Arhive pe categorii: Povestea gândului – a medita

Din scrisori – 25

Dragul meu Vis,

Te salut, în noul an al timpului probabil pe care îl parcurgem.

Am aruncat în neant ideile pe care le aveam (adică am uitat ce voiam să îți spun).

E uimitor cum schimbarea e generată în ritm rapid, imprevizibil, impredictibil, în avalanșă. O generăm noi? Ne generează ea pe noi? Cum ar putea? Fiecare pas pe care îl facem duce pe căi noi. Noi suntem cei care alegem valoarea? Sau doar probăm pașii de parcurs?

E frumos când ne regăsim grupurile. Unele emană atâta frumusețe, că, în prezența lor plutești și zâmbești fără știre. Și știi că ei, ceilalți din grupul tău, sunt acolo și îi simți peste spațiu și peste timp. Le simți iubirea fără margini conectată la tine și la TOT. Poți fi doar mulțumit că i-ai (re)găsit. Recunoscător.

Ce mai contează altceva?

4 comentarii

Din categoria Capsule, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Proză

Din scrisori-24

Dragul meu Vis,

Evoluăm?

Au fost atâţia ani de suferinţă… A avut sens? Da, am evoluat. Ca să ajung în punctul zero?

Ca să ajungem în punctul zero?

Forţele răului se mai zbat în noi, uneori, cu neagră intensitate. Par a ne birui. Ce rost are a învinge? De ce nu ne iubim unii pe alţii? De ce ne suntem ,,indiferenţi şi goi”? De ce nu mai credem unii în alţii? De ce ne îndepărtăm unii de alţii? De ce nu ne putem conecta?

Îmi amintesc iarăşi: am găsit iubirea în inima copacilor, dar nu şi în oameni. Deşi am cunoscut atîţia oameni frumoşi, în jurul meu e gol. Mi-am creat protecţie. O protecţie pe care aş vrea să o sparg, să aduc inima copacilor în oameni. Au fost vremuri când aveam atât de multă iubire de dăruit… dar nu aveam cui. Am ratat ceva: momentul sau pe mine? Se pare că nimeni nu avea nevoie de iubirea mea. Ciudat, nu?  Am trimis-o copacilor îmbrăţişându-i. Şi a rămas acolo. M-am întors cu sufletul gol cântând o amintire: ,,În seara asta, însă, vin şi îngerii din cer”…

O să-i aştept iubind copacii nesfârşiţi, nesfârşit.

8 comentarii

Din categoria Capsule, Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Proză, Stări sufletești

Despre NOI şi EI

Scrie un comentariu

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 23

Dragul meu Vis,

E aşa o apropiere între noi, ca şi cum am fi reali.

Au fost atâtea experienţe, cum nu aş fi crezut vreodată că voi avea. Am devenit  o altă fiinţă. Cu tendinţe periculoase de a o lua pe o altă cale, care sfidează moralul.

Uneori îmi dau seama de posibilitatea de a-mi crea viitorul în prezent. Adică încep să conştientizez. Şi se derulează cu viteză. Cine mai ştie ce e bine şi ce e rău?

Lucrurile se schimbă. Iubirea creează totul. Totul e permis în prezenţa iubirii. Dar e greu de înţeles asta. Îmi amintesc că cineva m-a învăţat asta, cândva. Însă eu nu eram la nivelul necesar pentru a înţelege. Dar înţeleg acum şi din nou am a-i mulţumi, cu toate că, poate nici nu există, decât în imaginaţia mea.

Creaţia este recunoştinţă şi iubire.

Suntem.

Te iubesc, cu conştiinţa prezentului în aici şi acum.

2 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Proză

Din scrisori – 21

Dragul meu Vis,

Încă nu te-am dezintegrat. O voi face vreodată? Poate, doar atunci când voi fi complet liberă (detașată de orice)…

Am învățat să trăiesc stări de iubire nejustificată, fără obiect, sau având ca obiect Totul. Dar acum, am simțit altceva. Era ca și cum mi se adresa tocmai mie, adică avea direcția inversată, ceea ce nu e posibil. A persistat așa… o vreme, până când mintea a învins inima. Da, era frumos acolo, în inimă, dar mi-a fost teamă că e doar o minciună. Și vârful de cădere e din ce în ce mai înalt…

Interesant: se spune că iubirea nu ține cont de nimic, încalcă toate regulile, ne face praf dintr-o privire. De ce? Dar, mai ales, încalcă reguli…

12592759_10153891825104161_5558348145692596703_n

Foto: Andra Dobre

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Povestea gândului - a medita, Proză

Din scrisori – 20

Dragul meu Vis,

Devii plictisitor prin forma pe care ți-am dat-o… Trebuie să fac o schimbare! 🙂

Demult nu am mai avut îndoieli. Acum au avut așa… o revenire neavenită. Analizam dacă nu cumva exagerez cu ieșirile la munte, dacă nu cumva greșesc și ar trebui să mai pun niște limite… Sau să folosesc, în continuare, orice ocazie mi se ivește…

Deși viscolul, ninsoarea sunt… reci și periculoase la munte, totuși, te cheamă să revii, se lipesc de sufletul tău, fac parte din tine din momentul când le-ai cunoscut prima oară. Devine DOR trăirea ta; dorul de zăpada muntelui, de muntele înzăpezit, de sufletul lui, pe care îl simți mai puternic decât vara… E fascinant să vezi cum te schimbă, te transformă, te aduce lângă el, te învăluie… Nu știu dacă ai vrea să stai veșnic acolo, dar inima  rămâne acolo, dorești tot timpul să te întorci, să vezi mai mult, să-l cunoști mai bine, să experimentezi alte… căi. Mereu e diferit, fiecare întâlnire e altfel, te surprinde de fiecare dată, te face să trăiești o mirare continuă. Te aduce la starea de îndrăgostire veșnică de el…

Ești și tu acolo? Îl ,,vezi”?

DSCN6377

DSCN6379

DSCN6392

DSCN6393

DSCN6409

DSCN6438

DSCN6496

IMG_20160109_101258

IMG_20160109_110421

IMG_20160110_093815

Foto: Ivanov Andrei Octavian

 

Scrie un comentariu

Din categoria Povestea gândului - a medita, Proză

Locuri speciale

Fosile şi pietre

Si Adrian:https://buceginatura2000.wordpress.com/ si Bolovanul:http://www.unbolovan.com/ au vorbit despre Stincile Sfinta Ana.

In plimbarile mele prin Bucegi am ajuns si eu de citeva ori acolo.

Sincer sa fiu, pe vremea aia nu ma interesa religia si nici nu-mi amintesc sa fi vazut vreo icoana.Poate si din cauza faptului ca de cite ori am fost vegetatia acoperea aproape in totalitate baza stincilor.

Nici de inscriptii nu eram preocupat pentru ca am vazut tot felul de la cruci „sculptate” cu cutitul in scoarta de copaci pina la: Betty+ Nelu=Love

Un nene-Nenea Vasile- muntean si padurean din Apuseni, cu care am cutreierat citeva veri mi-a zis , printre multe altele ca pe munte sint multe locuri mai speciale.Si asta din cauza faptului ca muntele este leaganul vietii.El a dat omului si de mincare si l-a si aparat.Dupa ce omul a invatat sa respecte muntele a stiut sa mearga si la cimpie si in toate celelalte…

Vezi articol original 299 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Diverse, Povestea gândului - a medita, Proză

Hebereu=brambura;hai hui

Fosile şi pietre

N-am mai auzit cuvintul asta ” hebereu” de foarte multa vreme si imediat ce l-am auzit mi-am amintit de oameni dragi plecati de mult de pe aceasta lume si de o intimplare din drumetiile noastre pe munte.

Eram cu Puiu, prietenul meu, intr-o plimbare prin muntii Codru Moma.Nu-s munti inalti.Colo catre o mie, omieosuta de metri, dar de o rara frumusete.

Mergeam aiurea, incintati de tot ce era imprejurul nostru.

Intr-o seara, ajunsi la o casa mai indepartata de restul satului si cerindu-ne voie sa dormim in sura, ne-a zis gospodarul sa nu umblam hebereu prin padurile astea ca nu-i bine.Multi oameni s-or ratacit sau or ajuns in alta parte decit unde or vrut sa ajunga si or ramas zaluzi.

Ce incintati eram.Dimineata, dupa ce am baut lapte cald, proaspat muls, am pornit vitejeste, zimbind fericiti, direct spre padurea cu pricina.

Am umblat toata ziua, atenti sa vedem ce ni…

Vezi articol original 130 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Diverse, Povestea gândului - a medita, Proză

Petru Mos

Fosile şi pietre

Am tot auzit pe la scoala ca s-a deschis un santier pentru o noua hidrocentrala si eram tare curios sa vad cum decurg manevrele, asa ca  fiind vacanta m-am pornit spre zona.

Gara, tren, gara si pe jos spre munte.In a doua localitate- si care parea ultima- am intrebat o lele mai dezghetata pe unde sa merg.

Pai, sui pe vale in sus si pa cind sa ajunji la luminisul ala pa care-l vezi (mi-a aratat), o iei pe linga inspre dreapta si cam cit ai face un fluier de rachita ajunji la santier.

Stii sa faci fluier de rachita?

Stiu.

In luminisul ala ii o casa , da’ nu mere acolo ca-i plin de naluci.Vezi-ti de drum si pe santier or avea grija de tine ca-s tineri toti si cu parul mai mare decit al tau.

Las ca oi mere la Coparativa si oi da un telefon sa stie…

Vezi articol original 779 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Diverse, Povestea gândului - a medita, Proză

De mare actualitate – Powder

11 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Filme educaționale, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 18

Dragul meu Vis,

Într-o zi voi întrerupe conexiunea cu tine și te voi materializa sau te voi șterge.

Am intrat într-o nebunie a performanțelor de atingere a greului, nu neapărat voită, dar, cu siguranță, apreciată.

Am înțeles, încă o dată, cât de mici suntem noi, oamenii, cât de puțin apreciem viața din jurul nostru, cât de mult ne îndepărtăm unii de alții, cât de falși suntem în mod obișnuit, cât de puțin ne iubim unii pe alții… Și cât de multă nevoie de iubire și de a dărui iubire avem. Dar ștergem sentimentele frumoase ca și cum am fi doar niște roboți care trebuie să câștige bani.

În cazul meu, a devenit dorința de a face bani ca să pot merge la munte (la modul adevărat, real) și să pot să-mi iau echipament. Altfel, la ce-mi trebuie timpul? Și la ce… banii ( …nu că aș avea vreo șansă să-i obțin pentru lucruri care costă extrem de mult…)?

Ultimele plimbări au fost un alt fel de conexiune cu natura. Una mai dură, cu teste de rezistență fizică și psihică. Desigur că ultima a întrecut-o pe penultima…

Așa a început…

La cinci fără două minute, mă sună organizatorul să vadă dacă m-am trezit. Nu pricepeam de ce ceasul meu e înainte cu o oră… și de ce ăia de la meteo dau starea vremii pe telefon în avans cu o oră, când, de obicei, o arătau cu mai multe ore în urmă… După vreo două minute am priceput că eu nu m-am trezit la ora fixată și mă aflam în momentul în care ar fi trebuit să ies din casă. În doisprezece  minute ieșeam din casă grăbindu-mă spre metrou și apoi spre gară, cu rucsacul cel mare în spate.

Am rugat băieții să-mi ia și mie bilet, ca să prindem trenul împreună. Am prins trenul. Eram 5… Fantastici.

Am ajuns la Brașov, de unde trebuia să luăm un microbuz spre Avrig. Ne-am dus fiecare pe la WC, pe la chioșcuri pentru mâncare etc. Când m-am întors, nu era nimeni. Am așteptat, m-am dus să-mi iau ceva de ronțăit, m-am uitat împrejur… mi-am mai luat ceva de mâncare, am dat unui copil de țigancă ce-mi luasem înainte… colegii mei nu mai apăreau. M-am hotărât să-mi deschid telefonul. Mesaje. Ei plecaseră. CUM? Probabil că, în timp ce eu stăteam cu spatele la mașini, ei urcaseră în microbuz, mă așteptaseră, s-a aglomerat foarte tare, ei nu mai puteau coborî, eu nu aveam telefonul deschis…. Și am rămas prin auto/gara din Brașov. Primul gând a fost să mă întorc la București. Dar, liderul m-a încurajat că mă vor aștepta la Avrig. Am închis ochii, m-am liniștit și, în scurt timp, găseam un alt microbuz care mergea în direcția dorită. M-au așteptat o oră la Avrig. Când i-am întâlnit, am numărat mutrele celor care mă înjuraseră . Erau… cinci. Mai apăruse cineva.

Am pornit-o la drum. Voiam să ajungem la cabana Bărcaciu. Am luat-o pe jos. Erau vreo zece kilometri până la poalele muntelui. Din fericire, o dubiță ne-a mai scurtat traseul, ușurându-ne calea.

Am urcat prin pădure, spre cabană. Mi-era dor de pădure. A fost nevoie să aprindem frontalele. Am găsit bețe de trekking  – unul de fag și unul de brad – și le-am luat. Știam cât de folositoare mi-ar putea fi.

Ne-am cazat la cabană, în pod. Am hotărât să ne trezim devreme a doua zi, pe la ora 4. Așa am făcut. Tom Sawyer și Huckleberry Finn își făcuseră bagajele și nu mai aveau răbdare cu … cei mai în vârstă. Ziceau că pleacă singuri, dar n-au făcut-o. Ar fi fost o mare imprudență.

Am pornit la drum. Voiam să ajungem la refugiul Călțun – asta era ideea. În scurt timp a început urcarea. Pe măsură ce urcam, se întețea ninsoarea și scădea vizibilitatea. Fetele pomeneau despre căldura de la cabană… A început să nu-mi mai placă. Presimțeam ceva? Le-am întrebat dacă e vreuna dispusă să se întoarcă. Niciuna, bineînțeles! Îmi era frig și mi-am amintit de frigul de la ,,5 jnepeni”. Nu mai voiam asta! O puternică dorință de a nu mai continua m-a cuprins. Mă tot uitam în urmă gândindu-mă să mă întorc singură, dar nu mai vedeam urmele și cum sunt foarte dezorientată în spațiu, am hotărât să nu rămân singură și să merg înainte, cu ceilalți.

O ceață, o ,,negură” albă se apropia din spate, în față era deja totul alb. Ninsoarea ne-a cuprins cu totul în albul ei. Pe alocuri se stârnea viscolul. Încet, încet ne-am obișnuit cu frigul. Am intrat adânc în ,,urgia albă”. Băieții mergeau în față și făceau potecă schimbând din când în când locurile. La un moment dat, i-a înlocuit și una dintre fete, mai îndrăzneață și mai ușoară. Până la Scara era un traseu de 2-3 ore. Noi l-am făcut în vreo 11… Nu din cauză că se mergea greu, deși era și asta, ci pentru că nu vedeam absolut nimic și ne ghidam doar cu GPS-ul. De vreo două ori ne-am învârtit în cerc. Picase ideea cu a ajunge la Călțun. Primul refugiu mai apropiat era Scara.Să ne întoarcem nu mai puteam, mersesem prea mult. Nu se mai vedeau creste, nu se mai vedeau prăpăstii și nici vreun marcaj. Uneori găseam câte un marcaj și eram fericiți, dar direcția spre următorul nu era ușor de găsit. Ne rugam să găsim refugiul, fără să ne mai gândim și la ce va fi după… Am înotat prin zăpadă, viscol și ger cele unsprezece ore. Alteori eram nevoiți să abordăm câte o pantă pe care nu cred că ne-am fi cățărat în condiții normale. Dar acum nu vedeam mare lucru… Exista risc de avalanșe, am observat cu toții asta, dar nimeni nu zicea nimic…  Pășeam pe urmele pașilor făcute de primul din șir, ca să nu tăiem zăpada. Nu era nevoie de colțari, însă de piolet sau bețe de trekking, da. Îmi luasem bețele mele de lemn, care au fost excelente. Aveau noduri și intrau bine în zăpadă susținându-mă, mai ales pe pantele alea de 75 de grade, pe care nu le-aș fi putut urca fără sprijin.

Uneori eram nevoiți să mergem în patru labe, ca să nu ne afundăm în zăpada prea înaltă. Bețele, ne țineau la suprafață, dacă le  așezam orizontal pe suprafața de parcurs. Alteori mergeam în patru labe din cauza vântului care ne culca la pământ. A fost amuzant odată, când viscolul ne-a pus pe toți la pământ, simultan.

În fine, când a apărut refugiul la orizont (adică la vreo 4-5 metri) am auzit strigăte de bucurie și urlete să mă las la pământ. Nu am priceput ce spuneau ceilalți decât după ce m-a  trântit viscolul. Dar m-am ținut bine. Ușa s-a deschis greu, era zăpadă în fața ei și trebuia desțepenită… Au muncit băieții și au reușit. Înăuntru ne-am îmbrățișat cu toții, ca niște copii fericiți.

Era 16,30-17… Aveam o noapte lungă de rezistat la vreo -10 grade.

Aveam termosuri cu ceai. Liderul avea un primus, un băiat mai avea o butelie. Ne-am încălzit, oarecum. Ne-am băgat în sacii de dormit. Unii aveau bocancii uzi, mănușile la fel… S-a descurcat fiecare cum a putut. Mâncare aveam destulă, apa înghețase în sticle. Am topit zăpadă pentru ce mai era nevoie. În funcție de fiabilitatea sacilor de dormit, am dormit mai mult sau mai puțin înghețați. Aveam fularul cu gheață pe el de la respirație. L-am băgat într-o pungă și aceasta în sacul de dormit. Până dimineața a rămas la fel. Una dintre fete pierduse izoprenul, căci i-l luase vântul…

Noaptea se auzea viscolul urlând de ziceai c-o să zboare acoperișul. Partea mai grea era cu mersul la WC. Trebuia să ieși afară și să te bați cu  același viscol.

A venit și ziua a doua. Planul era să ne întoarcem la cabana de unde veniserăm, dacă  puteam. Am plecat mai târziu, pe la 9,30 – 10. Ne-am îmbrăcat după cum aveam haine în bagaje. Eu mi-am reparat una dintre parazăpezi, căreia i se rupsese cureaua de prindere în catarmă. Speram să ieșim cu bine din găleata în care era amplasat refugiul. Trebuia să coborâm niște zone abrupte, să ajungem la marcaj… Ne-am legat cu coarda, toți șase. Rucsacul mi se părea ușor. Cred că pusesem multe haine pe mine și îl mai golisem.

Au trecut niște ore până când am ajuns la zone mai puțin periculoase. Începeam să găsim marcajele mai ușor. Liderul era epuizat de efort. Ne rugam să țină bateria la GPS. Îl folosea pe cel de-al doilea. Îl ținea în buzunarul interior de la piept. O dată i s-a întâmplat să scape amândouă telefoanele pe lângă buzunar. Când a vrut să-l scoată pe cel cu GPS-ul funcțional, nu-l mai găsea. A fost un moment cumplit pentru el. Din fericire, telefoanele erau în interiorul hainei, oprite în elasticul de la bază. De atunci, Tom Sawyer îi amintea mereu să verifice și să închidă fermoarul de la buzunar…

Ochelarii mei de vedere (care altădată erau buni și la zăpadă) se umpleau de gheață și nu mai vedeam nimic prin ei. După ce îi ștergeam, în secunda următoare erau înghețați la loc. Așa că i-am dat jos. Uneori, viscolul te făcea să te oprești și să te întorci cu capul în direcția opusă. Ochelarii de ski îi lăsasem acasă…

Fiecare marcaj găsit era o victorie. Când a apărut zona cu copaci, băieții au găsit și urmele vechi. Acolo ninsese mai puțin și nu viscolise vântul zăpada. Nu mai era nevoie de GPS! Parcă înviasem cu toții.

La cabană am băut vin fiert – cei care mai eram în picioare. Două zile ne rugasem la toți sfinții cunoscuți, la arhangheli, la îngeri, la ființele de lumină etc.  să ne ajute să găsim drumul. Am mulțumit.

Ziua plecării.

Mi-am uitat bețele de trekking la cabană!

O mare parte din drum am mers pe urmele lăsate de un… ursuleț. Atâta doar că erau în sens invers traseului nostru.

Cumva, sufletul mi-a rămas în norii de zăpadă și viscol prin care am trecut. E greu să cobori de acolo. Nu a fost frică, a fost altceva. A fost dorința de a găsi drumul.

Un timp o să fac numai dușuri fierbinți…

 

4 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 17

Azi.

Dragul meu Vis,

A fost odată o fată. Avea conștiința trează de la naștere. Dar nu știa ce înseamnă asta. Observa, judeca, gândea, nu aflase despre Ego. Dar ȘTIA.

La început, credea. Lucrurile aveau sens. Joaca avea sens. Cerul avea sens. Stelele erau fascinante. Imaginația era activă. Copilăria era în acea lume magică, violet. Simțea, empatiza, dorea dreptate. Nu aflase despre incorectitudine, despre necinste, despre răutate. Nu înțelegea aceste noțiuni. Ele aveau invizibilitatea psihologică.

Mai târziu… a crezut. Dar a pierdut. Intrase în lumea materială a răutății. Cu toate astea, știa că nu aceea e lumea reală, că totul are un sfârșit, că întunericul nu are sens, deci, va dispărea la un moment dat.

Acum. E lumină, cu toate că întunericul luptă cu disperare, dar devine caraghios… Nu-l sfidez. Cândva, mi-am dorit să nu se mai facă niciodată ziuă, să nu mai văd și să nu mai aud… Mai mult decât durerea fizică.

Fiecare zi e o nouă experiență. De la ,,nu simt nimic”, se poate trece la ,,jocul cu lumina”. Atât încât, a urca pe văi abrupte, periculoase în condițiile în care nu ești pregătit pentru ele, a devenit o stare de existență.  Astfel, împreună cu tinerii mei prieteni, am trăit ultima ,,aventură”: după o zi de cățărat pe tot felul de stânci, noaptea a venit devreme, pe la ora 17… Încă ne cățăram, pe întuneric, cu lanterne frontale, desigur. Nu știam unde vom ajunge. Ne era clar că destinația nu va fi atinsă așa cum ne-am propus. Și am fost nevoiți să căutăm adăpost. Nu mai conta unde, doar să fie o suprafață orizontală… Prima pe care am găsit-o și de unde nu am mai putut pleca din cauza întunericului, a fost o porțiune de pământ de vreo doi metri pătrați, prinsă în peretele aproape vertical. Acolo crescuseră niște jnepeni care atârnau în prăpastie, dar erau prinși de peretele stâncos, nu știm cum…

Am rămas. Se anunțau -5 grade celsius. Nu eram echipați pentru dormit pe munte. Ne-am organizat culcușul cu crenguțe de jneapăn și rucsaci(rucsacuri), ne-am îmbrăcat cu tot ce mai aveam fiecare, am mâncat puțin… Aveam o noapte lungă în față. Am sunat acasă de pe telefonul unui coleg care mai avea semnal spunând că am pierdut trenul și că suntem bine. Unul dintre colegi avea o pelerină mai mare, pe care am pus-o peste noi. A fost bine sub ea, până la un moment dat. Doar că nu încăpeam toți… Cei de la margine tremurau de frig. Au făcut cu rândul, schimbând locurile cu cei din interior. Unii s-au ridicat și au început să mai adauge crengi la ,,adăpost”, ca să facă mișcare și să nu înghețe.

În față era hăul, dincolo de crengile jnepenilor și jos… orășele pline de lumini. Uneori bătea vântul și ne umplea de pământ  (dimineața, când ne-am văzut, arătam ca niște cerșetori murdari). Unii au dormit, alții – mai puțin. Am râs de ineditul situației cât am putut de mult, deși eram îngijorați căci nici nu văzusem pe unde am reușit să urcăm tocmai acolo și ne gândeam cum vom aborda muntele a doua zi.

Noaptea a trecut… până la urmă. Au fost 12 ore. Ne-am înghesuit unii într-alții ca să ne încălzim – ca lemurienii – observase unul dintre noi. Eram cam pleoștiți, ce-i drept, la prima oră a dimineții.

Am numit refugiul ,,Cabana/Hotelul 5 jnepeni” și, deocamdată e cea mai tare aventură pe care am avut-o noi toți, participanții la excursie/tură/traseu nemarcat/drumeție. Ah! Și eram la vreo 100 de metri sub crucea de pe Caraiman, lângă Valea Seacă a Caraimanului, pe care urcasem.

Dimineața, am găsit vreo două căi de a ajunge la cruce. Ne simțeam, deja, ca pe bulevard. Coborârea pe Jepii Mici a fost așa… o plimbare de plăcere…

1610994_808087485970629_16018957942304935_n 11050238_1203695126313217_6553085757327329755_n 11220926_10207107215734393_5744707312938195493_n 12107819_10207107215894397_1097603632710202496_n 12189152_10207107205414135_6630207945038444818_n 12189640_10207107201934048_5097558422364273257_n 12189660_808088475970530_7398907144772116976_n 12189764_10207107204774119_2248497048339770866_n 12189852_808089279303783_386880496844834874_n 12189877_10207107207014175_5226436347552072886_n 12189890_10207107199773994_3258416526920939103_n 12190903_808087679303943_4244085485356123006_n 12191618_10207107212574314_6451567586305245550_n 12191886_10207107214494362_284038826756344666_n 12191932_10207107216134403_7683783164967182137_n 12193368_808086059304105_2552285770334959387_n 12193418_10207107207574189_4433609958477676393_n 12193669_10207107208534213_3763044811946094066_n 12193851_808089105970467_6459134448020322387_n 12195789_10207107211214280_78835803087351343_n 12227191_1203695736313156_5446461978465121547_n 12227579_808089545970423_371533959875416523_n 12235016_10207107210494262_2844251087760394818_n 12239974_1203692319646831_5130048346034348799_n

6 comentarii

Din categoria Capsule, Diverse, Imagini, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 16

Dragul meu Vis,

Oooo… cât a trecut de la ultima comunicare? O eternitate… Intens – ca tot ce se petrece în ultima vreme.

Am fost prinsă într-un val al energiilor – nu neapărat negative – ca toți pământenii, de altfel. O parte dintre noi se afundă, încă, în nimicurile fără sens ale vechii paradigme, celalată parte se înalță progresiv pe aripi de îngeri.

Am fost pe urmele morții, i-am simțit mirosul, i-am văzut opera… Am atins-o. Nu, nu acolo unde s-a dus toată lumea; în altă parte. În inima munților, desigur. Acolo moartea e frumoasă, dar îți dă fiori reci de singurătate. Și, cu toate că mi-am propus să trec mai rar pe acolo, am s-o fac din nou. De ce? E dependență? E chemare? E adrenalină? E rezonanță? Sunt toate la un loc? Ce mai contează?

Aveam atât de multe să-ți spun, încât le-am uitat pe toate, pentru că și-au pierdut sensul.

Trăim și atât. (pe Valea Bucșoiului și Creasta Balaurului)

1610996_10207070003044099_6508052755576841089_n 1898285_10207070033644864_5588732927680111825_n 10155308_1067990469886469_6019875466260494609_n 11221521_1143010419055616_5645522659146903088_n 12009729_10207070132927346_4221153286457882869_n 12065796_10207070064965647_6948615313129415268_n 12144865_10207070004364132_5222134026688908517_n 12189127_1143010685722256_5154661259180917649_n 12189173_10207070076445934_4454405264430935968_n 12189710_10207070075725916_5827180388345705623_n 12190972_10207070000644039_8830989689347911063_n 12191520_10207070131007298_4833697447554302795_n 12191537_10207070085806168_3815316345823358371_n 12191967_10207070083686115_1230149500857776317_n 12193755_10207070076405933_4666829117920138768_n

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Diverse, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 15

Dragul meu Vis,

Acum, totul se reduce la ritm. Echilibrul mai există doar în/între minte și inimă. Sincronicitățile au loc la fiecare pas. Se înscriu în arta de a te minuna. Deoarece ,,se întâmplă acum” ne caracterizează zilele,  viteza amețitoare a materializărilor confirmă poveștile despre evoluție. Unii mai sunt încă, sceptici. Pentru ei timpul s-a oprit, la fel ca și mintea…

Lumina se acceptă pe sine și își tolerează propria absență din mușuroaiele de oameni. Suntem niște furnici fără importanță. În același timp, suntem cei mai importanți din Univers…

O parte dintre noi a ales calea învinovățirii celorlalți pentru tot ce li se întâmplă. O altă parte a ales să binecuvânteze tot ce li se dăruiește…

Astfel, am mulțumit pentru ploaia din bocanci, pentru ceața ce-a tăiat orice direcție de mers în timpul nopții, pentru noaptea din pădurea de brazi pe care trebuia să o străbat, pentru urcușul imposibil de pe râpe alunecoase, apoi – pentru geana de lumină ce s-a ridicat peste ceață și m-a transportat în lumea de deasupra, pentru puterea pe care am primit-o ca să străbat obstacole, pentru drumul care s-a deschis din pădurea întunecoasă și m-a scos la lumina lunii și a stelelor, pentru luminișul de la capătul râpei, pentru pădurea de fag care a deschis alt drum de lumină și iubire atunci când îmi epuizasem forțele, pentru oamenii pe care i-am avut alături de când cu sincronicitățile… Da, am primit energie de la o pădure despre care nu vorbește nimeni la capitolul ,,mistere”, și era noapte și era frig, și era târziu… Și brusc am realizat că noaptea era frumoasă, că frigul era răcoare, că timpul nu mai conta și cântecul venea din inima ei către a mea și se ducea din a mea către a ei…

Și a rămas conexiunea la nivel înalt. Pădurea a venit cu mine în mijlocul orașului poluat de sunet, mizerie și răutate. Mi-au crescut crengi ca aripi și am povestit cu copacii din parcuri despre frații lor puternici, le-am transmis bucuria existenței, starea de entuziasm  și dorința de împlinire.

ȘTIU CĂ VA FI.

TU EȘTI CU MINE?

20151017_124253

DSC_7263v1

DSC_7172v1

20151004_070255

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 14

Dragul meu Vis,

A rămas adresarea adolescentină, în lipsa uneia mai profunde, a zilelor noastre. De aceea îți spun așa. Energia despre care se vorbește… se simte? Da, dacă ești conștient și atent… Uneori ne copleșește, dar pentru puțină vreme, pentru că ne adaptăm din mers.

Ce ar fi timpul fără spațiu?

Ce sunt copacii fără pădure?

Ce este omul fără suflet?

Am rătăcit într-o noapte fără lună, printr-o pădure sălbatică. Ne-a lăsat să trecem. Mi-am lipit obrazul de coaja netedă a unui copac tânăr și i-am mulțumit. Și ei simt iubirea noastră. Și ne dau înapoi… înzecit.

M-am lăsat lovită de oameni și nu i-am înțeles pe toți. Nu le-am înțeles ignoranța, nu le-am înțeles răutatea, nu le-am înțeles sufletele. Întotdeauna trece, da…  sunt lecții. Dar le simți tăișul și duritatea dacă nu te-ai pregătit dinainte… Te duci cu inima deschisă înspre ei și primești lovituri de cuțit. Zâmbești. Trist. Te retragi ca să-ți lingi rănile. Te întorci. Mai încerci…

A plecat Micul Prinț. S-a dus pe o altă planetă. Poate că-i e mai bine acolo. Poate că și acolo are cerul mov și apele portocalii… Poate că acolo oamenii nu se omoară între ei și au grijă de cea care îi hrănește…

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Diverse, Povestea gândului - a medita

Christian Adventure

Școala care mi-a schimbat viața

I-am auzit pe mulți spunând asta. Nu-mi place să imit sau să repet ce spun alții, dar, de data asta trebuie să recunosc: da, mi-a schimbat viața!

M-am înscris ezitând, deși știam că îmi doresc foarte mult să fac ceea ce scria în textul de reclamă. Mi-era teamă de ideea de a învăța, o respingeam în totalitate. Cu ajutorul unui prieten, însă, m-am dus.

Așa a început aventura.

Cursuri, aplicații. Cursuri, aplicații.

La început m-am speriat când am auzit ce echipament îmi trebuie. Dar am rezistat tendinței de a mă retrage și ,,Universul” m-a ajutat să găsesc.

Am cunoscut oameni și am învățat să cunosc oameni. Am constatat că aproape toți ,,muntzomanii” care rămân fideli muntelui sunt deosebiți. M-am bucurat de faptul că m-au acceptat printre ei.

Fiecare aplicație practică a Școlii de ghizi montani a fost o aventură. De la ușor la greu.

Dintotdeauna mi-am dorit să escaladez munții, dar nu am avut condițiile necesare. Însă, cum energia Pământului e în continuă transformare, iată că sincronicitățile s-au produs. Am mulțumit cu recunoștință pentru ele. M-am închinat în sufletul muntelui și am început să mă contopesc cu el. Am început să-i simt căldura (chiar și în iarnă), am învățat să-i cunosc iubirea, m-am integrat în inima pădurii, am plutit în frumusețea florilor sale. Și voi continua să o fac, atâta timp cât voi putea. Da… și apele. Cum să le uiți? Energia lor te scoate în afara timpului, dacă înveți să le accepți.

Nu-mi pasă dacă am promovat sau nu. E singurul examen la care am venit cu plăcere și la care AM  SIMȚIT să scriu ceea ce am scris. E examenul pe care îl doresc tuturor: fără stres, fără teamă, cu inima deschisă. Se numește a dărui. Așa cum și liderul Școlii a dăruit. Ne-a dăruit posibilitatea de a ne cunoaște, pe noi înșine și pe cei ca noi. De a cunoaște oameni cu care să împărțim aceleași trăiri. De a ne ,,crește vibrația”. De a ne regăsi în măreția muntelui. De a ne depăși limitele și de a dori cu putere acest lucru.

Fiecare traseu/tură pe munte e un dans. Un dans cu tine însuți: dansul zborului spre înălțimi.

„Provocarea supremă este să depăşeşti entropia, să spargi acele bariere care închid şi izolează viaţa, limitând energia şi împlinirea.”
(Kerro Panille – Cânt închinat lui Avata.
Pandora. Incidentul Iisus – Frank Herbert, Bill Ransom)10639713_10204674512516750_1871303829307975146_n

10645154_10204674511116715_2801948838950471624_n

2 comentarii

Din categoria Capsule, Diverse, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 13

Dragul meu Vis,

Am întâlnit un pui de vulpe în pădure. S-a apropiat de mine, mirosindu-mă ca un cățel. Mi-a amintit de vulpea îmblânzită a micului prinț. Și, la scurt timp, a apărut și micul prinț, exact așa cum mi-l imaginam. Micuț, blond, cu ochii calzi și veseli, inteligenți, căprui, cu părul tuns rotund, cu privirea deschisă, zâmbitoare… L-am remarcat de cum l-am văzut, dar nu știam cine e… Doar i-am simțit energia plină de iubire pe care o emana. Nu, el nu a venit din pădure. A venit de pe o altă planetă, nu-i mai știa numele… O planetă cu cerul mov, apele portocalii, fără munți, fără copaci, fără flori ca ale noastre. Părinții lui au fost omorâți de astronauți (?) iar pe el l-a luat regele să îl crească. Un rege bun, de altfel. Mai are vreo 9 frați și vreo 10 surori, iar regele are și el peste 10 copii. Acolo el are 90 de ani și când a venit aici și-a ales părinții. Cei de pe planeta lui se pot transforma în orice, chiar și în mașini. Combustibilul este (ca) o gelatină…

La ei nu există școală, părinții se ocupă de educație, iar el a venit aici ca să întâlnească anumiți oameni…

Ce zici, îl cunoști?

 

2 comentarii

Din categoria Diverse, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 12

Dragul meu Vis,

Povestea gândului meu se dezvoltă în fiecare zi, cu noi trăiri.

Am întâlnit oamenii cu mintea de plută și inima de oțel.

Am întâlnit pietrele cu inimă, copacii cu suflet și munții care știu să iubească. Tu îi știi?

Le-am cântat oamenilor cu inima de oțel și era cât pe ce să le-o topesc, dar mintea de plută  le-a împrăștiat gândurile frumoase rămânând goală…

Le-am cântat florilor și ele au crescut în frumusețe. I-am cântat pădurii și ea mi-a dăruit surâsul interior. Le-am cântat munților și ei m-au învățat să iubesc.

M-am întors în zborul interior ținând în pumnul strâns darurile primite. Cândva, poate voi mai încerca să le ofer oamenilor de plută din aceste daruri. Sper ca ei să învețe să le primească și să-și deschidă inimile spre lumină. Poate mă vei ajuta și tu.

10956400_1006370906050283_2777944455951029368_n

20150906_092726

 

20150906_103607 - Copy

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

20150906_110258

20150906_10400320150906_111904

20150906_112301 - Copy20150906_11504920150906_12001520150906_120023P1150792

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

P1150704

20150906_120047P1150869

2 comentarii

Din categoria Capsule, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 11

Dragul meu Vis,

Timpul se comprimă în fiecare zi. Ne transformăm în lumină, pas cu pas. Cu toate astea, continuăm să ne rănim unii pe alții, cu vibrații joase. De ce vibrațiile joase sunt cele atribuite suferinței, răutății?

Trăim experiențe din ce în ce mai ciudate. Cerem, primim și refuzăm. Încă învățăm. Trezim frecvențe gamma, aplicăm în inimă.

Am cerut iubirea, mi s-a dat, am refuzat-o. I-am spus (iubirii) că nu-i adevărată, că eu nu-s adevărată, că nimic nu e adevărat. Că poate ea… că eu nu…

Nu m-a înțeles. Vorbea altă limbă și eu gândeam ca aici. Acum ea plânge și eu mă mir de ce. Recunosc paternul? Da, sigur. Tu… mai știi? Când ai cerut, ți s-a dat și ai refuzat?

În fiecare zi depășesc limite. Mă detașez. Mă integrez/dezintegrez. Visez cu limite și fără limite. Accesez? Sunt? Ești?

Lumină.

20150829_085657 - Copy

20150829_094445

20150829_112556

20150829_114828

20150829_121850

20150829_122716

20150829_123431

20150829_124903

20150829_135437

20150829_140526

20150829_143513 - Copy

20150829_144745

20150829_150412

20150829_155430 - Copy

20150829_160928

20150829_164736

20150829_164716

20150829_164439

3 comentarii

Din categoria Capsule, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Proză

Cascade ascunse în Bucegi!

6 comentarii

Din categoria Imagini, Material didactic, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 10

Dragul meu Vis,

Alerg cu stelele în jurul pământului păstrând legătura dintre cer și planetă. Am învățat despre oamenii care trădează ușor (pe sine și pe ceilalți), despre oamenii care sunt oameni, despre unul dintre enții bătrâni, despre micimea noastră  în fața munților, ce parcă ne izbesc cu veșnicia, cu nemurirea, cu verticalitatea. Am privit de jos cum acest Mare Bătrân ne suportă pașii de furnici pe creasta sa de uriaș, uneori blând, alteori aprig și rece. O  respirație ușoară de-a lui e ca un vânt aspru pentru noi, ca un vifor, câteodată…  M-am închinat din nou la Muntele din munte și am mulțumit pentru că m-a primit cu bunăvoință…

Un stol de păsări negre trecea dând lecții de zbor puilor… Și încă unul… Nu le-am recunoscut. Erau lecțiile din înalt. M-am gândit la lecțiile noastre, la fiecare conexiune pe care o facem, cu bucurie sau rănindu-ne. De cele mai multe ori ne rănim unii pe alții. Învățăm și suferim. Invers, de fapt.

Să tăiem conexiunile? Să ne construim câmpuri de protecție?

Nu.

Ne dezvoltăm prin suferință. Învățăm să o ducem făcându-ne prieteni… Ne obișnuim cu ea… devenim duri.

Mai știm să iubim, să râdem, să plângem?

Koncheto 6

2 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Koncheto ridge between Kutelo peaks, August 2015

Plimbare la 2900 de metri. După care urmează creasta Koncheto… Pe aici am fost. Video de Cătă Oprea.

Și pe youtube:

Koncheto 1 Koncheto 2 Koncheto 3 Koncheto 4 Koncheto 5 Koncheto 6 Koncheto

4 comentarii

Din categoria Diverse, Imagini, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 9

Dragul meu Vis,

Ieșiri memorabile din cotidian – spre înălțimi… Cineva întreba: ,,Care e Everestul tău?”

Problema e, după ce l-ai găsit – ce faci? Cum îți găsești sensul și scopul? Cam dificil, nu? În ce te refugiezi? Cum ți se mai pare viața aici, pe Pământ? Și trăiești cu măreția în care ai avut norocul să fii primit, în suflet, în gând, în visare… Ar fi bine să-ți găsești… surâsul interior. Să așezi acolo imaginile în fața cărora te-ai închinat, cu smerenie, să mulțumești pentru favoarea de a ți se fi dezvăluit în toată splendoarea lor. Să-ți arăți recunoștința pentru faptul că ți s-a permis să te conectezi la sufletul muntelui, dinspre interior, spre cel mai înalt vârf… Să atingi stâncile care te-au lăsat să le treci, binevoitoare, să le transferi din inima ta caldă iubire, pentru puterea pe care ele ți-au transmis-o din evuri necunoscute. Conexiunea s-a făcut pe veci – sau poate s-a refăcut după lunga ta absență din viața cosmică – timp în care ai fost ocupat cu serviciul, cu goana după bani, cu viața de sclav…

Să aprinzi o lumânare pentru cei căzuți sub fulgerele care nu le-au permis să atingă vârful. Sau, poate le-au permis să rămână acolo pe veci… cine știe?

10431517_1006226342743645_7775396935614468575_n 836

 

 

 

 

 

 

Spre Moldoveanu 684 689 699 715 723 724 738 757 762 763-2 764-2 766-2 767-2 776 789 805

11742812_1006226442743635_4240916183020208614_n

Foto: Anda Parnica

5 comentarii

Din categoria Capsule, Diverse, Imagini, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 8

Dragul meu Vis,

Să începem așa: flori de munte, iubire, muzica apelor, iubire, megaliți cu iubire, pădurea – da – ea – ființa multispațială interconectată prin iubire, celelalte entități privitoare – spre iubire? O întreagă aventură de găsire a conexiunii spre CEILALȚI… De ce? De ce ne tot căutăm? Ca să formăm întregul? Ne căutăm, ne găsim/regăsim, ne respingem și o luăm de la capăt. Ne căutăm din nou, ne găsim/regăsim sub alte forme, în alte perioade temporale, aici sau aiurea, ne recunoaștem, ne conectăm, încercăm… Deseori, conexiunea se rupe, ne distruge sau ne dezvoltă, ne îmbogățește, creștem prin pierdere sau câștig, învățăm…

Luciditate: privim din exterior și analizăm. Asta ar trebui să facem? Sau doar să simțim? Să fim observatori sau participanți? Întotdeauna mi-a plăcut să fiu participant, dar mi-a fost dat să fiu… observator…

Tu ce ești?

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Povestea gândului - a medita, Proză

Din scrisori – 7

Dragul meu Vis,

Era teoria cu Universul… Aiurea. S-a confirmat și s-a infirmat. Lipsește ceva. Ce? Ce nu fac bine la aplicarea acesteia? Credința? Vizualizarea? Simțirea? Habar n-am. Credeam că le-am aplicat pe toate. Dar cred că fac parte din alt Univers și nu rezonez cu acesta de aici! Hahahaha! Tu rezonezi? Hai să fugim împreună în alt Univers! Luăm și copacii cu noi! Și florile! Și râurile! Și… munții! Și norii! Și…… Nu. Fluturii îi lăsăm aici. Sunt efemeri. Frumoși, dar mor repede. Doar frumoși. Nu rezistă la dematerializare… Tu reziști? Sau te materializezi cum aici nu?

Să fugim în alt Univers! Unul în care nu există sentimente, dar nici gândire. Cum ar fi acolo? Doar percepție? Simplu – nimic. Vrei un Univers al Nimicului? Nu, nu e o gaură neagră. Vid? Poate. Dezintegrare? Poate.

Producătorii de clone – mai greșesc și ei… Mai scot câte o clonă stricată, cu o mână ruptă, cu zâmbet tâmp, cu psihic instabil… Etc.  Cred că aici au adunat clonele stricate – noi! Clone care încearcă să se înțeleagă unele pe altele, dar nu pot… sunt doar rebuturi… Oare n-ar fi putut să ne creeze capacitate de autodezvoltare? Nu. Nu ne-au dat-o. A rămas la… originale.

Dar, Vis – NOI CE SUNTEM?

Am uitat… muzica!

10 comentarii

Din categoria Capsule, Povestea gândului - a medita

Muntele sfinților

37 comentarii

Din categoria Filme educaționale, Povestea gândului - a medita

Din scrisori – 4

Dragul meu Vis,

Pentru că e multă lumină, voi pleca… în tine. Ești tu, cu alte valențe, sunt eu – alta – nu e tăcere, nici suferință, e doar prezentul în fiecare clipă, e mirarea, seninul, recunoștința…

Plec din tine, ca să vin în tine, în jurul meu nu e nimic, e o cupolă de sub care văd agitația, durerea și lipsa de sens, dar trec pe lângă mine. Uneori le ating și-mi schimb vibrațiile, dar mă întorc în tine, la tine, din tine…

Să mă aștepți înăuntru, o să-ți aduc respirația pădurii și cântecul izvoarelor. Tu să-mi păstrezi inima, nu o iau, uneori e grea  și voi face loc pădurii să intre în locașul ei, ca s-o aduc la tine. La întoarcere o să facem schimb, după ce inima mea va deveni… pădure.

Dintr-un izvor o să-ți fac un cristal în care voi încorpora timpul. O să-l port pe undele sufletului și-o să ți-l aduc atunci când va începe să emită iubire. Va fi mic, atât de mic încât nici n-o să-l vezi și va trebui să ieși și tu din tine. O să rămân eu acolo…

Pe curând.

4 comentarii

Din categoria Capsule, Povestea gândului - a medita

Folosirea puterii mentale pentru acumularea și dirijarea forței vitale în corp

puterea mentala vindecareChimistul Arnolpho şi farmacistul Burgent, în cartea Cultura psihică, recomandă purificarea sufletului prin distrugerea defectelor, viciilor, eliminarea egoismului şi a exceselor sexuale. Ei dau o serie de lecţii despre respiraţie, dobândirea magnetismului prin acumularea forţei vitale, transformarea unei dorinţe sau a unui sentiment negativ în energie pe care să o folosim în scop bun, dirijarea energiei în corp şi asupra celor din jur, materializarea gândului în scopul de a remedia defecte fizice, tratarea bolilor prin magnetism. Aceste exerciţii cer timp şi perseverenţă, dar rezultatele sunt miraculoase.Conform lui Edgar Cayce, în primul rând trebuie respectate două legi:
1) Legea echivalenţei: “Ce semeni, aia culegi”;
a) Tot ce exteriorizează un om prin vorbă sau prin faptă se va întoarce spre el. Domnul Iisus a spus: “Din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osândi”.
b) Ceea ce dă, aceea va primi. Dacă dă ură, va primi ură; dacă dă dragoste, va primi dragoste; dacă evită, va fi evitat; dacă minte, va fi minţit; dacă înşeală, va fi înşelat.
2) Legea educării imaginaţiei:
a) Tot ce-şi imaginează un om are să se realizeze;
b) Omul poate chema boala prin teamă.

• Echilibrul sistemului nervos este condiţia sănătăţii. Yoghinii consideră că toate emoţiile şi sentimentele sunt însoţite de producerea în organism a unor substanţe care acţionează ca otrăvuri sau ca tonice. Aceste substanţe intră în sânge şi se fixează pe anumite organe, în general pe centrii nervoşi. De exemplu, emoţia mâniei produce o toxină care acţionează asupra inimii, ficatului şi stomacului, dar se elimină repede; dacă apare ura, toxina este secretată cronic, puţin câte puţin, şi otrăveşte tot organismul, dar mai ales ficatul. Frica este o altă emoţie şi îi corespund două sentimente: regretul aplicat trecutului şi îngrijorarea aplicată viitorului, care au aceeaşi toxină ca şi frica, fixându-se mai ales la vezica biliară, stomac şi intestin. Ea ar fi cauza afecţiunilor gastro-intestinale. Aceastea două sunt principalele otrăvuri de origine psihică. Ele se pot combina cu alte otrăvuri organice din sol şi ape şi această combinaţie ar produce cancer. Hatha Yoga recomandă stăpânirea sentimentelor. Trebuie eliminate frica şi mai ales ura. “Să nu apună soarele înainte de a-ţi trece mânia” – această îndrumare biblică este o taină a sănătăţii. Stăpânirea devine uşoară dacă se abordează pe plan fiziologic. Se adoptă sistematic atitudinile şi expresiile corporale contrare emoţiilor şi sentimentelor care trebuie învinse. Nu putem rămâne mânioşi dacă mușchii feţei şi corpului sunt destinşi şi buzele surâzătoare. Atitudinea fizică de bravură învinge frica. Manifestarea continuă a unei seninătăţi exterioare antrenează inevitabil seninătatea sufleteasacă.

Există şi substanţe tonice produse de bucurie, voioşie, afecţiune, iubire.

R. Burton, un medic care a trăit în sec. al XVII-lea, a scris că există 3 medici care pot vindeca orice boală: dr. Râs, dr. Regim şi dr. Calm. Râsul are 8 funcţii: îmbunătăţeşte circulaţia sanguină, măreşte numărul de celule fagocitare care distrug bacteriile, viruşii şi formaţiunile neoplazice, accelerează bătăile inimii şi în mică măsură ridică tensiunea arterială, accelerează ritmul respirator, determinând creşterea cantităţii de O2 din sânge, eliberează endorfinele care influenţează buna dispoziţie şi contribuie la scăderea intensităţii durerii, relaxează musculatura, accelerează digestia, masează musculatura organelor itnerne. Dacă râdem des, ne este mai uşor să luptăm cu stresul, ne putem relaxa mai uşor, suntem mai creativi şi mai rezistenţi la îmbolnăviri. În statul West Virginia, din Statele Unite, a fost înfiinţat primul spital din lume în care pacienţii sunt trataţi cu ajutorul râsului şi al jocurilor.

Medicina holistică cayciană afirmă: “Mintea este constructorul”. Spiritul construieşte fiecare celulă a corpului. Nu există nici o boală pe care să n-o fi construit mai întâi voi înşivă în mentalul vostru. Orice boală vine prin încălcarea unei legi cosmice, care se va traduce în corpul fizic, care este un ecou al cosmosului. Dacă aţi avut puterea de a vă crea boala, găsiţi puterea necesară spre a o distruge. Orice vindecare vine din aceeaşi sursă. Fie că ea se face prin dietă sau prin medicamente sau chiar prin chirurgie, este la fel: este vorba despre conştientizarea acelor forţe care se află în interiorul corpului şi care sunt reflexul forţei creatoare a lui Dumnezeu. Noi trebuie să uşurăm munca naturii vindecătoare.

Matematicianul von Neumann, părintele ciberneticii, a calculat memoria totală a omului: 1020 unităţi de informaţie. Adică în creier ar intra o bibliotecă cu rafturi lungi de 300 de km. Noi folosim doar 3-4% din mentalul nostru – inclusiv memoria. De aceea cred că se poate folosi cu succes puterea mentală pentru vindecări.

Vindecarea se poate face şi prin voce. După cum afirmă Edgar Cayce, în prenume este suma totală a ceea ce a construit sufletul entitate, forţele sale vibratorii, în faţa Forţelor Creatoare (Dumnezeu). Numele unei persoane arată stadiul său de dezvoltare karmică, ca suflet. Şi dacă cineva rosteşte un nume în timp ce ceilalţi îşi îndreaptă gândurile şi iubirea lor spre acest nume, valul de energie este dirijat spre vindecare.

Şi mai presus de toate, multă credinţă în Dumnezeu. El este singurul care ne poate schimba destinul. Dumnezeu îşi aminteşte de noi în măsura credinţei noastre. Pe măsură ce gândirea se înalţă afirmând binele, mentalul răspunde noilor tipare psihice, iar corpul se revigorează, scăpând de boală.

Foarte folositoare este meditaţia, adică să-ţi aduci fizicul şi mentalul la rezonanţă cu Creatorul, căutând să-ţi cunoşti legăturile cu El. Meditaţia este rugăciune. Ea constă în a-ţi goli eul de tot ce împiedică Forţele Creatoare să ţâşnească din profunzimile eului tău şi să se propage prin vibraţii de-a lungul meridianelor, pentru a se diversifica în centrii glandulari care creează activităţile fizice, mentale şi spirituale ale omului. Dacă această meditaţie este făcută corect, trebuie să fii la sfârşitul ei mai puternic mental şi spiritual. Meditaţia este cel mai bun mijloc de a deschide chakrele, adică de a intra în starea de transă uşoară, indispensabilă pentru vindecare şi linişte.

Dr. Henry G. Bieler, în cartea Alimentele, miracolul vindecării, descrie foarte bine rolul pe care îl joacă glandele endocrine în caz de îmbolnăvire şi ce boli apar atunci când ele nu mai fac faţă agenţilor agresivi, respectiv toxinelor (în caz de hiperactivitate).

Există o corespondenţă între rugăciunea Tatăl Nostru şi glande. La rostirea fiecărui cuvânt din rugăciune, se deschide o glandă. Centrii glandulari majori sunt: pituitara sau hipofiza (cea mai înaltă glandă, este legată de lumină), pineala (punct de plecare pentru cosntrucţia embrionului în pântecul mamei), tiroida (intră în acţiune când trebuie să luăm o decizie şi să acţionăm), timusul (corespunde inimii), suprarenalele (sunt centrul nostru emoţional şi acţionează asupra plexului solar), gonadele (motorul corpului fizic), celulele lui Leydig sau Lyden (centrul echilibrului masculin-feminin). Fiecare organ depinde de un centru glandular. Orice boală provine dintr-o proastă funcţionare a unuia dintre aceşti centri glandulari. Vindecarea se face prin purificarea acestor centri (prin deschiderea lor). Putem medita pe o muzică frumoasă. Chakrele se mai pot deschide cu anumite mirosuri, anumite exerciţii de respiraţie şi poziţii pe care le cunosc yoghinii. O dată deschise, prin ele pătrunde energia cosmică, vitalizându-le. Fiecare din aceşti centri glandulari va radia energia care va permite organului bolnav să se vindece. Tradiţia indiană imaginează energia vitală, care este scânteia divină, “Viaţa”, ca un şarpe încolăcit la baza coloanei vertebrale. Această forţă, Kundalini, poate urca prin chakrele deschise şi, printr-un fenomen vibratoriu, poate revitaliza întregul trup.

Cei care îşi deschid chakrele din imprudenţă, fără să se pună sub o protecţie spirituală, riscă să devină prizonierii unor entităţi; aceasta a profitat de deschiderea chakrelor pentru a parazita viul. Fenomenul se întâmplă la unele cupluri aflate în orgasm când, chakrele fiind deschise, un partener poate fi parazitat de o entitate pe care a avut-o celălalt partener. Atunci poate apărea frigiditatea sau impotenţa, într-un reflex de apărare (unul dintre parteneri nu-şi deschide chakrele, de frica de a nu se lăsa invadat). Acelaşi fenomen se produce în prezenţa alcoolului şi a drogurilor, care provoacă un fel de transă, deschizând poarta unor entităţi din astralul de jos, care vin să-l posede pe cel care le consumă. Unele concerte de muzică rock, lovind violent centrii glandulari (chakrele), provoacă deschiderea lor.

Vindecarea înseamnă adaptarea acestor forţe care se manifestă în corp (receptor al tuturor Forţelor Universului), modificarea vibraţiilor. Ea constă în a pune ţesuturile vii ale corpului (structura atomică a celulei vieții – această energie celulară) în rezonanţă cu Energiile Creatoare – Dumnezeu (cu linia sa de vibraţie spirituală). Trebuie corelată structura atomică a celulei cu corespondentul ei de vibraţie spirituală şi branşat corpul pe lungimea de undă necesară. Astfel, prin rugăciune, veţi putea ajuta corpul. Ridicarea vibraţiilor determină atingerea pragului de conștiinţă care permite comuniunea cu divinitatea.

Când cineva poate face să apară în el însuşi astfel de vibraţii şi să-şi treacă eul fizic prin toate etapele aceastei rezonanţe până în centrul care emană energie, adică al treilea ochi, atunci  corpul lui devine ca un magnet, care, folosit corect, aduce vindecarea celorlalţi prin mâinile sale. Tratamentul medical doar rebranşează activitatea organelor din corp la Natură (adică la sursele de viaţă din natură).

Dan Seracu, în cartea ,,Autocontrol pentru avansaţi”, descrie amănunţit chakrele, dă metode de vindecare prin meditaţie, intrând în zona undelor alfa (sub 10 Hz), folosind imaginaţia. În timpul meditaţiei să te vizualizezi cum vrei să fii fizic sau în diferite situaţii (în casă nouă, alt loc de muncă etc.). Voinţa, pentru a-şi atinge scopul, are nevoie de un adversar pe care să-l poată învinge. Aceasta poate fi imaginaţia.

Emile Coue spune: “Dacă voinţa şi imaginaţia ajung la conflict, atunci întotdeauna imaginaţia iese învingătoare”. Pentru aceasta, trebuie să pui la lucru cele 5 simţuri: văzul, pipăitul, gustul, mirosul, auzul. Pentru a te vizualiza profund, esenţiale sunt şi sentimentele. Închipuieşte-ţi în ce vogă te vei simţi după ce ţi-ai realizat scopul.Este bine să rosteşti o mantră de protecţie. De exemplu: “Nici o influenţă negativă, nici un gând negativ nu poate pătrunde pe nici unul din nivelele conştientului, subconştientului şi supraconştientului meu, nici în alfa şi nici în beta”(notă: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”) . Chimistul şi farmacistul Emile Coue, în 1927, a folosit autosugestia. Propoziţia lui, spusă de 20 de ori dimineaţa şi seara, a făcut minuni: “Zi de zi mă simt din ce în ce mai bine, din toate punctele de vedere”. Gândul cu care spui, credinţa ce pui în ea să fie de natură a provoca sugestiile urmărite. El îşi începe cartea ,,Stăpânirea de sine” cu următorul motto: “Nu voinţa, ci imaginaţia ne pune în mişcare”, iar introducerea începe cu citatul: “Omul este ceea ce gândeşte” (Pascal).

Noua psihologie va avea la bază o răsturnare de valori: în locul inteligenţei, intuiţia; în locul voinţei, imaginaţia; în locul conştiinţei, incoştientul.

De altfel, subconştientul este o cantitate de forţă fără direcţie, care face numai ce este dirijată să facă. El este o forţă oarbă, care execută dorinţa dictată de imaginaţie. Subconştientul nu are simţul umorului, astfel că adesea cuvintele spuse în glumă se realizează şi aduc nefericire dacă ele conţin văicăreli şi idei negative. Intuiţia este călăuza subconştientului, sediul inteligenţei definitive, atotştiutoare, atotcreatoare, dacă persoana este călăuzită de Sfântul Duh.

Convingerea este ceea ce vă susţine între dorinţă şi aşteptare. Practicaţi credinţa în tot. Credeţi că puteţi fi sănătoşi. Căutaţi motivele pentru care vă doriţi sănătatea. Convingeţi-vă că puteţi avea o stare de sănătate normală. Acţionaţi ca şi cum aţi fi deja sănătos. Aşteptaţi apoi ca minunea să se întâmple. Practicaţi terapia gândului bun. Nu lăsaţi să vă pătrundă în minte gândurile negative.

A stăpâni gesturile şi disciplina tăcerii este o mare calitate a sufletelor mari, serioase, care nu se expun primului venit şi nu se destăinuie decât celor demni să aprecieze nobleţea adevărată.

Relevante sunt următoarele citate:
• “Cine vorbeşte bine trăieşte bine”.
• “Durerea trecută nu trebuie reîmprospătată”.
• “Să nu mai criticăm, mai bine să-l îndrumăm pe aproapele nostru”.
• “Dacă am comis o nedreptate, repede să o reparăm pentru liniştea sufletească”.
• “Nu lăsa loc liber gândurilor negative, distrugătoare”.
• “Străduieşte-te să iei viaţa în propriile mâini”.

Autosugestia se produce prin următoarele legi psihologice:
1. Orice imagine tinde să se realizeze. Cel mai mic gând nu se pierde, ci lasă o urmă în inconştient, care va lupta cu îndărătnicia inerţiei, până la moartea individului (poate şi după), ca să-l înfăptuiască, înfrângând rezistenţa gândurilor contrarii care şi ele tind spre realizare.
2. Se realizează imaginea care pretinde în spirit.
3. Convingerea determină sugestia numai prin faptul că neutralizează sugestiile contrare.

O imagine poate fi făcută predominantă în spirit, prin:
1. Concentrarea fără efort asupra ei;
2. Emoţia care ar întovărăşi imaginea.
3. Obicei, adică exerciţiul repetat tot mai puţin conştient.
4. Imitaţie.
5. Repetare : prin aceasta operează formula lui Coue – “Zi de zi mă simt din ce în ce mai bine, din toate punctele de vedere”. Se repetă de douăzeci de ori în fiecare dimineaţă la sculare şi seara la culcare, în mod mecanic, fără efort.

Când voinţa şi imaginaţia sunt în conflict, imaginaţia învinge întotdeauna, fără excepţie, puterea ei fiind în proporţie directă cu pătratul voinţei; iar când sunt de acord, puterile lor nu se adună, ci se multiplică una pe alta. Voinţa nu trebuie să se amestece deloc în practicarea autosugestiei. Trebuie să căutăm să ne conducem noi imaginaţia, şi nu ea pe noi; în felul acesta, devenim stăpâni atât pe fizicul, cât şi pe moralul nostru. Orice boală, aproape fără excepţie, poate fi învinsă prin autosugestie. Orice idee, când ne ocupă singură spiritul (ne gândim doar la un singur lucru), devine adevăr pentru noi şi are tendinţa să se transforme în act (dacă reuşeşti să-l faci pe un bolnav să gândească despre suferinţa lui că dispare, ea va dispărea). Dacă se întâmplă câteodată să facem ceea ce voim este numai pentru că în acelaşi timp gândim că putem. Dacă doreşti ceva – bineînţeles rezonabil (trebuie să existe un echilibru între “a vrea” şi “a putea”, protejându-ţi astfel sistemul imunitar) – vei obţine, după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, repetându-ţi mereu că acel ceva se pregăteşte, vine, se înfăptuieşte. A-ţi fi teamă de o boală înseamnă a-i înlesni evoluţia, a o provoca. De altfel, la unii oameni cu comportament etic, se menţine integritatea spiritului şi se destramă corpul fizic. Când boala este rezultatul distrugerii structurilor spirituale, ea duce la dezintegrarea fizică.

Trebuie considerat totdeauna uşor de făcut ceea ce ai de făcut, bineînţeles dacă este un lucru posibil. Lucrând în această stare de spirit, nu vei cheltui din puterile tale decât numai ce-i necesar; dacă însă ai socotit lucrul foarte greu, vei cheltui de 10, de 20 de ori mai multă energie decât trebuie, adică o vei risipi. Autosugestia de seară este cea mai importantă. Autosugestia formulată din buze este un ordin pe care subconştientul nostru îl primeşte şi îl execută fără ştirea noastră şi mai ales noaptea. Când simţi vreo durere, întrebuinţează formula: “Trece, trece…” repetând-o foarte repede, într-un fel de vâjâială monotonă, mângâind partea dureroasă sau fruntea, dacă este vorba de o durere morală. Metoda foloseşte în toate împrejurările grele ale vieţii.

• “Invoc Lumina lui Hristos, sunt un canal curat şi perfect, Lumina îmi este călăuză”.
• “Am tot ce-mi trebuie ca să fac tot ce vreau şi am tot ce vreau ca să fac tot ce-mi trebuie”.
• “Tot ce creez, tot ce realizez se face prin voinţă şi îndrumarea lui Hristos, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Aşa să mă ajute Dumnezeu. Amin”.

De altfel, chiar şi Domnul Iisus a spus: “Toate câte le cereţi rugându-vă să credeţi că le-aţi primit şi  le veţi avea” şi “După credinţa voastră, fie vouă!”.

Patrick Droust, în cartea ,,Vindecare spirituală şi nemurire”, descrie corpurile care înconjoară corpul fizic (eteric, astral, mental, cauzal, budic, atmic), chakrele şi legătura cu rugăciunea Tatăl Nostru etc.

Cunoaşterea profundă şi iubirea desăvârşită vor reface echilibrul celor trei corpuri principale: fizic, mental, spiritual, aceasta însemnând sănătate.

Când ne gândim la cineva, are loc un schimb de energie şi informaţie între noi şi omul la care ne gândim. Bârfa şi gândurile urâte despre un anumit om duc la conectarea straturilor karmice negative comune, traumatizează acel om şi ne distrug propria structură karmică, iar cuvântul intensifică acest proces. Omenirea are deja acumulat un uriaş potenţial negativ, de aceea este necesar nu numai să fii bun, ci trebuie să fii bun în mod activ. Orice expresie dur afirmată, de exemplu: “N-am să uit asta niciodată!” duce la formarea de programe de distrugere, de despărţire. Nu trebuie admise în subconştient sentimente negative.

Sursa

Un comentariu

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Glanda pineală

glanda pineala

,,Ochiul care vede tot… Glanda pineala… Incepem initierea…

Ceea ce multi nu stiu despre aceasta glanda este ca ea conecteaza sufletul tau la corp. Odata ce glanda pineala este activata la lumea spirituala, incepeti sa simtiti ca aveti puterea de a sti tot ce este in jurul vostru. O glanda pineala corect reglata va va duce in cealalta dimensiune, care este cunoscuta ca proiectie astrala sau vizualizarea de la distanta. Aceasta frecventa corespunzatoare poate fi realizata prin meditatie, yoga sau metode oculte.

Cel mai bizar lucru despre aceasta glanda pineala este ca cineva poate avea controlul fizic al altei persoane prin ea. Prin imbunatatirea si folosirea de vechi metode vei putea controla actiunile altor persoane si chiar si gandurile. Fosta Uniune Sovietica si alte organizatii au facut cercetari ani de zile si au descoperit o multime de lucruri interesante despre aceasta glanda pineala. Multe civilizatii din istoria omenirii, vechii romani si egiptenii au cunoscut secretele despre al treilea ochi si l-au descris folosind simbolul ochiului. Este mentionat si in cultura catolica .

Acest lucru poate fi un pic uluitor, dar glanda pineala poate fi gasita pe spatele bacnotei Dolar. „Ochiul care vede tot” pe partea din spate a bancnotei este de fapt capacitatea de a sti gandurile si actiunile oamenilor calatorind intr-o alta dimensiune. Cunoscand gandurile altei persoane, tu o poti controla pe el sau ea. Cercetarile au mers mult mai departe decat va puteti imagina. Se spune ca exista anumite ore de timp in noapte in care creierul elibereaza substante chimice care va permit sa va puteti conecta la anumite energii.

Fluorul, care predomina in alimente, bauturi si apa este periculos pentru glanda pineala. Distruge capacitatea sa de a echilibra hormonii produsi in corpul nostru. S-a dovedit ca aceasta parte a creierului absoarbe majoritatea fluorului decat orice alta parte a creierului. Cel mai bun mod de a evita acest lucru este sa consumati apa distilata. Daca nu ai grija, corpul tau se poate deconecta de suflet. Nu veti mai avea conexiunea cu Dumnezeu si veti deveni sclavii acestei lumi nemiloase…”

Sursa

4 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Depresie și fericire – Părintele Pantelimon

Sursa: http://drumuricatretine.wordpress.com/2014/05/02/parintele-pantelimon-depresia-apare-atunci-cand-oamenii-nu-si-mai-inteleg-menirea-pe-acest-pamant/

“Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii”

– Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?
– O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală şi în care omul se des­fă­­şoară numai pe orizontala existenţei, într-o diver­sitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om şi e strâns legată de îna­intarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

– Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.

– Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

– Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depre­sie caută alinare la mânăstire?

– Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid su­fle­tul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.

“Dumnezeu nu trădează niciodată”

– Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?

– Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depre­sia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.

– Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?

– Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îm­brăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

– Adică să renunţe la egoism?

– Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duş­mani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine.Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­triveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când re­nunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe cei­lalţi.

“Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!”

– Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?

– În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate.Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputin­ţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

– Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate… Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

– Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gân­deşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

– Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu vo­lup­tate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

– Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a “se îndulci” cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în miş­care ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mân­tuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea vir­tu­ţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemân­tui­toare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie su­fletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceas­ta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oa­me­nilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compă­ti­mire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

“Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită”

– Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

– Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de sem­nificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu dis­con­fort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului.Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

– Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi… Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?

– Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profun­zimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iu­beşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mâ­năstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adân­cul oceanului. Deve­nirea noastră ca fiinţe uma­ne este imposibilă fără dra­gostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e ine­pui­zabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, ac­tivăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Tră­im o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la deve­nire. Nu ne iubim îndeajuns.

– Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări mi­no­re, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?

– Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că via­ţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dis­puşi să vadă şi par­tea lu­minoasă a gre­u­lui din viaţă. De aceea este fun­da­mental să găseşti sen­sul fiecărei în­cercări sau sufe­rin­ţe de care te lo­veşti. Dacă o um­pli de sens, îţi găseşti pu­terea şi senină­tatea de a merge mai de­parte cu frun­tea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. A­bia în­cer­cările vie­ţii îl fac să gân­dească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stag­nea­ză, trăieşte la su­prafaţa sa, nu tră­ieşte cu toată fi­in­ţa. Nu trebuie să ne fie frică de sufe­rin­ţă. Hristos ne-a în­văţat să ne eli­berăm de ea. A e­xor­­cizat-o în viaţa lui pămân­tească, în­frun­tând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

“Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi”

– Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pă­mânt. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată…

– Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Că­lugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce oră­şenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi rit­murile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din com­portament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pier­dut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva efi­cienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

– Ce am putea face să depăşim toate aceste neajun­suri, să ne vindecăm sufleteşte?

– Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie um­plute de pre­zen­ţă, de sens, de mis­ter, de fru­mu­seţe şi de bucurie.

– Se spune că bucuria adevă­ra­tă e profundă şi, cu toa­te astea, se dove­deşte trecă­toa­re. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

– Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii aces­teia, nu tre­buie să o că­utăm ca pe o eva­dare. Nici măcar nu tre­buie să o căutăm!Oamenii cu ade­vărat fericiţi nu ştiu că sunt feri­ciţi, fiindcă îşi mă­soa­ră fericirea în fe­ricirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celă­lalt.Fericirea vine sin­gură. Şi vine ca un dar pentru cei ca­re ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dum­nezeu. Toate aceste piscuri înăl­ţătoare de fericire, care apar ful­gurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte interme­diare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace “pe care nimeni nu o va lua de la noi”. Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.

4 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Psihologie şi pedagogie

Sfaturi pentru părinţi şi profesori

innerspacejournal

SFATURI PENTRU PĂRINŢI ŞI PROFESORI

                                                                    MOTTO:

,,A fi educator înseamnă a fi un  poet al iubirii.  Să nu uiţi niciodată că eu voi lua un pic din fiinţa ta, în propria mea fiinţă.”

                         (Augusto Cury – Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi)

  • ,,Există o lume care aşteaptă să fie descoperită în fiecare copil şi în fiecare tânăr. Numai cel care nu se află închis în propria sa lume, reuşeşte s-o descopere.
  • Blocarea inteligenţei copiilor şi adolescenţilor se poate datora izolării în care trăiesc copiii şi părinţii; rareori plâng împreună sau vorbesc despre visele, mâhnirile, bucuriile şi frustrările lor.
  • Funcţiile memoriei sunt utilizate, în general, în…

Vezi articol original 3.550 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Material didactic, Povestea gândului - a medita, Psihologie şi pedagogie, Sfaturi pentru părinţi

15 lucruri la care ai putea renunța ca să fii fericit în anul ce urmează

1. Renunță la ,,nevoia” de a avea întotdeauna dreptate

2. Renunță la ,,nevoia” de a avea totul sub control

3. Renunță la a mai da vina pe alții

4. Renunță la autoînvinuire, la negativism

5. Renunță la convingerile limitative

6. Renunță la a te mai plânge de orice

7. Renunță la criticile frecvente pentru orice

8. Renunță la încercările de a-i impresiona pe alții

9. Renunță la rezistența ta la schimbare (urmează-ți visul)

10. Renunță la etichetări, deschide-ți mintea

11. Renunță la temeri, sunt doar în mintea ta

12. Renunță la a-ți găsi scuze pentru orice

13. Lasă în urmă trecutul

14. Renunță la atașamente

15. Renunță să-ți mai trăiești viața după așteptările altora

Sursa: http://www.stealthesesecretsyet.com/15-things-you-should-give-up-to-be-happy/

44 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Psihologie şi pedagogie

Despre iubire

Am găsit undeva următoarele:

”Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l aduci aproape de tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru. Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe”. Şi dacă nu spui lucrul acesta şi dacă nu poţi spune lucrul acesta, să ştii că nu iubeşti. Nu-i iubeşti nici pe cei despre care crezi că-i iubeşti. Nu-i iubeşti pe aceia de care vrei să scapi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i apropii. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i ajuţi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i mângâi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care-i bruschezi. Să luăm aminte la toate lucrurile acestea şi să ştim că iubirea aduce şi durere când nu poţi face ceva pentru omul pe care-l iubeşti.”(Pr. Teofil Părăian)

 

4 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Stări sufletești

O minune în 16 zile – tehnici și exerciții de gândire pozitivă

Sursa: http://www.artadeatrai.ro/arhiva/25/gindire_pozitiva.25.php

Gândire pozitivă

Elena Muşat

Acest text a circulat prin intermediul poştei electronice. Consider că merită să fie accesibil şi celor care nu au acces la internet şi de aceea îl vom reproduce în paginile revistei noastre cu toată umilinţa şi recunoştinţa faţă de cel care i‑a dat viaţă mai întâi.

O MINUNE ÎN 16 ZILE – Tehnici şi exerciţii de gândire pozitivă inspirate de la Sfântul Munte

 Cum puteţi avea o zi perfectă:

Ziua are patru „încheieturi”. Încărcarea energetică şi invocarea bunei sorţi are un efect mai puternic atunci când sunt practicate la aceste „încheieturi”, sau schimbări de lumini.

Schimbările de lumini:

–          dimineaţa

–          amiaza

–          seara

–          miezul nopţii

„Foloseşte bine răsăritul şi asfinţitul, oprindu‑te atunci din orice lucru şi lăsînd mintea în stare de mare curăţenie câteva minute.”

Ziua perfectă o vei croi cu gândul, dimineaţa. Repetă mental de trei ori: „Ziua aceasta este un dar de la Dumnezeu, să o primesc ca atare”.

Dimineaţa, la sculare, ridică‑te din pat lent, dar ferm. Evită gesturile bruşte pentru a obişnui inima cu ritmul diurn. Spală‑te până la brâu, dar cu apă puţină. Purifică limba. După spălare, fă următorul exerciţiu:

„Ținând mâinile împreunate, cu palmele ca pentru rugăciune, expiră lung, purificator; inspiră apoi în voie, desfăcând larg mâinile şi simţind că te umpli cu lumină albă ‑ lumina Christică”.

Să începi aceste exerciţii numai într‑o zi de sărbătoare. Cu faţa spre răsărit, spune mental, de două ori: „Este o zi bună”. Norocul are forma gândului.

Ziua întâi

Învaţă să te trezeşti, învaţă să mănânci.

Ziua perfectă se sprijină pe doi piloni: gândul pozitiv; mâncarea potrivită (cu lucrul tău).

Regula este: „învaţă să te trezeşti, învaţă să mănânci”.

Dimineaţa, după purificarea limbii, bea un pahar cu apă: apa nu trebuie să fie rece, ci la temperatura camerei. Niciodată de la frigider! Poţi pune, în paharul cu apă, o linguriţă de miere.

La trezire să‑ţi spui: „Este o zi fastă”!

Fiecare zi are un simbol şi un stăpîn care‑ţi sunt releuri spre tărie.

Sărbătorile sunt repere ale salvării.

Astăzi este ziua puterii tale în lume. Şi asupra lumii. Când deschizi ochii, atrage binele şi creează împrejurări favorabile ţie. Precizează‑ţi scopul, şi scopul va veni singur spre tine. Dar ai grijă să‑l formulezi precis, cu ochii deschişi şi cu mintea senină.

La mâncare, evită două greşeli şi anume: abundenţa şi întunecimea hranei. Să nu mănânci niciodată peste trebuinţele corpului. Nu mânca între mese.

Ziua a doua

Gândeşte‑te că pâinea este mai mult decît pâine.

Corelează mâncarea cu o atitudine mentală pozitivă.

Profită de momentul mesei, când corpul este ascultător şi ajută‑l să trăiască mai sus de nivelul biologic.

Când ai întâlniri importante, dacă vrei să învingi, mănâncă foarte puţin. Dacă ai şedinţe sau treburi pe la parlament sau primărie, dimineaţa nu te îmbuiba cu prea multă mâncare.

Cantitatea de mâncare pentru o masă apreciaz‑o astfel: „maxim cît ar intra în şoseta piciorului tău, pînă la gleznă”.

Tot ce depăşeşte această măsură, strică la supleţea minţii.

Te aşezi la masă pentru a lua micul dejun. Corpul tău este stabil.

Alungi grijile, preocupările. Te linişteşti. Nu citeşti ziarele. Înainte de a începe mâncatul îţi spui mental : „Pâinea este mai mult decît pâine”.

Repetă de trei ori, adică timp de douăsprezece secunde, cu ochii deschişi, dar privind lăuntric. Trăieşte intens şi liniştit conţinutul următoarei fraze: „Nu căuta sensurile, ci doar trăirea ‑ o stare de recunoştinţă”.

Mai gândeşte‑te că pâinea nu este aliment, ci medicament. Aşa se face trecerea de la mâncat ca act biologic la actul conştient şi spiritual.

Această conştientizare te predispune la mobilitatea mentală de care ai nevoie în această zi. Asocierea între un act biologic şi o gândire divină conduce la „euharistie”. Saltul de la grosier la subtil, de la simţuri la spirit.

Ziua a treia

Spune mental: „Am doar trei trebuinţe”.

O zi prielnică pentru reducerea trebuinţelor! Omul scindat are 1001 de trebuinţe şi trăieşte în continuă agitare şi stres. Tabloul real al trebuinţelor umane este în numar de 36. Omul perfect echilibrat are 18 trebuinţe. Omul optimizat are doar 9. În afară de acestea, mai sunt două categorii: înţeleptul şi bogatul. Ei au doar trei trebuinţe. Iar eliberatul are zero trebuinţe.

Dimineaţa, la răsărit, stai pe scaun; coloana trebuie să fie dreaptă, mîinile pe genunchi cu palmele orientate, fie în sus, fie în jos ‑ cum te simţi mai comod. Ferm şi destins. Ochii deschişi, dar privind lăuntric.

Spune mental: „Am doar trei trebuinţe”.

Repetă aceasta de şase ori. Bate la uşa subconştientului şi ţi se va întredeschide doi milimetri. Respiră profund, expirând mai lung decît ai inspirat, apoi repetă iarăşi de şase ori: „Am doar trei trebuinţe”. Apoi rămâi douăsprezece secunde cu mintea complet liberă, transparentă.

Spun douăsprezece secunde pentru că este o unitate temporară tainică. Nu‑i nevoie să te uiţi la ceas. Poate fi şi mai mult dar să nu fie mai puţin de atât. La sfârşit respiră lung ‑ va rezulta o linişte bună. Nu te preocupa ce nume au aceste trei trebuinţe, dimineaţa şi ori de câte ori constaţi asaltul miilor de trebuinţe care vor să‑ţi clatine puterea!

Ziua a patra

Autocontrolul expresiei feţei ca depăşire a hipnozei spontane.

„Lumea este o oglindă şi‑ţi restituie chipul pe care i‑l arăţi”, zicea un înţelept.

Dacă îi arăţi chip posomorât, îţi restituie eşecuri, dacă îi arăţi chip senin, îţi restituie seninătate şi realizare.

La ieşirea din casă, coborârea în stradă, controlează‑ţi expresia feţei.

Să nu aibă nici o urmă de față de înmormântare.

Oricâte griji şi preocupări ai între pereţii casei, pe stradă descreţeşte‑ţi fruntea şi construieşte‑ţi un chip senin, destins.

Chipul tău programează lumea cu nuanţe afective. Tu eşti un programator inconştient al lumii. Mereu funcţionează între tine şi alţii o hipnoză spontană, neştiută, dar puternică. Oamenii se sugestionează tacit prin chip, atitudine, culori, aşteptări.

Aminteşte‑ţi azi, de două ori, exerciţiul zilei; când te vei afla între oameni, să‑ţi controlezi atent seninătatea feţei. Destindere şi seninătate.

Să‑ţi spui: „Chipul meu senin îmbunătăţeşte aura corpului meu şi a celor pe lângă care trec”.

Un om îmbunătăţit are efect pozitiv, prin simpla lui prezenţă, asupra a 100 de oameni.

Pe stradă, în metrou, în tramvai, la birou, toţi vor primi de la tine, fără să ştie, un program pozitiv. Tu însuţi vei resimţi pozitiv reflexia acestui program, căci lumea este o oglindă.

Ziua a cincea

Nu te enerva că doi şi cu doi fac patru.

Iată un test pentru a verifica starea nervilor unui om. Întreabă‑l cît fac doi şi cu doi.

Un nevrotic îţi va răspunde: „Doi şi cu doi fac patru, dar chestia asta mă enervează teribil”.

Aşadar, nu te enerva că doi şi cu doi fac patru, nu te enerva că lumea este cum este, că strâmbul este prea strâmb. Nu fi mânios.

Mânia este mare consumatoare de energie.

Păstrează‑ţi calmul şi vei rămâne puternic într‑o lume neisprăvită încă, într‑o ţară care trece prin experienţa junglei.

Miercurea este considerată cea mai bună zi a săptămânii, şi asta pentru că este ziua obstacolelor. În tradiţia noastră, Sfânta Miercuri este cea care pune obstacole pentru a‑ţi stimula duhul treziei, şi tot ea ridică obstacolele…

Ceea ce ţi se pare o înfrângere, nu‑i decît o faţă a ascezei. Iar cele obţinute fără asceză se sting repede.

Nu te mânia că există obstacole. Mânia „perforează” şi strică acel înveliş nevăzut, acea compunere de câmpuri de energii care protejează corpul tău.

Există boli grave din mânie şi există vindecări miraculoase prin „isihia” (practica liniştii lăuntrice).

Nu te mânia pe Balcani şi pe balcanici, ci deschide ochii. Nu există duşmani, ci doar victime ale propriei lor dizarmonii.

Dacă înţelegi aceasta, mintea îţi va inspira soluţii optime în orice situaţie.

Ziua a şasea

Trei soluții pentru combaterea stresului.

Motivul stresului este lăuntric, nu exterior. Stresul nu este o înfrângere obiectivă ci o autoînfrângere.

La serviciu, te stresează ritmul muncii şi lipsa de timp. Japonezii, care lucrează 72 de ore pe săptămână, nu sunt deloc stresaţi. Balcanicii lucrează 44 de ore pe săptămână, dar adesea se plâng de stres.

Combaţi stresul anulând sau dizolvând două conflicte: conflictul cu Munca şi conflictul cu Timpul. Munca te stresează când o faci în silă.

Practica optimizării ne îndeamnă să privim munca ca pe o slujire a semenului. Asta este foarte greu într‑un sistem degradat şi corupt.

E greu să‑l slujeşti pe cel care te jefuieşte. Dar dacă reuşeşti asta, vei diminua nu jaful ci nevroza.

Conflictul cu Timpul este în realitate un conflict cu tine însuţi. Impresia de lipsă de timp provine întotdeauna din lipsa de bucurie şi eficienţă. Găseşte mulţumirea şi astfel vei găsi timpul.

Primul pas:

Stopează gândirea negativă ‑ dacă nu definitiv, măcar un minut la fiecare douăsprezece minute.

Al doilea pas:

Educă‑ţi gândirea pozitivă; schimbă‑l pe „imposibil” cu „posibil”. Căci reuşita este o părere transformată în decizie. Cum?

După fiecare două ore de lucru, te opreşti două minute şi 30 de secunde, rămânând în acest scurt interval de timp într‑o stabilitate perfectă, cu coloana vertebrală dreaptă, cu mintea fără gânduri.

Capacitatea de răspuns la factorii de stres creşte şi poţi rezolva astfel chiar şi singurul stres dramatic: cel de nesolicitare.

Ziua a şaptea

Respiraţia luminată

Azi te ajuţi de respiraţie ca să faci trecerea de la biologic la spiritual, să faci trecerea de la rudimentar la îmbunătăţit, căci tot ce este rudimentar este şi vulnerabil.

Respiraţia se numește „luminată” când te concentrezi pe actul respirator şi‑l însoţeşti cu sugestii pozitive. O numim luminată ca s‑o deosebim de cea biologică; inspirăm lumină.

Eşti în picioare, în faţa ferestrei, cu ochii deschişi. Expiri lung, apăsînd palmele una peste alta unite în dreptul bărbiei. Accentuezi presiunea între palme. Continui să expiri „storcând” abdomenul, apăsând bărbia spre gât, aplecând capul în jos. Rămâi fără aer în piept cinci secunde. Cardiacii să nu forţeze, ceilalţi să stea aşa minim cinci secunde.

În acest timp, mintea se concentrează pe ideea de purificare a celor trei zone solicitate: abdomen, gât, frunte. Sunt cele trei locuri ‑ funcţii răspunzătoare de soartă: metabolism, vorbire, gîndire.

Apoi inspiră liber, spunând: „Inspir lumină albă”. În practica optimizării, „lumina albă” înseamnă lumină încărcată cu cele trei atribute dumnezeieşti (credinţă, nădejde, dragoste).

Când spui „Inspir lumină albă”, spontan te umpli cu cele şase calităţi divine ‑ mai precis le reactualizezi în propria ta făptură, iei cunoştinţă de ele.

Mintea cunoaşte astfel extindere şi calitate.

Dimineaţa, să faci şase respiraţii luminate. Lucrează încet, fără să forţezi. Expiraţia este mult mai lungă decît inspiraţia. La urmă, după cele şase respiraţii luminate, închide ochii, lasă mâinile pe lângă corp şi rămâi destins şi detaşat, fără gânduri, două minute, ascultând senzaţiile din trup, ascultând tăcerea lăuntrică.

Această „ascultare” a tăcerii este chiar relaţia ta imediată şi personală cu El ‑ Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu al Dragostei şi al Luminii ‑ iar în planul psihic exerciţiul aduce o necesară stare de trezire şi vitalitate.

Ziua a opta

Citeşte versetul 3, psalmul 23 din Biblie.

Există două categorii de oameni:

unii care ratează ziua de duminică;

alţii care se mâhnesc pentru că nu au cu cine s‑o rateze.

Sîmbăta şi duminica, cei singuri simt dureros şi disperat singurătatea. Acumularea nemulţumirii se transformă direct în simptom de angoasă.

Pentru cei singuri, sărbătoarea trebuie redescoperită, pentru însănătoşirea omului.

Pentru aceasta unii se duc în casa împărătească la liturghie. Alţii ştiu că şi urcarea pe munte este o rugăciune.

Alţii descoperă azi „lecţia divină”.

Este un pas spre meditaţie. Citirea unui text sacru, contopindu‑te cu înţelesurile lui, se numeşte „lecţia divină”.

Ca exerciţiu de iluminare, se practică patru ore pe zi.

Dacă în alte zile citeşti jumătate de verset din Biblie, duminica să te decizi să citeşti un verset întreg!.

Versetul 3 din Psalmul 23 – Citeşte‑l contopindu‑te cu conţinutul său, repetă‑l şi vei vedea că el conţine secretul vindecării şi al ascensiunii tale.

Şi nu uita: eşti un om cult în măsura în care ai înţeles litera Bibliei şi eşti un om eliberat în măsura în care ai înţeles spiritul ei.

După „lecţia divină” sunt sigur că vei fi inspirat despre cum să câştigi duminica, de atâtea ori pierdută. Vei şti ce să faci cu ziua vieţii tale.

Vei şti că fericirea care se întemeiază pe un obiect exterior este fragilă şi atunci vei căuta unde trebuie.

Ziua a noua

Postul împărătesc

Mâine hotărăşti să posteşti. Ţii post ca să‑ţi întăreşti sănătatea sau ca să vindeci pe altul; să te purifici de toxine sau să pregăteşti terenul minţii clarvăzătoare. Căci postul este profilaxie şi spiritualitate. Este şi ofrandă, ajutor.

În India, în statul Kerala, femeile postesc o zi pe săptămână, ca Dumnezeu să dea viaţă lungă bărbaţilor lor.

Şi cum ofranda te sporeşte pe tine, ele postesc pentru longevitatea bărbaţilor, iar efectul este că ele trăiesc mult mai mult decât bărbaţii.

Postul împărătesc este când mănânci o dată pe zi, seara după apusul soarelui.

Toamna, masa zilei de post împărătesc să fie la ora 18.00. Rupi postul printr‑o mâncare uşoară şi „luminată”, de pildă pâine cu legume ca să nu strici ce ai clădit o zi întreagă.

Mâncarea „luminată” înseamnă acel „tablou” alimentar stabilit după criteriul reflexului ereditar; observă ce au mâncat oamenii locului timp de 30 de generaţii, apoi fă o medie.

Asadar, pentru spaţiul românesc, pe primul loc stau cerealele şi produsele cerealiere. Pâinea reprezintă 65% din alimentaţie. Urmează legumele, ulei de floarea soarelui, fructe şi miere. De abia apoi vin alte produse, în proporţii mici.

Posteşte numai cu un însoţitor sau doi dar niciodată singur. Evită în post orice supărare : o mânie de numai cinci minute îl anulează.

Ziua a zecea

Postirea nu înseamnă înfometare

Când începe unul din posturile mari de peste an, să vă gândiţi la exemplul lui Ioan de la Sihla. Ioan a fost un om cu studii, dar a văzut că şcolile nu dau soluţia trăitului şi a ales calea liniştii.

Prin calea liniştii lăuntrice (numită şi isihia), el a dobîndit puteri miraculoase, între care citirea perfectă a gândurilor şi căldura vitală permanentă.

Într‑o zi de iarnă, în Postul Crăciunului, el a fost întrebat dacă nu îi este frig desculţ şi dezbrăcat. Ioan a răspuns: „Eu sunt cetăţeanul Munţilor Carpaţi şi Domnul are grijă de mine. Nu simt frigul, nici arşiţa, nici foamea, nici setea, nici altă nevoinţă pământească”.

Acest om (a cărui viaţă o ştim din Patericul român ) a obţinut aceste daruri prin post şi rugăciune, cele două „aripi” ale vieţii sporite.

Ioan a lăsat un mesaj în privinţa vieţii alimentare: el observă că fiecare etapă a evoluţiei spirituale este însoţită şi determinată de o îmbunătăţire a regimului alimentar, dinspre întunecat spre lumină, dinspre cruzimea lăcomiei spre inteligenţa şi smerenia meselor simple şi uşoare.

Duceţi astfel postul, gândindu‑vă că postirea nu înseamnă înfometare, ci regândirea hranei, şi o atitudine sufletească îmbunătăţită.

Postul nu‑i slujire, ci prilej de corectare a unor obiceiuri alimentare greşite.

Şi învăţarea meditaţiei, şi sentimentul de recunoştinţă, amintirea că pâinea este simbolul timpului divin: astfel te programezi, la masă, cu atribute divine, iar mâncarea devine prilej de trecere de la biologic la spiritual.

Şi postul de cuvinte, făptuit prin evitarea asprimii şi prin păstrarea tăcerii.

Mănâncă atât cât să nu‑ţi refuze pofta de meditaţie.

Dacă după masă ai poftă de meditaţie, ai mâncat adevărat.

Ziua a unsprezecea

O soluţie împotriva suferinţei de a trăi

Există 64 de remedii împotriva suferinţei. „Luarea de cunoştinţă” este primul remediu, adică conştientizarea. Şi dacă începi să‑l practici corect, consecvent şi continuu vei fi scutit de celelalte 63 de remedii.

„Luarea de cunoştinţă” este mutarea atenţiei de la grijile tale spre corpul tău, de la grijile mari şi însemnate la neînsemnatul corp.

Grijile sunt expresia ego‑ului.

Corpul este exprimarea vibraţiei universale. („Materia este un ritm, substanţa este o frecvenţă”).

Luarea de cunoştinţă se practică astfel:

‑ Te aşezi ferm şi stabil pe un scaun (sau mai bine pe un taburet, dar niciodată pe un fotoliu), căci coloana vertebrală trebuie să fie dreaptă, fără efort, iar genunchii să fie ceva mai jos de osul iliac, sau cel mult la acelasi nivel ‑ niciodată genunchii să nu fie mai sus decît nivelul bazinului.

‑ Mâinile împreunate în poală, cu stânga peste dreapta, pentru că stânga antrenează, prin legare, emisfera din dreapta: emisfera cerebrală a tăcerii, a rugăciunii, a înţelegerii „psi”.

‑ Capul trebuie să fie drept, ochii deschişi, dar lăsaţi oblic în jos, privind ca şi lăuntric.

În poziţia aceasta, rămâi nemişcat cel puţin două minute şi treizeci de secunde. În acest timp, te concentrezi pe ordinea corpului tau, adică fixezi mental, rând pe rând, coloana pe care o ţii dreaptă şi părţile corpului, păzind stabilitatea lor.

Alte două minute şi treizeci de secunde te concentrezi pe fluxul respiraţiei, devii martor al respiraţiei tale.

Încă două minute şi treizeci de secunde păstrezi mintea pură, fără nici un gând. Apoi pendulezi uşor bustul de cîteva ori, spre stânga şi spre dreapta, după care te ridici şi faci câţiva paşi prin cameră.

Acest exercitiu, atît de simplu, are putere de liniştire şi de încărcare energetică, activând pulsul vieţii.

Ziua a douăsprezecea

Iniţierea în terapia iertării

Exerciţiul iertării se practică la apusul soarelui. Foloseşte energia finalului de zi pentru cel mai important exerciţiu al optimizării tale.

Nu te culca niciodată apăsat de neiertare. Să nu rămână în mintea ta, peste noapte, cel neiertat. Tot ce rămîne neiertat în tine se transformă în program negativ şi produce, în viitor, rău.

Adversitatea este o impuritate, n‑o păstra în tine, dizolv‑o. Aşadar, ierţi pentru tine, nu pentru altul. Ierţi ca să dizolvi un focar patogen.

Boala este o informaţie despre încătuşare. Când ierţi un adversar, te eliberezi de el ‑ tu rupi lanţul (cea mai dură legatură este între victimă şi călău). Ierţi ca să programezi mintea serii cu sănătate.

Mânia îţi sparge aura corpului, iertarea o face strălucitoare.

Eşti în picioare, cu faţa spre fereastră. Deschide braţele, larg. Măcar o dată pe zi deschide braţele. Spune în gînd: „Sunt deschis şi receptiv la bogăţia lumii”.

Concentrează‑te pe ideea că tu protejezi şi hrăneşti, cu energia ta, spaţiul din jur: oraşul tău, apoi România, Europa, planeta…

Expiră lung. La expiraţie expulzezi din mental că „tu eşti tu”. La inspiraţie te umpli de mulţumire şi încredere în tine. Apoi rămâi fără gânduri, cu sentimentul că protejezi.

Cea mai bună iertare este să faci binele. Să trimiţi un gând bun către ei. Tu eşti ei. Repetă fraza: „Sunt uşor, sunt tot mai uşor”. Ca şi cum, iertând, te despovărezi de o greutate. „Mă eliberez iertând, mă dezleg, sunt uşor”.

Să foloseşti bine asfinţitul. Iertând, tu arzi negativitatea din trupul tău actual şi din soartă.

Adevărata iertare este să faci un dar celui iertat. Este o ofrandă.

Braţele şi trupul tău fac simbolul unei cruci, iar crucea e paradigma cosmosului; pentru om este îmbrăţişare, hrănire, protejarea semenilor.

Dăruieşte ca să ierţi. Evocă mental pe cel iertat şi dăruieşte‑i gândul însănătoşirii, al unei bune sorţi. Nu‑i un dar simbolic, e chiar real; gândul construieşte, partricipă la arhitectura vibratoare a semenului tău şi, mai departe, a lumii. Gândul iertării aduce armonie, iar tu vei locui într‑o lume armonioasă.

Gândul e mai puternic decît fapta.

Ziua a treisprezecea

Eşecul este o formă a nerăbdării

Postirea prilejuieşte o încărcare energetică şi o purificare. Mintea dobândeşte claritate perfectă, trupul ‑ supleţe, tonusul psihic urcă, aura e strălucitoare.

Cei care au viaţă de cuplu vor evita actul sexual în timpul postului. Un act sexual anulează rezultatele unui post de 21 de zile. De aceea, cei care nu au putut să se abţină de la a avea contact sexual în post, sunt îndemnaţi ca, după sărbători, să repete 21 de zile de postire.

Postul nu‑i prilej de interdicţii, nici de mortificare, ci un prilej de deşteptare la minte, de observare că omul, în general, este tentat să acumuleze greşeli şi eşecuri.

Ce este eşecul?

Eşecul este o forţă a nerăbdării noastre. Postul este un exerciţiu de răbdare, chemând în ajutor fie instinctul de conservare, fie pe Dumnezeu.

Dealtfel, între Dumnezeu şi instinctul de conservare este o continuitate perfectă (exprimată şi prin atributul „Atotţiitorul”, conferit Supremului). În ce priveşte instinctul sexual, să ai grijă de două prescripţii: moderaţie şi curăţenie. Pe acestea să le ţii şi după ce trece postul. Căci postul nu‑i un accident calendaristic limitat acum la 40 de zile, ci este o şcoală a schimbării inimii şi un antrenament spiritual.

De aceea nu‑l vei resimţi ca pe o constrângere, ci ca pe o actualizare a soluţiilor de soartă bună.

Ziua a paisprezecea

Ora conexiunilor astrale

Adevărata ieşire din singurătate este trăirea, timp de o clipă, a condiţiei de „neuron” din creierul speţei, al planetei. Când o spui, pare un lucru ingenios. Dar când o trăieşti, este o reducere la zero a ego‑ului, este o trăire a sa… şi eşti parte a oceanului care e speţa umană.

Omul este mai puternic dacă percepe amploarea conexiunilor sale pe pământ şi‑n eter, a legăturilor sale cu energetismul teluric si cosmic.

Cunoscând conexiunile tale intime, fluide, cu ceilalţi oameni şi cu toată speţa, diminuează complexele psihice, diminuează impulsul de a‑şi sfâşia semenul, diminuează frica de tine şi de alţii, frica latentă care‑ţi consumă energia. Cum se face asta?

Mai înainte am indicat un exerciţiu de „luare de cunoştinţă”.

Dacă prelungeşti timpul exerciţiului, vor apărea efecte noi şi însemnate. Anterior, durata exerciţiului a fost de circa 9 minute. Fă exercițiul seara. Ferm şi agreabil, timp de 15 minute, mutând atenţia de la grijile importante, la corpul „neimportant” (ştiind că grijile sunt expresia ego‑ului, iar corpul este expresia atracţiei universale ).

Nu prelungi exerciţiul peste 15 minute decât dacă ai îndrumător.

În general, după 10 minute apare senzaţia de vastitate, de dilatare plăcută a corpului şi pierderea senzaţiei de greutate fizică. Observă starea aceasta, dar nu te ataşa de ea; păstrează trezia şi controlul perfect al schemei corporale.

Căci poate să apară senzaţia de dedublare, de „ieşire în astral”. Nu te lăsa atras pe panta asta.

Un maestru zicea: „Dacă practicantul o ia spre cer, trage‑l de picioare în jos”.

Tu faci experienţa extinderii conştiinţei nu pentru a ieşi din corp în univers, ci pentru a realiza că trupul este chiar locul unde universul devine fiinţa ta. Şi astfel te întăreşti.

Experimentele „ieşirii” în astral sunt uşoare, amăgitoare şi ţin de copilăria ezoterică a omenirii. Tu alege să faci experienţa treziei perfecte, aducând pe pământ cele câştigate în văzduh.

Ziua a cinsprezecea

Dialog cu subconştientul despre vindecare şi soartă bună

O zi perfectă depinde de seara perfecta: o zi bună se cunoaşte de cu seara… Mintea serii este leneşă şi profundă, mai primitoare de sugestii decât mintea dimineţii.

Înaintea somnului, trei sau cinci minute înainte de a adormi, mintea omului se află în starea „alfa”, în mod natural. Adică activitatea electrică a creierului îşi încetineşte ritmul, are un ritm de circa 8 ‑ 12 cicli pe secundă: ritmul „alfa”.

Starea alfa este propice pentru autoprogramare pozitivă. În această stare, sugestia pătrunde mai uşor în inconştient. Iar dacă a pătruns acolo, ea devine acţiune.

Viitorul are forma minţii tale. „Mintea produce mereu modele ale viitorului”, constată psihiatrul Lewy. Dacă îi dai minţii o frază anume elaborată şi o convingere, mintea produce din ele viitor, produce ziua de mâine, produce situaţii favorabile ţie.

Controlează acest proces de modelare prin cuvinte. Viitorul ascultă de stări şi propoziţii.

Când ai o maladie, să repeţi, în starea de somnolenţă, pînă adormi (circa 3 ‑ 5 minute) fraza: „Mă simt din ce în ce mai bine… pe zi ce trece… şi din toate punctele de vedere” (metoda E. Cuoe).

Repetă rar, calm, pînă adormi. Fă acest lucru şapte seri la rînd, iar pentru fixarea rezultatului, încă şapte + şapte seri la rînd. Adormi cu această frază în minte, căci această frază a vindecat mii de persoane.

Nu pronunţa numele bolii, căci subconştientul nu ştie termeni medicali, nu ştie nici măcar ce înseamnă „gripă”. El preia numai sugestia însănătoşirii. Şi o împlineşte cu mare precizie. El este un factor de restabilire a condiţiei naturale a fiinţei, un mediator al bunei sorţi.

Ziua a şaisprezecea

Comportamentul de reuşită

Seara, la culcare, să nu rememorezi niciodată momente neplăcute ale zilei încheiate. Nu „rumega “gânduri rele. La culcare, frânele raţionale sunt slăbite şi atunci, subconştientul primeşte mai uşor sugestiile şi impresiile puternice. „Rumegarea” unui eşec al zilei devine astfel un program pentru un nou eşec. Dacă prelungeşti o mâhnire, te programezi cu încă o mâhnire.

Stopează această tendinţă, aminteşte‑ţi că eşecul este doar o faţă a nerăbdării şi a orgoliului tău. Stopează, seara, orice emoţie negativă, dând minţii o sugestie de întărire.

Stopează imaginaţia sau obsesia cu privire la o întâlnire viitoare.

Iată cum se procedează: dacă a doua zi trebuie să dai un răspuns important, dacă se cere să iei o hotărâre capitală, e bine să nu te frămânţi cum vei rezolva. Ci doar detaşat de orice grijă, să rosteşti cu calm: „Iau decizii bune”. Fără să te gândeşti care decizie anume.

Întăreşte doar mintea cu încredere în sine, prin propoziţia: „Iau decizii bune”. Repet‑o mai multe seri la rînd. Deciziile care vor urma cu siguranţă vor fi inspirate, în acord cu trebuinţele reale ale fiinţei tale.

Dacă vrei să îmbunătăţeşti o trăsătură de personalitate (voinţa, eficienţa, stăpînire de sine, claritate mentală ), formulează sugestii simple, scurte, directe, totdeauna la timpul prezent. Subconştientul nu cunoaşte alte timpuri.

Păstrează o singură sugestie, o singura frază ‑ program ‑ şi nu o schimba 21 de zile. Ca program universal de recuperare a condiţiei naturale puternice, repetă propoziţia: „Sunt calm, sunt cu desăvârşire calm”.

Fă acest exerciţiu 21 de seri la rând, ca rezultatul obţinut să se fixeze şi să devină o achiziţie permanentă.

Pe aceeaşi cale poţi introduce în inconştient un program privind scopurile tale imediate sau sugestii privind dinamica fiinţei şi contextul evoluţiei tale, sugestii precum: „Eu iau decizii bune”, „Am claritate mentală”, „Am stăpînire de sine”.

Pentru o sugestie, programul este elaborat cu atenţie la indicativ prezent (inconştientul nu cunoaşte alt timp sau mod verbal), şi ţinând cont de logica paradoxală a psihicului abisal.

Astfel, pentru a contracara o afecţiune contagioasă, elaborezi un program care să corecteze mentalitatea „statistică” a omului: contagiunea este consecinţa unei mentalităţi statistice.

Sunt două căi de a avea acces la inconştient. Una din exterior, de programare în alfa. Alta din interior, lăsând inconştientul să se rostească singur: prin suspendarea temporară a activităţii corticale şi prin crearea stării de linişte. Dar asta este o experienţă, nu se poate povesti.
Sugestii practice

Gândirea pozitivă şi comportamentul de reuşită

Parabola fraţilor păcătoşi. Doi fraţi au făptuit aceeaşi greşeală, căzând pradă instinctelor. „Biruiţi de pofta curviei”, zice Patericul roman. Ei au primit, apoi, aceeaşi pedeapsă de îndreptare : un an de recluziune.

Au fost închişi în celule diferite. Au primit mâncare cât să trăiască, pâine şi apă, amândoi întocmai.

După un an, fraţii au fost eliberaţi.

Unul din ei arăta „galben la faţă şi uscat ca chipul mortului”, iar celălalt era vesel şi rumen la faţă „ca şi cum ar fi fost la o mare desfătare”.

Ei au fost întrebaţi cum au petrecut anul recluziunii, căci toți voiau să afle de ce arătau diferit!

Cel care a ieşit slab şi gălbejit a răspuns că a rumegat gânduri amare, nu‑i ieşea din minte că a greşit, îl chinuia culpa, îl obseda trecutul, îl chinuia frica. Este un caz de „gândire negativă”.

Cel care a ieşit cu chipul rumen şi luminos a spus că în toată perioada recluziunii i‑a mulţumit lui Dumnezeu că i‑a arătat lumina salvării. Nu s‑a gîndit nici la eşecul lui, nici că este păcătos, nici la ceţurile trecutului. A trăit orice gând apăsător prin repetarea rugăciunii minţii în inimă (oratio mentis). A stopat orice amintire traumatizantă. A stat mereu cu mintea îndreptată spre divinitate şi, de aici, au rezultat puterea şi regenerarea.

Cine aprofundează sensul acestei întâmplări are cheia gândirii pozitive.


Schimbarea filtrului afectiv

Există persoane care au tendinţa să selecteze din viaţă emoţii negative, văd viaţa în negru. Ele au pierdut memoria binelui. Au numai memoria căderii.

Răul de care îţi tot aduci aminte este un rău triplat. Aceste persoane spun mereu: „Am numai ghinioane, am numai necazuri. Tot ce‑i rău pe lume mi se întâmplă numai mie. Altora le merge bine, deşi nu merită. Eu merit şi nu am nimic. Mi se scârbeşte de viaţă”. Aşa spun aceste persoane.

Jeluirea este un mod de a fura energie de la altul. Cei care o folosesc, practică un fel de vampirism energetic, adesea inconştient, fură energie, dar nu ca să se întărească, ci ca să o risipească.

În acest caz, este necesară „schimbarea filtrelor negative”, mutaţia gândului de la minus la plus, de la negativ la pozitiv.

Schimbarea atitudinii mentale. Aşa începe purificarea de negativitate.

Cum să cauţi partea bună a contextelor tale? Prin gândirea pozitivă: nu afirma că răul există, ci afirmă că tu eşti tare în faţa răului.

Gândirea pozitivă nu spune că lumea este perfectă, ci spune că putem fi tari în faţa imperfecţiunii lumii.
9 Reguli pentru întărirea gândirii pozitive

1. Înlocuieşte semnul minus cu semnul plus. Înlocuieşte‑l pe „nu pot” prin „pot”. La sfârşitul zilei, în loc să spui „sunt obosit”, spune: „trupul meu are nevoie naturală de refacere şi simte bucuria acestei refaceri”. În loc de „sunt sfârşit”, spune: „urmează un nou început”.

2. Evită în faţa altora propoziţii care conţin programări negative. Nu‑i întîmpina pe prieteni cu vorbe negative, de tipul: „Vai, ce rău arăţi”, ci distinge, la oricine, trăsătura lui pozitivă, motivul sau aspectul în care acela ar putea excela. Pe acela subliniază‑l.

3. Întăreşte‑ţi energetismul, căci gândirea negativă şi depresia ţin de un deficit energetic. Agresivitatea, ţine şi ea de un deficit energetic, ca şi nesiguranţa şi spaima de eşec. Orice întărire a energetismului sporeşte pozitivitatea gândirii. Şi orice pozitivare a gândirii sporeşte energetismul. Este ceea ce numim cerc vicios (şi el rezultă din … purificarea cercului vicios).

4. Ridică pragul de toleranţă la frustare. Aceasta presupune un antrenament sau o terapie contra „mal‑sevraj”‑ului (termen provenit din limba franceză, avînd sensul de rău‑înţărcat). Se pare că majoritatea oamenilor au fost „rău înţărcaţi” de mame; de aici provin carenţele de adaptare la real.

5. Controlează‑ţi cele 1000 de trebuinţe şi încearcă să le restrîngi. Cere mult de la viaţă, ştiind să te mulţumesti cu cât vine şi continuând să ceri mult de la viaţă.

6. Evită comparaţiile care îţi stârnesc invidia. Evită comparaţiile (cu semeni mai mult sau mai putin iluştri, cu semeni care sunt, mai mult sau mai putin, vedete) care te deranjează, care te deprimă. Fă numai acele comparaţii din care să vezi clar avantajele tale pe lumea asta.

7. Înlocuieşte cuvîntul „superior” (care întreţine rivalitate, stratificări, trufie, slavă deşartă) prin cuvântul „autentic”.

8. Întăreşte‑ţi psihologia de învingător sau mentalitatea de învingător. Mulţumire fermă, stabilitate emoţională, linişte lăuntrică, stăruinţă. Nu te mâhni că poţi pierde bătălii de etapă: cea finală contează. Aminteşte‑ţi aforismul acesta: „Reuşita în viaţă este o părere. Dar o părere transformată în hotărâre”. Mai aminteşte‑ţi şi aforismul următor: „Orice câştig este un DAR, orice pierdere este o restituire”.

9. Formulează‑ţi o ţintă de etapă (pozitivă şi pragmatică), dar o ţintă de existenţă (pontifical înaltă): realizarea personalităţii, împlinirea spirituală. Treptat, dă prioritate ţintei de existenţă.

17 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita, Psihologie şi pedagogie, Stări sufletești

În preajma morții – o experiență deosebită

O deosebită experiență în preajma morții, aici:

http://suntem-iubire.blogspot.fr/2013/02/experienta-in-preajma-mortii.html#comment-form

Experiența în preajma morții 

Mellen-Thomas Benedict spune:
În 1982 am murit de cancer în faza terminală. Boala mea era inoperabilă şi orice fel de chimioterapie pe care mi-ar fi prescris-o nu ar fi făcut altceva decât să mă transforme, din ce în ce mai mult, într-o legumă. Mi se dăduseră între şase şi opt luni de viaţă.
În anii ‘70 eram un consumator ahtiat de informaţii şi mă întristam din ce în ce mai mult din cauza crizei nucleare, a crizei ecologice şi aşa mai departe. Aşa că, în lipsa unei baze spirituale, am început să cred că natura făcuse o greşeală şi că noi eram, de fapt, asemenea unui organism canceros aflat pe planetă. Percepeam oamenii că fiind un soi de cancer şi cu asta m-am ales.
Asta m-a ucis. Aveţi mare grijă cum vedeţi lumea. Acest lucru se răsfrânge asupra voastră, mai ales dacă viziunea voastră este negativă. Acest lucru m-a dus pe mine la moarte. Am încercat diverse metode alternative de vindecare, dar nimic nu mi-a folosit.
Aşa că am stabilit că totul era, de fapt, între mine şi Dumnezeu. Nu mă mai confruntasem niciodată până acum cu Dumnezeu, de fapt nu avusesem niciodată de-a face cu El. Nu aveam niciun fel de preocupări spirituale la vremea respectivă, dar am început o călătorie pentru a afla despre spiritualitate şi despre modurile alternative de vindecare. M-am apucat să citesc tot ce se putea despre subiectul respectiv, pentru că nu voiam să am vreo surpriză dincolo. Aşa că am început să citesc despre diverse religii şi filosofii. Toate erau foarte interesante şi mi-au dat speranţa că exista ceva dincolo. Ajunsesem în grija permanentă a unei infirmiere.
Îmi amintesc că m-am trezit într-o noapte, acasă, pe la 4:30 şi am ştiut că venise timpul.
Asta era ziua în care aveam să mor. Aşa că mi-am chemat câţiva prieteni şi mi-am luat la revedere. Mi-am trezit îngrijitoarea şi i-am spus. Făcusem o înţelegere cu ea că îmi va lăsa cadavrul în pace şase ore, pentru că citisem că se întâmplă tot soiul de lucruri interesante atunci când mori. Am adormit la loc.

Următorul lucru pe care mi-l amintesc este începutul unei experienţe tipice în apropierea morţii. Dintr-o dată, am fost perfect conştient că stăteam în picioare, dar corpul meu era aşezat în pat. În jurul meu era un fel de întuneric. Mă simţeam mai viu în afara corpului decât în viaţa obişnuită. Totul era atât de viu, încât puteam vedea fiecare cameră din casă. Puteam vedea şi acoperişul casei, împrejurimile ei şi chiar dedesubtul casei.
Era o Lumină care strălucea. M-am întors spre Lumina, care era foarte asemănătoare celei descrise de alţi oameni în experienţele lor din apropierea morţii. Era atât de minunată. Este tangibilă, o poţi simţi. Este ademenitoare; vrei să te duci spre ea, aşa cum te-ai arunca în braţele tatălui sau mamei tale ideale.
Pe măsură ce am început să mă mişc către Lumină, am ştiut intuitiv că, dacă merg către Lumina, voi muri. Aşa că mergeam spre Lumină şi spuneam: „Te rog să aştepţi un minut; stai doar o secundă. Vreau să mă gândesc la asta, aş vrea să-ţi vorbesc înainte să plec”. Spre surprinderea mea, în acel punct, întreaga experienţă s-a oprit. Vă puteţi controla experienţa de după moarte. Nu vă aflaţi într-un vârtej incontrolabil.

Aşa că dorinţa mea a fost respectată şi am avut o discuţie cu Lumina. Lumina lua permanent diferite forme, Iisus, Buddha, Krishna, mandale, imagini şi semne arhetipale. Am întrebat-o: Ce se întâmplă aici? Te rog, Lumină, explică-mi. Chiar vreau să ştiu care este realitatea situaţiei. Nu pot pune exact în cuvinte, pentru că era un fel de comunicare telepatică.
Lumina mi-a răspuns. Informaţia care mi-a fost transferată era că, în timpul experienţei tale de după moarte, credinţele tale sunt cele care dau forma feedback-ului pe care îl primeşti în faţa Luminii. Dacă eşti budist sau catolic sau fundamentalist, primeşti feedback legat de ceea ce era credinţa ta. Ai ocazia să o priveşti şi să o examinezi, dar majoritatea oamenilor nu o fac. După cum mi-a revelat mie Lumina, mi-am dat seama că ceea ce vedeam cu adevărat era matricea Sinelui nostru Superior.
Cu toţii avem un Sine Superior, sau o parte suprasufletească a fiinţei noastre. El mi s-a revelat în cea mai adevărată formă energetică a sa. Singurul fel în care o pot descrie cu adevărat este că Fiinţa Sinelui Superior este mai mult un canal. Nu arăta aşa, dar este o conexiune directă la Sursă, pe care o avem fiecare dintre noi. Suntem direct conectaţi la Sursă. Aşa că Lumina îmi arăta matricea Sinelui Superior. Eu nu eram angajat în nicio religie anume. Prin urmare, asupra acestei stări de fapt primeam feedback în timpul experienţei mele după moarte.
Continuând să cer Luminii să mă lămurească, să-mi explice, am înţeles ce este matricea Sinelui Superior. Avem o reţea în jurul planetei, la care sunt conectate toate Individualităţile Superioare.

Este precum o companie grozavă, un nivel următor, subtil de energie care ne înconjoară, nivelul spiritului, ca să spunem aşa. Apoi, după câteva minute, am mai cerut lămuriri. Chiar doream să ştiu despre ce este vorba în Univers şi, de data asta, eram gata să plec. Am spus: Sunt gata, ia-mă.
Atunci, Lumina s-a transformat în cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată: o mandala de suflete umane de pe aceasta planetă. Adusesem aici viziunea mea negativă a ceea ce se întâmplă pe planetă. Aşa că am întrebat Lumina, rugând-o să mă lămurească şi am văzut, în această mandala magnifică, cât de frumoşi suntem cu toţii în esenţa noastră, în nucleul nostru. Suntem cele mai frumoase creaţii.
Sufletul uman, matricea umană pe care o formăm împreună este absolut fantastică, elegantă, exotică, orice. Nu pot spune destul despre felul în care mi s-a schimbat părerea despre Fiinţele umane în acel moment. Am spus: O, Doamne, nu ştiam cât suntem de frumoşi. La orice nivel, sus sau jos, în orice formă v-aţi afla, voi sunteţi cea mai frumoasă creaţie.

Revelaţiile primite de la Lumina continuau fără oprire. Apoi am întrebat Lumina: Asta înseamnă că Omenirea va fi salvată? Atunci, asemenea unei explozii de trâmbiţe cu o ploaie de lumini spiralate, Marea Lumină a vorbit: Ţine minte asta şi nu uita niciodată; voi vă salvaţi, voi vă răscumpăraţi şi voi vă vindecaţi. Aţi făcut-o întotdeauna. O veţi face întotdeauna. Aţi fost creaţi cu puterea de a face asta, încă dinainte de începutul lumii.
În acea clipă am înţeles şi mai mult. Am înţeles că AM FOST DEJA SALVAŢI, şi ne-am salvat pe noi înşine, pentru că am fost proiectaţi să ne autocorectăm, asemenea întregului Univers al lui Dumnezeu. La asta se referă „a doua venire”. I-am mulţumit Luminii lui Dumnezeu, din toată inima. Cel mai bun lucru pe care am putut să-I spun au fost următoarele cuvinte simple de mulţumire: O, dragă Dumnezeule, dragă Universule, dragă Sine Superior, Îmi Iubesc Viaţa.
Lumina părea să mă aspire şi mai profund. Era ca şi cum Lumina m-ar fi absorbit complet. Lumina Iubirii este ceva de nedescris. Am intrat într-un alt tărâm, mai profund decât cel precedent, şi am devenit conştient de ceva mai mult, mult mai mult. Era un şuvoi enorm de Lumină, vast şi plin, adânc în Inima Vieţii. Am întrebat ce era.
Lumina mi-a răspuns: Acesta este FLUVIUL VIETII. Bea din această apă bogată, după dorinţa inimii.Aşa am făcut. Am luat înghiţituri, una după alta. Să bei Viaţa însăşi! Eram în extaz.
Atunci Lumina a spus: Ai o dorinţă. Lumina ştia totul despre mine, trecutul, prezentul şi viitorul. Da!am şoptit.

Am cerut să văd restul Universului, dincolo de sistemul nostru solar, dincolo de toate iluziile omeneşti. Lumina mi-a spus atunci că pot să merg odată cu Şuvoiul. Am făcut-o şi am fost purtat prin Lumină, către capătul tunelului. Am simţit şi am auzit o serie de explozii sonice foarte blânde. Ce mai goană!
Dintr-o dată, mi s-a părut că sunt lansat de pe planetă, pe acest şuvoi de Viaţă. Am văzut Pământul dispărând. Sistemul solar, în întreaga lui splendoare, a trecut uşor pe lângă mine şi a dispărut. Cu o viteză mai mare decât cea a luminii am zburat prin centrul Galaxiei, absorbind din ce în ce mai multă cunoaştere, pe măsură ce înaintam. Am aflat că aceasta Galaxie şi întreg Universul sunt pline de diferite forme de VIAŢĂ. Am văzut multe lumi. Vestea bună este că nu suntem singuri în Univers!
Pe măsură ce călătoream pe şuvoiul de conştienţă prin centrul Galaxiei, şuvoiul se desfăcea în extraordinare valuri fractalice de energie. Supraaglomerările Galaxiei, cu toată înţelepciunea lor străveche, zburau pe lângă mine. Primul gând a fost că mergeam undeva, chiar călătoream. Dar apoi mi-am dat seama că, pe măsură ce şuvoiul se mărea, propria mea conştienţă se extindea şi ea, pentru a cuprinde tot ce era în Univers! Toată creaţia trecea pe lângă mine. Era o minune de neimaginat! Eram cu adevărat un Copil Minune; un prunc în Lumea minunilor!
În acel moment, m-am regăsit într-o tăcere profundă, dincolo de limitele liniştii. Puteam vedea sau percepe VECIA, dincolo de Infinit.
Eram în Vid.

Eram în pre-creaţie, înainte de Big Bang (Marea Explozie). Trecusem dincolo de începutul timpului/ Primul Logos/ Prima Vibraţie. Eram în Ochiul Creaţiei. Am simţit că atingeam Faţa lui Dumnezeu. Nu era un sentiment religios. Pur şi simplu, am fost una cu Viaţa şi Conştienţa Absolută.
Când spun că am putut vedea sau percepe veşnicia, spun că am putut experimenta modul în care Creaţia, în întregimea ei, se autogenerează. Era fără început şi fără sfârşit. Acestea e un gând care îţi lărgeşte mintea, nu-i aşa?
Oamenii de ştiinţă percep Big Bang-ul asemenea unui eveniment unic, ce a dat naştere Universului. Am văzut, în timpul experienţei mele de viaţă după moarte, că Big Bang a fost doar unul dintr-un număr infinit de alte Big Bang-uri care creează Universuri, încontinuu şi simultan. Singurele imagini care se pot apropia oarecum de asta, în termeni umani, ar fi acelea create de supercomputerele ce folosesc ecuaţii de geometrie a fractalilor.
Oamenii din antichitate ştiau toate astea. Ei spuneau că Dumnezeu crease periodic noi Universuri, expirând şi recrease alte Universuri, inspirând. Aceste epoci erau numite Yuga. Ştiinţa modernă a numit asta Big Bang. Mă aflam în conştienţa absolută, pură. Puteam vedea sau percepe toate marile explozii Big Bang sau Yuga, cum se creau şi se recreau. Am intrat instantaneu, simultan, în toate. Am văzut că absolut fiecare părticică a creaţiei are, la rândul său, puterea de a crea. Este foarte dificil de explicat. Încă nu am cuvinte să descriu lucrul ăsta.
Mi-au trebuit ani întregi, după ce m-am întors din experienţa mea în preajma morţii, să găsesc cuvinte care să descrie experienţa Vidului. Pot să vă spun acum aşa: Vidul este mai puţin decât nimic şi totuşi, mai mult decât orice există! Vidul este zero absolut, haosul ce dă naştere tuturor posibilităţilor. Este Conştienţa Absolută, cu mult mai mult decât Inteligenţa Universală.
Vidul este golul sau nimicul dintre manifestările fizice. Este SPAŢIUL dintre atomi şi componentele lor. Ştiinţa modernă a început să studieze acest spaţiu. Ea îl numeşte punctul Zero. Ori de câte ori se încearcă să fie măsurat, instrumentele depăşesc scala, sau, cum s-ar spune, tind spre infinit. Până acum nu a fost găsită o modalitate de a măsura, cu precizie, infinitul. În corpul vostru şi în Univers există mai mult spaţiu zero decât orice altceva!
Ceea ce misticii denumesc Vid, nu este un vid. Este atât de plin de energie, un alt fel de energie, care a creat tot ceea ce suntem. Totul, începând de la Big Bang, este vibraţie, de la primul Cuvânt care este prima vibraţie. Biblicul EU SUNT în realitate are un semn de întrebare după el. EU SUNT- Ce sunt eu? Astfel, creaţia este Dumnezeu care explorează Sinele lui Dumnezeu, în orice fel imaginabil, într-o explorare continuă prin fiecare dintre noi. Am început să văd, în timpul experienţei mele în preajma morţii, că tot ceea ce există este Sinele, literalmente Sinele vostru, Sinele meu. Totul este marele Sine. De aceea ştie Dumnezeu chiar şi atunci când cade o frunză. Lucrul acesta este posibil pentru că, oriunde te-ai afla, acolo este centrul Universului. Oriunde se află orice atom, acela este centrul Universului. Există Dumnezeu în acela şi există Dumnezeu în Vid.

Atunci când exploram Vidul, în timpul experienţei mele în preajma morţii, şi toate acele Yuga sau creaţii, mă aflam complet în afara timpului şi spaţiului, aşa cum le cunoaştem noi. În această stare extinsă am descoperit că, de fapt, creaţia înseamnă Conştienţa Absolută Pură, sau Dumnezeu, care intră în Experienţa Vieţii, aşa cum o ştim noi. Vidul însuşi este lipsit de experienţă. Este înaintea vieţii, înainte de prima vibraţie. Dumnezeirea înseamnă mai mult decât Viaţă şi Moarte. Prin urmare, există chiar mai mult de experimentat în univers decât Viaţa şi Moartea!
Când am înţeles acest lucru, încheiasem cu Vidul şi doream să mă întorc la Creaţia sa, sau Yuga. Părea lucrul cel mai normal de făcut. Atunci m-am întors brusc prin cea de-a doua Lumină, sau Big Bang, şi am auzit mai multe explozii de catifea. Am mers pe şuvoiul conştienţei, înapoi prin întreaga Creaţie, şi ce mai călătorie a fost! Supraaglomerările Galaxiilor au trecut prin mine, aducându-mi şi mai multă înţelegere. Am trecut prin centrul Galaxiei noastre, care este o gaură neagră. Găurile negre sunt marile procesoare sau reciclatoare ale Universului.
Ştiţi ce se află de cealaltă parte a unei găuri negre? Suntem noi; Galaxia noastră, care a fost reciclată dintr-un alt Univers. În întreaga ei configuraţie energetică, Galaxia arăta asemenea unui oraş fantastic al luminilor. Toată energia de pe această parte a Big Bang-ului este Lumină. Fiecare subatom, atom, stea, planetă, chiar şi conştienţa însăşi sunt alcătuite din Lumină şi au o frecvenţă şi/sau o particulă. Lumina este vie. Totul este alcătuit din Lumină, chiar şi pietrele. Aşa că totul este viu. Totul este alcătuit din Lumina lui Dumnezeu; totul este foarte inteligent.
Atunci când eram purtat pe şuvoi, am putut vedea, în cele din urmă, că se apropia o Lumină imensă. Am ştiut că era Prima Lumină; Matricea Luminoasă a Sinelui Superior a Sistemului nostru Solar. Apoi, întregul nostru Sistem Solar a apărut în Lumină, însoţit de una dintre exploziile acelea de catifea.

Am putut vedea toată energia pe care o generează acest Sistem Solar şi este un spectacol incredibil de Lumină! Am putut auzi Muzica Sferelor. Sistemul nostru Solar, asemenea tuturor corpurilor cereşti, generează o matrice unică de Lumină, sunet şi energii vibraţionale. Civilizaţiile avansate de pe alte sisteme stelare pot detecta în Univers Viaţa, aşa cum o ştim noi, după amprenta energetică şi vibraţională a matricei. Este o joacă de copii. Copilul minune al Pământului (Fiinţele umane) face chiar acum o grămadă de zgomot, asemenea copiilor care se joacă în curtea Universului.
Lumina mi-a explicat că nu există moarte; suntem Fiinţe nemuritoare. Suntem vii dintotdeauna! Am înţeles că facem parte dintr-un sistem natural viu, care se reciclează permanent. Nu mi s-a spus niciodată că trebuie să mă întorc. Am ştiut că va trebui. Era firesc, după tot ceea ce văzusem în timpul experienţei mele în preajma morţii.
Nu ştiu cât timp am fost cu Lumina, în timp uman. Dar a venit momentul în care am înţeles că toate întrebările mele îşi primiseră răspuns şi că întoarcerea mea era iminentă. Când spun că toate întrebările mele căpătaseră răspuns dincolo, chiar asta vreau să spun. Toate întrebările mele au primit răspuns. Fiecare om are o viaţă diferită şi întrebări diferite, la care caută răspuns. Unele dintre întrebările noastre sunt universale, dar fiecare dintre noi explorează acest lucru pe care îl numim Viaţă în felul său personal unic. Aşa se întâmplă cu orice formă de viaţă, de la munţi, până la orice frunză din vreun copac.

Acest lucru este foarte important pentru noi, cei din acest Univers. Pentru că totul contribuie la Imaginea Generală, la deplinătatea Vieţii. Noi suntem, literalmente, Dumnezeu care explorează Sinele lui Dumnezeu, într-un Dans infinit al Vieţii. Unicitatea noastră sporeşte întreaga Viaţă.
Când am început întoarcerea către ciclul vieţii, nu mi-a trecut nicio clipa prin minte, nici nu mi s-a spus, că mă voi întoarce în acelaşi trup. Am avut încredere deplină în Lumină şi în procesul Vieţii. Atunci când şuvoiul s-a unit cu marea Lumină, am cerut să nu uit niciodată revelaţiile şi sentimentele legate de ceea ce am învăţat dincolo.
A urmat un da. L-am simţit ca şi cum sufletul mi-ar fi fost sărutat.
Apoi am fost dus înapoi prin Lumina în tărâmul vibraţional. Întregul proces s-a repetat, cu şi mai multe informaţii care mi-au fost transmise. M-am întors acasă şi mi s-au dat lecţii din experienţa mea în preajma morţii, legate de mecanismul reîncarnării. Mi s-au dat răspunsuri la toate micile mele întrebări: Cum se face asta? Cum se face ailaltă? Am ştiut că mă voi reîncarna.

Pământul este un mare procesator de energie şi conştiinţa individuală se dezvoltă din asta, în fiecare dintre noi. Mă gândeam la mine ca devenind om pentru prima dată, şi eram fericit să fiu aşa. Din ceea ce am văzut, aş fi fericit să fiu şi un atom în acest Univers. Un atom. Aşa că, să fiu o parte umană a lui Dumnezeu‚ asta este cea mai minunată binecuvântare. Este o binecuvântare dincolo de orice ne închipuim noi că poate fi o binecuvântare. Pentru fiecare dintre noi, să fim partea umană a acestei experienţe este ceva teribil şi magnific. Fiecare dintre noi, oriunde şi oricum ar fi, ratat sau nu, este o binecuvântare pentru planetă, exact în locul în care se află.
Am trecut prin procesul reîncarnării, aşteptându-mă să ajung un bebeluş undeva. Dar mi s-a dat o lecţie despre cum evoluează identitatea şi conştienţa individuală. Am fost atât de surprins când am deschis ochii. Nu ştiu de ce, pentru că o înţelesesem, dar a fost totuşi o surpriză atât de mare să mă întorc în acest corp, înapoi în camera mea, cu cineva care mă privea, plângând în hohote. Era infirmiera mea. Ea renunţase să mai spere după o oră şi jumătate după ce mă găsise mort. Corpul meu era rigid şi inflexibil. S-a dus în cealaltă cameră. Atunci m-am trezit şi am văzut lumina afară. Am încercat să mă ridic şi să mă duc spre ea, dar am căzut din pat. Infirmiera a auzit zgomot, a venit în fugă şi m-a găsit pe podea.
Când mi-am revenit, am fost foarte surprins şi, în acelaşi timp, plin de veneraţie faţă de ceea ce mi se întâmplase în timpul experienţei mele în preajma morţii. La început, toate amintirile călătoriei mele pe care le am acum, încă nu existau. Continuam să alunec din lumea asta şi întrebam într-una: Trăiesc?Lumea asta părea mai ireală decât cealaltă. După trei zile mă simţeam din nou normal, mai clar şi totuşi diferit de felul în care mă mai simţisem vreodată în viaţă. Amintirile experienţei mele au revenit mai târziu. Nu vedeam nimic rău în nicio Fiinţă umană pe care o văzusem vreodată. Înainte, eram cu adevărat plin de prejudecăţi. Credeam că mulţi oameni erau nişte rataţi. De fapt, credeam că toţi, în afară de mine, erau nişte rataţi. Dar acum am scăpat de toate astea.

Cam după 3 luni un prieten mi-a sugerat să fac nişte analize, aşa că m-am dus să mă scaneze şi aşa mai departe. Mă simţeam cu adevărat bine şi mă temeam să nu primesc veşti proaste. Mi-l amintesc pe medicul de la clinică privind scanările dinainte şi cele după, zicând: Ei bine, nu mai este nimic aici. Am spus, Cu adevărat este un miracol. El a răspuns Nu, astfel de lucruri se mai întâmplă, se numesc remisii spontane. Părea destul de neimpresionat. Dar aici era vorba de un miracol şi eu eram impresionat, chiar dacă nimeni altcineva nu era.
În timpul experienţei mele în preajma morţii am coborât în ceea ce s-ar putea numi Iad şi a fost foarte surprinzător. Nu am văzut Satana sau răul. Coborârea mea în Iad a fost o coborâre în mizeria umană, în ignoranţa şi întunericul lipsei de cunoaştere. A părut a fi o eternitate jalnică. Dar fiecare dintre milioanele de suflete din jurul meu avea o mică stea de Lumină, care îi stătea oricând la dispoziţie. Dar nimeni nu părea să-i acorde atenţie. Erau atât de prinşi în propria durere, traumă şi suferinţă. Dar, după ceea ce mi-a părut o eternitate, am început să chem Lumina aceea, asemenea unui copil care îşi strigă părinţii în ajutor.
Atunci, Lumina s-a deschis şi a format un tunel care a venit direct la mine şi m-a izolat de toată frica şi durerea. Asta este, în realitate, Iadul. Aşa că, ceea ce facem este să învăţăm să ne ţinem de mână, să ne apropiem unii de alţii. Porţile Iadului sunt acum deschise. Ne vom uni, ne vom prinde de mâini şi vom păşi împreună afară din Iad. Lumina a venit la mine şi s-a transformat într-un Înger auriu, imens. Am spus: Eşti Îngerul Morţii? Mi-a transmis că era suprasufletul meu, matricea Sinelui meu Superior, o parte foarte veche a noastră. Apoi am fost dus în Lumină.
Curând, ştiinţa noastră va cuantifica spiritul. Va fi minunat, nu-i aşa? Reuşim să facem acum dispozitive care sunt sensibile la energia subtilă, sau la energia spiritului. Fizicienii folosesc acceleratoare de particule pentru a zdrobi atomii şi a vedea din ce sunt formaţi. Au ajuns până la nivelul quarcilor şi aşa mai departe. Ei bine, într-o bună zi vor ajunge până la acel lucru mic ce ţine totul laolaltă şi îl vor numi: Dumnezeu. De abia acum începem să înţelegem că şi noi creăm, pe parcurs ce avansăm. Cum am văzut aievea, în timpul experienţei mele am ajuns pe un tărâm unde există un punct în care ne transmitem întreaga cunoaştere acumulată şi începem să creăm următorul fractal, următorul nivel. Avem puterea de a crea, pe măsură ce explorăm. Acesta este Dumnezeu, care se extinde prin noi.

De la întoarcerea mea, am trăit experienţa Luminii în mod spontan şi am învăţat cum să ajung în acel spaţiu aproape oricând în timpul meditaţiei mele. Fiecare dintre voi poate face asta. Nu este nevoie să muriţi sau să aveţi o experienţă în preajma morţii pentru a face acest lucru. Sunteţi dotaţi pentru asta, aveţi deja tot ce vă trebuie. Corpul este cea mai minunată Făptură de Lumina din câte există. Corpul este un Univers de Lumină incredibilă. Spiritul nu ne forţează să anulăm acest corp. Nu asta se întâmplă. Nu mai încercaţi să deveniţi Dumnezeu; Dumnezeu devine voi. Aici.
L-am întrebat pe Dumnezeu: Care este cea mai bună religie de pe planetă? Care este cea corectă?şi Dumnezeirea a spus, cu multă iubire: Nu-mi pasă. A fost o graţie incredibilă. Când Dumnezeirea a spus nu-mi pasă, am înţeles imediat că e treaba noastră să ne pese. Este important, pentru că noi suntem Fiinţele cărora le pasă. Contează pentru noi, iar în asta rezida importanţa. Aici avem ecuaţia energiei în spiritualitate. Dumnezeului Absolut nu îi pasă dacă eşti protestant, budist sau orice altceva. Toate reprezintă faţetele unui întreg. Mi-aş dori că toate religiile să-şi dea seama de asta şi să se lase unii pe alţii în pace. Nu e vorba de sfârşitul religiilor, ci că vorbim despre acelaşi Dumnezeu. Trăiţi şi lăsaţi-i şi pe alţii să trăiască. Fiecare are o altă viziune. Şi toate fac parte din imaginea globală; toate sunt importante.
Am trecut dincolo, în timpul experienţei mele în preajma morţii, plin de temeri legate de deşeurile toxice, rachetele nucleare, creşterea explozivă a populaţiei şi de distrugerea pădurii amazoniene. M-am întors, iubind fiecare problemă. Iubesc deşeurile nucleare. Iubesc norul uriaş în formă de ciupercă; acesta reprezintă cea mai sfântă mandala pe care am manifestat-o până acum, ca un arhetip. El, mai mult decât orice religie şi filozofie de pe Pământ, ne-a adus împreună, dintr-o dată, la un nou nivel al conştienţei. Ştiind că am putea arunca planeta în aer de 50 de ori, sau de 500 de ori, realizăm în cele din urmă, poate, că ne aflăm cu toţii aici, împreună.

Pentru o perioadă de timp, a fost nevoie să se adune mai multe bombe. Atunci am început să spunem: nu mai vrem aşa ceva. Acum ne aflăm, de fapt, într-o lume mai sigură decât a fost ea vreodată, şi va deveni şi mai sigură. Aşa că m-am întors din experienţa mea în preajma morţii iubind deşeurile toxice, pentru că ne fac să ne apropiem unii de alţii. Aceste lucruri sunt atât de mari. După cum ar spune Peter Russel, aceste probleme sunt acum de dimensiunea sufletului. Avem soluţii de dimensiunea sufletului? DA!
Tăierea pădurii amazoniene va încetini şi, în cincizeci de ani de acum încolo, vor fi mai mulţi copaci pe planetă decât au fost demult. Dacă vă ocupaţi de ecologie, faceţi-o în continuare; sunteţi acea parte din sistem care devine conştientă. Faceţi-o cu toată puterea, dar nu fiţi deprimaţi. E o parte din ceva mult mai mare.
Pământul se află în plin proces de îmblânzire. Nu va mai fi niciodată un loc atât de sălbatic cum era altădată. Vor rămâne locuri sălbatice măreţe, rezervaţii în care natura să prospere. Grădinăritul şi rezervaţiile vor constitui preocupările viitorului. Creşterea populaţiei a ajuns foarte aproape de optimul energetic care să determine o schimbare a conştienţei. Aceasta schimbare în conştienţă va conduce la schimbări în domeniul politicii, banilor şi energiei.
După ce am murit o dată, trecând prin experienţa în preajma morţii şi întorcându-mă, respect cu adevărat viaţa şi moartea. În experienţele noastre cu ADN-ul s-ar putea să fi deschis poarta unui mare secret. În curând, vom putea trăi în acest corp cât de mult vrem.
După ce veţi fi trăit în jur de 150 de ani, veţi simţi intuitiv că vreţi să schimbaţi canalul. Să trăieşti o veşnicie într-un singur trup nu este la fel de creativ ca şi reîncarnarea, că şi transferul energiei în acest vortex fantastic de energie în care ne aflăm. Vom vedea cu adevărat înţelepciunea Vieţii şi morţii şi ne vom bucura de ea. După cum stau lucrurile, suntem vii dintotdeauna.
Acest corp în care vă aflaţi a fost viu dintotdeauna. El vine dintr-un şuvoi de Viaţă care îşi are originea în Marea Explozie (Big Bang) şi chiar dincolo de ea.
Acest corp dă viaţă vieţii următoare, atât ca energie densă, cât şi subtilă.
Acest corp este viu deja de o veşnicie.

6 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Fluturi de iubire – exercițiu de vizualizare

,,Vă invit să practicăm împreună un exercițiu simplu ce poate avea efecte nebănuite asupra noastra și a celor din jur.

Exercițiul se cheamă – Fluturi de iubire

Este extrem de simplu și este format din trei pași, trei elemente îngemănate.
Timp de 5-10 minute, dacă se poate, și mai mult, o dată pe zi sau dimineața și seara (mult mai recomandat) să vizualizăm/simțim:

1. Cum din inimile noastre izvorăsc fluturi de iubire;

2. Cum din inimile noastre izvorăsc fluturi de iubire și se îndreaptă spre inimile celor apropiați (prieteni, familie) dar mai ales persoane cu care avem unele adversități, neînțelegeri sau comunicăm mai greu;

3. Cum din inimile celor incluși în acest exercițiu izvorăsc fluturi de iubire. Chiar dacă pare mai dificil, acest pas ar fi încununarea acestui exercițiu, rezultatele fiind uimitoare…

Cei trei pași pot fi realizați împreună în același exercitiu, sau separat, depinde de experiența și dorința fiecăruia.

Primul pas este esențial și chiar dacă îl realizăm doar pe el este o mare realizare. Cu cît ne învăluim mai profund în iubirea noastră, cu atât vom putea să practicăm cu mai mult succes acest exercițiu…

Pentru cei care nu pot vizualiza este recomandat să simtă cum din inima lor și a celorlalți izvorăsc fluturi de iubire.

Poate părea dificil pentru cei care nu au făcut lucruri asemănătoare niciodată, dar merită încercat.

Un gest ajutător pentru toți (dar mai ales pentru cei care nu au astfel de experiențe) ar fi ca la început să-i scriem pe o foaie de hârtie pe toți cei care vrem să-i includem în acest exercițiu. Iar hârtia o vom avea mereu aproape când vrem să reluăm această practică.
Odată făcut acest pas nu rămâne decât să vedem sau să simțim cum din inima noastră și din inima lor izvorăsc nenumărați fluturi de iubire colorați în infinite culori.

În timp ne vom conecta foarte ușor cu ei. Vom simți în inimile noastre mai multă iubire și putem să extindem acest exercițiu asupra unor categorii mai largi de oameni. Colegii de lucru sau de școală, oamenii pe care îi întâlnim zilnic, locuitorii unui sat, ai unui oraș, ai unei țări, ai întregii planete.

Deprinși cu acest exercițiu al imaginației și al inimii, putem să ne schimbăm modul în care relaționăm cu ceilalți, vizualizând și simțind timp de câteva secunde de fiecare dată când ne întâlnim cu cineva, cum din inima lui izvorăsc minunați fluturi.

Practica acestui exercițiu simplu va aduce mai multă iubire în viața noastră și în viața celor apropiați. Ne va ajuta să avem o viață mai frumoasă și ne va susține într-un mod foarte simplu evoluția și ascensiunea fără a apela la cursuri costisitoare, metode învechite și greoaie.

E foarte simplu. De 2 ori sau 3 ori pe zi, sau de câte ori simțim nevoia, ne așezăm într-un loc îmbietor și practicăm relaxați și în joacă acest exercițiu. Putem sta liniștiți într-o formă de semimeditație, putem dansa, cânta și orice ne îmbie inima și imaginația.

După o săptămână -două sau poate mai repede, depinde de intensitatea exercițiului, semințele vor încolți. Și cu cât vom practica mai des, cu atât vom avea parte de mai multă iubire, frumusețe, armonie.

Putem apela la acest exercițiu oricând, mai ales în momente mai tensionate, trimițând fluturi de iubire spre o anumită situație sau spre o persoană cu care avem o relație conflictuală sau tensionată. Și așa mai departe.

Putem să ne conectăm astfel cu oricine vrem și să trimitem spre oricine iubire în acest mod simplu.

De ce fluturi? Fiindcă ei zboară nestingheriți spre nebănuite zări ducând cu ei frumusețea și iubirea lor. Și dincolo de orice imagine poetică, prin aripile lor fragile atrag cel mai eficient energia soarelui ce trimite clipă de clipă spre noi iubirea lui nemărginită.
Dar fiecare dintre noi poate să-și imagineze ce vrea… Iubire să fie!

E minunat să iubim și extrem de generos din partea noastră să ni-i imaginăm pe ceilalți iubind această unică și minunată viață!
Din inima mea, din inima tuturor oamenilor, izvorăsc fluturi diafani de iubire! Aici, acum, mereu!

Vă rog să trimiteți acest mesaj mai departe, să zboare spre toate zările cât mai mulți fluturi de iubire! Mulțumesc! 
P.S.  Această iubire nu are deloc legătură doar cu iubirea de partener (unde deseori apare dualitatea iubire-dorință), ci este vorba, așa în câteva cuvinte, despre iubirea necondiționată față de viață, față de tot ce este viu…”

Sursa: http://treziredivina.wordpress.com/2013/01/31/iubirea-neconditionata-fata-de-viata/

6 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Gândurile şi înfruntarea lor

Printre problemele cu care se confruntă omul care se roagă este şi problema gândurilor.

Şi, deoarece sunt mulţi cei care se luptă cu gândurile necurate şi mai mulţi aceia care nu arareori „se pierd” în vălmăşagul războiului cu ele, s-a făcut o încercare prin care creştinul ce se nevoieşte să înţeleagă ce sunt gândurile, de unde provin ele, care sunt urmările lor şi cum pot fi ele înfruntate.

1. Nevoinţa aspră

S-a spus de multe ori că, pentru cel ce se roagă, rugăciunea este o faptă dinamică, folositoare şi plăcută lui Dumnezeu.

Acest fapt adevărat îl irită pe diavol şi-l face să lupte împotriva celui ce se roagă. De aceea, credinciosul care doreşte unirea sa cu Dumnezeu, întâlneşte piedici diavoleşti organizate în sisteme capabile şi de o ofensivă înfricoşător de bine programată.

Din pricina acestei ofensive programate, rugăciunea devine uneori o faptă obositoare, care pricinuieşte o osteneală mai mare decât oricare altă lucrare. De aceea, unul dintre părinţii pustiei subliniază: „Nu există osteneală mai mare decât a se ruga cineva lui Dumnezeu. A se ruga cineva până la ultima sa suflare, cere nevoinţă”. Şi nu numai rugăciunea este aceea care oboseşte, ci mai ales războiul îndârjit al diavolilor este ceea ce face rugăciunea mai obositoare.

Mânia diavolilor împotriva celor ce se roagă este vădită. Războiul viclenilor diavoli împotriva celor ce se roagă este de două feluri: la vedere şi nevăzut, pentru începători şi pentru cei desăvârşiţi.

La începători foloseşte de multe ori şi războiul văzut. Foloseşte sunete, obiecte, pricinuieşte zgomote ca să-i poată distrage de la rugăciune.

Totuşi, şi pe începători şi pe cei desăvârşiţi îi luptă, mai ales prin gânduri.

Aşadar, cel ce a început lupta împotriva gândurilor, şi-a luat asupra sa o nevoinţă aspră, deoarece gândurile constituie piedica cea mai mare pe care o întâmpină omul în curăţirea şi desăvârşirea sa duhovnicească. Şi la această desăvârşire nu se ajunge altfel, decât numai prin chemarea neîncetată a numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Iar chemarea trebuie să fie atât de deasă, încât, aşa cum subliniază Sfântul Grigorie Teologul „e mai de preferat să pomenească cineva pe Dumnezeu, decât să respire”.

Dar mai există şi războiul lăuntric, niciun război nu este atât de sălbatic, precum acela al unui gând viclean ce se cuibăreşte în sufletul nostru şi ne războieşte de acolo. Toate cele ce provin dinlăuntrul nostru sunt mai grele decât cele ce ne atacă din afară. Cariul ce se naşte în lemn roade mai mult miezul lemnului. Bolile ce se nasc dinlăuntrul nostru sunt viclene şi pricinuiesc o catastrofă mai mare decât cea pricinuită de cauze exterioare.

Statele, de asemeni, nu au fost distruse atât de mult de duşmanii exteriori, precum au fost distruse de cei dinlăuntru.

Aşadar, sufletul nu poate fi distrus atâta de maşinaţiile ce vin din afară, precum de bolile ce se sădesc înlăuntrul nostru, adică de gândurile necurate şi hulitoare.

2. Gândurile şi provenienţa lor

Ce sunt gândurile şi de unde provin?

Când spunem gânduri, nu înţelegem prin aceasta în mod simplu cugetele, ci chipurile şi reprezentările sub care se înfăţişează ele, de fiecare dată însoţind cugetările corespunzătoare. Deci, chipurile împreună cu cugetările se numesc gânduri.

Prima şi cea mai de temelie pricină a gândurilor în om este păcatul strămoşesc. Până atunci mintea omului era neîmpărţită la alte lucruri, fiind aţintită numai la Dumnezeu, însă din clipa săvârşirii păcatului strămoşesc a început să lucreze gândul tăgăduirii şi în continuare toate celelalte gânduri.

A doua cauză care pricinuieşte gândurile în om sunt organele simţurilor, atunci când acestea nu sunt conduse de mintea cea stăpânitoare. Dar mai ales auzul şi vederea. Astăzi, îndeosebi datorită tehnologiei, simţurile primesc mult mai multe iritaţii decât mai demult. De aceea, şi lupta cu gândurile este mai puternică.

Al treilea motiv sunt patimile care există în om. De la acestea diavolii iau pricina să mişte împotriva noastră gândurile cele rele.

Al patrulea motiv şi cel mai însemnat este  diavolul. Sfântul Grigorie Sinaitul subliniază în mod explicit şi pregnant: „Gândurile sunt cuvintele diavolilor şi înainte-mergătoarele patimilor”.

Încă şi Sfântul Isaac Sirul spune că gândurile stârnesc şi „voinţa naturală” ce există în noi înşine, precum şi înclinaţiile ce le are sufletul nostru.

În mod deosebit războiul acesta este mai puternic la monahi, care de multe ori ajung la lupta corp la corp cu diavolul în timpul atacului gândurilor viclene. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că războiul acesta este mult mai greu decât războiul cel simţit.

Gândurile viclene pot apărea de asemenea şi din temperamentul trupului, dar şi din dieta zilnică, precum şi din mişcările trupului însuşi.

Gândurile necurate provin din motivele de mai sus.

3. Călătoria spre ţara păcatului

Păcatul se poate vedea la exterior ca un simplu fapt, ca un accident sau ca o oarecare altă întâmplare. Dar pentru punerea în practică a acestui fapt au premers acţiuni repetate. Ca să se săvârşească o ucidere, de pildă, în mintea omenească au premers mii de cugetări şi planuri. Până să ajungă la săvârşirea uciderii, mintea omenească a devenit un întreg cartier militar.

Aşa se întâmplă şi cu săvârşirea oricărui alt păcat. În atelierul ce se numeşte minte omenească, a premers un întreg studiu şi nenumărate acţiuni, desigur fără ca cineva să priceapă ceva.

Şi începutul a pornit de la un gând simplu. Dar să mergem mai departe pe drumul către ţara păcatului după atacul acelui gând simplu.

De faptul că prin mintea noastră trece în mod simplu o cugetare simplă sau un chip nu suntem noi răspunzători şi nici nu este greu să le stăm împotrivă. Dar din clipa în care vom deschide uşa acestei cugetări şi vom începe să discutăm cu ea, să luăm aminte la gândul acesta, atunci el se poate înrădăcina întru noi şi atunci poate deveni un gând care tinde să ne stânjenească.

Gândul care este lăsat să se dezvolte şi să se înstăpânească astfel, devine călăuză spre păcat.

Să urmărim puţin această călătorie care, pe plan spiritual, este foarte asemănătoare cu ceea ce este mersul şi evoluţia bolii în trupul omenesc. Şi precum pentru a ajunge cineva la spital, după cum am spus mai sus, au premers diferite alte schimbări în organismul uman, aşa şi pentru a ajunge cineva la săvârşirea păcatului a premers un război mare, o mulţime de schimbări în acest atelier, care este mintea omenească. Şi precum pentru naşterea unui copil a premers o întreagă lucrare, de la zămislire până la purtarea în pântece timp de nouă luni, tot aşa şi pentru păcat premerge un mecanism complicat: zămislirea gândurilor, purtarea în pântece a păcatului şi naşterea lui.

Sfântul Micodim Aghioritul considera că gândul este începutul, centrul, rădăcina din care răsare tulpina, ramurile şi întregul copac al păcatului.

Răul începe de la primul gând şi se măreşte continuu. Atunci când cineva aruncă o piatră într-o fântână, unduirea pricinuită de căderea ei pricinuieşte la început un cerc mic, cercul cel mic în continuare pricinuieşte altul mai mare, acesta, altul şi mai mare, până când valul ajunge la pereţi. Aşa se întâmplă şi cu păcatul. Înainte de săvârşirea lui premerg mecanisme şi acţiuni succesive.

4. Treptele păcatului

Astfel putem distinge trei stadii în cadrul călătoriei spre ţara păcatului:
 a. atacul

b. consimţirea

c. robia.

Cum funcţionează acest mecanism?

Un oarecare gând viclean – al slavei deşarte, al iubirii de argint, al clevetirii etc. – vine în mintea omului. Diavolul lucrează prin imaginaţie şi prezintă chestiunea cât se poate de atractivă. În felul acesta, atacul devine mai atrăgător şi mai puternic.

Până în acest punct omul nu este răspunzător. Aşadar un atac, un asalt al vrajmaşului sau, mai simplu, o bătaie în uşă constituie primul stadiu. Iar starea aceasta este normală. Căci este cu neputinţă să existe om care să nu primească atacul. Sfântul Efrem Sirul spunea că, precum în gradină, în chip firesc, împreună cu plantele bune răsar şi buruienile, sau precum insulele sunt lovite de jur împrejur de valuri, aşa şi omul neapărat va veni în contact cu atacurile gândurilor.

Stadiul luptei cu păcatul începe de aici încolo. Începutul luptei este atacul. Dacă omul îl îndepărtează din mintea sa fără să conlucreze deloc cu el, atunci se izbăveşte şi scapă de urmările nenorocite ce urmează. Dar dacă primeşte convorbirea cu gândul cel viclean care mai înainte, în mod simplu i-a bătut în uşă, pricinuieşte prietenia şi atunci ajunge la consimţirea păcatului, care este stadiul al doilea în săvârşirea păcatului.

De acum omul, avându-se pe sine ca actor principal, săvârşeşte păcatul în adâncurile nepătrunse ale sufletului său. Judecă, huleşte, desfrânează, preadesfrânează, săvârşeşte ucidere şi alte nenumărate fapte rele, şi face tot ceea ce îşi poate închipui mintea omenească.

După aceasta nu rămâne nimic altceva fără numai stadiul al treilea al păcatului, care este săvârşirea activă a lui de către om, a cărui minte mai înainte a devenit roaba gândului pe care iată de acum nu-l mai poate stăpâni, ci ea este stăpânita de el.

Astfel gândul care a început cu o simplă bătaie în uşă, cu un atac, a înaintat, prin deschiderea uşii, la consimţire şi, în cele din urmă neputând fi biruit, a sfârşit prin săvârşirea păcatului.

Aceasta este călătoria spre păcat, care începe printr-un simplu gând.

5. Patimile – izvorul gândurilor viclene

Pâna la moarte, în tot acest timp în care sufletul se află în trup, nu este cu putinţă ca omul să nu aibă gânduri şi război.

Pricina de bază a gândurilor este războiul diavolului. Cele mai multe dintre gânduri sunt diavoleşti. Scopul diavolului este să-l arunce pe om în păcat, fie cu cugetarea, fie cu fapta. Sfântul Macarie Egipteanul numeşte consimţirea cu gândurile viclene, preacurvie duhovnicească. De aceea şi spune: „Păzeşte-ţi sufletul tău curat, deoarece este mireasa lui Hristos”.

De cele mai multe ori gândurile seamană cu un „curent de apă” înaintea căruia omul, de multe ori, intră în panică. De aceea diavolii mai întâi ne luptă cu gândurile şi după aceea cu lucrurile. Dacă cedăm în ele atunci, încet-încet, ne îmbrâncesc în păcatul cu fapta.

Sfântul Ioan Damaschin ne spune că gândurile principale ale răutăţii sunt opt. Să le enumerăm:
a. al lăcomiei pântecelui
b. al desfrânării
c. al iubirii de argint
d. al mâniei
e. al mâhnirii
f. al plictiselii
g. al slavei deşarte
h. al mândriei.

Altcineva ne va spune că patima cea mai de seamă a omului din care provin toate celelalte patimi este iubirea de sine. Iar iubirea de sine este dragostea şi grija neraţională faţă de noi înşine. Aceasta este patima omului contemporan. Din iubirea de sine izvorăsc trei gânduri principale: al lăcomiei pântecelui, al slavei deşarte şi al mândriei. Din aceste trei gânduri provin toate celelalte.

6. Categoriile de gânduri

Cele citate mai sus se referă la gândurile viclene. Însă, în afară de acestea există şi gânduri bune şi deşarte sau gânduri omeneşti. Gândurile bune vin de la Dumnezeu.

Dar cum le vom deosebi de gândurile viclene?

Un oarecare frate a întrebat pe Avva Varsanufie despre subiectul acesta şi a primit răspunsul următor: „Atunci când gândul te îndeamnă să faci ceva dupa voia lui Dumnezeu şi ai bucurie în a face aceea şi o întristare care i se împotriveşte, află că e de la Dumnezeu. Iar gândurile de la diavoli sunt tulburate şi pline de întristare”.

Deci gândurile ce vin de la Dumnezeu, pricinuiesc în om o pace şi bucurie lăuntrică. Şi dimpotrivă, gândurile ce vin de la diavolul sunt pline de tulburare şi mâhnire.

7. Gândurile – începutul războiului

În general, aşa cum am spus şi mai sus, gândurile sunt începutul războiului diavolului împotriva noastră. Şi războiul începe prin atacul gândului, înaintează la consimţire şi sfârşeşte prin săvârşirea păcatului.

Aceasta este călătoria şi evoluţia gândurilor care vin mai ales de la diavol şi de la om.

8. Viclenia diavolească

Să vedem aşadar, cum este atacat omul de gânduri, sau ce mod folosesc diavolii ca să ne atace prin gânduri.

Viclenia diavolilor care vor să semene înăuntrul nostru o mie şi unul de gânduri necurate, este de nedescris. Diavolul exploatează şi cel mai neînsemnat fapt al vieţii noastre, sau cazul cel mai neprobabil, sau iscodeşte modul cel mai ciudat pentru ca să ne întineze.

Mai întâi de toate, înainte de a ne arunca în păcat, ne aduc gânduri că Dumnezeu este iubitor de oameni.

Iar după păcat ne bombardează cu gândurile că Dumnezeu este aspru şi neîndurător, ca să ne arunce în deznădejde.

9. Gândurile de hulă

După aceea, diavolii încearcă să ne întineze clipele sfinte, precum sunt rugăciunea, Sfânta Euharistie, sau ne aruncă gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu.

Deci, acest preanecurat, de multe ori ne aruncă gânduri hulitoare în vremea slujbelor sfinte şi mai ales în aceea a Sfintei Liturghii, silindu-ne să hulim pe Domnul şi cele sfinte. Adică satana vine în ceasul în care se săvârşeşte taina Sfintei Liturghii şi ne bagă diferite gânduri de hulă: cum că cele sfinţite nu sunt Trupul şi Sângele lui Hristos, că ceea ce primim nu este nimic. Sau ne aduce gânduri şi mai necuviincioase şi necurate, pe care ne ruşinăm să le spunem.

Sfântul Ioan Scărarul ne spune că un monah era luptat de aceste gânduri de 14 ani întregi. Niciun gând nu este atât de greu de spovedit ca gândurile hulei care îl pot duce pe om şi la deznădejde.

Acest război îl avea şi avva Pamvo şi „rugând pe Dumnezeu pentru aceasta, a auzit de sus o voce dumnezeiască spunându-i: „Pamvo, Pamvo, nu te mâhni pentru păcate străine, ci îngrijeşte-te de faptele tale”.

Aceste gânduri de hulă şi necurate au luptat şi pe alţi bărbaţi mari şi drepţi, precum pe Sfântul Meletie Mărturisitorul. Şi lucrul acesta îl adeveresc Sfinţii Petru al Alexandriei şi Pafnutie Mărturisitorul. Sfântul Petru al Alexandriei povesteşte că „în vreme ce mărturiseam credinţa în Hristos şi-mi munceau trupul cu diferite chipuri şi-l ardeau cu foc, diavolul dinlăuntrul meu îl hulea pe Dumnezeu”.

Sfântul Nicodim Aghioritul subliniază că gândurile acestea provin mai ales din judecata aproapelui, din mândrie şi din pizma diavolilor. De aceea arma cea mai bună împotriva lor este smerenia şi prihănirea de sine.

10. Şiragul gândurilor

În Scara Sfântului Ioan Sinaitul se spun următoarele: „Să băgăm de seamă şi vom afla că atunci când sună trâmbiţa duhovnicească (clopotul de rugăciune) se adună fraţii în chip văzut şi vrăjmaşii în chip nevăzut. De aceea stând lângă pat, unii dintre aceştia, după ce ne-am deşteptat ne îndeamnă să ne întindem iarăşi în pat zicând: „Mai stai până ce se vor isprăvi cântările începătoare şi vei merge la biserică după aceea. Unii apoi, stând noi la rugăciune ne scufundă în somn; alţii ne împung în stomac mai mult ca de obicei, alţii ne atrag mintea la gânduri urâte; alţii ne îndeamnă să ne rezemăm de perete, socotindu-ne slăbiţi; ba uneori fac să vină peste noi multe căscături”. Alţii ne aduc aminte de conturi şi contracte şi de dobânzi bancare. Şi astfel, în loc să plecăm de la biserică folosiţi sufleteşte, plecăm păgubiţi, fără să fi auzit nici măcar lucrurile cele mai elementare. Şi în timp ce de multe ori în vremea rugăciunii, mintea noastră este plină de gânduri necuviincioase, îndata ce se termină rugăciunea, toate dispar.

Ştie diavolul folosul ce vine din rugăciune şi de aceea încearcă s-o murdărească.

Iar dacă vom birui pe diavol prin multe nevoinţe, atunci ne aduce gânduri de mândrie schimbând tactica şi spunându-ne că am sporit – chipurile – în virtute, deoarece, de pildă, au dispărut toate gândurile de desfrânare.

Gândul acesta, că am biruit pe diavolul seamănă cu un şarpe care este ascuns în murdăria mândriei. În adâncul inimii noastre există gând viclean.

Există diavoli care întinează sufletul nostru imediat cum ne culcăm. Există şi alţii care ne întinează prima noastră cugetare, adică atunci când abia ne sculăm din somn. Diavolul nu pierde niciodata ocazia să ne lupte.

Uneori ne aduce gânduri împotriva părintelui nostru duhovnicesc, alteori ne spovedim, şi, după spovedanie, ne întinează cu amintirea păcatelor ce le-am spovedit ca să ne ducă la deznădejde. Alteori, iarăşi ne aruncă în păcat şi după aceea ne aduce gânduri să învăţăm şi pe alţii a păcătui.

În linii generale, acestea sunt gândurile pe care le pricinuieşte diavolul.

Gândurile pricinuite de om însuşi

Mintea omului este ca un câine care pururea dă târcoale măcelăriei. Căci precum câinele se duce la măcelarie să răpească vreo bucată de carne sau precum unui prieten al mâncărurilor îi place să vorbească mereu despre ele, aşa este şi mintea omului. De multe ori se hrăneşte cu înţelegeri necuviincioase şi necurate.

Un monah care nu are nimic şi nici nu doreşte nimic (şi prin extensie un creştin), nu este deranjat în rugăciunea sa de cele ce le are. În vremea rugăciunii nu-i vin în mintea sa problemele legate de lucrurile ce le are. În timp ce unul iubitor de agoniseala va avea închipuiri şi gânduri ale lucrurilor materiale atunci când se roagă.

Omul necumpătat, adica rob pântecelui are cugetări şi gânduri pline de idoli necuraţi. Sfântul Ioan Scărarul aduce şi un exemplu. Aşa cum mulţimea bălegarului dă naştere la viermi, aşa şi mulţimea mâncărurilor naşte căderi, gânduri necurate şi vise necurate. Lăcomia pântecelui este pentru gândurile desfrânării ceea ce este untdelemnul pentru foc.

De aceea Sfântul Ioan Sinaitul, scriind Scara, după cuvântul despre lăcomia pântecelui, în chip înţelept a aşezat cuvântul despre desfrânare „deoarece – spune el – cred că aceasta este maica aceleia”.

Adică, de unde provin gândurile viclene? Dacă un om trăieşte bine, are toate conforturile şi nu se osteneşte, nici nu se nevoieşte deloc, atunci un om ca acesta e foarte firesc să aibă gânduri de desfrânare, care vor sfârşi în fapte. Şi iarăşi, când omul îşi are simţurile nestăpânite şi vede oarecare persoană, sau atinge cu mâna pe cineva, sau aude ceva necuviincios, atunci este ca şi cum ar deschide el însuşi uşa gândurilor necurate. Desigur, în cazul acesta ajută şi firea omului care înclină spre aceste gânduri.

Încă şi neascultarea faţă de făgăduinţele date lui Dumnezeu naşte „depozit de gânduri”, adică mintea omului devine depozitul gândurilor rele. Aceleaşi gânduri le creează şi neascultarea de parintele nostru duhovnicesc.

De multe ori, curiozitatea omului de a cerceta tainele lui Dumnezeu creează gânduri de hulă, ba chiar şi pe acela că Dumnezeu este nedrept şi părtinitor. Că unora le dă vedenii şi minuni, iar altora nu le-a dat nimic.

11. Legătura gândurilor

Există însă şi gânduri care provin şi de la om şi de la diavol. Acestea sunt gânduri unite – legate, combinate.

Am văzut – spune Sfântul Ioan al Scării – pe unii mâncând cu lăcomie şi nefiind luptaţi îndată. Şi pe alţii întâlnindu-se şi având legături cu femeile şi în vremea aceea să nu aibă niciun gând viclean. Dar în vremea în care se credeau în pace şi siguranţă în chilia lor au suferit vătămare neprevăzută. Firea i-a îmbrâncit să mănânce şi să bea cu îndestulare şi să privească cu patimă. Satana a exploatat asta şi i-a aruncat în păcat.

În linii generale, acestea sunt gândurile ce vin de la om şi de la diavol.

În tot acest razboi există o scară: atac, unire, consimţire şi robie. Vrăjmaşul îl atacă pe om cu un gând simplu sau cu un chip. Când îl primeşte, atunci se face consimţirea. Începe împreună-vorbirea cu gândul. Din momentul acesta începe responsabilitatea omului. După aceea omul consimte cu plăcere să înfăptuiască ceea ce-i spune gândul şi la sfârşit se robeşte de patimă.

12. Urmările gândurilor

Când gândul petrece mai mult timp în noi, ne facem robi în străduinţa noastră şi toată strădania ni se îndreaptă spre alipirea de lucrurile zidite şi spre dorinţa de a le dobândi numai pe acestea. Astfel mintea omului se dezleagă de hrana cea veşnică. Şi când mintea omului se va depărta cu desăvârşire de Dumnezeu, atunci devine „sau fiară, sau diavol”, lucru pe care îl vedem petrecându-se în societatea de astăzi. Gândul omului s-a lipit numai de pământ şi nu se gândeşte deloc la cer, având ca rezultat îndobitocirea omului şi îndumnezeirea tehnicii în orice formă ar fi ea. Când omul nu se luptă împotriva gândului său, atunci se face rob păcatului.

Gândurile ne macină şi ne zdrobesc, creându-ne probleme şi în relaţiile noastre personale.

Gândurile intră şi ne întinează sufletul, îl intoxică şi îl otrăvesc. Aceasta este lupta celui viclean. Şi după aceste săgeţi otrăveşte tot sufletul – spune Isihie prezviterul.

Prin primirea gândurilor diavolul dobândeşte stăpânirea şi îl poate duce pe om chiar şi la sinucidere, deoarece omul nu mai poate rezista puterii diavolului.

Gândul spurcat aruncă la pământ sufletul omului.

Cel ce simte supărarea continuă a gândurilor şi se arde de poftele cărnii, dovedeşte că se află departe de mireasma Duhului.

Se pierde îndrăzneala către Dumnezeu. Când mintea intră în discuţie cu gândurile necurate, atunci îndrăzneala către Dumnezeu se pierde. Dumnezeu nu poate avea comuniunea cu omul a cărui minte se întinează mereu cu gânduri necurate şi viclene, exact aşa cum ticălos este acela care fiind înaintea unui stăpânitor pământesc îşi întoarce faţa de la el şi vorbeşte cu vrăjmaşii aceluia.

Gândurile necurate despart pe Dumnezeu de om. Dumnezeu nu îşi descoperă tainele Sale omului ce este stăpânit de gânduri necurate.

Fiindcă gândurile despart pe om de Dumnezeu, de aceea, ca urmare creează şi alte felurite anomalii trupeşti: neliniştea, nesiguranţa, precum şi alte boli trupeşti îşi au cauza din gânduri. Lucrul acesta l-au conştientizat chiar şi medicii, fapt pentru care dau poruncă să nu ne gândim la diferite lucruri şi să nu ne supăram.

Un gând îl poate face pe om să nu doarmă toată noaptea. De aceea spunem că gândurile îl tulbură pe om şi chiar îi distrug nervii. Avva Teodor spunea: „Vine gândul şi mă tulbură”.

Acestea, pe scurt, sunt consecinţele gândurilor viclene. Trebuie însă să vedem şi modalităţile de înfruntare a acestor gânduri, care vin mai ales de la diavolul.

13. Înfruntarea gândurilor

Cum se poate elibera cineva de gânduri? Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre ne-au arătat diferite moduri de înfruntare a gândurilor.

Sfântul loan Gură de Aur ne sfătuieşte să nu le exprimăm, ci să le înecam în tăcere. Deoarece şi fiarele şi târâtoarele atunci când cad în vreo groapă, dacă află vreo ieşire înspre sus, urcă şi, de obicei, devin mai sălbatice. Dar dacă rămân mereu închise înlăuntru, uşor se pierd şi dispar.

La fel se întâmplă şi cu gândurile spurcate. Dacă află vreo ieşire cu ajutorul gurii prin mijlocirea cuvintelor, aprind flacăra lăuntrică. Iar daca sunt închise cu tăcerea, slăbesc, se topesc ca de foame şi dispar repede.

a. Primul mod de înfruntare este cugetarea: „Cum să fac acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?” (Fac. 39, 9). Atunci când ne tulbură vreun oarecare gând necuviincios, să ne gândim că nu se pot ascunde de Dumnezeu nici cugetele cele mai mici şi mai lipsite de importanţă.

Cercetarea legii lui Dumnezeu şi cugetarea la cele pe care le-a facut Dumnezeu pentru noi precum şi la bunurile viitoare, micşorează gândurile viclene şi le face să nu afle loc înlăuntrul nostru.

b. Spovedirea lor. Precum şarpele, atunci când iese din culcuşul lui, aleargă să se ascundă, aşa şi gândurile viclene, prin spovedanie, pleacă de la om. Trebuie să ştim că nimic nu pricinuieşte atâta bucurie diavolilor, ca tăinuirea gândurilor.

c. Smerirea sufletului şi osteneala trupească în tot timpul, locul si lucrul, ajută pe om ca să nu aibă gânduri necurate.

d.Îngrijeşte-te să te eliberezi de patimi şi îndată vei alunga gândurile de la mintea ta„, subliniază Sfântul Maxim Marturisitorul. Adică, pentru a se elibera cineva de desfrânare, trebuie să se ostenească trupeşte şi să postească; ca să se elibereze de mânie şi mâhnire, trebuie să dispreţuiască slava şi necinstea; ca să se elibereze de ţinerea de minte a răului, trebuie să se roage pentru cel ce l-a mâhnit.

Nu putem împiedica gândurile să nu vină, însă putem să nu le primim. Dacă nu putem împiedica ciorile să zboare pe deasupra noastra, putem însă să le împiedicăm să-şi facă cuiburi pe capetele noastre.

Dar să ascultăm puţin pe Sfântul Vasile cel Mare ce spune referitor la războiul acesta: „Trebuie ca atacurile acestea să le înfruntăm cu grijă şi veghe sporită, precum face atletul care evită loviturile luptătorilor prin precauţie atentă şi încovoierea trupului şi să încredinţăm sfârşitul războiului şi evitarea loviturilor, rugăciunii şi ajutorului de sus.

Şi chiar dacă vrăjmaşul cel viclean ne aduce imaginaţiile lui cele viclene în timpul rugăciunii, sufletul nostru să nu-şi întrerupă rugăciunea şi să nu creadă că este responsabil de atacurile viclene ale vrăjmaşului, precum şi de imaginaţiile ciudatului făcător de minuni. Dimpotrivă, să se gândească la faptul că gândurile acestea se datorează obrăzniciei descoperitorului răutăţii, să-şi mărească durata de îngenunchieri şi să-L roage pe Dumnezeu să distrugă zidul gândurilor necuviincioase, pentru ca astfel, fără de împiedicare să se apropie de Dumnezeu.

Iar dacă influenţa vătămătoare a gândului devine mai puternică din pricina obrăzniciei vrăjmaşului, nu trebuie să ne înfricoşăm, nici să ne lăsăm de nevoinţă la mijlocul ei, ci să răbdăm până atunci când Dumnezeu, văzând insistenţa noastră, ne va lumina cu harul Sfântului Duh care pe vrajmaş îl pune pe fugă iar mintea noastră o umple de lumină, aşa încât gândul nostru să slăvească pe Dumnezeu cu pace şi bucurie netulburată”.

În general, Sfinţii Părinţi au trei moduri de înfruntare a gândurilor necurate:
a. Rugăciunea
b. Împotrivirea
c. Dispreţuirea (defăimarea)

a. Rugăciunea

Este cu neputinţă ca începătorul să alunge singur gândurile. Lucrul acesta este un semn al celor desăvârşiţi.

Rugăciunea minţii „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” este arma cea mai puternică, necesară celui ce vrea să biruiască gândurile. „Cu numele lui Iisus biciuieşte pe vrăjmaşi, căci nu este armă mai puternică în cer şi pe pământ” – ne spune Sfântul Ioan Scărarul.

„Cugetarea în adâncul inimii, continuă şi cu înţelegere, cu sete şi cu credinţă a numelui Cel preadulce al lui Iisus, adoarme toate gândurile cele rele şi deşteaptă pe toate cele bune şi duhovniceşti. Şi de acolo, din inimă, de unde mai înainte ieşeau gânduri viclene, ucideri, desfrânări (Mt. 15, 19), precum a spus Domnul, acum ies gânduri bune şi cuvinte de înţelepciune şi de har”.

b. Împotrivirea

Rugăciunea este pentru începători şi neputincioşi. Iar cei care se pot lupta, să folosească împotrivirea, care obişnuieşte să astupe gura diavolilor. În felul acesta, Domnul nostru a biruit cele trei mari războaie ce i le-a pus înainte diavolul sus, pe munte. Senzualitatea prin „nu numai cu pâine va trăi omul”, slava deşartă prin „să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”, şi iubirea de arginţi prin „numai Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti” (Mt. 4, 10).

Sfinţitul mucenic Petru Damaschin ne spune referitor la acestea: „Când diavolii îţi aduc vreun gând de mândrie, atunci să-ţi aduci aminte de gândurile necuviincioase pe care ţi le spuneau şi smereşte-te. Iar când îţi vor aduce gânduri necuviincioase să-ţi aduci aminte de acele gânduri de mândrie şi să le biruieşti în felul acesta, încât nici să nu deznădăjduieşti din pricina gândurilor necuviincioase, nici să te mândreşti din pricina celor bune”.

Astfel, când un oarecare cuvios bătrân era luptat de gânduri de mândrie, îşi spunea gândului său: „Bătrâne, vezi-ţi desfrânările tale”, şi războiul înceta.

Există cazuri când cineva îşi mobilizează toate puterile duhovniceşti, toate gândurile bune şi totuşi nu poate alunga un gând rău. Care este pricina? „Deoarece mai întâi am primit să judecăm pe aproapele”. Am judecat pe fratele nostru şi gândul nostru a pierdut puterea ce-o avea mai înainte.

Uneori suntem fără minte, de aceea ne stăpânesc gândurile.

Însă, de cele mai multe ori nu avem puterea să ne luptăm împotriva gândurilor, deoarece cedăm atacurilor lor, primim astfel de răni duhovniceşti care nu se vindecă nici chiar cu trecerea unui mare interval de timp.

De aceea e mai bine să scape cineva prin puterea rugăciunii şi a lacrimilor, deoarece:

– sufletul nu are întotdeauna aceeaşi putere, în al doilea rând:

– diavolul are experienţa multor mii de ani, în timp ce a noastră este foarte limitată şi, încercând să ne împotrivim, vom fugi biruiţi şi răniţi, căci mintea noastra iarăşi se întinează cu imaginaţia necuviincioasă;

– alungă mândria şi arată smerenie cel ce scapă la Dumnezeu în ceasul războiului gândurilor şi se mărturiseşte pe sine nevrednic, smerit şi neputincios în a se lupta, şi numai pe Iisus Hristos tare şi puternic în război, deoarece El ne-a spus: „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (In. 16, 33), adică patimile, gândurile şi pe diavolul.

c. Dispreţuirea (defăimarea)

Dacă ne ocupăm cu gândurile ce ni le aduce vrăjmaşul, niciodată nu vom putea face vreun bine, căci va fi războit de acela.

Dispreţuirea, şi faptul de a nu se ocupa cineva cu gândurile vrajmaşului este arma cea mai puternică şi ea constituie lovitura cea mai tare dată diavolului. Trebuie să considerăm gândurile lui ca gângăniile, ca lătrăturile căţeilor, ca nişte ţânţari şi, în cel mai rău caz, ca vuietul avionului, sau ca nimic, deoarece:

– credem în puterea marelui nostru Conducător Iisus Hristos;

– credem că după Crucea şi moartea Domnului nostru, diavolul nu mai are nici o putere împotriva noastră, ci este slab şi neputincios după cele scrise: „Vrăjmaşului i-au lipsit săbiile până în sfârşit” (Ps. 9, 6).

Mai mare biruinţă împotriva diavolilor şi ruşinare a lor nu există ca dispreţuirea, deoarece cel ce a ajuns la punctul acesta este înarmat cu harul lui Dumnezeu şi rămâne neatins de gânduri şi diavoli.

Acestea sunt cele trei moduri de înfruntare a gândurilor ce vin mai ales de la diavolul.

În completare am putea spune că pomenirea morţii este un mijloc foarte puternic pentru biruirea gândurilor. Ea ne pricinuieşte dureri de inimă pentru păcatele noastre şi ne păzeşte mintea de gânduri. Cel ce socoteşte ziua ce-o parcurge ca ultima zi a vieţii sale, va limita într-un grad foarte mare gândurile necuviincioase.

Stai la masă şi mănânci? Să ai pomenirea morţii, ca să nu te ispitească lăcomia pântecelui.

Noi înşine să zugrăvim în mintea noastră imaginea mormintelor ca să ştergem de la noi nesimţirea ce ne stăpâneşte.

Stareţul Siluan, ultimul sfânt oficial al Sfântului Munte, spunea: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui„. În modul acesta nici un gând nu se va încuiba înlăuntrul nostru.

Ce mod trebuie să folosim noi ca să scăpăm „de mucenicia cea îndelungată şi mult chinuitoare”, aşa cum caracterizează Sfântul Teodor Studitul lupta cu gândurile?

Să urmăm tactica Sfântului Ioan Colov, care a încercat toate modalităţile.

Acest mare nevoitor al duhului ne sfătuieşte următoarele: „Asemenea sunt unui om care şade sub un copac mare şi vede multe fiare şi târâtoare venind spre dânsul. Şi când nu va putea să stea împotriva lor, aleargă sus în copac şi scapă. Aşa şi eu stau în chilia mea şi văd cugetele cele viclene venind împotriva mea. Atunci mă urc în copacul vieţii, la Dumnezeul meu, prin rugăciune, şi mă izbăvesc de vrăjmaşul”.

Acest articol nu constituie un studiu amănunţit privitor la subiectul cel atât de important al gândurilor, ci este o predică ce s-a ţinut cu câtva timp mai înainte. Dacă din această lucrare mică se va folosi cineva, să se roage şi pentru cei care s-au ostenit întru alcătuirea ei.

ierom. Benedict Aghioritul

Recomandări: Atlantisra, G1b2i3, George, Ioan Usca, La fee blanche, Mirela, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw.

4 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Rugăciune pentru binefăcătorul tău

 

Dumnezeule al dragostei, Ţie sunt dator a-Ţi mulţumi pentru dulcele simţământ al dragostei şi ocrotirii,  de care mă bucur. O, Cel ce eşti izvorul tuturor bunătăţilor, revarsă binecuvântarea şi binefacerile Tale peste acela pe care inima mea îl cinsteşte şi îl iubeşte, peste robul Tău (numele). Apără-l de toate primejdiile ce bântuie viaţa muritorilor pe pământ. Fă să răsară asupra lui întotdeauna un soare strălucitor, ca să risipească norii grijilor şi ai suferinţelor din viaţa lui. Umple inima lui de bucuria mântuirii Tale, povăţuieşte-i paşii pe căi drepte, în scopul mântuirii şi al fericirii. Nu lăsa ca apăsătoarele suferinţe să-i înnoureze fruntea şi să-i amărască inima. Nenorocirile lui să nu fie jertfă întristărilor. Fă ca fiecare din zilele lui să fie frumoasă zi de primăvară, viaţa lui să se asemene unui râu limpede şi lin, ce curge prin grădini înverzite şi pline de flori. Iar dacă va fi ameninţat de nenorocire, fii apărătorul şi ocrotitorul lui, precum el este apărătorul meu.

Ori în ce parte va merge sau se va afla, umbreşte-l cu bunătatea şi apărarea Ta. Dă-i, Dumnezeul meu, toate plăcerile şi toate bucuriile iertate muritorilor care păzesc poruncile Tale şi fac bine aproapelui lor. Îngerul Tău cel bun să-l însoţească şi să-l păzească în toate zilele lui şi, după o viaţă lungă, plină de binefaceri şi fapte bune, să se învrednicească a dobândi bunătăţile Tale cele fără de sfârşit, gătite tuturor celor ce lucrează virtutea. Amin.

15 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Rugăciunea tuturor simţurilor – 7

Liturghia sau unificarea tuturor simţurilor

Citindu-l pe sfântul Ioan al Crucii trebuie să ne ferim de senzaţiile apărute în rugăciune, fie acestea auditive, vizuale, gustative sau olfactive.

Într-adevăr, a te ruga nu înseamană a urmări să obţii nişte senzaţii. Nu înseamnă nici a te complace în ele, ci a le primi, dacă apar, ca un dar de la Dumnezeu.

Trebuie însă să le utilizăm cu discernământ: simţurile, la fel ca şi raţiunea, pot fi utilizate în sens divin, natural, sau demonic.

Utilizarea divină sau cerească este cea pe care le-o putem da în rugăciune: să le orientăm spre Dumnezeu şi să ne îndreptăm, astfel, spre El cu toată fiinţa noastră.

Utilizarea naturală este cea pe care le-o putem da în meditaţie, pentru a auzi, a vedea, a gusta, a atinge sau a respira mai bine ,,ceea ce ESTE”.

Utilizarea infernală sau pământească este cea pe care le-o putem da într-un narcisism steril şi schizoid care ne separă de Real. Ne închidem atunci într-o suită incoerentă de senzaţii pe care le considerăm a fi întreaga realitate, absolutizând relativul, ceea ce constituie o nouă formă de idolatrie.

Aşadar, senzaţia poate fi o icoană, o imagine sau un idol:

–         o icoană, atunci când ea ne pune în prezenţa lui Dumnezeu; realitate vizibilă care ne conduce la Realitatea Invizibilă;

–         o imagine, atunci când ea ne revelează frumuseţea oricărei suprafeţe, însă fără a ne conduce în profunzime;

–         un idol, atunci când suntem ,,alienaţi” de forma sa particulară şi suntem tentaţi să o considerăm drept ,,unica realitate”.

În tradiţia străveche, Liturghia, care este locul rugăciunii realizate în comun, va fi şi locul purificării şi unificării tuturor simţurilor. Într-adevăr, această Liturghie se adresează nu numai minţii şi inimii, ci şi tuturor simţurilor:

–         urechilor, prin cântece;

–         ochilor, prin icoane şi lumini;

–         atingerii, prin postúri, mătănii, atingerea icoanelor;

–         gustului, prin Euharistie;

–         mirosului, prin tămâiere.

Niciun simţ nu trebuie exclus din slăvirea lui Dumnezeu. Omul trebuie să pătrundă în întregime în Prezenţa lui Dumnezeu; este însuşi procesul Transfigurării. Liturghia este rugăciunea tuturor simţurilor adunate, ca nişte ,,oi gânditoare”, la chemarea Adevăratului păstor. Omul poate cânta atunci, la unison cu sfântul Augustin:

Târziu te-am iubit

Frumuseţe veche şi atât de nouă

târziu te-am iubit

Tu erai înăuntrul meu

şi eu eram afară…

Tu erai cu mine

şi eu nu eram cu tine…

Tu m-ai chemat, şi ai strigat,

şi mi-ai biruit surditatea.

Ţi-ai arătat lumina

şi strălucirea ta mi-a alungat orbirea.

Ţi-ai răspândit parfumul

şi eu l-am respirat

şi tânjesc după tine.

Eu te-am gustat,

mi-e foame şi mi-e sete de tine.

Tu m-ai atins,

şi ard de dorul păcii tale.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Atlantisra, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Shayna

21 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Rugăciunea tuturor simţurilor – 6

Mirosul

După îmbrăţişare, trupul celuilalt a lăsat asupra trupului nostru un pic din parfumul său, şi putem astfel rămâne mult timp parcă învăluiţi de prezenţa lui… Din nou, metafora iubirii pare mai potrivită decât cea conceptuală pentru descrierea trăirii corespunzătoare acestei forme de rugăciune: ,,Periniţă de mirt este iubitul meu, care se ascunde între sânii mei.” (Cântarea Cântărilor 1, 13).

Nu există imagine mai frumoasă, vor spune asprii părinţi ai deşertului, pentru a descrie cele mai înalte culmi ale rugăciunii inimii. Prezenţa lui Dumnezeu ne impregnează atunci atât înăuntru cât şi în afară, şi toate faptele noastre sunt precum aura parfumată a lui Hristos Cel viu în noi…

În legătură cu versetul 1,11 din Cântarea Cântărilor: ,,Cât regele a stat la masă, nardul meu a revărsat mireasmă”, Zoharul afirmă: ,,Regele Îl desemnează pe Cel Sfânt, binecuvântat fie El”; ,,la masa mea” desemnează omul iubitor de Dumnezeu şi care merge pe calea cea dreaptă, om în care Domnul Şi-a făcut lăcaş; ,,nardul meu a revărsat mireasmă” desemnează faptele bune ale omului (I, 56 b).

Poate că mirosul este simţul nostru cel mai subtil, dar şi cel de care lumea contemporană pare a se teme cel mai mult, dacă e să ne luăm după succesul deodorantelor… (sau poate că lumea şi-a pierdut mirosul bun de odinioară?) Parfumul cuiva este taina sa, ,,esenţa” sa, şi se spune despre cineva, în mod pe cât de semnificativ pe atât de iraţional: ,,nu-mi miroase a bine”.

În domeniul rugăciunii, fenomenele manifestării unor parfumuri aşa-zis ,,supranaturale” nu sunt deloc rare. Să ne gândim doar la ce pot trăi uneori credincioşii care se roagă la biserica Notre-Dame-du-Laus; Fecioara Maria îşi manifestă prezenţa printr-un parfum care nu seamănă cu niciunul dintre cele pe care le putem găsi în flacoanele scumpe din magazinele noastre.

Sfântul Serafim de Sarov îşi iniţiază prietenul, pe Motovilov, în rugăciunea în Duh, prin manifestarea nu numai a unei păci foarte profunde şi a unei blândeţi extraordinare, ci şi prin parfumul său.

De altfel, nicio tradiţie nu ignoră puterea tămâiei. Rolul său este cu adevărat acela de a ne face să pătrundem într-o nouă stare de conştiinţă, de a ne trezi faţă de frumuseţea Prezenţei. Atunci nu ne mai putem dori să auzim nimic, ci doar să închidem ochii, ,,doar să respirăm”, iar în fiecare inspiraţie să simţim cum în tot corpul nostru se difuzează prezenţa Celui Viu.

A-ţi răspândi parfumul simbolizează, de asemenea, actul prin care te încredinţezi cu totul lui Dumnezeu în rugăciune. Este actul de iubire prin excelenţă; să ne gândim la Maria Magdalena la picioarele lui Iisus.

Când rostim, la unison cu Psalmul: ,,Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta”, aceasta înseamnă că ne încredinţăm lui Dumnezeu ,,atât în esenţa noastră, cât şi în existenţa noastră”. De acum, totul Îi aparţine, la fel cum bobul de tămâie aparţine flăcării.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

 Recomandări: G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna

Un comentariu

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Rugăciunea tuturor simţurilor – 5

Gustul

Auzind, Văzând şi Atingând cum se cuvine, Prezenţa divină ne-a devenit mai familiară. Contactul a fost deja stabilit. Mai putem oare face încă un pas în intimitate? Psalmul ne invită: ,,Gustaţi să vedeţi cât de bun este Domnul” (Psalmul 34, 8). Trebuie să gustăm şi să savurăm această Prezenţă.

Etimologia cuvântului înţelepciune (sapientia, sapere) ne reaminteşte că înţeleptul este cel care ştie să guste, cel care ,,gustă” savoarea Fiinţei în cele mai variate forme ale sale.

A te ruga, înseamnă a simţi gustul lui Dumnezeu. ,,Sărută-mă cu sărutările gurii tale”, spune primul verset din Cântarea Cântărilor, iar începutul Zoharului adaugă: ,,Atunci când Cel Sfânt – binecuvântat fie numele Lui! – i-a revelat lui Israel, pe muntele Sinai, Cele Zece Porunci, fiecare vorbă s-a împărţit în şaptezeci de sunete; iar aceste sunete au apărut în ochii lui Israel ca tot atâtea lumini strălucitoare.”

Israel a văzut, de asemenea – cu proprii săi ochi – Slava lui Dumnezeu, aşa cum stă scris: ,,Şi tot poporul a văzut zgomotele” (Ieşire 20, 18). Scriptura nu spune ,,le-a auzit”, ci ,,le-a văzut” (îm). Acest zgomot i-a vorbit fiecăruia dintre israeliţi, întrebându-i: ,,Vrei să primeşti legea care cuprinde atâtea oprelişti şi porunci?”

Israelitul a răspuns: ,,Da!” Atunci zgomotul l-a sărutat pe fiecare israelit pe gură, după cum stă scris: ,,Să mă sărute cu sărutările gurii lui!” (II,146 a).

Nu este de ajuns să ,,auzi” porunca lui Dumnezeu; mai trebuie să-L şi ,,vezi”, întrupat în persoana Celui Drept, iar apoi să-L ,,guşti”, să-L apreciezi singur, să-L manifeşti prin întreaga ta viaţă.

Rabbi Isaac mai spune în Zohar (II, 124 b): ,,De ce oare nu nspune Scriptura: ,,să mă iubească”, în loc de ,,să-mi dea sărutări?” Prin sărut, prietenii ăşi schimbă duhurile (suflurile) şi, de aceea, sărutul se dă pe gură, izvorul duhului (pneuma). Când duhurile a doi prieteni se întâlnesc printr-o sărutare, gură pe gură, aceste duhuri nu se mai despart unul de altul. De aici rezultă cât de bună este moartea prin sărutul divin: sufletul primeşte un sărut de la Domnul şi se uneşte, astfel, cu Duhul Sfânt, pentru a nu se mai despărţi niciodată de El.

Iată de ce  Adunarea lui Israel spune: ,,Să-mi dea o sărutare a gurii Sale, pentru ca duhul nostru să se unească cu al Lui şi să nu se mai despartă de Acesta.”

Acest limbaj figurativ ne poate irita, dar dacă Dumnezeu ,,le vorbeşte oamenilor”, de ce să nu spunem şi că El ,,îi îmbrăţişează”? Tradiţia ne spune că Moise a murit dintr-un sărut al lui Dumnezeu, indicând astfel, în mod simbolic, în ce stare de uniune ajunsese el prin intermediul rugăciunii.

În experienţa rugăciunii, Dumnezeu nu este lipsit de savoare, deşi nicio savoare, nicio comparaţie nu se poate apropia de Realitatea că El Este. Părinţii Bisericii – în continuarea rabinilor – vor relua tema gustului  simţit în rugăciune şi al sărutului mistic, când vor vorbi despre Euharistie. Sfintele Taine reprezintă semnul sensibil al unei realităţi invizibile, aşa cum sărutul dat de o mamă copilaşului ei este semnul sensibil al iubirii pe care i-o poartă. Euharistia este semnul sensibil al iubirii pe care Dumnezeu o are pentru noi. El se face pâinea noastră, vinul nostru; El vrea să fie gustat, cunoscut din interior.

Cunoaştem ce repercusiuni poate avea un sărut asupra corpului uman, ce fiori lăuntrici poate el trezi. Rugăciunea savuroasă este o intrare în camera nupţială, în misterul Unirii creatului cu necreatul. Atunci, spune sfântul Augustin, Dumnezeu va fi experimentat ca fiind ,,cu totul Altul decât mine şi mai mult decât mine”.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: AtlantisraColţu cu muzică, G1b2i3, George,  Mirela Pete, Schtiel, Shayna

6 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Rugăciunea tuturor simţurilor – 4

Atingerea

Auzul şi văzul ne menţin în preajma lui Dumnezeu, dar prezenţa nu se transformă în îmbrăţişare decât prin atingere. De altfel, aceasta este succesiunea indicată de sfântul Ioan în prima sa Epistolă, ca şi cum uzul fiecărui simţ ar manifesta un anumit grad de intimitate cu Cuvântul Vieţii:

,,Ce era de la început,

ce am auzit,

ce am văzut cu ochii noştri,

ce am privit

şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii,

şi Viaţa s-a arătat

şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim” (I Ioan 1, 1-2)

Ceea ce auzim, vedem sau atingem, precizează sfântul Ioan, este ,,ceea ce este de la începuturi”. Noi nu avem nimic de adăugat, nimic de inventat; trebuie doar să ne aplicăm simţurile noastre la ceea ce este, pentru ca ,,acesta” să se poată manifesta.

Uneori, atingerea sperie, ca şi cum s-ar raporta la o senzorialitate mai densă decât cea a Auzului sau a Văzului, mai ataşată de materie, de caracterul grosier al lucrurilor.

În rugăciune, urechea devine capabilă să audă neauzitul, iar ochiul – să vadă nevăzutul. Oare rugăciunea nu face şi Atingerea capabilă să simtă neatinsul, spaţiul din sânul suprafeţei? Să ne amintim de experienţa lui Teilhard de Chardin, când a strâns în pumn o bucată de metal; aceasta a fost prima lui ,,senzaţie a lui Dumnezeu” – un infinit s-a făcut simţit în acea infimă bucăţică de univers…

,,Dacă aţi şti ce profundă este pielea”, spunea şi Paul Valéry. Da, însă depinde cum o atingi… Există persoane care ne ating ca o scoarţă de copac, iar altele ne fac să ne înfiorăm până în străfundurile fiinţei. Există mâini care ne strivesc, care ne fac să ne simţim ca nişte obiecte, ca nişte animale, şi există mâini care ne liniştesc, care ne vindecă şi uneori chiar ne îndumnezeiesc (a se vedea, de pildă, practica impunerii mâinilor, ca mijloc de vindecare dar şi ca mijloc de transmitere a graţiei).

Cei din vechime vorbeau adeseori despre rugăciunea mâinilor, referindu-se la muncă, dar oare mâinile nu se roagă decât atunci când muncesc? Oare nu se pot ruga şi când mângâie, adică atunci când devin sălaşul iubirii şi al respectului, fiind astfel ,,spiritualizate”?

Rugăciunea Atingerii este rugăciunea unui trup care nu se cramponează, care nu se încolăceşte ca un laţ în jurul celuilalt. A-L atinge pe Dumnezeu, sau a ne lăsa atinşi de El, nu înseamnă a ne simţi striviţi, ci a ne simţi învăluiţi de spaţiu. Dumnezeu nu ne sufocă niciodată.

Rugăciunea este o îmbrăţişare care ne face liberi.

Nu ne rugăm cu pumnii strânşi, nici cu ghearele, nici cu lipici în vârful degetelor…

Nu ne putem ruga decât cu braţele deschise, cu palmele oferite ,,Ţie Doamne”.

 (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Child again, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna

3 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Rugăciunea tuturor simţurilor – 3

Văzul

Cartea lui Iov se încheie cu următoarele cuvinte, care par a indica o anumită superioritate a vederii asupra auzului: ,,Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă.” (Iov 42, 5-6).

Ascultarea menţine distanţa; prin privire, prezenţa apare în proximitatea fiinţei noastre. A auzi pe cineva nu este chiar acelaşi lucru cu a-l vedea; or, omul doreşte şi să vadă, iar dacă vorbim despre Dumnezeu, omul doreşte să-L vadă ,,aşa cum este”, după cum spune sfântul Ioan, şi nu doar aşa cum şi-L poate închipui sau reprezenta…

,,Ştim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.” (I Ioan 3,2).

Pentru a-L vedea pe Dumnezeu ,,aşa cum este”, şi ochiul, la fel ca şi urechea, trebuie să fie purificat. Altminteri, riscul cel mare este ca el să nu vadă decât o nălucă, o proiecţie.

Privirea noastră este atât de des împovărată de amintiri, de judecăţi, de comparaţii…

Cel ce ar vedea măcar o dată trandafirul, ar şti ce înseamnă a te ruga…

Trandafirul sau o faţă.

Acolo unde oamenii vedeau un adulter sau o păcătoasă, Iisus vedea o femeie; privirea Lui nu se oprea asupra măştii sau a grimasei, ci contempla chipul ei.

A te ruga înseamnă a contempla chipul tuturor lucrurilor, adică prezenţa Sa, apropierea Sa familiară, care constituie o dovadă a duioşiei lui Dumnezeu.

Suntem întotdeauna frumoşi în privirea unui om care se roagă; el nu se lasă păcălit de sclifoselile noastre, ci vede mai în profunzime ceea ce avem mai bun. El Îl priveşte pe Dumnezeu din noi.

Pentru a ne ruga mai bine, dacă ochii noştri ar începe să vadă ceea ce văd, dacă privirea noastră şi-ar face timp să se aşeze şi să se odihnească în ceea ce percepe, ar descoperi şi că toate lucrurile ne privesc, că toate lucrurile se roagă.

Să încetăm să aplicăm etichete.

Să trecem de la observaţie la contemplare, aceasta este mişcarea rugăciunii ochilor.

Să sesizăm tot ceea ce este invizibil, în ceea ce vedem.

Să ne îndreptăm spre acel punct inaccesibil în care toate privirile se întâlnesc.

A vedea devine viziune.

Viziunea devine uniune.

,,Devenim asemeni Lui pentru că Îl vedem aşa cum este.”

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Child again, Clipe de Cluj,  Colţu cu muzică, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna

8 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Rugăciunea tuturor simţurilor – 2

Auzul

,,Ascultă Israele…”

Prima poruncă este ,,Ascultă”. Într-adevăr, a te ruga nu înseamnă în primul rând a vorbi cu Dumnezeu, ci mai degrabă a tăcea pentru a asculta. Iar ceea ce auzim la început nu este infinita Sa tăcere, ci hărmălaia gândurilor noastre, a reprezentărilor noastre, a conceptelor pe care ni le-am creat de-a lungul veacurilor. Să ascultăm acest zgomot, aceste rumori, puerile sau grandioase, aceste cuvinte care ne spun totuşi ceva despre Dumnezeu. ,,Ceva”… Dumnezeu nu este ,,ceva care vorbeşte”, ci ,,cineva”, a cărui prezenţă rezonează în noi şi dă uneori naştere cântecului, iar alteori cuvintelor profetice – ecouri puternice şi nesigure ale acestei Prezenţe.

A asculta… a deschide urechile… Se spune adeseori că Israel este poporul Ascultării, mai degrabă decât cel al vederii (grecii), dar de ce să privilegiem un anumit simţ în detrimentul altuia, de ce să ne rugăm mai degrabă cu un simţ decât cu altul? Există o ascultare globală, care este o atenţie globală la ceea ce este

Este adevărat că în deşert nu există nimic de văzut. Ochii nu se prea pot sprijini de lumină… dar există cântece de nisip, freamăte de animale şi voci purtate de vânt, cuvinte lăuntrice… ,,Ascultă Israele”.

Poporul care poartă cuvântul lui Dumnezeu este poporul Ascultării.

A te ruga înseamnă a asculta.

Trebuie să ciulim urechile, şi uneori chiar să rezistăm dorinţei de a auzi ceva, până când liniştea va săpa în noi o dorinţă şi mai mare. Să înţelegem că cel care ne vorbeşte nu ne va spune niciodată nimic…

Faptul de a asculta ne înconjoară din toate părţile de tăcere, şi în această linişte sesizăm cât de ,,cu totul Altfel” este Celălalt, şi cât de pregnantă este existenţa Sa…

                                                                         (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Child Again, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Ragnar, Robert, Schtiel, Shayna

26 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Rugăciunea tuturor simţurilor – 1

Dacă dorim să medităm şi să ne rugăm, trebuie oare să ne eliberăm de tirania simţurilor? Este rugăciunea creştină un proces de ,,rupere” din carne, pentru a merge mai repede, ca ,,spirit pur”, către Cel Care este Spirit Pur?

Oare nu spune şi Iisus în Evanghelie: ,,Dumnezeu este Spirit şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în spirit şi în adevăr” (Ioan, 4, 24)? Trebuie totuşi să consultăm vocabularul grecesc. Termenul pe care noi l-am tradus prin ,,spirit” în text, este oare nous, intelectul sau pneuma, suflul divin?

,,… patrie en pneumati kaî aletheia” (în textul din Vulgate: in spiritu et veritate oportet adorare: spiritus, şi nu mens sau intellectus).

A te ruga en pneumati nu înseamnă deci ,,a lăsa deoparte folosirea simţurilor”, a închide uşa percepţiilor, ci dimpotrivă a le-o deschide, a introduce  pneuma, suflu în fiecare dintre ele, pentru ca să devină organe ale cunoaşterii lui Dumnezeu.

De altfel, aşa au înţeles aceasta şi Părinţii Bisericii atunci când au elaborat doctrina ,,simţurilor spirituale”, adică a simţurilor spiritualizate, locuite, animate de Duhul lui Dumnezeu, în antropologia creştină omul nefiind ,,mormântul sufletului” (după cum spune Platon), ci ,,Templul Spiritului” (după cum spune sfântul Pavel).

Origene, şi după el Grigorie din Nyssa, Macarie, Diadoh din Foticeea, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, vor propune o întreagă pedagogie a simţurilor spirituale, în legătură, de altfel, şi cu viaţa duhovnicească, căci problema rămâne aceea de a ne ridica din domeniul sensibil către împărăţia aflată ,,dincolo de simţuri”, ,,a păşi de la aceste realităţi trecătoare la realitatea nepieritoare”. Simţurile nu sunt distruse, ci transfigurate; ele devin simţuri divine, care fac omul din ce în ce mai ,,capax dei”.

,,O examinare a problemei ne va face să spunem, potrivit Scripturii, că există un fel de simţ divin pe care preafericitul îl găseşte în prezent, după spusele lui Solomon: ,,vei găsi un simţ divin”. Iar acest simţ cuprinde mai multe feluri: vederea, care poate fixa realităţile superioare trupului, din care fac parte heruvimii şi serafimii; auzul, care percepe sunete a căror sursă nu este în aer; gustul, pentru a savura pâinea pogorâtă din cer şi care a dat viaţă lumii; tot astfel, mirosul, care simte acele parfumuri despre care vorbea Pavel, când spune că ,,Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă” (Efeseni 5,2); atingerea, graţie căreia Ioan afirmă că a atins cu mâinile lui ,,Logosul Vieţii”. ,,După dobândirea simţului divin, preafericiţii profeţi priveau dumnezeieşte, auzeau dumnezeieşte, gustau şi miroseau tot astfel, ca să zicem aşa, cu un simţ mai presus de fire; iar ei atingeau Logosul prin credinţă, precum o boare sosită de departe pentru a-i vindeca. Astfel, ei vedeau ceea ce scriu că au văzut, auzeau ceea ce spun că au auzit, simţeau senzaţii de acelaşi fel când mâncau, după cum au scris, ,,sulul” unei cărţi ce le era oferită.” (Origene, C. Cels I, 48)

Tot Origene afirmă că Dumnezeu, care locuieşte într-o ,,lumină nepătrunsă”, este perceptibil într-un anumit fel prin simţuri, şi nu numai prin inimă şi prin minte, pentru că El s-a întrupat cu adevărat în Iisus Hristos. După cum va spune şi Irineu: ,,Iisus este văzut în nevăzut”. Pe Dumnezeu nu L-a văzut şi nu-L va vedea niciodată nimeni. Dumnezeu nu este sesizabil, comprehensibil, decât în creaţia sau ,,umanitatea” Sa.

Hristos devine obiectul percepţiei fiecărui simţ al sufletului. El se numeşte ,,adevărata lumină”, pentru a lumina ochii sufletului; ,,verbul”, pentru a fi auzit, ,,pâinea”, pentru a fi gustat; tot astfel El este numit ,,uleiul de mir şi de nard”, pentru ca sufletul să se delecteze cu mirosul logosului; el a devenit ,,Verbul făcut trup”, palpabil şi sesizabil, pentru ca omul inferior să poată sesiza Cuvântul Vieţii. Acelaşi Verb al lui Dumnezeu este toate acestea (Lumina, verbul etc.). El devine astfel în urma unei rugăciuni pline de fervoare, şi nu permite ca vreunul dintre simţurile spirituale să fie lipsit de har (Origene, în Cant.II).

Să medităm şi să ne rugăm în toate simţurile

În rugăciune, înainte de a ilumina, opera Duhului este de a vindeca, de a-i reda omului buna funcţionare a simţurilor sale, pentru a-i permite – cu adevărat – să vadă, să audă, să atingă, să miroase, să guste ,,ceea ce este” şi să pătrundă în Prezenţa ,,Celui ce Este”.

Exerciţiul meditativ al tuturor simţurilor ar putea fi, astfel, introducerea într-o stare de rugăciune profundă.

Trebuie să considerăm simţurile ca pe nişte aliaţi, nu ca pe nişte duşmani sau obstacole în calea graţiei.

Tot ceea ce ştim despre Dumnezeu, tot un om ştie. Tot ce ştie omul despre Dumnezeu, ştie în trupul lui. Conform tradiţiei ortodoxe, Pavel Evdokimov vorbeşte despre un ,,sentiment al lui Dumnezeu”, indicând participarea întregii fiinţe la rugăciune.

În studiul contemporan al proceselor de memorie, se cunoaşte mai bine importanţa corpului. Noi nu ne amintim decât de ceea ce am experimentat cu adevărat în trupul nostru. În tradiţia străveche, a-ţi aminti de Dumnezeu nu este un simplu act al minţii şi al inimii, ci înseamnă a păstra în sinea ta amprenta unei prezenţe. ,,Umblă în prezenţa Mea şi fii desăvârşit”, îi spunea Dumnezeu lui Avram.

A te ruga nu înseamnă a te gândi la Dumnezeu; înseamnă a întreţine senzaţia unei prezenţe care te învăluie şi te ghidează.

Desigur, această prezenţă nu trebuie redusă la senzaţia pe care o putem noi avea despre ea (şi nici la înţelegerea sau iubirea noastră pentru ea).

Prezenţa ne copleşeşte total percepţiile, dar cu toate acestea, ,,potrivit capacităţii noastre” (care poate fi mereu lărgită), ea se transmite cu adevărat fiinţei noastre.

Esenţa lui Dumnezeu rămâne nepătrunsă, şi am putea spune că simţurilor noastre li se transmite energia Sa, dacă ar fi să reluăm distincţiile lui Grigorie Palamas. Nu ne aflăm în inima soarelui, şi totuşi fiecare rază a luminii sale este tot soarele… A te ruga înseamnă a fi gol şi a te lăsa mângâiat de razele soarelui.

Asceza începe printr-o purificare a tuturor simţurilor, pe care trebuie să le punem la unison cu prezenţa necreatului, să le facem tăcute, fără interpretările mentalului. Cu alte cuvinte, trebuie să le ,,dezgolim”, pregătindu-le pentru îmbrăţişarea Celui ce este.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky,  George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw

20 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 16

 Quiesce

Marele duşman al păcii este grija. Iisus le cerea ucenicilor Săi să nu-şi facă griji şi le dădea ca model păsările şi crinii de pe câmp.

……………………………………………………………………………………………………

Mulţi leneşi, nepăsători şi iresponsabili se vor putea servi de cuvintele lui Iisus pentru a justifica nişte comportamente mai mult sau mai puţin aberante. Cu toate acestea, la riguroşii asceţi ai deşertului, ,,amerimnia” sau faptul de a fi fără grijă este una din condiţiile cele mai importante pentru a realiza isihia. Sfântul Ioan Scărarul i-a consacrat cea de-a 27-a treaptă a scării sale spre paradis. Iată ce scrie el: ,,Lucrarea principală a isihiei este o amerimnia desăvârşită faţă de toate lucrurile, raţionale şi iraţionale.” Că trebuie să ne dezbărăm de toate lucrurile care nu au niciun rost, pentru că sunt rele sau inutile din punct de vedere spiritual, asta este foarte uşor de înţeles. Dar de ce să acţionăm la fel vizavi de cele care par să aibă justificări serioase? Sfântul Ioan Scărarul ne oferă două raţiuni psihologice. În primul rând, grijile se generează şi se întreţin reciproc. ,,Cine le deschide poarta grijilor raţionale se va împovăra negreşit şi cu celelalte.” Apoi, liniştea interioară este o stare sufletească ce nu suferă nicio împărţire; ea este totală sau nu există deloc. ,,Un fir de păr minuscul tulbură vederea ochiului, iar o grijă cât de mică alungă isihia”. De altfel, această linişte lăuntrică nu este un scop în sine. Dacă ne eliberăm complet mintea de tot ce ar putea-o agita, oricât de neînsemnat, scopul demersului nostru este de a o face aptă pentru contemplare. ,,Cine vrea să aducă în prezenţa lui Dumnezeu o minte pură, dar totuşi se lasă tulburat de griji, acela se aseamănă cu un om care îşi leagă solid picioarele şi apoi pretinde că vrea să grăbească pasul”.

……………………………………………………………………………………………………

(…) Pentru sfântul Ioan Scărarul, isihia nu este numai ,,negarea grijilor raţionale”, ci şi ,,eliminarea gândurilor”, în sensul cel mai larg al termenului. ,,Nu poţi avea o rugăciune pură dacă eşti împovărat de lucruri materiale şi agitat de griji neîncetate, căci rugăciunea este eliminarea gândurilor” (De Oratione 70).

Această absenţă a gândurilor este ,,uitarea de sine”, anihilarea egoului. Când mintea este liniştită, ,,micul eu” (ego-ul) dispare treptat, deschizându-se şi odihnindu-se în acel Altceva care-l fundamentează.

Liniştirea mentalului este şi potolirea dorinţelor: călugărul învaţă să se mulţumească cu ceea ce are. ,,Doreşte-ţi tot ceea ce ai şi vei avea tot ce-ţi doreşti”. Această mulţumire sau împăcare era considerată drept o virtute capabilă să-l elibereze pe călugăr de tentaţia de ,,a se compara cu ceilalţi”, demonul comparării fiind adeseori feroce în mediile monastice – acolo unde există gelozie nu poate exista pace.

Marele secret al păcii interioare este deci umilinţa. Se ştie că una dintre sursele angoasei şi ale anxietăţii o constituie faptul de a resimţi diferenţa netă dintre ceea ce pretindem că suntem, ce am vrea să fim, şi ceea ce suntem de fapt. Umilinţa este adevărul. A fi ceea ce suntem, fără a adăuga nimic, fără a omite nimic, fără a mai ,,pretinde”, a ne accepta propria ţărână, dimensiunea pământească, măreţia şi limitele noastre. ,,Îngerii sunt mult mai umili decât oamenii, pentru că ei sunt mult mai inteligenţi” – a fi inteligent înseamnă a te cunoaşte pe tine însuţi, iar dacă se cunoaşte cu adevărat pe el însuşi, omul ştie că nu este nimic, şi cine sau ce ar putea tulbura un om care se consideră insignifiant? Nimic, dar nu în sens psihologic (ar însemna o depreciere, ceva bolnăvicios), ci în sens ontologic: el ştie că fiinţarea sa nu provine de la el însuşi şi nu se auto-consideră creatorul vieţii sale.

Aceasta ne duce la un alt sinonim al ,,repausului” la care îl invită Iisus pe Arsenie: încrederea.

Credinciosul este un om liber, care nu-şi face griji pentru că ştie că viaţa sa nu depinde de el însuşi; aceasta nu înseamnă abandonare sau fatalism, ci luciditate şi credinţă faţă de Cel care, pe căi uneori nepătrunse, ne conduce.

A fi umil înseamnă pur şi simplu a fi om, iar a fi om înseamnă a nu te mai considera Dumnezeu; faptul de a nu te mai considera Dumnezeu te face apt să-L primeşti, să trăieşti împreună cu El. Intrăm atunci într-o altă dimensiune, nu mai suntem ,,în lume”, mereu ameninţaţi de legea entropiei, indiferent de tentativele noastre de a menţine o viaţă a cărei natură este trecătoare.

,,Vă las pacea, vă dărui pacea Mea, nu aşa cum o dă lumea”. Lumea ne dă tranchilizante, euforizante; pacea despre care se vorbeşte aici este o pace ontologică care nu depinde de nimic şi de nimeni. Ea nu ţine numai de domeniul psihic şi de tehnicile de acces la o anumită stare de linişte (la fel ca drogurile, aceste tehnici pot crea dependenţă), ci este o pace care se situează la nivel spiritual sau ,,pneumatic”. Este pacea lui Dumnezeu, Suflul Său, Prezenţa Sa în noi.

Pacea noastră este Altcineva, iar în acest sens putem spune că ea nu depinde de noi şi nu poate subzista atunci când eul psihic suferă cele mai mari frământări; pe acest Altcineva nimic şi nimeni nu ni-l poate răpi, căci el nu aparţine acestui spaţiu-timp.

,,Sunt plin de Bucurie – spunea sfântul Pavel – în mijlocul peregrinărilor mele”.

Această bucurie este de neînţeles pentru cel care nu s-a trezit faţă de această Prezenţă care rămâne în acelaşi timp ,,mai mult decât mine şi cu totul altfel decât mine”.

Ajuns în acest stadiu, se putea spune despre Arsenie:

El este separat de tot şi unit cu totul;

impasibil şi de o supremă sensibilitate;

adorat ca un zeu şi totuşi considerându-se ultimul de pe lume;

mai presus de toate, el este fericit

îmbătat de o divină fericire… (Evagrie Ponticul).

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Scrie un comentariu

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 15

 Quiesce

Ultimul cuvânt adresat lui Arsenie este ,,Quiesce” – ,,odihneşte-te” sau ,,intră în repaus”.

Călugării latini, în special cei din ordinul chartreux, vorbesc despre ,,quies” ca fiind scopul vieţii creştine, aceasta fiind o traducere a ceea ce călugării greci numesc ,,isihia”, iar evreii ,,shalom”, pacea lui Dumnezeu. ,,Află pacea lăuntrică, spunea sfântul Serafim, şi o mulţime va fi mântuită odată cu tine”, ca şi cum mântuirea tuturor ar depinde de starea noastră de pace interioară. Dacă dăm crezare legilor fizice ale legăturilor dintre toate lucrurile – ,,nu poţi ridica un pai fără a clinti o stea” – putem accepta faptul că o fiinţă care trăieşte starea de pace transmite o parte din calmul şi din seninătatea sa întregii lumi. Niciodată nu meditezi doar pentru tine. De altfel, în Cartea înţelepciunii se spune că ,,Dumnezeu caută printre oameni un loc pentru odihna Sa”; omul aflat în pace este sălaşul lui Dumnezeu. Înţelegem astfel importanţa isihiei la sfinţii părinţi, căci fără ea Dumnezeu nu poate rămâne printre oameni. Fuga de agitaţie, tăcerea buzelor şi a inimii nu aveau alt scop decât de a conduce la această pace.

(…) Căutând pacea, mulţi şi-au pierdut orice urmă de odihnă! Din cauza singurătăţii şi a liniştii, mulţi nu au găsit în deşert decât insensibilitate şi indiferenţă, inima lor de carne a devenit o inimă de piatră şi unii îşi sfârşesc jalnic viaţa, ca maniaci, megalomani sau depresivi, dacă nu chiar cruzi sau disperaţi…

Pacea inimii este o dorinţă comună tuturor şi este experienţa cea mai puţin comună.

Quiesce – poate că această indicaţie ar trebui luată mai întâi în sensul său foarte fizic: ,,destinde-te”; o anumită tensiune, fie ea de ordin muscular sau nervos (cele două aspecte sunt de altfel legate), ne poate împiedica nu numai să ne simţim bine, să ne deschidem faţă de ceilalţi, ci şi să fim permeabili faţă de alte dimensiuni. Un călugăr ortodox contemporan spunea: ,,Nu te rogi la fel cu fesele încordate şi cu ele relaxate”, şi adăuga ,,Dumnezeu este acelaşi, fie că noi suntem crispaţi sau destinşi, este adevărat, dar omul tensionat este mai puţin deschis faţă de Prezenţa Sa; Dumnezeu este pretutindeni, este adevărat, însă Dumnezeu nu este pretutindeni decât acolo unde este lăsat să intre”.

A te destinde înseamnă a-ţi deschide mai larg porţile, fie că acestea sunt senzoriale (porţile percepţiei), afective sau intelectuale.

Este suficient doar să ne amintim de un moment de mare destindere pe care l-am trăit cu ocazia unei ieşiri la iarbă verde: ,,Unde începea pământul, unde se sfârşea trupul meu?” În deşert, destinderea nu era căutată pentru starea de bine pe care o aduce, ci ca mijloc de amplificare a receptivităţii faţă de celălalt, faţă de oricare Altul; ar fi mai corect, fără îndoială, să folosim termenul ,,relaxare”, slăbire a strânsorii ego-ului, a voinţei sale de a reuşi cu orice preţ, chiar şi cu preţul meditaţiei sau rugăciunii. Este cunoscută povestea unei persoane care împingea, împingea mereu pentru a deschide o uşă; când în sfârşit s-a oprit, epuizată, uşa s-a deschis… în celălalt sens… Credem că-L căutăm pe Dumnezeu când de fapt El ne caută pe noi, iar misiunea noastră nu este de a-L prinde , ci de a-L primi.

                                                              (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm) 

Recomandări: Clipe de Cluj, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Samsara, Schtiel, Shayna, Vizualw

6 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 14

  

Tace

(…) Dar înainte de a ajunge la această linişte interioară, la ne-judecata iubirii pline de umilinţă, sfinţii părinţi le recomandau novicilor lor ,,să nu vorbească niciodată de rău pe cineva care nu este de faţă”.

Tace, taci, nu numai pentru a nu răni, ci şi pentru că orice cuvânt se naşte din tăcere şi se întoarce în tăcere.

A tăcea ne apropie de acest ,,Abis al Tăcerii” despre care vorbeşte Ignaţiu din Antiohia pentru a-L desemna pe Tatăl, Izvorul Cuvântului, căci ,,Verbul vine din Tatăl şi se întoarce în Tatăl”. A tăcea ne face de asemenea capabili să Ascultăm. Rugăciunea nu înseamnă doar a-I vorbi lui Dumnezeu, ci şi a-I asculta vocea cea tainică, şi a îndura uneori tăcerea Sa. ,,Ascultă Israele”, este prima poruncă.

Trebuie să tăcem pentru a deveni ,,vrednici de Dumnezeu”, la fel ca Fecioara Maria care ,,asculta şi păstra toate acestea în inima sa”. Îndemnul lui Iisus către Arsenie, care la prima vedere poate părea ceva negativ, ascunde un precept pozitiv: realizează condiţiile rugăciunii, fugi de zgomotele interioare şi exterioare şi, într-o ascultare tăcută, rămâi în Cel ce Este: ,,realizează Realul”. Sfinţii părinţi atrăgeau atenţia că tăcerea nu trebuie ,,făcută”, ea este deja aici – este de ajuns să tăcem, El este aici, la fel ca pagina cea albă care rămâne imaculată printre rânduri. ,,Fericiţi cei care au auzit cuvintele lui Iisus, şi mai fericiţi cei care au ascultat tăcerea Sa”.

Dar ştim cu toţii că putem tăcea din buze, ,,dar tot gândim”! Atât anticii cât şi contemporanii ştiau foarte bine că ravagiile unui cuvânt refulat  pot fi mai devastatoare decât cele ale unuia exprimat: ,,Ceea ce face morţii atât de grei, este povara cuvintelor pe care nu le-au ştiut rosti”.

În deşert, tăcerea exterioară este în slujba tăcerii interioare; or, este suficient să tăcem pentru ca, lăuntric, să ia cuvântul neobositul comentator al tuturor faptelor noastre… Ca nişte buni terapeuţi, sfinţii părinţi le cereau novicilor lor să-şi deschidă inima, să-şi exprime în fiecare seară gândurile care-i frământaseră de-a lungul zilei. Ei numeau asta ,,a scoate veninul din gura şarpelui”. Acest venin varia de la un om la altul: ce poate să-l frământe pe un om singur în deşert, dacă nu povara zgrunţuroasă a amintirilor sale? Câte dorinţe neîmplinite, câtă ură înghiţită, câtă ranchiună şi câte remuşcări persistente! Creştinii din vechime nu prelungeau meandrele culpabilităţii: ,,Dacă ne osândeşte inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră”, le plăcea lor să spună, după învăţătura sfântului Ioan. A recunoaşte că eşti un păcătos nu înseamnă a-ţi zgândări rănile, ,,a te întoarce la voma ta”, ci a-ţi recunoaşte dificultatea de a te menţine în Prezenţa Unicului Prezent, înseamnă a cere eliberarea de acele amintiri care te împiedică să-L contempli.

Dacă vorbăria lăuntrică devenea prea zgomotoasă şi uneori chiar ameninţătoare, sfinţii părinţi recomandau să se facă ceea ce se spune în psalm: ,,Zdrobeşte de stâncă capul copiilor babilonului” – copiii Babilonului sunt gândurile, stânca este Numele lui Iisus. Ce stă oare la originea fricii, a unei angoase sau a unei dorinţe rele? Un gând. Acest gând trebuie stârpit de la cap, de la începutul lui, pentru a fi înlocuit cu numele umano-divin dat Iubirii nebiruite: Iisus.

(…) Scopul este de a ajunge la acea ,,neclintită linişte a inimii” despre care vorbeşte Ioan Casian, la acea inimă tăcută care nu judecă, nu socoteşte, nu cântăreşte… Numai o inimă tăcută este capabilă de o autentică iubire divină, nu numai faţă de Dumnezeu – în contemplaţie – ci şi faţă de ceilalţi  oameni; iubirea pentru ceea ce este, nu pentru  ceea ce ar trebui să fie. Din nou, tăcerea ne face receptivi faţă de clipa prezentă; să nu cerem ca ceilalţi să fie altfel decât sunt, să corespundă unui şablon sau altuia, ci să-i iubim aşa cum îi iubeşte Dumnezeu, adică exact aşa cum îi face El să fie, cum îi creează chiar în această clipă.

Dar cine poate rămâne tăcut în faţa crimei, în faţa nedreptăţii? Oare nu-i condamnă chiar Biblia pe ,,câinii muţi” care asistă fără a scoate o vorbă la suferinţa celui nevinovat? Oare nu spune ea că ,,înţeleptul care tace greşeşte”? ,,Înţelepciunea ascunsă şi comoara neştiută, ce folos este de amândouă? Mai bun este omul care-şi ascunde nebunia sa, decât omul care-şi ascunde înţelepciunea sa” (Iisus Sirah 20, 31-32).

Toate acestea sunt spuse pentru a ne reaminti că nu trebuie să facem din tăcere un idol, căci, la fel precum cuvântul rostit, ea nu are valoare decât prin iubirea care sălăşluieşte în ea şi o face uşoară; câte tăceri apăsătoare fac cât o tăcere plină de iubire, câte tăceri ipocrite sau îmbufnate sau care pur şi simplu nu au nimic de spus – tăceri necomunicative! Acelora Iisus le-ar fi spus: ,,Mai bine vorbeşte! După ce vei fi terminat de grăit tot ce ai de spus, tace, taci, savurează tăcerea, nu purta vorbării deşarte, nu te risipi în vorbe inutile.”

Pentru sfinţii părinţi, tăcerea buzelor trebuie să conducă la tăcerea inimii, care apoi putea duce la tăcerea Spiritului. Dar această ultimă tăcere este un dar, o graţie, o stare pe care nu o putem dobândi prin propriile noastre forţe, prin asceza sau năzuinţa noastră, ,,este un dor ce nu s-a înălţat din inima omului”. În această clipă în care timpul şi Eternitatea se îmbrăţişează, nu te mai gândeşti decât la Dumnezeu: El este aici. Cuvintele rugăciunii se estompează în faţa Prezenţei. În legătură cu aceasta , un călugăr de la Muntele Athos remarca: ,,Când te afli în prezenţa cuiva, nu te gândeşti la el, căci este aici. Adevărata rugăciune nu este să te gândeşti la Dumnezeu, ci a fi cu El, a-L lăsa să Fie, a-L lăsa să respire în răsuflarea noastră”.

Să încheiem prin a spune că Isaac Sirianul ne reaminteşte că vorbirea a fost creată în timp; tăcerea, însă, aparţine eternităţii. Cuvântul rostit este întotdeauna al unui ego, dar adevărata tăcere este ,,dincolo de ego”, o deschidere spre Fiinţa esenţială.

,,Tace, taci”, nu te gândi să ,,păstrezi tăcerea”, ci mai degrabă gândeşte: ,,tăcerea mă păstrează”… În inima luptei, în centrul ciclonului, nemişcată ca un magnet, ea mă cheamă la odihnă.

                                                              (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări:  Androxa, Atlantisra, Buceginatura, Carla, Carmen, Child again, Clipe de ClujColţu cu muzică, Deepiny, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Lolita, Mirela, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw

15 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 13

Tace

Al doilea cuvânt auzit de Arsenie este ,,Taci”.

Gandhi, care respecta o zi de tăcere pe săptămână, ne reaminteşte că tăcerea face parte din igienă şi rămâne o condiţie indispensabilă sănătăţii. Prin vorbire, noi consumăm multă energie; prin tăcere re-colectăm această energie care ne va face capabili să rostim ,,cuvinte vrednice de tăcere”, la fel de puternice ca şi El.

Practica tăcerii trebuie luată mai întâi într-un sens literal. Sfântul Iacov, în epistola sa, spune că ,,cel care nu greşeşte în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi tot trupul” (Iacov 3,2). Este cunoscută povestea unui om care într-o zi a auzit începutul psalmului ,,Doamne, pus-am gurii mele pază…”(Psalmul 38). El a plecat în deşert şi s-a întors după 10 ani; ,,Acum, a spus el, sunt pregătit să aud şi continuarea psalmului”. Pitagora ştia foarte bine aceasta: ,,E o înfrânare mai grea decât altele aceea de a-ţi stăpâni limba”.

Graţie cuvântului putem vindeca, consola, învăţa, dar putem de asemenea ucide, desfigura, minţi. ,,De orice cuvânt fără temei vom avea de dat socoteală în ziua Judecăţii”, ne spune Evanghelia – mai că-ţi vine să nu mai zici nimic! Orice cuvânt neîntemeiat pe realitate ne judecă, ne dă în vileag pretenţiile şi ignoranţa… ce putem noi oare să spunem care să fie cu adevărat ,,cu temei”, care să nu se dovedească într-o bună zi a fi fără temei? Oamenii de ştiinţă o ştiu prea bine, atunci când Realul le scapă neîncetat, când ceea ce era considerat ,,bine fundamentat” sau cert de către mai multe generaţii de savanţi nu poate rezista analizelor unor instrumente din ce în ce mai perfecţionate.

Dar sfinţii părinţi din deşert erau mai degrabă sensibili la ravagiile calomniei şi ale bârfei, nu la ,,non-fundamentele materiale” ale anumitor realităţi cuantice; în această privinţă se relatează adeseori povestea unui novice cu limba ascuţită, mereu gata să ironizeze cucernicia relativă a fraţilor săi. Într-o bună zi, părintele său duhovnic îi spuse: ,,Du-te şi adu-mi un fazan”. Tânărul a căutat, a găsit unul şi i l-a adus bătrânului, care îi zise: ,,Acum curăţă-l de pene”. Zis şi făcut; odată fazanul curăţat de pene, bătrânul îi spuse novicelui: ,,Acum, pune-i penele înapoi”. Tânărul, mirat, întrebă: ,,Dar cum e posibil, doar nu i se pot pune penele înapoi fazanului…?”; ,,Păi tocmai, îi spuse bătrânul cu blândeţe, odată ce ai distrus reputaţia cuiva prin vorbe, nu i-o mai poţi repara… Păzeşte-te să-i mai vorbeşti de rău pe fraţii tăi”. După cum spune şi proverbul: ,,Bârfeşte, bârfeşte, până la urmă iese ceva”. Este suficientă uneori o insinuare, o ,,vorbă iscusită”, şi bănuiala poate apăsa pe veci pe umerii persoanei respective. Numai sfinţii ştiu să-şi păstreze inima senină în faţa calomniei; istoria ne arată nenumărate exemple de oameni care nu au supravieţuit reputaţiei lor. Originea a ceea ce avea să-i conducă la ospiciu sau la sinucidere? Un simplu zvon, ,,o vorbă fără temei”.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Androxa, Atlantisra, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Ocult ro, Remer Ra, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw

24 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 12

Calea rugăciunii – Arsenie 

Fuge

La nivel psihologic, retragerea este deci o fugă de dispersie, de agitaţie, o fugă de ceea ce ne abate de la ceea ce considerăm noi a fi esenţial, o fugă de ceea ce pune sub semnul întrebării sensul profund al vieţii noastre. Artiştii, pictorii, muzicienii sau scriitorii au şi ei uneori nevoie să fugă de relaţiile lor cele mai intime pentru a se consacra în întregime muncii lor de creaţie; singurătatea lor nu este o respingere a societăţii, ci o necesitate vitală. Henri Laborit, unul dintre marii biologi contemporani, precizează în cartea sa Elogiul fugii că fuga este un act necesar creativităţii, însemnând de asemenea ieşirea de sub incidenţa raporturilor de forţă ,,stăpân-sclav” care ne tulbură ,,hipofiza şi corticosuprarenala”: ,,Acest comportament al fugii e singurul care ne permite să rămânem normali vizavi de noi înşine, atâta timp cât majoritatea oamenilor care se consideră normali va încerca fără succes să devină astfel, urmărind să-şi stabilească dominaţia – individuală, de grup, de clasă, de naţiune, de bloc etc. Într-adevăr, experienţele arată că punerea în stare de alertă a hipofizei şi a corticosuprarenalei – care duce în cele din urmă, dacă persistă, la patologia viscerală a maladiilor numite ,,psihosomatice” – este caracteristică persoanelor dominate, sau a celor care încearcă fără succes să-şi stabilească dominaţia, sau a celor dominatoare a căror dominaţie este contestată şi care tind să şi-o menţină. Toate aceste fiinţe sunt atunci anormale, căci nu este deloc normal să suferi de ulcer la stomac, de impotenţă sexuală, de hipertensiune arterială sau de vreunul dintre nenumăratele sindroame depresive, atât de frecvente în zilele noastre. Or, cum dominaţia stabilă şi incontestabilă este un lucru rar, din fericire, reiese clar că pentru a rămâne normal nu mai există decât soluţia fugii de competiţiile ierarhice”.

Putem să ne refugiem în droguri, în muncă, în imaginar, în supunerea orbească sau în fatalism – important este să conştientizăm care este aspectul de care fugim, iar acesta nu poate fi decât realitatea a ceea ce suntem acum. Oare Arsenie ştia de ce fuge? Fugea oare de iluzia a ceea ce credea el că este? Esenţial este însă faptul că el ,,fugea spre cineva”, acesta fiind sensul spiritual al fugii: afirmaţia unei Transcendenţe, afirmaţia că există în această lume ceva ce nu aparţine acestei lumi, că lumea nu-şi are sensul şi finalitatea în ea însăşi. Această relativizare a lumii i-a făcut adeseori pe creştini suspecţi în ochii regimurilor politice care nu văd ,,nimic altceva decât această lume”, neraportându-se la nimic altceva decât la propria lor putere.

A părăsi lumea înseamnă a-ţi afirma libertatea faţă de ea; etimologia cuvântului ,,sfinţenie” în ebraică indică ideea de separare; sfântul este cel aparte, cel care se comportă altfel. (…) pentru părinţii creştini din pustie, starea de sfinţenie înseamnă a-ţi păstra distanţa faţă de lume şi de moravurile ei, a-ţi afirma autonomia şi libertatea.

Marele model al tuturor acestor ,,fugari” este Avram, căruia Dumnezeu i-a cerut să-şi părăsească familia şi patria pentru a se îndrepta spre El şi spre ţara pe care avea să i-o arate. Din punct de vedere psihologic este necesar să-ţi părăseşti tatăl şi mama pentru a accede la autonomie şi a deveni adult.

………………………………………………………………………………………………………………

Arsenie, la fel ca şi Avram, fugea de certitudinile împământenite pentru a da curs incertitudinii dorului său lăuntric care îl conducea prin noapte, ceţuri şi uneori şi oaze, dincolo de deşert, spre Ţara făgăduinţei. A crede în Realitatea unei promisiuni mai mult decât în realităţile ce pot fi vândute şi cumpărate… înseamnă a-ţi asuma şi riscul eşecului. Dorul nostru cel mai profund este clădit pe structura graţiei, a gratuităţii, căutând ceea ce nu poate fi posedat. Dacă putem părăsi tot ceea ce putem poseda, o facem pentru că toate acestea ţin de domeniul lui ,,a avea”, însă aspiraţia noastră este dorul de o fiinţă care nu poate fi posedată, pe care nu o putem ,,avea”. Dumnezeu nu împlineşte dorul, ci îl adânceşte; El distruge realitatea ,,obiectelor dorinţelor” pentru a le înlocui cu ,,Subiectul” care nu poate fi posedat, deşi putem totuşi ,,să fim împreună cu El”, ,,să umblăm în Prezenţa Sa”…

Fiu al lui Avram, Arsenie înainta în noapte ,,ca şi cum ar fi văzut Nevăzutul”.

Dar la ce bun să fugim de lume, oare nu este lumea în noi? Oare trupul nu păstrează în fiecare dintre muşchii, nervii, celulele sale – memoria miasmelor lumii? E suficient să închidem ochii şi ne pomenim din nou în piaţa mare, ,,umpluţi” de mulţimea precupeţilor. Antonie a făcut celebre apariţiile anahoreţilor: puţine străzi sunt în lumea aceasta la fel de bogate în tentaţii ca imaginaţia unui sihastru.

Sfântul Ioan casian relatează şi povestea unui om care fugea de lume şi care lăsase la porţile mănăstirii bogăţii imense, dar care după mulţi ani de trai în chilie considera foarte preţioasă o simplă gumă, şi nu se putea îndura s-o împrumute nici unuia dintre fraţii săi… Exemplul este ridicol, însă el arată foarte clar că dacă pasărea este legată fie cu o sforicică, fie cu un lanţ gros de fier, ea tot nu poate să zboare. În momentul retragerii din lume, important este să abandonezi ataşamentul, dependenţa faţă de ea.

În deşert, ataşamentul devine mai subtil: poate că nu mai suntem ataşaţi de posesiunile pământeşti, dar putem deveni ataşaţi de anumite idei sau practici, unele chiar de natură spirituală… Câtă vreme nu am renunţat la noi înşine, la egoul nostru, totul poate deveni pretext de ataşament. De aceea, în tradiţia isihastă se insistă pe supunerea faţă de un părinte spiritual ca fiind un mijloc sigur de eliberare. Dacă îi luăm lui Narcis voinţa proprie şi complacerea în contemplarea propriei reflexii, el se va pomeni în deşertul lui Dumnezeu; altminteri, chiar şi atunci când se va ruga, el se va afla tot în faţa oglinzii.

La fel ca Arsenie, fiecare dintre noi ştie de ce trebuie să fugă pentru a-şi păstra libertatea. Lanţurile cele mai vizibile nu sunt întotdeauna şi cele mai trainice. Din ce este făcut oare acel fir invizibil care, chiar şi în cea mai mare despuiere a noastră de tot ce ne împresoară, ne face să rostim în continuare ,,eu”?

Opoziţia obişnuită dintre cufundarea în lume şi ieşirea din lume este fără îndoială prea ,,spaţială” – ar trebui să-i restabilim dimensiunea sa verticală: ,,ataşament sau non-ataşament”. Unii, chiar în inima lumii fiind, trăiesc mai detaşaţi – gata să-şi înapoieze viaţa Izvorului Vieţii – decât unii care ,,au renunţat la lume”, dar totuşi mai întreţin încă ataşamente afective sau chiar religioase.

Înainte de Avram, modelul lui Arsenie era Iisus Însuşi, Evanghelia ni-L arată adeseori fugind de mulţime, nu numai atunci când oamenii voiau să-l facă rege, ci şi noaptea, când fugea spre Cineva, spre Cel pe care-L numea Tatăl Său. ,,Să ştie lumea că Eu iubesc pe Tatăl”. El păstra această distanţă chiar şi faţă de ucenicii Săi, pentru a le arăta unde se afla comoara Sa, unde se afla inima Sa. În ziua Înălţării la cer, el îi părăseşte definitiv dar, după cum spusese în seara Cinei cea de Taină: ,,Vă este de folos ca să Mă duc Eu” (Ioan 16, 7). El se retrage pentru a lăsa loc. ,,Căci dacă Eu nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi.” (Ioan 16, 7). ,,Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul… că voi sunteţi în Mine şi Eu în voi” (Ioan, 16,13).

Iisus se retrage pentru a nu deveni un idol, ceva căutat în exterior, căci el este un principiu al Vieţii în interiorul nostru.

Trebuie să fugim de reprezentările exterioare ale lui Christos pentru a-L regăsi în Izvorul propriei noastre fiinţe. Meister Eckhart spune, mai târziu: ,,Chiar din dragoste de Dumnezeu trebuie să-L părăsim pe Dumnezeu”.

Ni se întâmplă uneori, în viaţa noastră spirituală, să spunem că Dumnezeu sau Iisus ,,fug” de noi, că se retrag. Or, Ei rămân – ,,acelaşi ieri-azi-mereu” – doar falsele imagini pe care ni le-am creat noi despre Ei dispar, ca nişte idoli ,,secretaţi” de nevoia noastră insaţiabilă de obiecte care împlinesc dorinţele. Convingerile noastre se dezagregă, lăsând loc credinţei, devoţiunii pure – chiar în sânul greşelilor şi neîmplinirilor noastre – faţă de Necunoscutul care ne ghidează.

,,Dumnezeu a creat lumea retrăgându-se”. Dumnezeu re-creează omul fugind neîncetat de el, menţinându-l astfel ,,în stare de funcţionare” pe culmea valului dorinţelor sale.

                                                               (Scrieri despre isihasm – Jean Yves Leloup)

Recomandări: Androxa, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela Pete,  PsiRobert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw

9 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita