilor şi adolescenţilor se poate datora izolării în care trăiesc copiii şi părinţii; rareori plâng împreună sau vorbesc despre visele, mâhnirile, bucuriile şi frustrările lor.
  • Funcţiile memoriei sunt utilizate, în general, în…

Vezi articolul original 3.550 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Material didactic, Povestea gândului - a medita, Psihologie şi pedagogie, Sfaturi pentru părinţi

15 lucruri la care ai putea renunța ca să fii fericit în anul ce urmează

1. Renunță la ,,nevoia” de a avea întotdeauna dreptate

2. Renunță la ,,nevoia” de a avea totul sub control

3. Renunță la a mai da vina pe alții

4. Renunță la autoînvinuire, la negativism

5. Renunță la convingerile limitative

6. Renunță la a te mai plânge de orice

7. Renunță la criticile frecvente pentru orice

8. Renunță la încercările de a-i impresiona pe alții

9. Renunță la rezistența ta la schimbare (urmează-ți visul)

10. Renunță la etichetări, deschide-ți mintea

11. Renunță la temeri, sunt doar în mintea ta

12. Renunță la a-ți găsi scuze pentru orice

13. Lasă în urmă trecutul

14. Renunță la atașamente

15. Renunță să-ți mai trăiești viața după așteptările altora

Sursa: http://www.stealthesesecretsyet.com/15-things-you-should-give-up-to-be-happy/

44 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Psihologie şi pedagogie