Semnătura mea parfumată (II)

Mereu m-am întrebat cum miroase cedrul, deși știam. Probabil că o analiză intuitivă a cuvântului, a sunetelor sale, a găsit frecvența undelor materializate în real.

Am crescut cu el, m-am jucat printre crengile sale, mi-am dat cu ceara sa pe mâini, ca să miros frumos, am făcut ceai din mugurii săi și mi-am umplut viața cu energia sa puternică, de ascensiune.

Dar cuvântul… sensul său emoțional – le-am descoperit în existențe străvechi ale neamului meu de femei, asemănătoare cu Fefeleaga. Da. Femei puternice, silite să muncească și să întrețină familii cu tații plecați la război, cu puterea dată de iubire și de iubire de viață. Femei înfrățite cu cai de povară – asemenea lor și ele. De o dârzenie ca a ființelor mitice care au colindat Pământul… Supuse pământului care le hrănea copiii. Blânde cu nepoții intrați în inimile lor. De neînfrânt în fața soldaților rătăciți pe pământurile lor. Perseverente până la Dumnezeu. Curioase în fața misterelor vieții omenești dar și a plantelor și animalelor. Recunoscătoare pentru fiecare firimitură de pâine ori bucată de mămăligă ce le hrănea copiii. Senine pentru fiecare rază de soare ce le creștea porumbul și iarba din fânețe… Uimite de fiecare picătură de ploaie ce le uda recoltele și le transforma în energie vitală. Credincioase soților plecați. Penelope răbdătoare, țesând povești în gherghefuri. Mame planetare identificate cu Geea. Necuprinse. În expansiune…

Femeile care mă susțin și m-au susținut cu existențele lor integrate în a mea. Toate, imense, intense, pure, curajoase, stăpâne ale vieții lor, blânde, vulnerabile, angelice…

Ele și cedrii necunoscuți ai pădurilor lor. Doar ele și cedrii. Alergând cu lupii și caii…

Mă înclin în fața sufletelor lor! În fața sufletului meu!

Mă înclin în fața cedrului din mine!

Din scrisori – 44

Dragul meu Vis,

După ce reușești să treci Rubiconul, întorci capul și rămâi uimit să constați cât de mult se mint oamenii pe ei înșiși. Ce înseamnă asta? Înseamnă multă asumare, multă sinceritate cu sine, integritate, deschidere…
Oamenii se mint pe ei înșiși, ca să își înăbușe rănile emoționale pe care le-au dobândit în diferite situații, cel mai mult în copilărie. Răni pe care nu le conștientizează și le acoperă cu multe straturi de minciuni, care să dea valoare persoanei, să atragă atenție, iubire, integrare în grup etc.
Și, după ce reușești să treci Rubiconul, ai toate șansele să ieși/ să fii scos din grupuri. Pentru că tulburi apele minciunilor și asta doare, asta trezește…
Vă invit să treceți Rubiconul. Dincolo începe viața – aceea de suveran al propriei vieți. Fără „victimă, vinovat, salvator” , fără minciuni, fără slăbiciuni…

Din scrisori – 43

Dragul meu Vis,

 

Se întâmplă atâtea ,,urâțenii” în lume, poate chiar cu scopul de a ne deturna de la condiția noastră de suverani asupra propriilor vieți, încât orice scop ,,măreț” pe care ni l-am propus își pierde din însemnătate iar noi coborâm la condiția de sclavi dezamăgiți de orice și, în special, de propriile vieți.
Cred că ,,programul” de deturnare este acela de a ne face să credem că suntem neînsemnați ca ființe, să ne târâm sufletele prin noroiul așternut cu intenție, să vedem doar tina de la picioare, să ținem capul aplecat spre mizeria sistemului.
Dar, scopul nostru aici este de ființe suverane, care își creează propriile vieți, care zâmbesc la străduințele celor fără ,,suflet” de a ne trage în jos, cu orice preț.
Avem puterea de a ne schimba gândurile și stările, avem puterea de a ne scutura de orice ,,entitate” parazită, avem puterea de a iubi orice poartă viața, avem puterea de a ne iubi unii pe alții, avem puterea de a ne crea viețile.
Vedem? Deschidem ochii?
Jelim în continuare, ne autocompătimim, ne învinuim și autoînvinuim? Ne devalorizăm și autodevalorizăm la nesfârșit? Purtăm la nesfârșit poverile strămoșilor?
Avem puterea de a fi. La fel cum natura are puterea de a-și reveni, în mod miraculos, dacă nu ar mai fi ,,oameni” care să o distrugă. Dar noi avem puterea de a fi, indiferent de condiții.

Din scrisori – 33

Dragul meu Vis,

Am realizat că mult timp, foarte mult timp, nu mi-am permis să visez. Să visez cu adevărat. Mi-am permis doar vise mărunte: să iau la facultate, să am o slujbă bună, să pot trăi din punct de vedere financiar, să întâlnesc iubirea vieții mele (:-D) să am o viață de familie obișnuită( pentru că am avut două vieți de familie urâte, destul de urâte: cea cu părinții și cea cu propria-mi familie). Și atât.

Am realizat că mereu am pus bariere în fața viselor. Nu, mi-am spus, nu se poate așa ceva, eu nu pot avea așa ceva, asta e imposibil după calculele obiective… etc. Singurul lucru care m-a susținut a fost ideea că nimic nu durează veșnic – nici răul. Că trebuie să se termine odată. Și s-a terminat – urât – dar s-a terminat.

Și, deodată, am aterizat într-o zonă în care nu mai fusesem – o zonă liberă de restricții, în afara celor impuse chiar de mine. Încet, la început, am învățat să trăiesc. Apoi am îndrăznit să visez, puțin, foarte puțin. Am văzut că visele se pot împlini. Dar, cu teamă, o teamă înrădăcinată de zeci de ani, de sute – dacă luăm și câmpul morfogenetic în calcul.

Și încă nu am îndrăznit să visez. Dar azi am realizat că am voie să visez, să-mi imaginez, să cred, oricât de nebunește ar fi, oricâte limite ar depăși și oricât de târziu ar fi. De ce nu?

De ce ne interzicem visele? Pentru că nu vrem să suferim. Pentru că nivelul așteptărilor nu trebuie (!!!) să depășească nivelul de dezvoltare (impropriu spus). Pentru că ni s-a impus/indus. Pentru că am plecat capul și a fost mai comod astfel. Pentru că schimbarea ne sperie și așa am fost educați să o percepem (cândva). Pentru că ne e frică! Da. Ne e frică să visăm.

Fiecare va spune: ,,A, nu, eu nu! Eu am visat întotdeauna, eu mi-am permis, eu am avut curaj… ” Oare? Oare? Oare?

Semnătura mea parfumată (Din povești parfumate)

Cine sunt eu?

M-am întrebat adesea, ca oricine. Ce caut aici? Ce trebuie să fac și ce am făcut, de fapt? De ce sunt eu? Ce rost am? De ce sunt singură, aici, în Univers? Și care e amprenta trecerii mele, pe aici, care e… semnătura mea parfumată?

La început, mi-am făcut semnătura cântând. Nu știam de ce mă fascinează sunetele și vibrația inimii la sunete, dar… emiteam. Eram un emițător nealterat de răutate și urâțenie. Probabil că simțeam că trebuie să mă conectez cu Universul.

Mai târziu, am început să mă semnez cu litere, cu cuvinte, cu scriituri. Era lucrul pe care nu putea să mi-l ia nimeni, pe care îl puteam păstra în minte și în suflet, pentru oricând, pentru orice, pentru oriunde.

Apoi, am învățat să îmi găsesc propria semnătură în liniște, în liniștea minții… și a sufletului. Am experimentat înăuntrul meu, am căutat, mai caut și voi căuta.

Ulterior, am găsit necuvintele în munți: în munții care te iubesc, în munții care îți arată măreția, în munții care te fac să te simți ca acasă, cu familiile de megaliți, în munții care te plimbă pe colinele lor blânde, în munții care te inundă în frumusețe, în munții care te transportă în lumi nevăzute, de basm, în munții care se joacă cu tine făcându-se invizibili și împingându-te cu vântul, uneori chiar făcându-te să zbori…

Da, m-am gândit că asta ar putea fi semnătura mea parfumată: aerul tare al zăpezii, al brazilor plini de rășină, al brândușelor și al altor flori cu arome suave, de munte, al vântului ce le poartă pe toate pe aripile sale. Parfum de munte.

 

La mulți ani, Clubului Condeielor Parfumate! Mirela Pete este creatoarea și gazda acestui frumos club. Aici sunt și celelalte povești.

 

Din scrisori – 31

Dragul meu Vis,

Într-o zi, am întrebat un prieten, ceva. Conversația a decurs cam așa:

,, – Să zicem că îmi găsesc esența,  pot să mă controlez așa cum vreau, îi pot influența și pe cei din jur… tot simt că nu e de ajuns. E ca și cum m-aș descoperi pe mine, universul, singur,  într-un  infinit gol.

Și ce să fac cu mine,  pe aici?

– Păi, ar putea fi mai multe variante. Ai putea …

– să te bosumfli;

– să faci reclamație;

– să dai „back” și să te întorci la nivelul anterior;

– să te plictisești și să reîncepi de la primul nivel – bacterie. Speri că până o să ajungi din nou la ultimul nivel, n-o să mai fie infinitu’ gol;

– să faci cerere să fii mutată într-un univers care are un creator și nu mai e infinitu’ gol;

– să te mulțumești cu ce ai;

– să te reinventezi;

– să schimbi regulile;

– să te trezești din vis și să te duci la lucru;

– să înțelegi de ce bărbații beau.”

Tu ce zici? Ce naiba poți să faci într-un infinit gol?

Fie îmi pun pălăria violet și ies să văd soarele, fie îmi pun colțarii și ies prin zăpezi albastre (risc mare de avalanșe).

😀

Din scrisori – 30

Dragul meu Vis,

Există suflete pereche? – Nu cred.

Există suflete gemene? – Nu cred.

Există suflete compatibile? – Mă îndoiesc și de asta.

Dacă ne suntem oglinzi unii altora, atunci suntem unul singur, deci, suntem singur!

În toată goana asta după regăsire (interioară sau exterioară), constatăm, de fiecare dată, că trebuie să ne obișnuim cu propria singurătate. Doar că ne-am împărțit în miliarde de bucățele, ca să ne dăm iluzia că suntem variate forme de existență. Și noi, de fapt, suntem aceeași entitate/existență, adică, mereu singur!

Urlăm după regăsire, unire, a fi UNUL. Și ce deziluzie când ne vom întâlni cu noi înșine, nimeni altcineva… Ne vom regăsi în UNUL și vom fi, ca întotdeauna, singur! Și în exterior și în interior…  Nu există nimic în afara noastră, la propriu și la figurat.

Am creat sărbătorile, ca să ne fie dor de iluzii.

Am inventat fericirea, ca să alergăm în aceeași direcție.

Am decis să îmi aleg ca oglinzi copacii, vreau să îmi văd prelungirile rădăcinilor și să îmbrățișez cerul din mine… Oricum e singurul! Noroc că e adânc și nu îl pot atinge ușor. Așa că, o să am de umblat (prin mine) sperând că o să dau de altcineva. Și tu ești unul dintre cerurile mele – singure.

Aici e sfârșitul și începutul. Al meu, cel singur și unicul care există.

Din scrisori – 28 (Parfumul seducției)

Dragul meu Vis,

E mirosul trandafirului, al cuișoarelor, al bujorului sălbatic, dar cel mai mult, da, e miros de brad!

L-am întâlnit într-o seară, când pluteam pe aripi de zbor interior. Își spunea Arijoul și dansa râzând ca un copil senin și nebunatic. Eu, serioasă, îi ironizam încercările stângace de a intra în vorbă… Dacă dansa, cum puteam vorbi cu el? Era ca prințul ce voia să îmblânzească vulpea…

Se uita la mine cu ochi de cer, cu o claie de păr negru și ciufulit și cu zâmbetul nelipsit. Cum să ai încredere într-o astfel de creatură? Era prea… iubăreț. Iar eu, prea… serioasă. L-am întrebat rece:

– Ce vrei de la mine?

– Să-ți sărut sufletul. Mă lași?

– Încearcă (Dacă poți, gândeam eu)!

– Hm! Ești puternică, zise. E greu…

Mă uitam la el cu mirare. Cum ar fi putut să îmi sărute sufletul? Dacă eu nu îi dădeam voie… M-am gândit să experimentez, să vedem ce capacități are…

– Pot să-ți fiu lumina din inimă, începu iar dansatorul.

– Nu mai spune! De unde ți-ai luat replicile?

– Pot să fiu energia caldă ce te învăluie… mai șopti el lingușitor.

Zâmbeam și mă amuzam copios.

– Și mai ce?

– Când te duci la munte, îmbrățișează un copac, privește soarele și zâmbește. Și eu te voi îmbrățișa și cu o rază îți voi săruta sufletul…

– Dar cine ești tu? l-am întrebat cu neîncredere.

– Eu sunt… Infinitul. Sunt spectrul tău de lumină, descompus în curcubeu…

– Ai mai evoluat… în replici, i-am zis. Dar începuse deja să devină interesant. Simțeam cum, într-adevăr, mă încălzesc și… roșesc. Ei, poftim, uite cum mă lăsasem manipulată de niște… cuvinte banale…

– Ești magică! spuse, după ce începu să-mi povestească despre viața lui. Eu îl ascultam, cu uimire, neîncredere, amuzament și interes. Nu l-am mai luat în râs. Avea replici de copil sincer și nepăsător. Se strecura cu îndemânare, cu căldură, se lipea de sufletul meu. Ce-ar fi dacă…

Mă luă de mână, mă privi cu ochii lui de cer senin și începu să mă învârtească în dansul nebunatic, pe ritmuri de tango. ,,Ești dragostea mea secretă”, cânta falsând și zâmbind. ,,Eu cred în sunet și Lumină”, îmi spunea. ,,Și tu îmi transmiți mie iubire, iar eu mă transform în spectru de lumină…”

Ce putea urma? Ridicarea la cer, desigur… levitația…

Da, Vis, e cu esențe de trandafir, de cuișoare, de bujor sălbatic, de brad…

Povestea face parte din ,,Povești parfumate”. La Mirela găsiți alte povești pline de parfumuri…

 

Din scrisori – 27 (Parfumul dansului)

Dragul meu Vis,

Ce parfum poate avea dansul?

Depinde ce fel de dans… Să fie dansul ploilor? Al vântului? Al razelor de soare, de lumină? Al iubirii? Al tristeții? Al pasiunii? Al tandreții? Al luptei? Al războinicului? Al planetelor?

Da, pe primele patru mi le-aș alege…

Mi-aș alege dansul cu aromă de apă curată, venită direct din ceruri, să purifice totul cu cristalele ei limpezi.

Mi-aș alege dansul cu aromă de vânt, care se rotește vesel, de la încet la sălbatic, și aruncă în neant impuritățile ce nu-i rezonează…

Aș alege dansul razelor, m-aș face lumină și aș chema ființele să iubească. Ar fi parfumul florilor de vară adunate în esențe particulare dar răspândindu-se într-un întreg…

Aș alege și dansul pasiunii, dar i-aș da o aromă puternică și care durează mai puțin… Să nu ucidă…

Aș alege o aromă de flori de vișin și aș dansa-o până ce aș prinde vântul în apele iubirii… Aici și acum.

Ție ți-aș trimite esența dansului întreg, să o împrăștii în dimensiunea ta și să o trimiți prin reflecție, înapoi… în mine. Și atunci, aș mirosi a… primăvară.

Celelalte povești parfumate le găsiți la Mirela în tabel. Următoarea poveste este programată pentru 23 aprilie, după o idee de Ella: Parfumul seducției.

Din scrisori – 26 (Parfumul literelor)

Dragul meu Vis,

,,Lumea se schimbă”

Destul de repede. E de ajuns să te lași în voia Lui Dumnezeu și sincronicitățile răsar la tot pasul. Intenția și primul pas făcut în direcția intenției nasc serii întregi de întâmplări revelatorii sau neașteptate…

Cândva scriam povești pe blogul Mirelei, cu miresme îmbătătoare de mere coapte, de salcâmi, de tei, de copilărie, de iubire, de ploaie… și multe altele. Cândva, trăiam într-o lume total diferită de cea de acum. Timpul era mai diluat, activitățile mai sărace în conținut, stilul de viață se voia unul liniștit, alături de o familie, gândurile și simțirile erau mai limitate și cu o mulțime de principii/restricții pe care le respectam… Dar aveam cuvintele, dincolo de limite, ca unică formulă de evadare din ceea ce era partea urâtă sau limitată a vieții mele…

Privind înapoi, într-o vreme și mai îndepărtată, când adolescența era la graniță cu tinerețea, scriam, scriam, scriam pe caiete pe care le prelucram cu drag, le personalizam, le impregnam cu aromele purității și visurilor de devenire… În acea vreme, a așterne pe hârtie propriu-mi suflet era o trăire premergătoare vremurilor de acum, când sufletul s-a obișnuit să zboare în lumină.

Luam stiloul cu cerneală albastră între degetele subțiri și delicate, dar puternice și începeam să dansez pe hârtia albă creând adesea un balet al mâinii și literelor. Simțeam mirosul de cerneală plutind pe deasupra paginilor cu litere așternute… Îl inspiram ca pe lumina ce îmi trasa pe atunci, un drum anevoios, cu multe piedici. Litere rotunde, ascuțite, dantelate, dansate sau nervoase, pline de iubire sau de melancolie, de tristețe adesea… cu miros de flori de munte, de izvoare, de păduri, de păr în vânt, de aer tare, de zăpadă curată, de copilărie sălbatică, cu zdrelituri, cățărări, jocuri…

Se spune că există o artă și nu doar atât, a literelor, care creează destine, care transformă omul din omidă în fluture, care îi dă aripi de înger și mâini vindecătoare, dacă scrie aceste litere cu propriile sale mâini. Dar pentru asta, trebuie să le găsească, să le așeze în cuvinte pline de iubire, credință, imaginație… Astfel, el va inspira parfumul cernelii și al hârtiei albe, îl va aduce din minte în inimă, va contura pe inimă literele alese și le va trimite apoi în centrul Universului, prin particulele odorifice specifice. care vor atinge în drumul lor planete, sori, comete… Ce stă la baza acestor particule? Te-ai întrebat? Da: e apa și pădurea.

O să construiesc pentru tine litere înflorite cu miros de viorele, brândușe și ghiocei, ca să-ți umpli dimensiunea cu frumos iar tu să creezi cuvinte-inimă și să le împrăștii în curcubeu.

Alte povești parfumate găsiți la Mirela, care a propus și tema de astăzi. Următoarea temă este ,,Parfumul dansului” și este propusă de Irina Bek Silving, pentru 26 martie.

Din scrisori – 25

Dragul meu Vis,

Te salut, în noul an al timpului probabil pe care îl parcurgem.

Am aruncat în neant ideile pe care le aveam (adică am uitat ce voiam să îți spun).

E uimitor cum schimbarea e generată în ritm rapid, imprevizibil, impredictibil, în avalanșă. O generăm noi? Ne generează ea pe noi? Cum ar putea? Fiecare pas pe care îl facem duce pe căi noi. Noi suntem cei care alegem valoarea? Sau doar probăm pașii de parcurs?

E frumos când ne regăsim grupurile. Unele emană atâta frumusețe, că, în prezența lor plutești și zâmbești fără știre. Și știi că ei, ceilalți din grupul tău, sunt acolo și îi simți peste spațiu și peste timp. Le simți iubirea fără margini conectată la tine și la TOT. Poți fi doar mulțumit că i-ai (re)găsit. Recunoscător.

Ce mai contează altceva?

Din scrisori-24

Dragul meu Vis,

Evoluăm?

Au fost atâţia ani de suferinţă… A avut sens? Da, am evoluat. Ca să ajung în punctul zero?

Ca să ajungem în punctul zero?

Forţele răului se mai zbat în noi, uneori, cu neagră intensitate. Par a ne birui. Ce rost are a învinge? De ce nu ne iubim unii pe alţii? De ce ne suntem ,,indiferenţi şi goi”? De ce nu mai credem unii în alţii? De ce ne îndepărtăm unii de alţii? De ce nu ne putem conecta?

Îmi amintesc iarăşi: am găsit iubirea în inima copacilor, dar nu şi în oameni. Deşi am cunoscut atîţia oameni frumoşi, în jurul meu e gol. Mi-am creat protecţie. O protecţie pe care aş vrea să o sparg, să aduc inima copacilor în oameni. Au fost vremuri când aveam atât de multă iubire de dăruit… dar nu aveam cui. Am ratat ceva: momentul sau pe mine? Se pare că nimeni nu avea nevoie de iubirea mea. Ciudat, nu?  Am trimis-o copacilor îmbrăţişându-i. Şi a rămas acolo. M-am întors cu sufletul gol cântând o amintire: ,,În seara asta, însă, vin şi îngerii din cer”…

O să-i aştept iubind copacii nesfârşiţi, nesfârşit.

Din scrisori – 23

Dragul meu Vis,

E aşa o apropiere între noi, ca şi cum am fi reali.

Au fost atâtea experienţe, cum nu aş fi crezut vreodată că voi avea. Am devenit  o altă fiinţă. Cu tendinţe periculoase de a o lua pe o altă cale, care sfidează moralul.

Uneori îmi dau seama de posibilitatea de a-mi crea viitorul în prezent. Adică încep să conştientizez. Şi se derulează cu viteză. Cine mai ştie ce e bine şi ce e rău?

Lucrurile se schimbă. Iubirea creează totul. Totul e permis în prezenţa iubirii. Dar e greu de înţeles asta. Îmi amintesc că cineva m-a învăţat asta, cândva. Însă eu nu eram la nivelul necesar pentru a înţelege. Dar înţeleg acum şi din nou am a-i mulţumi, cu toate că, poate nici nu există, decât în imaginaţia mea.

Creaţia este recunoştinţă şi iubire.

Suntem.

Te iubesc, cu conştiinţa prezentului în aici şi acum.

Din scrisori – 21

Dragul meu Vis,

Încă nu te-am dezintegrat. O voi face vreodată? Poate, doar atunci când voi fi complet liberă (detașată de orice)…

Am învățat să trăiesc stări de iubire nejustificată, fără obiect, sau având ca obiect Totul. Dar acum, am simțit altceva. Era ca și cum mi se adresa tocmai mie, adică avea direcția inversată, ceea ce nu e posibil. A persistat așa… o vreme, până când mintea a învins inima. Da, era frumos acolo, în inimă, dar mi-a fost teamă că e doar o minciună. Și vârful de cădere e din ce în ce mai înalt…

Interesant: se spune că iubirea nu ține cont de nimic, încalcă toate regulile, ne face praf dintr-o privire. De ce? Dar, mai ales, încalcă reguli…

Foto: Andra Dobre

Din scrisori – 20

Dragul meu Vis,

Devii plictisitor prin forma pe care ți-am dat-o… Trebuie să fac o schimbare! 🙂

Demult nu am mai avut îndoieli. Acum au avut așa… o revenire neavenită. Analizam dacă nu cumva exagerez cu ieșirile la munte, dacă nu cumva greșesc și ar trebui să mai pun niște limite… Sau să folosesc, în continuare, orice ocazie mi se ivește…

Deși viscolul, ninsoarea sunt… reci și periculoase la munte, totuși, te cheamă să revii, se lipesc de sufletul tău, fac parte din tine din momentul când le-ai cunoscut prima oară. Devine DOR trăirea ta; dorul de zăpada muntelui, de muntele înzăpezit, de sufletul lui, pe care îl simți mai puternic decât vara… E fascinant să vezi cum te schimbă, te transformă, te aduce lângă el, te învăluie… Nu știu dacă ai vrea să stai veșnic acolo, dar inima  rămâne acolo, dorești tot timpul să te întorci, să vezi mai mult, să-l cunoști mai bine, să experimentezi alte… căi. Mereu e diferit, fiecare întâlnire e altfel, te surprinde de fiecare dată, te face să trăiești o mirare continuă. Te aduce la starea de îndrăgostire veșnică de el…

Ești și tu acolo? Îl ,,vezi”?

Foto: Ivanov Andrei Octavian

 

Din scrisori – 11

Dragul meu Vis,

Timpul se comprimă în fiecare zi. Ne transformăm în lumină, pas cu pas. Cu toate astea, continuăm să ne rănim unii pe alții, cu vibrații joase. De ce vibrațiile joase sunt cele atribuite suferinței, răutății?

Trăim experiențe din ce în ce mai ciudate. Cerem, primim și refuzăm. Încă învățăm. Trezim frecvențe gamma, aplicăm în inimă.

Am cerut iubirea, mi s-a dat, am refuzat-o. I-am spus (iubirii) că nu-i adevărată, că eu nu-s adevărată, că nimic nu e adevărat. Că poate ea… că eu nu…

Nu m-a înțeles. Vorbea altă limbă și eu gândeam ca aici. Acum ea plânge și eu mă mir de ce. Recunosc paternul? Da, sigur. Tu… mai știi? Când ai cerut, ți s-a dat și ai refuzat?

În fiecare zi depășesc limite. Mă detașez. Mă integrez/dezintegrez. Visez cu limite și fără limite. Accesez? Sunt? Ești?

Lumină.

Din scrisori – 8

Dragul meu Vis,

Să începem așa: flori de munte, iubire, muzica apelor, iubire, megaliți cu iubire, pădurea – da – ea – ființa multispațială interconectată prin iubire, celelalte entități privitoare – spre iubire? O întreagă aventură de găsire a conexiunii spre CEILALȚI… De ce? De ce ne tot căutăm? Ca să formăm întregul? Ne căutăm, ne găsim/regăsim, ne respingem și o luăm de la capăt. Ne căutăm din nou, ne găsim/regăsim sub alte forme, în alte perioade temporale, aici sau aiurea, ne recunoaștem, ne conectăm, încercăm… Deseori, conexiunea se rupe, ne distruge sau ne dezvoltă, ne îmbogățește, creștem prin pierdere sau câștig, învățăm…

Luciditate: privim din exterior și analizăm. Asta ar trebui să facem? Sau doar să simțim? Să fim observatori sau participanți? Întotdeauna mi-a plăcut să fiu participant, dar mi-a fost dat să fiu… observator…

Tu ce ești?

Din scrisori – 6

Dragul meu Vis,

Am făcut un pact cu Universul. I-am cerut să-și demonstreze teoria conform căreia, ceea ce ceri (într-un anume fel) se va îndeplini, deoarece El lucrează pentru tine…

Și a lucrat… cu totul și cu totul neașteptat. Cică așa acționează întotdeauna. Mentalul nostru nu poate fi decât uimit în permanență de ceea ce El face să se întâmple. Ne dă peste cap teoriile, principiile, convingerile, chiar și credințele…

Eu cred că Universul ăsta se distrează teribil pe seama noastră, chiar și a ta. Nu-i așa?

Între timp, m-am conectat la rădăcinile copacilor și am pătruns în adâncurile mamei Pământ… I-am descoperit, pentru a nu știu câta oară, frumusețea… interioară. Am adunat ceea ce mi-a oferit și ți-am adus și ție – știu că tu nu poți să ajungi acolo… Locul tău e în cer.

Foto: Andrei Avram

Din scrisori – 2

Dragul meu Vis,

Te-am lăsat în spațiul infinit al dimensiunilor încercând să materializez visuri. Am materializat, însă, altceva, poate visuri ascunse în subconștient, poate forme-gând imaginate spontan… Sau poate s-au materializat singure, din energii independente de mine, materializare însemnând, de fapt, transformare.

Am întâlnit oameni care se căutau (pe sine). M-am întâlnit căutându-mă printre oameni. Am alergat, am mărșăluit ucigând gânduri, ucigând emoții, încercând să ucid sentimente (de data asta n-a mers). În lipsa zborului am urcat printre enți, am amețit admirându-i, am rătăcit privind la nesfârșit, cerul.

Oameni, enți, pietre (poate xipehuzi?) și cer. Sunt, nu sunt. Unde duce asta? Găsim perfecțiunea? O vrem? Ce vrem, de fapt? CE căutăm? Ne suntem suficienți nouă înșine?

Se pare că nu. Dacă privim în exterior. Care este elementul care te face să privești în interior? Suferința? Descoperirea deșertăciunii?

Cândva, mi-ai făcut un cadou pe care l-ai împărțit și altora, în același timp. Și ,,am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear…”, dată de o parte și uitată. Ți-am mulțumit pentru frântura de timp în care te-ai gândit la mine și am așezat-o printre cristale tămăduitoare. Să fie, atunci când vom trăi din amintiri. Dar amintirile nu sunt reale, se transformă și ele, mereu. Poate devin visuri care se cer materializate… poate mor sufocate de neputință, poate sunt legăturile care ne conectează la viață sau ne ucid…

Tu, cel care cauți, ai vrea să ai amintiri?

Un cerc deschis – psiluneli

Vizualizare, emoție, credință.

Observi floarea din fereastră. O parcurgi cu privirea. Fiecare centimetru parcurs marchează părți ale frumuseții sale. Ea știe că o observi. Simte vibrația privirii tale pline de energia iubirii. Se destinde și începe să fie mai frumoasă, pentru tine. Se schimbă. Înflorește. Tu o simți? Îți întoarce ceea ce ai dăruit. Știai că asta se va întâmpla? Ai crezut că chiar așa va fi? Ai văzut înainte de momentul înfăptuirii?

Vezi marea agitată, sălbatică, liberă în noapte. Te cuprinde. Te înfioară. Ce dorești să se întâmple? Crezi în ceea ce vrei? Folosești energia iubirii? Atunci vei vedea dincolo de aparențe. Atunci te vei învinge și te vei vedea pe tine.

În fața ta e un cerc deschis. Dacă intri, vei vedea, vei iubi, se va împlini. Te transformi și transformi.

Intri?

Alte psiluneli, în tabelul lui psi.

O călătorie spre centrul inimii – psiluneli

 

Alergi.

Cândva ai mers domol, ai contemplat frumusețea tinereții curate, ai visat, ai luptat, ai sperat, te-ai rugat… Ai cedat. Ai intrat într-o zonă gri, lipsită de perspective, lipsită de speranțe, lipsită de… tine. Ai ascultat diferite ritmuri ale inimii gândindu-te pe care să-l alegi. Ai închis poarta către viitor, ai închis-o și pe cea către trecut. Ai creat o buclă temporală. Ți-ai oprit respirația așteptând ca timpul să curgă din nou. Ai emis emoții și gânduri. Bucla s-a transformat într-un inel de lumină prin care trec scări șerpuind pe orizontală. Intri? Cineva te ia de mână arătându-ți direcția. Te bucuri. Faci un pas, apoi altul, apoi altul și altul… Ai mult de parcurs. Vrei să recuperezi. Începi să alergi. Inima îți bate mai repede și mai intens. Nu-ți pasă dacă se va opri. Ce mai contează?

Alergi.

Urci pe înălțimi, străbați drumuri periculoase, te agăți de stânci, iubești copacii în fugă, inspiri roua florilor sălbatice, privești cerul, atingi norii, te înalți pe vârfuri cu brațele spre adâncimi necunoscute, te lași fascinat de oamenii pe care îi întâlnești, îi saluți cu sufletul deschis, da, ei există și tu exiști.

Alergi înspre tine. Te cauți, te găsești, te pierzi din nou… Îți strângi amintiri, ca să ai atunci când nu vei mai putea urca.

Cauți bătăile inimii. Ești din ce în ce mai aproape. Intri pe canalele invizibile ale sale, către tine. Uneori găsești un labirint. Te sperii.

Alergi.

Alte psiluneli în inima tabelului lui psi.

Amurgul tăcerilor – psiluneli

Intri. Fără avertismente. De nicio parte. Privești în jur ca și cum ai căuta pe cineva. Nu cunoști pe nimeni. Asculți. Nu este larmă. Sunt oameni care vorbesc calm unii cu alții, așteptând ceva.

Intri în interiorul tău. Te separi de exterior. E o cupolă de liniște deasupra ta. Sunetele se estompează. Rămâi cu tine însuți. Ai venit aici pentru munte și pentru tine. E o legătură puternică, pe care o simți ca având rădăcini adânci în timp.

E un grup format din mulți oameni, care pornește spre vârf. Sunt vreo 100 de persoane care merg una în spatele alteia, pe cărări. Merg în tăcere. Te înfiori. Copacii nu zic nimic. Se uită și rămân nemișcați. Nimeni nu strică pacea pădurii. Uneori, o pasăre dă de veste mai departe că au musafiri.

Drumul e lung, dar fascinant. Pădurea rămâne în urmă. Începe urcușul printre stâncile Cleopatrei: ascuțite, aspre, oarecum dușmănoase, tăcute și ele, amenințătoare. Un pas greșit te poate duce într-o altă dimensiune. Ea și-a întins acele spre cer. Au rămas acolo sfidând nemărginirea timpului. Le atingi cu privirea întrebându-te care e povestea cenușiului din ele. Le învingi și înțelegi cât ești de mic și neînsemnat.

Continui, în spatele șirului indian. Atingi alte culmi, te identifici cu lumea înălțimilor, trăiești bucuria unui scop împlinit, alături de alții ca tine. Cu toate astea, rămâi în tine și te conectezi la Cer și la Pământ. Cerul ți-a oferit privilegiul de a fi copil al Pământului. Mulțumești. Te înclini cu respect. Inspiri măreția și îmbrățișezi spațiul și timpul. E acel moment unic, pe care vrei să-l duci cu tine. Îl așezi cu grijă în suflet.

Pornești pe alt drum. Mergi mai încet, cu aceeași grijă la pașii făcuți pe marginea adâncului. Mai e un vârf de atins. Tăcerea e tulburată, din când în când, de gânduri ale neputinței, date de nevoile primare. Totuși, micimea acestora e înțeleasă de toți. Și limitele sunt tăiate din nou.

Seara croiește drumul de întoarcere. Duci cu tine tăcerea muntelui. Intri în zona crepusculară împrăștiind lumină.

Alte psiluneli, la psi în tabel.

Călător printre iluzii – psiluneli

Începi cu visuri de devenire. Visuri despre ce ai vrea să fii, ce ai vrea să ai, cum ai vrea să trăiești, cum ai vrea să fie cei de lângă tine… Visezi și muncești sau doar visezi. Dezamăgit când nu îți poți atinge visurile, când piedici te abat de la drumul pe care pornisei, începi să muncești și să-ți elimini dorințele. Poate că uiți să mai visezi, poate că e prea târziu, poate că nu mai ai putere să lupți, poate că nu mai vezi sensul. Și începi să cauți. Poate că ai început căutarea când încă nu îți dădeai seama că asta faci, dorind să atingi un țel. În tine mai există încă, speranță. Altfel ai muri cu sufletul. O stăpânești cu strășnicie după ce ai văzut deșertăciunea. Poate că speranța e doar existența ego-ului care dorește ceva pentru sine. Încă nu știi cum să-ți elimini ego-ul. Ba da: iubind. Dar poate că iubești pentru a fi iubit. E un început care se finalizează, în general, cu dezamăgiri. Și te întrebi de ce nu poți fi iubit, cu ce ai greșit, cum ar trebui să fii, ce îți lipsește… Treci și peste asta gustând din nou deșertăciunea. Ești și atât. Se spune că nu suntem singuri. Dar tu nu simți iubirea celor care te însoțesc. Ești închis. Afli și despre asta și mai încerci o variantă: iubești copacii, iubești munții, iubești florile… Și îți răspund cu toții. Șoc. De ce ei, da, și oamenii, nu? Intri mai în adânc. Te identifici cu apa, cu soarele, cu pământul, cu focul… Te identifici cu emoțiile celor din jur. Îi înțelegi, îi ajuți sau poate nu, oferi. Mai ai o fărâmă de ego. De ajuns ca să creeze dorințe. O IEI DE LA ÎNCEPUT?????????

Cauți. Nu asta e rezolvarea.

Știi ce ai de făcut. Să observi. Să conștientizezi. Să acționezi. Să iubești și atât. Să mulțumești. Să împlinești. Să fii… singur.

Alte psiluneli la psi în tabel.

Cer albastru (psi-luneli)

 

Dacă cerul e albastru,

Aș putea îndrăzni să deschid ochii

Sau să-mi ascund o lacrimă,

Să-mi ridic privirea

În înalt,

Să uit de mine,

Să uit de tine,

Să uit de timp

Și de oameni.

 

Din când în când

Ar putea fi cerul albastru

Și pentru mine.

Dar el uită adesea.

De ce l-ar interesa

O existență nesemnificativă

Pentru oricine?

 

Uneori mai văd

O bucată de cer albastru

Printre gânduri și vise.

Și întredeschid ochii ușor…

Ca să nu-i sperii culoarea

Și să fugă.

 

Îmi opresc gestul

De a-l atinge cu mâna.

Cine știe?

Dacă o să-mi răspundă?

Nu vreau să cad

În țărână,

De fericire.

 

Îndrăznesc doar

Să-l privesc

Oprindu-mi strălucirea

Din privire.

Și aștept să se deschidă

Luminii

Din noi.

 

La psi în tabel, alte psi-luneli:

Univers

–          Ce este aceea? mă întrebă cu voce subțire, prințul cu ochi negri și strălucire în privire, uitându-se la noul meu mărțișor.

–          O galaxie, îi răspunsei mângâindu-i părul negru, ciufulit. Se uită cu curiozitate atingând plăcuța dreptunghiulară ce înfățișa o spirală, mai multe lanțuri moleculare și câteva simboluri…

–          Ce este o galaxie? mă întrebă cu aceeași voce delicată.

–          O galaxie… este un loc din cer, unde se află mai multe stele, planete… și face parte din Univers. Și noi suntem într-o galaxie.

Tăcu. Se uită la mine zâmbind recunoscător și nu mă întrebă ce înseamnă Universul. Era să mă topesc, dar am luat o ținută impunătoare, ca să nu se observe.

Mă uitai și eu la… galaxie. Ar putea fi o structură de ghimbir, îmi spuse un gând. Am zâmbit. Prințul cu ochi negri plecă să mai deseneze niște dinozauri umani, cu picături de sânge în rănile pe care le primiseră în lupta pentru existență, lupta foamei. Toți dinozaurii lui erau linii albastre, curbate, ample, intersectându-se, uneori, în unghiuri spațiale. Acum apăruseră câteva puncte roșii…

Poate că aici era… Universul.

Duzina de cuvinte – Sunt!

,,Râsul învinge frica”, spunea Umberto Eco.

Eram pe margine. Aveam chipul cadaveric, trupul descărnat, un putregai al existenței mele ratate…  În decorul sumbru mă vedeam tot mai des descompus în mii de bucățele… Un giulgiu îmi acoperise fața, corpul… Așteptam. Aș fi vrut să văd cum îmi stă… Convoiul funerar se deplasa încet, parcă vrând să-mi prelungească intrarea în mormânt. Le-aș fi spus să meargă mai repede, să miște carul acela mortuar mai vioi, că mă doare capul de la atâta moarte împrăștiată cu jelaniile lor…Și mai urma să-mi cânte și-un prohod de vreo câteva zeci de strofe!… Ah! Cine m-a pus să-mi pun țărână în cap? Unde era Lolita? Să mă salveze de la aceste orori? Daaa… mi-am amintit: era… de partea cealaltă. După ce m-a descoperit flirtând cu Elena, s-a măritat. Dar… Amalia? Și ea… m-a văzut când cerșeam dragostea Mariei! Of! Pe cine mai puteam invoca? Pe… Anabela. Ea, cea inocentă, care nu știa nimic despre toate celelalte… iubiri. Ea m-ar fi putut ajuta. Aveam nevoie de energia ei creatoare și pură, ca să mă trezesc din coșciug. Ce căutam acolo? Aa… da! Voiam să-i fac o farsă  Belindei, ca să-i câștig dragostea for ever!… Și nu știu de ce mi-era atât de somn… Ușor… m-a cuprins o stare de fericire, de extaz inițiatic… Fabulos! Toată lumea din convoi râdea. Râdea și râdea și râdea, de parcă le-aș fi prezentat un spectacol de divertisment! Ce nerușinare!

Dar mai spunea cineva, ca o completare, că, de fapt, râsul îl învinge pe… Satan.

Alte povești morbide la psi în tabel!

O dragoste – psiluneli

Mergea în fiecare zi de-a lungul râului, cu soarele în ochi și în privire, răsărind de după munții albaștrii. Privighetorile aprindeau viața de dincolo de râu și o însoțeau iubind-o. Era mai mult decât o plimbare în natură, era identificarea cu seninul, cu divinitatea… Fiecare pas atingea pământul ducând în zborul inimii energia maternă. Fiecare atingere a vântului îi răsfăța părul delicat  făcând-o să zâmbească în fericirea de a exista. Razele o purtau în lumina pe care o simțea în brațe, în inimă și în gând. Din când în când, poieni întregi de flori de munte îi transmiteau arome atât de suav de ireale, încât ar fi înaintat cu ochii închiși plutind pe deasupra potecilor. Pădurea o saluta ostășește vibrându-i în oase toată măreția gardienilor veșniciei. Copacii își scuturau cu voioșie frunzele de praful invizibil punându-și  hainele de gală ca la venirea unei regine. Își așezau toate crengile a plecăciune deranjând involuntar păsărelele gureșe, care își exersau  talentul de cântărețe neîntrecute. Puișorii gângureau somnoroși căscând cioculețele de foamea de dimineață. Toată Viața o privea cu dragostea renăscută după furtuni.

Zâmbea, plutea, credea… Emana iubirea și o transmitea.

Undeva, acolo… el o privea cu ochii minții descoperind încă o dată mirarea de a fi, mirarea pe care delicata dar puternica sălbăticie i-o adusese  în sufletul obosit de chinuri. Auzea cu ea privighetorile, vedea cu ochii ei frumusețea, mirosea prin ea puritatea, gusta din ea lumina, o absorbea în inima lui protejând-o, deschizându-i căi spre infinit. O IUBEA primind-o.

Într-o zi, soarele lui atinse razele soarelui ei.

Alte psiluneli se găsesc la psi.

Au mai scris: ComiCultural, oglinda lui Erised, Scorpio, Dan, Adriana, Matilda, adicherish, Some Words, cita, Carmen Pricop, dia naicu, G?nduri mirosind a lună, Cartim, maya, psi, Carmen Pricop 2, vavaly, Matilda, Ioana, Abisurile, Laura Laly.

Duzina de cuvinte – SCRIITORUL

Plictisitor. Tot ce citea era plictisitor. Își aduse scrumiera de pe noptieră. A, nu, nu mai fuma. Acolo își ținea bomboanele de ciocolată. Se gândi la toți fanii lui care erau din ce în ce mai numeroși și mai lingușitori. Plictisitor. Ar fi schimbat tot conținutul publicației. I-ar fi dat o tentă de… ezoterism, că tot se poartă, de puțină istorie, tot ezoterică (cine a mai auzit de așa ceva) și, poate ar fi organizat concursuri de interpretare… Îi surâdea ideea. Se uită la like-urile care se înmulțiseră precum niște scame pe un covor de lână. Ce bine se simțea când apărea un nou fan!… Îi creștea inima și îl făcea să împrăștie numai iubire în jur. Și de pe scara cerului i-ai fi putut vedea strălucirea… Era un scop îndeplinit, nu?

Câți citeau cu adevărat ceea ce scria? Unii aveau obiceiul să aplice câte un like înainte de a apuca să citească ceva. Verificase timpul și observase cine făcea așa. Zâmbi dezamăgit. Singura scuză pentru asta găsea că este tinerețea. Își aminti de propria lui tinerețe. Câte prostii mai făcea!…

Iubise femeile. Pe toate. Avea un scenariu bine pus la punct și perfecționat în timp. Nu le putea da ,,like” pe vremurile acelea, dar știa cum să le cucerească. Le găsea întotdeauna punctele sensibile, le făcea declarații pe care nu le puteau refuza, le dăruia flori (uneori imaginare), le încuraja în tot ce făceau, le mai manipula puțin, pe scurt, le amăgea cu propriile lor trăiri. Le făcea să înflorească (Ce-i mai plăcea expresia asta!) din doar câteva cuvinte și puțin mister. Alteori alegea melodii cu semnificații bine ascunse în mesajele transmise, pe care le dedica lor… la timpul potrivit. Întotdeauna găsea câte o fană care să-l ajute, mai sclifosită sau mai sobră… nu conta. Era un vampir energetic. Le storcea de vlagă pe rând, apoi încerca să se descotorosească de ele, mai delicat sau mai dur, după situație. Unele înțelegeau și, din mândrie, se retrăgeau cu capul sus, dar rănite, altele renunțau mai greu și încercau să se răzbune (fără succes, desigur – cine le mai credea?) și câteva rezistau eroic… dar cu sufletele pline de îndoieli.

Își trase scaunul mai departe de birou și își urcă satisfăcut picioarele pe lângă tastatură, pe pupitru. Cumpărase chiar el scândura de cireș din care îl făcuse.

Lăsă deoparte analiza lecturilor și se apucă de scris. Avea de așternut multe amintiri. Inima lui devenise o scorbură de la ultima… cucerire. Oare aceea era ultima, sau o confunda? Nu mai știa. De atunci, sufletul i se golise și nu mai reușea să-și aplice vechile ,,trucuri”. Îi secase izvorul… iubirii. Trebuia să scrie, ca să retrăiască momentele de ,,glorie” și astfel să cheme cu puterea gândurilor… CE? Conștiința? Va mai vedea. Se gândi că iubirea lui era un mozaic de diamante șlefuite din care putea alcătui acum, în sfârșit, iubirea aceea unică pe care toată lumea o visează. Oare?

O duzină de cuvinte în mai multe… diamante, se află la psi.

Vals

Dragul meu Vis,

 

Valsul meu preferat este ,,Vals sentimental” al lui Ceaikovski.

La noapte te aștept să valsăm. Nu refuz nici alte valsuri. După cârpeli de suflete schingiuite e timpul să valsăm, nu?

Întotdeauna, răsăritul soarelui a șters energiile negative ale făpturilor nopții. Dacă ,,Reqviem”-ul s-a potrivit cu moartea, valsul s-ar potrivi cu renașterea, nu?

Mi-a spus cineva că anul acesta, soarele va avea culoarea sufletului fiecăruia. Și lumina lui se va descompune în culorile gândurilor. Și fiecare va avea în jurul corpului fizic o aură formată din puterea iubirii sale.

Și, când mai multe aure se vor atinge, vor lua naștere portaluri de iubire neîntreruptă, care nu vor mai dispărea în timp. Tu ai fost acolo? Ai trecut printr-un astfel de portal?

Vino să-mi povestești…

Falsidrama lui Februarie – psiluneli

Dragul meu Vis,

Orice aș vrea să-ți spun, pare fals. Orice exprimare de sentimente de amărăciune mi se pare deplasată. Oricât aș vrea să mă vait că aș fi singură, tristă, bătută de soartă, amărâtă, cu sufletul rupt în mai multe bucăți (de diferite forme), nu-mi iese! Îmi storc niște lacrimi al naibii de amare și-mi spun că-s dulci! Îmi lipesc la loc bucățile și mă fac monstru reînviat. Urlu de durere dar îmi spun că-s șoapte dulci și suave… Îmi scot inima din piept ca s-o flutur prin fața trecătorilor, dar nu mă bagă nimeni în seamă. Nimeni nu-i vede sângerarea. O pun la loc, cu umilință, o îndes bine, să nu îndrăznească să mai scoată vreun oftat și cos cu sfoară de cânepă rana. Așa mai merge. Mi-am lipit sufletul, mi-am cusut inima. Am zăvorât cu lacătul casa sentimentelor, am turnat benzină peste ea și i-am dat foc! Să vedem cine mai iese!

Cineva a îndrăznit! A ieșit… luna: mare, rotundă,  luminoasă, magnetică, misterioasă. Am privit-o curioasă, ca să văd, ea ce mai vrea? Vrea… sentimente! Vrea… IUBIRE! Pulsează cu nerușinare în fața mea cea plină de stupoare și își cere obolul promis cândva. Când… i l-am promis? Cu muuuult, mult timp în urmă. Ce mă fac acum? Nu mai e niciun sentiment. De unde să iau?

O să scot sufletul lui Frankenstein la iveală și-o să-l îmbrac cu-o pelerină verde, o să iau o pensulă și-o să-mi zugrăvesc inima cu roșu, ca să pară vie, o să-mi vopsesc un zâmbet trist pe față, niște ochi mari, aurii și visători, o să-mi șterg noroiul rămas de la lacrimi cu apă de izvor ascuns printre copacii mari, o să-mi fac o cunună de frunze uscate și mușchi de piatră, o să mă prefac că cerul mi-a înseninat privirea, că soarele a ieșit din temnița de ceață deasă, că mugurii delicați au împodobit pădurea,  o să mă prefac că… vine… PRIMĂVARA! Și… o să te aștept.

Alte falsidrame la psi în tabel.

A crede

Dragul meu Vis,

Ai experimentat vreodată moartea sufletului? Atunci când se desprinde în bucăți ce se rup în adânc, se afundă, alunecă, se zdrobesc în întuneric? Și în căderea lor de gheață se pietrifică, se înnegresc, se umplu de o tăcere ce apasă cu toată gravitația unui univers ultimul bulgăre rămas? Te-aș fi numit ,,dragul meu Coșmar” și te-aș fi prins cu blândețe, mângâind cu raze de iubire onixul rămas în centru.

Dar, pentru că sufletul nu poate să moară, experimentul nu ar fi niciodată complet. De ce nu poate să moară sufletul? Poate, pentru că ar muri, în acest caz, tot universul din care provine, și poate chiar și replicile sale dimensionale-multivers.

De ce mai rămâne acolo, în centru, acea licărire a luminii din inimă? Moartea sufletului e relativă. O dorim doar ca să renaștem. O dorim ca să cultivăm speranța. Nu e niciodată completă, pentru că suntem interconectați.

Eu cred că întunericul s-a născut din lumină și, oricum, nu poate exista fără aceasta. Și mai e ceva: când încetezi să crezi, ucizi acel lucru în care nu mai crezi. Lipsa credinței înseamnă anularea existenței. Că ne dăm seama sau nu, credem în ceva tot timpul. Similar, credința înseamnă a crea.

Așadar, dragul meu Vis/Coșmar, mai întâi te-am creat, sau mai întâi am crezut în tine?

 

Un pumn de clipe – psiluneli

Am adunat mirarea

Ca să ți-o dau în dar

Și sunt acum visarea

Ce-ai întâlnit-o iar.

 

Cu ochii mari, în soare

Te văd dacă ai fi

Zâmbet puțin mai mare

Pe fețe de copii.

 

Un pumn de clipe strânse-n

Cuvinte sau trăiri

Aș vrea să fie aduse-n

A mele amintiri.

 

Ți-am oferit iubirea,

Mi-ai dat-o înapoi

Sfidând dezamăgirea

Ce-a fost cândva în noi.

 

Un pumn de clipe, iată

Schimbat-au orice gând

Născut să fie-o pată

Pe albul vieții rând.

 

Am strâns un pumn de clipe:

Cuvinte, amintiri…

Iubiri să se-nfiripe

Și nu doar… amăgiri.

 

La psi găsiți tabelul clipelor furate…

Din Scrisori

 

Dragul meu Vis,

 

Te aștept în fiecare seară la umbra cuvintelor și știu că nu-s originală, dar te-am găsit în tinerețe, atunci când nu citisem despre tine în altă parte, ci doar te vedeam înscris pe cerul serii și al nopții și mă însoțeai cu blândețe și căldură în zborurile adânci ale sufletului meu. Vedeam dincolo de gândurile tale o prezență greu de identificat vizual, dar atât de aproape în inima mea… încât te-am păstrat acolo.

Te aștept în fiecare zi cu lumină în privire, la umbra formelor-gând pe care le creez pentru tine și pentru mine, ca să ne fie final de poveste din vechi tărâmuri miraculoase ieșită.

Te aștept în fiecare seară, ca să-mi povestești din lumile prin care ai umblat cu pasul minții, să-mi aduci mărgăritare de gânduri șlefuite în iubire și vibrații temporale nedefinite pentru inima mea însetată. Să-ți încălzesc mâinile și să îți dau o cană de ceai din ierburile vieții pe care le-am ales cu grijă, să-ți fie alinare plină de duioșie la ceas de vânturi aspre.

Tu să-mi vorbești și eu să te ascult. Tu nu ești un nor iar eu nu sunt o frunză, ci amândoi clepsidră a două inimi gemene.

Te aștept în fiecare seară.

 

Anul Nou

Se frecă la ochi somnoros, căscă îndelung, se întinse zgomotos și, fără niciun chef de a se ridica, se legănă de două-trei ori pe marginea patului. Apoi își dădu drumul jos (patul era cam înalt) și începu să meargă spre baie târându-și pașii. Își trecu mâna prin păr, care-i crescuse și nu apucase să-l mai tundă… Intrând în baie se postă în fața oglinzii: nemulțumit total de figura sa zburlită, cu barba nerasă, cu riduri lăsate de timp, cu ochii curați totuși… se încruntă.

Mai avea o zi ca să se pregătească. I se păru cam puțin. Ar mai fi zăbovit, ar mai fi dormit, ar fi vrut să mai aibă acel timp ca în adolescență, când se îmbrăca într-o oră, se spăla în alta, mânca la fel…

Își făcu un plan de bătaie, ca să iasă din starea asta apăsătoare, să-și ocupe mintea cu ceva util.

Mai avea multe de făcut:

–          să-și pregătească hrana sufletească fără de care nu avea cum să supraviețuiască (unii doriseră să strice toate proviziile aducând tot felul de viruși, mucegaiuri și mizerii);

–          să-și facă ordine în cămara de gânduri, să le arunce pe cele negative și să le mai șteargă de praf pe cele pozitive (toate relele create de oameni trebuiau curățate, aruncate și oblojite rănile);

–          să-și curețe toate vasele de gătit pace, înțelepciune, iubire, compasiune, generozitate, înțelegere (oamenii le murdăriseră cam tare în ultimul timp);

–          să dea cu aspiratorul prin camera de creație, să aspire tot praful de pe arta autentică…

–          să gătească pentru viitor hrănind copiii flămânzi după atâtea lipsuri de educație…

–          să caute leacurile pe care le adunase de-a lungul anilor și să le pună deoparte pentru noile și vechile boli nevindecate…

–          să împrospăteze aerul învechit cu puțină iubire…

–          și multe alte ,,mărunțișuri”…

Hm, era supărat rău pe oameni și nici n-ar fi vrut să se mai arate lor, după întregul bilanț! Îl obosiseră peste măsură cu atâtea răutăți: ca niciodată! Se va mai gândi!

Se apucă de treabă cu seriozitate și, în câteva ore, uită de supărare.

Deodată, auzi un zvon de gânduri mobilizatoare… Cineva făcea un plan de revenire, altcineva se ruga pentru binele celor din jur, undeva se emitea iubire ca să înconjoare cât mai multe suflete, altundeva copiii dăruiau cântece și senin…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Se lumină. Nu, nu era ultima sa trecere. Încă nu îmbătrânise, mai erau atâtea de făcut…

Echilibristică într-un pahar cu vise – psiluneli

 

Dragul meu Vis,

O să intru din nou în pielea empatizării cu personajul volatil al viselor mele, pe care l-am adus… de undeva-altundeva-cândva.

Sigur, asta este:

http://belsim.wordpress.com/2013/11/29/fantasmele/

Și-atunci, mie ce îmi mai rămâne de spus?

Mi-am adunat visele într-un pahar? Și dacă merg pe marginea subțire a sa, risc să cad în el? Și să mă scufund în ele? Dar dacă aș cădea de cealaltă parte? Unde e pus paharul?

Mi-am adunat visele într-un pahar și, din când în când mai sorb din ele, ca să-mi hrănesc fantasmele ce-mi fură energie. Uneori mă întreabă dacă le permit, alteori nu.

Mâna cu care țin paharul e și ea un vis care scrie. Suprafața pe care stau e țesută din iluzii ale vieții – realități peste care trebuie să trecem. Dacă paharul va cădea, se va sparge? Sau o să-l prindă din zbor o altă mână care scrie, sau îmi scrie? Visele se vor răsturna și se vor face țăndări? Dacă sunt prinse cu mâna vor alcătui un mănunchi… Dacă vor cădea, vor condimenta iluziile despre care vorbeam.

Dacă viața e un pahar cu vise, să încercăm să le plantăm la rădăcinile copacilor, să le creștem iubindu-le și să le materializăm… în alte vise. Și atunci, Vis, o să închid ochii și o să merg până când te voi găsi.

Dacă…

Muzica am găsit-o aici.

Alte numere de echilibristică găsiți la psi!

Parfumul cascadelor (poveste parfumată)

Prea târziu. Prea târziu, își spuse, uitându-se cu îngrijorare în jur. Mersese prin albia fostului râu dorind să-i găsească izvorul, să vadă ce se întâmplase acolo. Mai avea de străbătut o distanță nu prea mare, după cum arătau urmele. În jurul său, copacii începuseră să se usuce, iarba era arsă, codrul era pustiu.

Bău o gură de apă, economisind-o cu atenție. Era un peisaj dezolant. Vedea cum se scurge viața lăsând pământul gol, neacoperit. Doar pietrele mai străluceau în lumina arzătoare a soarelui. Drumul devenea mai greu. Era mai greu de urcat. La un moment dat, stânci înalte au blocat complet înaintarea. Trebuia să ocolească pe marginea albiei. Da… acolo fusese o cascadă. La picioarele stâncilor era o adâncitură destul de mare, probabil locul de vărsare… Se îndreptă spre marginea albiei pentru a căuta o potecă să-și continue înaintarea. Se impunea un ocol destul de mare. O găsi ușor.

Printre ierburi uscate zări o plantă. Era aceeași peste tot. Avea frunze verzi, adaptate la soarele puternic, ascuțite ca niște săgeți. Apărea din ce în ce mai des, ca și cum i-ar fi ghidat calea. Se aplecă să o miroasă. Rămase surprinsă: nu știa cum să definească, dar… mirosea a apă. Adică i se transmitea senzația pe care o ai în apropierea apei foarte reci și foarte curate, în mișcare. Natura se adaptase cumva? Se gândi că dacă ar cultiva acea plantă, ar putea schimba atmosfera din jurul ei creând un aer foarte proaspăt. Nu se îndură să rupă o frunză. Merse mai departe. Locurile deveniseră interesante. În primul rând, aerul nu mai era uscat, apăreau din ce în ce mai multe plante necunoscute. Ajunse din nou în apropierea albiei. Părea că se apropie de final, când, deodată, auzi. Era sunetul pe care îl căuta și nu spera să mai dea de el… Era… sunetul apei. Râul își schimbase albia. Curgea în sens invers pornind direct într-o cascadă. Și o mulțime de plante dintre cele întâlnite mai devreme creșteau pe toată întinderea de dincolo de izvor.

Își aminti de cascadele copilăriei: fascinante, tumultoase, proaspete. Speranța începu să se înfiripe din nou.

Povești parfumate – la Mirela.

 

Duzina de cuvinte – Sărutul soarelui

Am lăsat soarele să-mi deschidă ferestrele albe ale sufletului, primindu-i cu străvezie dorință sărutul trandafiriu. Am preschimbat inima în pajiște verde și-am alergat printre florile gălbui, roșiatice, violet… M-am înălțat spre albastra nemărginire cu brațele deschise a toamnă și codrul ruginiu a gemut cu durere de moarte. A rămas câmpul cenușiu al neputinței acolo jos, cu gândul înnegrit în butoaie de smoală.

Am așezat sărutul soarelui într-o scrisoare temporală și ți-am trimis-o prin spațiile dimensiunii tale. Să-l păstrezi cu grijă după ce l-ai desfăcut, ca să-ți fie iubire eternă.

Alte duzini de cuvinte cu multe culori, găsiți în tabelul lui psi.

Ape tulburi, ape repezi – psiluneli

Dragul meu Vis,

În limita de timp a vremurilor noastre, când ne ascundem dorurile în tăceri, când mergem cu privirile plecate să nu răzbată lumini ce ne-ar putea trăda, când ne e teamă să vedem iubirea, ca nu cumva să ne oblige la implicare, ne aruncăm în ape repezi ce-am vrea să ne trezească mai frumoși… Dar mai greșim și iată, apele se închid, se tulbură și ne cuprind lăsându-ne cu mâinile întinse spre trecut, spre viitor și încă, în prezent.

Poate vom reuși să prindem picături și să le transformăm în cristale, dacă ne permitem…

Ce zici?

Să căutăm apele la psi în tabel?

Duzina de cuvinte – Vânare de vânt

Într-un palat din palisandru, ce-ți dădea palpitații când te uitai de sus în jos și deveneai palid iar palmele ți-asudau, stătea odată o prințesă ce purta o palatină și-o pălărie ce părea prinsă dintr-o pală de vânt. Ei îi plăcea să se plimbe cu un palanchin printre paltini. Slujitorii stăteau îmbrăcați cu paltoanele negre, până când prințesa își termina plimbările.

Palanchinul era un element palpabil la curtea regală, restul era… vânare de vânt.

La psi găsiți alte elemente ale vânărilor de vânt în duzini de cuvinte.

Un vis, o cale, un om… (psiluneli)

Să-ți urmezi visul, poate fi o cale…

Un om poate să-ți schimbe viața, să-ți ofere o cale, să te ajute să-ți îndeplinești un vis. Un om care e un dar de la Dumnezeu. Și-atunci ordinea se schimbă: un om, o cale, un vis…

În tabel la psi, alte visuri…

Duzina de cuvinte – Schimbarea

Urcă în grabă treptele de la capătul centralei, a ce mai rămăsese din ea… Timpul din ultima perioadă se scursese accelerat, parcă ar fi fost un tren cu pornirea mai grea, dar imposibil de oprit după aceea. Mulțimea de trecători pe lângă care trecuse n-o mai stânjenea ca altădată, când orice gest i se părea analizat și studiat în mod exagerat. Își luase un trening oarecare, eticheta nu-și mai avea rostul în momentele în care trepidații puternice anunțau catastrofa. ,,Să trecem mai repede prin tremurul Pământului”, se gândi în treacăt și iuți pasul. Cine și-ar fi închipuit, în trecut, că vom face acest ultim salt? Umbrele de pe pereții pe lângă care trecea arătau un trepied care se deplasa în paralel cu ea. Își păstră cugetul treaz, căci știa ce efecte dau gazele din atmosfera respirabilă. Puteau fi halucinații. Nu era sigură, însă. Dacă reușea să ajungă pe platforma de evacuare, treaba era făcută.

Se văzu ridicată din senin, tocmai când credea că se va prăbuși din cauza mișcărilor violente ale Pământului. Platforma era neclintită. Erau mai mulți acolo – cei care câștigaseră lupta. Fusese pe muchie de cuțit…

Se uită cu curiozitate în zare: lângă soarele care-și descompusese lumina, se năștea un soare mai mic, ce pâlpâia stingher și neîndemânatic. Se observau culorile incerte pe care le proba pentru a le pune în rezonanță cu planeta dominantă.

Zâmbi, deși o durea sufletul pentru ce rămăsese în urmă: se împărțiseră în două lumi – cea veche, cunoscută, și alta nouă, pe care trebuia să o descopere fiecare… Ea alesese necunoscutul.

Duzina de cuvinte la psi în tabel.

Toamna din noi – psiluneli

http://acrilice-pointpen.blogspot.ro/2013/09/in-toamna-vietii.html

Și am simțit căderea frunzelor din nou

Și am simțit că toamna-mi intră-n suflet

Și am primit culoarea ca pe un cadou

Făcut din ceruri cu un alt răsuflet.

 

Și am simțit cum pleacă și vin iubiri mute

Cu glas de prevestire neînceput

Și-am deschis iarăși poarta să intre mai iute

Din anotimpul ce-abia a dispărut.

 

Și i-am păstrat căldura și am ascuns-o iar

În doruri nesperate și-amăgite

Și am aprins iar focul ce-acuma este jar

Rămas pentru cărări nebănuite.

Toamna din noi la psi în tabel.

 

Urmă de cerc – psiluneli

Perfecțiune

A cerului de toamnă,

Culori ieșite din mirare,

Curcubee accentuate

Din izvor în izvor,

Plutire prin albastru,

O frunză căzută

Din îmbrățișarea unui nor,

Risipă de imaginație,

Lumini discrete, calde

și nostalgice,

Ochi strălucind

De emoție,

Mult soare

În priviri pierdute,

Mâini unite

De prietenie,

Urmă de cerc

Perfectibil.

Alte urme de cerc găsiți la psi în tabel.

Urme de cerc: Adriana, Scorpio, Vienela, Matilda, Dan, Abisurile, Cita, Alma nahe, Ioana Soglu, Kadia…

Parfumul credinței

Dragul meu Vis,

A crede… ce înțelesuri să alegem? A crede un lucru, a avea o părere; a crede pe cineva, a considera spusele lui adevărate; a crede în cineva, a avea încredere în acel om; a crede în ceva, a avea anumite convingeri personale dobândite prin educație, prin influențe; a crede în binele universal, în inteligența supremă, în Creator… credința că Binele va triumfa mai devreme sau mai târziu, că Dumnezeu are grijă de toți, într-un fel sau altul, după merite sau prin încercări…

Credința e un test permanent al Vieții. Și evaluarea se desfășoară având ca itemi părțile de suflet ajustate de voință, împărțite pe axa pozitiv-negativ. Evaluatorul măsoară rezonanța pe care ne-am înscris fiecare, pe liniile care merg spre punctul central al iubirii Sale. Uneori ne trimite câte un zâmbet de reglare a comportamentului, alteori câte o lacrimă cristalină de sensibilizare… Trebuie doar ca noi să vedem zâmbetul, să culegem lacrima și să prindem rezonanța cea mai apropiată. Și apoi, în leagănul extatic al ÎNȚELEGERII, să emanăm parfum de smirnă, tămâie, busuioc, trandafir, primăvară, flori de câmp, fructe îmbietoare, brad în zăpadă, rouă a inimii, petale de zbor… și câte altele!

Parfumul credinței, Vis, e rezonanța în care am intrat împreună: să credem unul în celălalt și să credem în Cel Care Ne Iubește.

Ascult muzica pe care o emiți crezând în mine și sper să nu rămân mai prejos…

Alte păreri găsiți la Mirela Pete, inițiatoarea Poveștii parfumate.

1.	Mirela	2.	Silving	3.	Vania
4.	Vienela	5.	vavaly	6.	Gabi
7.	Diana	8.	lili3d	9.	Tina
10.	Mala	11.	Elly	12.	Lolita
13.	Daurel	14.	Irealia	15.	Axlandra

Pată de culoare – psiluneli

,,Un zâmbet,

O floare,

O rază de soare”

Acord nesfârșit

De zâmbete,

Armonie infinită

De flori,

Lumină.

Zâmbet cald,

Floare de dor,

Rază a inimii,

Descompunere.

Cald,

Rece,

Neutru,

Sentiment.

Vă puteți înscrie… la psi.

Au mai scris: Mariana, Some words, dor, Ioana Soglu, Vienela, Scorpio, Adriana, Cita, oglinda lui erised, Kadia…

Duzina de cuvinte – Revenire

Ca într-un dans aristocrat ne învârtim, ne ocolim, ne studiem, ne analizăm…

Un fluviu de gânduri ne e măsura în care ne înscriem. Jucăm piesa de secol XIX a unui salon german sau poate franțuzesc, joc de societate menit să ne ducă la autocunoaștere. Un vals vioi ne trezește la realitatea ființei noastre amintindu-ne de romantism, de visare împreună, de ,,a împărți unii cu alții”…

La psi-words găsiți alți înscriși la ,,Duzina de cuvinte”:

Vânt de toamnă, Vienela, Alma nahe,  Ioana, oglinda lui erised, Matilda, carmen pricop, dor, Scorpio, Some Words, vavaly, Adriana.

Puritate în iubire – psiluneli

Un gând alb

Pornește

Spre inima ta:

Mărgăritar

Sau nufăr

Sau crin

Abia îmbobocit.

Te cuprind

Într-o sferă

De lumină,

Ecran

De  protecție

Să-ți fie.

Mă cuprinzi

Cu raze

Fierbinți,

La rându-ți,

Și te apleci

Să culegi

Boabele de rouă

Abia ivite

În inima mea.

Îți potolești setea

De iubire

Înălțând

Aripi de înger

Spre Necuprins.

Tu ești o aripă

Eu sunt cealaltă.

Alte idei pe tema dată găsiți la psi, unde este și tabelul de înscriere.

Plan secund – psiluneli

Dragul meu Vis,

E ceva vreme de când inspirația mea nu mai are prea multe de zis, o fi televizorul, sau calculatorul? Ha! Ha! Ha! Nici una nici alta! Mă hotărâsem să nu-ți mai scriu… o vreme (era doar o scuză pentru lipsa de inspirație), să văd, tu vii și fără să fii chemat? Să zicem că acesta era planul inițial. Și tot încercam să-mi induc ideea că tu nu exiști, că ești DOAR un vis, un fel de iluzie care separă realitatea de trăirile interioare la modul dureros, o creație nu prea grozavă a imaginației mele – putea fi mai spectaculoasă – dar o creație ce-mi ocupa mintea cu ieșiri din cotidian – și nu doar mintea… La un moment dat, zburam înspre soare în întâmpinarea ta, te luam de mână și atunci părea că tot Pământul se născuse pentru noi. Ei, tu cum te simțeai? Ca un… vis?

DAR… nu știu de câte ori planurile inițiale decurg așa cum au fost concepute… Era simplu, nu? Nu îți mai scriu, deci n-o să mai știu ce faci, cum o mai duci, n-o să mai trimit energie înspre tine, n-o să mai primesc, că nu am de unde… și tot așa! În scurt timp o să uit de tine!

Ce glumă! Nici nu era nevoie ca tu să emiți ceva către mine, căci vântul… lucrează. A venit cu o adiere blândă, cu un zâmbet cald, al naibii de cald, a adus tot freamătul ACELUI Pământ și al ACELUI Cer. Nu putea să bată în altă parte?

Trecem la planul secund. Aștept propuneri!

Planuri peste planuri  găsiți la psilunaticii din tabelul lui psi.

Știu și totuși irosesc… (psiluneli)

Știu că afară plouă și totuși irosesc încântarea…

Știu că florile se ofilesc și totuși irosesc bucuria de a le vedea…

Știu că fluturii mor repede și totuși irosesc sincronizări cu fâlfâitul aripilor lor…

Știu că toamna e un început de moarte și totuși irosesc reverii multicolore…

Știu că sunt gălăgioși copiii și totuși irosesc zâmbete…

Știu că iarna e regina frigului și totuși irosesc pași mărunți prin zăpadă…

Știu că dansul e obositor și totuși irosesc plutiri de vals…

Știu că noaptea e neagră și înfricoșătoare și totuși irosesc visuri înstelate…

Știu că izvoarele sunt poluate și totuși irosesc timp ascultându-le…

Știu că tu nu mă vezi și totuși irosesc iubire simțindu-te…

 

Psiluneli bine gândite și simțite, la psi în tabel.

Dumnezeu nu joacă! – psiluneli

Dragul meu Vis,

 

În jocul tău de-a energiile călătoare, transmise de la un punct aleatoriu (?) la altul, ai întâlnit vreodată energia iubirii? În metamorfozele tale jucăușe din posibil real, în vis, în imaginar, în virtual chiar, nu ai fost cuprins de emoția indefinită și inconfundabilă a sentimentului de care vorbeam? Ai alunecat dibaci, către zone neexplorate ale unor suflete rănite (ce banal sună!)? Le-ai atins ușor cu instabilitatea și misterul tău? Căci ce poate fi un astfel de vis? O inimă bătând fără consistență și fără aripi? O respirație a unei stele aflate la dimensiuni distanță? Un vis poate fi o minciună. Tu ești o minciună? O creație absurdă născută din durere, pentru a înșela captivii granițelor sale? Te întreb.

Ar trebui să fi aflat că în jocul tău de-a energiile călătoare, Dumnezeu nu intră. El intră în jocul energiilor creatoare de lumină, de zbor, de creștere.

Dumnezeu nu joacă jocul minciunii niciodată. Dumnezeu nu scuză mijloacele de atingere a scopului. E ciudat? Noi… ce facem?  Tu… ce ești?

 

Alte creații inspirate de tema dată de alma, găsiți în tabelul de la psi.