,,Există o lume care aşteaptă să fie descoperită în fiecare copil şi în fiecare tânăr. Numai cel care nu se află închis în propria sa lume, reuşeşte s-o descopere.
Blocarea inteligenţei copiilor şi adolescenţilor se poate datora izolării în care trăiesc copiii şi părinţii; rareori plâng împreună sau vorbesc despre visele, mâhnirile, bucuriile şi frustrările lor.
Funcţiile memoriei sunt utilizate, în general, în…
Uneori, suntem pentru copiii noștri ca stăpânul ce avea un câine – despre cei doi în întâmplarea următoare.
Un macelar vede intrand in magazinul sau un caine cu o bancnota de $10 si un bilet pe care scria: „10 antricoate de miel, va rog”.
Amuzat, ia banii, pune antricoatele intr-o punga in gura cainelui, si inchide repede magazinul. Il urmareste pe caine si vede cum opreste la culoarea verde a semaforului, se asigura in ambele sensuri si traverseaza in statia de autobuz. Cainele verifica lista cu orarul si se aseaza pe banca. Cand autobuzul apare, se uita sa verifice numarul autobuzului, apoi se urca. Macelarul il urmeaza perplex.
Dupa un timp, cainele se aseaza in fata, se pune pe labele din spate si apasa butonul „stop”, iar macelarul il urmeaza afara. Cainele alearga pana in fata unei case si lasa punga la intrare. Se intoarce pe alee, mai face o…
Pentru ca viata de familie sa fie cat mai frumoasa si mai armonioasa, cu cat mai putine necazuri si suferinte, sunt necesare respectarea unor reguli de spiritualitate, reguli ce se pot regasi partial in cele 33 de Reguli de aur pentru viitorii parinti.
1. Iubiţi-L pe Domnul Dumnezeu cu toată fiinţa voastră, cu tot sufletul vostru, cu toată inima voastră şi pe aproapele vostru mai mult decât pe voi înşivă. Faceţi-vă din aceasta un ţel şi îi veţi oferi copilului vostru tot ceea ce este mai bun.
2. Iubirea pentru Dumnezeu să vă fie cea mai autentică realitate, fericirea supremă, scopul principal; viaţa dumneavoastră, naşterea copiilor, o soartă reuşită sunt doar mijloace pentru dobândirea acestei iubiri.
3. Este mai bine să iubiţi decât să aşteptaţi să fiţi iubiţi. Este mai bine să dăruiţi decât să aşteptaţi să primiţi. 4. Trebuie să învăţaţi să vă păstraţi iubirea, bucuria şi bunătatea în…
Relația care se stabilește între profesor și elev este determinantă pentru reușita școlară și pentru angajarea copilului în proces. Acest lucru este valabil la început pentru toți elevii; în ceea ce privește copilul care trece prin dificultăți de învățare sau de adaptare în clasă, relația este determinantă pe tot parcursul școlii. Copilul căruia îi lipsește siguranța sau care încearcă diferite dificultăți în învățare sau în a se apropia de ceilalți are nevoie de o mai mare susținere din partea profesorului. Atașarea dintre copil și adultul care se ocupă de el la școală provine, în general, din transferul de autoritate parentală spre noua persoană, care devine un pol de referință.
Datorită legăturii dintre afectivitate și capacitățile de învățare, plecarea unui profesor în timpul anului este trăită adesea ca o mare pierdere pentru copil; este valabil, mai ales, pentru cei mai vulnerabili, cei care trăiesc dificultăți de adaptare sau de învățare.
Da la anunțul plecării până la ultima zi cu acest profesor, doliul copilului ia diferite forme: lacrimi, furie, apatie, dezinteres, agitație, nervozitate etc. Școlarul își manifestă mai întâi supărarea în momentul anunțului, dar ea nu devine totală decât în momentul plecării. Între cele două momente intervine teama de ceea ce va urma și, adesea, frica de cel sau cea care va veni.
Motivarea pentru școală decurge, într-o primă fază, din potrivirea dintre copil și profesor. În general, micul școlar vrea să învețe să citească, să scrie și să numere, dar el depinde de profesorul lui pentru a o face. Cu cât crește, cu atât motivarea lui îi permite să devină autonom și să acumuleze cunoștințe. Copilul este ghidat de profesor până devine capabil de tot mai multă inițiativă, creativitate și autonomie, ceea ce îi permite, adesea, să depășească exigențele, să facă propriile legături între ce învață și ce cunoaște deja, descoperind strategii tot mai eficiente.
Pentru alții, dimpotrivă, absența plăcerii de a învăța nu permite să se dezvolte acest tip de motivație, un adevărat motor de învățare. Motivația devine extrinsecă, adică acești copii depind de circumstanțele exterioare pentru a învăța. Pentru ei, ca și pentru cei foarte mici, plecarea unui profesor care a știut să creeze o relație care să le faciliteze învățarea capătă, adesea, un caracter dramatic. De fapt, această plecare reprezintă mai mult decât plecarea în sine a persoanei. Este vorba despre ansamblul lumii lor școlare, care se fragilizează sau se sparge în același timp cu încrederea și motivele personale de învățare.
În același fel, un copil care are nevoie de acest tip de relație specială cu profesorul, dar cu care această relație pedagogică nu s-a stabilit pozitiv, se simte ușurat, ca și părinții, la plecarea profesorului. Schimbarea pedagogului în timpul anului devine pentru copil și pentru părinți, o speranță, aceea că, de data asta, o relație nouă îi va reda elevului plăcerea de a merge la școală.
Sfaturi:
Pentru a micșora impactul plecării unui factor școlar important și pentru a ajuta copilul să traverseze această etapă, părinții și echipa școlară trebuie:
Să pregătească cât mai bine posibil copiii pentru această plecare, vorbindu-le și invitându-i să-și spună punctul de vedere;
Să folosească un calendar pentru ca elevii să vadă numărul de zile care le-au mai rămas de petrecut împreună cu cel care pleacă, pentru ca el să poată pregăti plecarea;
Să fie atenți la reacțiile copilului în tot timpul pierderii, evitând, pe cât posibil, să minimalizeze sau să dramatizeze situația;
Să numească emoțiile pe care cred că le recunosc la copil în timpul acestei perioade;
Să încurajeze copilul să-și ia timp să spună ,,la revedere” celui sau celei care pleacă, înainte de dispariția reală, chiar dacă asta pare dificil pentru el;
Să încurajeze copilul să păstreze o ,,părticică” din cel sau cea care pleacă (desene, fotografii sau desene făcute de copil);
Să acorde încă o dată încredere potențialului de adaptare al copilului și sistemului școlar ca și supraveghetorilor abilitați de școală;
Să lase noului sosit timp să-și petreacă cu copilul, înainte de a-i solicita o întâlnire. Asta se poate dovedi necesar pentru a pune în loc noile condiții particulare pentru copiii cu nevoi speciale.
Viața de grup, inerentă la școală, contribuie mult la îmbogățirea sau la defavorizarea angajării școlare a copilului, prefigurând integrarea lui socială.
Pentru copiii mai vulnerabili din punct de vedere emoțional, școala comportă prin ea însăși, factori de risc ai ,,răului de școală”.
Anumite experiențe traumatizante par, adesea, fără importanță, banale, dar ele pot marca serios sentimentele care sunt asociate simplului fapt de a se prezenta la școală, după un incident devenit ,,violență” pentru copil, chiar dacă, în realitate, numai el va acorda o importanță capitală întâmplării, din cauza intensității cu care o va trăi. De exemplu, un psihiatru povestește experiența umilitoare trăită atunci când ,,s-a scăpat pe el” în clasă, în fața tuturor, pentru că i s-a interzis să meargă la toaletă în afara timpului prevăzut pentru asta. Alți copii povestesc cum adulții i-au rănit și umilit la școală.
Aceste traumatisme marchează istoria școlarilor care, din cauza ritmului lor și nevoilor particulare, au suferit constrângeri impuse în clasă.
În poziția de victimă a unui grup de școlari, copilul ajunge să fie prizonierul unei imagini, terorizat de obligația de a face față, zi după zi, ,,călăilor” lui, ceea ce necesită multă energie din partea lui, astfel încât își poate neglija învățătura. Simplul fapt de a trebui să se afle în curtea școlii în timpul pauzei, îi împiedică pe unii copii să adoarmă seara, pentru că se gândesc la grupul care i-a ales ca ,,țapi ispășitori”. Alți copii sunt stresați din această cauză și devin neîndemânatici în gesturile lor și în relațiile interpersonale. Ei suferă adesea în tăcere pentru că, pe lângă faptul că se simt singuri, le este rușine să arate că sunt respinși în fața celor pe care îi iubesc mai mult. Școala este pentru ei un loc de umilire. Faptul că nu sunt aleși niciodată pentru munca în echipă, că sunt ultimii chemați atunci când se formează un grup sportiv, toate astea le fac viața foarte grea; acești copii se pomenesc singuri, nevoiți să se plimbe solitari în curtea școlii, în pauze.
Pentru ca integrarea în grup să se realizeze cât mai bine, școlarul trebuie să aibă un minimum de abilități relaționale. Acestea, atunci când sunt folosite cu colegii, le favorizează pe cele sociale (cooperare, colaborare etc.), deci, integrarea în grup, adaptarea la școală și, în cele din urmă, capacitatea de a învăța.
Câteva abilități relaționale și sociale solicitate la școală sunt: partajul (a da, a cere înainte de a lua); empatia (a fi capabil de a se pune în locul altuia); cooperarea (a face ceva împreună cu alții); colaborarea (a se ajuta reciproc în urmărirea unui scop); respectul de sine și pentru alții (a ști să se exprime și să pună în valoare propriul punct de vedere, apoi a ști să asculte și să țină cont de punctul de vedere al celuilalt); dialogul (a putea să rezolve conflictele cu cuvinte, renunțând la pumni).
Sfaturi:
Nu subestimați experiențele de socializare de dinainte de intrarea la școală și pe parcursul școlii.
Fiți atenți la ce povestește (sau nu povestește) copilul la întoarcerea de la școală. Cum vă imaginați viața sa socială la școală după indiciile pe care vi le dă din povestiri?
În caz de dubiu, verificați la profesori câteva tipuri de legături pe care copilul le stabilește cu alții.
Rugați copilul să facă un plan al clasei, cu scopul de a cunoaște mai bine rolul lui în sânul grupului și, astfel, să devină conștient de aliații lui. Este vorba de o reprezentare grafică a poziției tuturor elevilor în clasă. Cereți copilului să traseze săgeți între numele copiilor care au legături între ei, indicând cu ajutorul diferitelor culori legăturile pozitive sau negative. Puneți-l să precizeze cu ajutorul săgeților sensul în care sunt dirijate sentimentele exprimate de această diagramă. Veți fi în măsură să vedeți mai bine unde se situează copilul dumneavoastră, să identificați locul lui în grup: dorit, acceptat, tolerat, ignorat, respins, lider… Discutând cu el despre această activitate, aveți șanse să aflați mai multe decât punând întrebări direct la subiect.
Încurajați copilul să participe la activități extrașcolare, cu scopul de a avea șansa să-și dezvolte abilități sociale în sectoare diferite, de preferință într-unul unde este deja competent. Așa va putea să-și consume energia și să facă legături semnificative, în loc să se orienteze către activități în care sarcina principală să fie stabilită în mijlocul grupului.
Dacă copilul are dificultăți să se integreze, faceți apel la profesioniști care lucrează în mediul școlar (profesori, psihoeducatori, psihologi…)
Insistați pe lângă școală pentru ca micuții care frecventează clasele specializate să participe și la activități unde îi pot întâlni pe cei care frecventează clasele obișnuite.
Uneori, când situația scapă de sub control și când ați ajuns la capătul puterilor, nu rămâne decât să optați pentru schimbarea școlii,dar asigurați-vă că elevul este în măsură să-și creeze o nouă imagine.
Printre tulburările de învăţare cele mai cunoscute se numără dislexia (tulburări de citire), disortografia (tulburări de ortografiere) şi discalculia (tulburări de calcul). Există şi diferite deficite în planul funcţiilor cognitive, care provoacă probleme în tratarea informaţiilor şi astfel, în abilităţile de învăţare, fără să se dezvolte, totuşi, ca sindrom.
Uneori, alături de un ortopedagog, copilul câştigă strategii compensatorii pentru a învăţa, în ciuda problemelor existente. Copiii care nu au fost depistaţi la timp şi care nu compensează singuri un deficit de acest fel, din motive, adesea afective, acumulează întârzieri şcolare şi se descoperă, uneori, cu tulburări grave de învăţare, însoţite de tot ce pot ele însemna în plan afectiv şi social.
Un copil este considerat cu tulburări specifice de învăţare, dacă nu prezintă un deficit senzorial sau intelectual şi nici tulburări de comportament care să poată explica aceste dificultăţi. În acelaşi timp, unele probleme auditive, vizuale sau neurologice pot şi ele să conducă la probleme de învăţare sau la un ansamblu de simptome care, în final, aparţin tot ,,răului de şcoală”, în diferite modalităţi de expresie. Mulţi dintre aceşti copii nu sunt depistaţi; unii dintre ei prezintă, în acest caz, tulburări de comportament, ca o consecinţă a dificultăţilor lor de a învăţa, dar care limitează eficacitatea intervenţiilor.
Printre dificultăţile care provoacă tulburări de învăţare se numără problema audiţiei centrale, care se manifestă printr-o dificultate de a administra informaţia primită verbal şi deficitul de atenţie, cu sau fără hiperactivitate. Copiii care au asemenea dificultăţi cunosc eşecuri şcolare repetate. Devalorizarea lor progresivă naşte anxietate, tristeţe, opoziţie şi, în consecinţă, o multitudine de comportamente de evitare, care nu sprijină cu nimic posibilitatea lor de a compensa deficitele. De multe ori sunt puţin apreciaţi de colegii lor pentru că au dificultăţi şi înţeleg mai încet când li se vorbeşte; fiind şi mai impulsivi, se pun în situaţii dificile.
Aceşti copii abandonează încet, încet şcoala unde se simt răniţi, mai ales că nu se face nimic eficient pentru a le veni în ajutor. La fel se întâmplă şi cu cei care trăiesc şi tensiuni acasă, din cauza temelor şi lecţiilor, pentru că părinţii, care caută să-i ajute, se substituie, adesea, învăţătoarei.
Copiii care au probleme de comportament la şcoală nu prezintă cu toţii, la început, probleme de învăţare; important este să se constate, prin experienţă că, în anumite cazuri, unele le ascund pe celelalte şi, astfel, se împiedică o depistare precoce, care ar permite intervenţiile potrivite.
Mulţi dintre aceşti copii îşi încep greşit viaţa şcolară. Ei au dificultăţi în a se asemăna cu ceilalţi, se simt mai puţin buni pentru că nu reuşesc să citească bine, uneori sunt victimele batjocurii colegilor sau aprecierilor negative ale profesorilor, care văd în ei doar rea voinţă. Descoperă foarte repede imaginea negativă a propriei persoane.
După acest tratament îndelungat, orice copil reacţionează pentru a se apăra de imaginea negativă despre el însuşi, care îi este permanent prezentată. Unii dintre aceşti copii se deprimă, alţii renunţă sau se manifestă agresiv. În cazul lor, tulburările de comportament pe care le prezintă sunt secundare problemelor de învăţare dificile sau nedepistate şi pentru care se iau puţine măsuri pertinente, cu scopul de a-i ajuta de la început. Atunci se discută problemele de comportament ca şi cum ele ar fi cauza dificultăţilor de învăţare, când, de fapt, ele nu sunt decât o consecinţă.
Sfaturi pentru părinţi:
Daţi atenţie reacţiilor copilului la întoarcerea de la şcoală. Când pare să aibă dificultăţi de orice fel, ascultaţi şi înţelegeţi versiunea lui, apoi căutaţi s-o aflaţi pe cea a învăţătoarei, pentru a avea o imagine clară a situaţiei.
Nu subestimaţi sentimentele de nedreptate pe care le exprimă în raport cu şcoala, dar aşteptaţi să vedeţi cele două părţi ale monedei înainte de a acţiona.
La primele semne de dificultate de învăţare, cereţi să fie evaluat pentru a interveni la timp şi a evita ca problemele să degenereze în stres, în tristeţe şi în refuz şcolar.
Nu ezitaţi să cereţi o a doua părere.
Cereţi să vedeţi şi să participaţi la planul de intervenţie individualizată, care se va face pentru copil la şcoală, dacă se consideră că este în dificultate.
Insistaţi pe lângă direcţia şcolii şi comisia de specialitate pentru a primi serviciile recomandate.
Asiguraţi-vă, atunci când orientarea spre o clasă specializată este de dorit sau recomandată, că natura dificultăţilor şcolare a fost clar identificată, cu scopul ca ceea ce se face pentru copil să fie potrivit. Copiii care au dificultăţi specifice trebuie să primească exact ajutorul de care au nevoie.
Colaboraţi strâns cu supraveghetorii şcolari, o dată ce măsurile de ajutor au fost puse în practică.
Trebuie amintit că a colabora poate, uneori, să însemne a face puţin mai bine decât ce s-a făcut deja, cu atât mai mult dacă supraveghetorii consideră că o parte a problemei vine din prea marea presiune trăită de copil la şcoală şi acasă.
Mulţi factori pot influenţa mai mult sau mai puţin pozitiv facultăţile de învăţare la şcoală. Unii copii sunt mai puţin dotaţi pe plan intelectual decât alţii; totuşi, cu toate deficitele marcate, medii sau profunde, aceşti copii pot foarte bine să înveţe la şcoală.
În general, copiii mai puţin inteligenţi suferă şi mai puţin din cauza situaţiei lor şcolare, chiar dacă şcoala pe care o frecventează nu corespunde absolut deloc cu ritmul lor de învăţare. Ei învaţă mai lent decât media dar, dacă unele condiţii sunt respectate, pot uimi prin capacităţile de învăţare. Dezvoltând câteva tehnici şi deprinderi, se adaptează mai uşor, se ,,supun” adesea mai uşor decât copiii dotaţi, curioşi, care sunt mult mai activi în demersul lor de învăţare.
Copiii mai puţin dotaţi învaţă mai bine prin repetare şi prin folosirea obiectelor. Ei trebuie să se bazeze pe concret. Majoritatea timpului trec prin multe dificultăţi până să acceadă la studiile superioare. În funcţie de gravitatea deficitului lor este destul de dificil pentru ei să asimileze şi să jongleze cu noţiuni mai abstracte. Ei pot să evolueze bine la şcoală dacă li se respectă ritmul şi dacă li se oferă condiţii care să le permită să se simtă în siguranţă.
Alţi copii sunt foarte dotaţi, dar unii dintre ei sfârşesc prin a nu putea profita de mediul şcolar ca să poată învăţa. Pentru unii, şcoala este cea care nu-i stimulează suficient, pentru alţii este vorba de o reală problemă de integrare socială (hiperintelectualizare), care se profilează pe măsură ce trec anii. Totul se petrece ca şi cum ,,casa lor mintală”, în pofida unei faţade impresionante, este nelocuită. Atunci când aceşti copii înmagazinează o mare cantitate de cunoştinţe, este uimitor să constaţi cât de mare este contrastul dintre această latură de ,,mic adult” şi celălalt aspect al personalităţii lor, care este adesea cu totul imatur, mai ales în planul judecăţii şi al abilităţilor sociale.
Mulţi copii au nevoie de un surplus de stimulare pentru a rămâne prezenţi în clasă, fără de care se desprind şi încep în mod real să aibă eşecuri, dacă ,,nu se întorc în clasă” la timp pentru a prinde noile noţiuni pe care învăţătoarea le predă. Multă vreme ei sunt capabili să recupereze, câtă vreme îşi dau seama că ,,au pierdut întâietatea”; dar şcoala le devine indiferentă, plicticoasă şi nu realizează nici măcar că sunt pe cale să acumuleze întârzieri, în pofida potenţialului lor.
La copiii dotaţi, această dotare poate căpăta nuanţe mai dramatice, pentru că marea lor competenţă intelectuală şi amploarea cunoştinţelor sunt legate de o stângăcie socială şi motrice uimitoare. Unii dintre aceştia însă, cu cât sunt mai neînţeleşi de colegi, cu atât se amuză mai tare. Aplecarea spre studiu, lectură şi spre acumularea de cunoştinţe – adesea foarte specializate – sunt folosite pentru a-i ţine pe ceilalţi la distanţă şi pentru a se păstra într-o lume închisă.
Sfaturi:
– Vegheaţi la armonizarea dintre potenţialul copilului şi nivelul de exigenţă al şcolii alese.
– Reflectaţi la ceea ce doriţi pentru copilul vostru în mediul şcolar. Bunăstarea lui generală trebuie să prevaleze menţinerii într-o şcoală prea exigentă, dacă puterile lui nu o permit.
– Respectaţi ritmul fiecăruia şi evitaţi să daţi prea mare atenţie rezultatelor. Apreciaţi competenţele, chiar dacă vi se par nepotrivite, ţinând cont de aşteptările voastre. Evitaţi să daţi prea mare importanţă normei ca unitate de măsură pentru a compara progresele copilului; faceţi-o mai mult observând progresele în termenii atitudinii şi ai randamentului în privinţa dezvoltării personale.
– Încurajaţi copilul să profite de diferite experienţe (sociale, fizice, afective şi intelectuale) pentru ca el să dezvolte şi un sentiment de competenţă în afara domeniului şcolar.
– Permiteţi şi încurajaţi activităţile ludice şi pe cele educative.
– Acceptaţi momentele de regres atunci când ele apar. Sunt frecvente şi necesare înainte de a trece, în mod mai sigur, la un stadiu ulterior de dezvoltare.
– Evitaţi să propuneţi copilului numai jocuri ,,educative”, care, folosite în exces, va sfârşi prin a le abandona şi a refuza să le joace.
– Dacă se pune problema, evaluaţi mai bine potenţialul real al copilului.
Dacă copilul dumneavoastră nu-şi însuşeşte limbajul adecvat vârstei lui, aşa cum fac ceilalţi copii din aceeaşi generaţie, dacă îşi caută constant cuvintele, răsucind silabele şi sunetele, dacă cere adesea să i se repete cele spuse, confundă cuvintele între ele, se exprimă mai degrabă cu mâinile decât cu cuvintele cu care este în conflict, pe scurt, din momentul când aveţi cel mai mic dubiu în ceea ce priveşte dezvoltarea abilităţilor de limbaj ale copilului trebuie să:
– Evitaţi să lăsaţi lucrurile să treneze. Devine important şi chiar urgent să consultaţi un specialist pentru a primi ajutor, cel mai târziu la intrarea la grădiniţă.
– Fiţi vigilenţi, corectaţi copilul când greşeşte; fără a repeta greşeala lui, reformulaţi pentru el cuvântul sau fraza prost construită.
– Fiţi răbdători când îşi caută cuvintele, aşteptaţi înainte de a interveni sau a spune cuvântul în locul lui. Cereţi acelaşi lucru fraţilor şi surorilor, care se grăbesc să răspundă în locul lui.
– Jucaţi cu el jocuri de cuvinte, cântaţi cu el, construiţi împreună poveşti pornind de la desenele lui, discutaţi cu plăcere cu el încurajându-l să-şi spună părerea; pe scurt, înmulţiţi ocaziile de a se juca cu cuvintele, sunetele şi frazele.
– Puneţi accentul, de la intrarea în clasa întâi, pe citit şi pe importanţa de a înţelege sensurile.
– Încurajaţi copilul, cât mai mult posibil, să recurgă la mijloace concrete şi vizuale pentru a-l ajuta să compenseze dificultăţile de înţelegere şi de memorare a informaţiilor primite sau de a le evoca verbal (desene, scheme, sublinieri).
Consecinţele unui simplu retard de limbaj sau tulburări de limbaj la vârstele mici sunt greu de suportat pentru micii elevi. Ele se complică pe măsură ce trece timpul şi copilul creşte. Legătura directă între aceste probleme şi tulburările de învăţare, de adaptare şi de comportament nu sunt puse la îndoială în mediile şcolare şi clinici. Aceste probleme stau la baza numărului mare de elevi care renunţă la şcoală şi de delincvenţi, atunci când nu se face nimic pentru ca aceste probleme să fie remediate.
Trebuie reacţionat la timp pentru a evita eşecul şcolar şi inadaptarea socială.
Pentru a încadra un copil în mediul exterior, trebuie să i se fixeze un număr de limite, în interiorul cărora să se construiască. Aceste limite sunt asigurătoare şi îi transmit valorile determinante pentru a câştiga abilităţi şi pentru a trăi fericit alături de alţii. Copilul trebuie să înţeleagă că libertatea sa se opreşte acolo unde începe libertatea celorlaţi şi să o respecte. Este sarcina părinţilor să-l înveţe asta; şcoala va putea urma aceeaşi direcţie. Este, de asemenea, important să i se dea copilului responsabilităţi pe măsura lui: astfel, i se comunică faptul că poate fi util pentru bunul mers al familiei şi că se poate conta pe el, aşa cum şi el poate conta pe familie.
A-l face să-şi asume consecinţele actelor sale înseamnă să se insiste asupra direcţiei pe care trebuie să o urmeze, în interiorul limitelor care îi sunt impuse acasă, la şcoală şi în societate.
Disciplina, adică impunerea unui minim de reguli, este necesară dezvoltării copilului, în măsura în care ea nu devine un abuz de autoritate.
***
Dreptul la reuşită
Se ajunge uneori ca înşişi copiii, în mod inconştient, să-şi refuze dreptul de a reuşi la şcoală. De fapt, pentru unii, simplul fapt de a fi ,,capabil” să înveţe este dificil de asumat, ţinând cont de legăturile relaţionale pe care învăţarea le impune în echilibrul emoţional al familiei. Copiii care prezintă, totuşi, capacităţi intelectuale normale sau superioare, pot trăi la şcoală eşecuri repetate. Nu manifestă nici interes, nici curiozitate intelectuală pentru ceea ce sunt învăţaţi, cu toate că testele efectuate nu lasă să se întrevadă niciun deficit cognitiv. Aceşti copii au înţeles foarte devreme neplăcerile pe care le-ar putea provoca familiei dacă ar reuşi acolo unde alţi membri au eşuat. Mecanismele de inhibiţie intelectuală care paralizează procesele gândirii, precum şi plăcerea pentru ansamblul lumii exterioare – sunt activate în mod inconştient pentru a păstra un anume echilibru în familie.
Cuplurile de gemeni, de exemplu, pot avea unul dintre copii cu mari dificultăţi de învăţare. În asemenea cazuri se ajunge frecvent în situaţia în care, chiar dacă ei au profiluri cognitive diferite, îşi nivelează randamentul şcolar.
De exemplu, dacă unul prezintă un deficit specific în ,,instrumentele de învăţare” şi celălalt va învăţa mai puţin bine, fără să existe vreo explicaţie cognitivă obiectivă. Pentru primul copil este posibil să se stabilească un plan de intervenţie destul de clar dar, pentru al doilea lucrurile stau cu totul altfel, pentru că ipotezele care explică eşecurile succesive nu se găsesc în sfera cognitivă. Dacă loialitatea este binecunoscută în cuplurile de gemeni, se ştie şi că nu este simplu pentru unnul dintre ei să reuşească atunci când celălalt eşuează.
Acest tip de inhibiţie serveşte adesea, la evitarea angoasei care apare dacă disocierea dintre fraţi se actualizează. În asemenea situaţii, numai ajutorul psihoterapeutic sau psihopedagogic şi familial permite fiecăruia să-şi pretindă locul în lume, fără ca aceste conflicte să însemne un handicap prea mare în viitorul acestor copii.
Uneori se observă acelaşi fenomen de inhibiţie la unii fraţi, fără ca aceştia să fie gemeni. Astfel, prezenţa în familie a unui copil handicapat intelectual atrage după sine şi la ceilalţi copii dificultatea de depăşire; şi asta, mai ales dacă cel cu probleme este mai mare. De asemenea, în familiile în care unul dintre copii întâmpină dificultăţi grave de învăţare, este unori dificil pentru cei care vin după după el să accepte că pot reuşi. Inegalităţile care se observă între potenţialele copiilor din aceeaşi familie pot provoca tensiuni dificil de suportat; ele au repercusiuni asupra celorlalţi membri ai familiei.
Această inhibiţie a capacităţilor intelectuale, care atrage un anume contrast între potenţialul copilului şi randamentul lui, ia, uneori, forma unei inhibiţii a capacităţilor sale de a produce. Astfel, în timp ce unii învaţă puţin, alţii reuşesc să înveţe, dar nu le permit adulţilor să le evalueze performanţele. În această situaţie nevroza eşecului se traduce prin inhibiţie care conduce şi ea la eşec. Unii copii nu fac ce li se cere sau nu răspund la examenele scrise; alţii îşi uită temele acasă, le pierd sau le rup după ce le termină. Deşi sunt capabili să înveţe, comportamentele lor conduc spre eşecuri repetate, spre reuşite modeste sau chiar la distrugerea sistematică a rezultatelor, uneori obţinute cu mare greutate. Aceste comportamente dovedesc dificultăţile copiilor de a reuşi, în pofida potenţialului pe care îl au. În acest caz, performaţa este variabilă în timp, dar inhibiţia apare de fiecare dată când folosirea potenţialului intelectual are o foarte mare importanţă în viaţa relaţională.
***
Este destul de uşor să fie depistaţi copiii care, inconştient, nu folosesc din plin potenţialul pe care îl au pentru a învăţa. În general, în prima fază a dezvoltării lor, aceştia se desfăşoară normal, chiar strălucitor, dar, ulterior, îşi pierd interesul pentru învăţătură şi încearcă să eşueze acolo unde deja şi-au manifestat capacităţile. Aceşti copii sunt adesea trişti şi puţin deschişi la nou. Dimpotrivă, în mod paradoxal, se arată interesaţi să-i ajute pe cei mai mici, cale prin care, adesea, este posibil să-şi recapete pofta de învăţătură. Nu le place să primească, dar, de multe ori, sunt gata să facă servicii.
Este important ca părinţii să observe când copilul prezintă asemenea simptome de inapetenţă intelectuală şi de atitudini care duc la eşec.
Ataşamentul, siguranţa, autonomia, încrederea şi respectul de sine se numără printre fundamentele identităţii fiecărei persoane. Inteligenţa copiilor şi capacitatea lor de a învăţa la şcoală sunt mai mult sau mai puţin ,,utilizabile”, în funcţie de cât de bine sunt înscrise aceste fundamente în personalitatea copilului.
Unele particularităţi din mediul familial pot face ca un copil să fie mai mult sau mai puţin în măsură să profite de şcoală pentru noi experienţe. Diferite probleme şcolare îşi au rădăcinile în dinamica familială în care evoluează copilul. Valorile care îi sunt oferite, coerenţa părinţilor în atitudinile lor educative şi locul copiilor printre fraţi sunt factori care influenţează adaptarea la şcoală. Este interesant de observat situaţia în care al doilea copil este mai puţin interesat de învăţătură, atunci când fratele mai mare este primul din clasă. Şi dacă se întâmplă invers este greu de acceptat. De fapt, se ajunge ca acestui al doilea copil, dacă învaţă mai repede decât cel mare şi îl ajunge din urmă, să îi fie greu să accepte să-l depăşească. Copiii au tendinţa să se deosebească unii de alţii pentru a ,,obţine atenţia” părinţilor. Copiii cu vârste apropiate se disting adesea unii de alţii, dezvoltând competenţe diferite. Nu este, deci, o situaţie rară într-o familie ca, atunci când primul copil excelează la şcoală, cel de-al doilea să reuşească în sport sau în artă, în timp ce al treilea va fi în măsură să reuşească la şcoală sau în toate domeniile care îl vor deosebi de ceilalţi. Important este faptul că fiecare are sentimentul că devine ,,suveran” într-un domeniu care contează în ochii părinţilor.
Loialitatea care există între fraţi şi surori poate atrage după sine neplăceri atât de importante, încât al doilea copil preferă să facă ,,sub-performanţă” pentru că, adesea, inconştient, nu suportă ideea de a-l depăşi pe cel mare.
Echilibrul familial este, de asemenea, construit pe ideea de roluri, de ,,misiuni” pe care fiecare le are, uneori cu preţul problemelor de dezvoltare pentru unul sau mai mulţi dintre membrii familiei. Aceasta atrage după sine ,,răul de şcoală”, suficient de des întâlnit.
Dezmembrarea familiei are un rol esenţial asupra dezvoltării copiilor. Copiii provenind din părinţi separaţi nu se simt în mod necesar mai rău în propria piele după ce a trecut criza, şi nici nu prezintă, în mod automat, probleme la şcoală. Dacă majoritatea dintre ei se adaptează bine separării părinţilor, unii, dimpotrivă, suportă cu greutate consecinţele, nu atât din cauza separării în sine, cât din cauza schimbărilor pe care acestea le impun.
În perioada de separare copiii trăiesc mai stresaţi şi devin atenţi la şicanele dintre părinţi. Sentimentul de siguranţă scade şi asta are, în general, un impact asupra deprinderilor de socializare şi de învăţare chiar dacă, în cele din urmă, mulţi dintre ei se adaptează. Odată criza trecută, copiii continuă, totuşi, să trăiască toată gama de emoţii legate de părinţii lor, ceea ce îi face adesea mai puţin disponibili pentru şcoală. Uneori acumulează întârzieri care le minează încrederea în ei şi chiar motivaţia, dacă valul eşecurilor şcolare se dezlănţuie. Această perioadă de pierderi şi de tristeţe îi obligă să se adapteze continuu, ceea ce le solicită multă energie şi îi face mult mai puţin disponibili pentru învăţătură. Separarea de părinţi schimbă locul copilului în sânul familiei.
În aceste situaţii, copiii sunt nevoiţi să recunoască faptul că părinţii nu sunt atât de perfecţi cum i-au crezut. Idealizarea părinţilor contribuie la dezvoltarea sentimentului de siguranţă şi facilitează integrarea regulilor; dar celui care este privat prea devreme îi este greu să respecte autoritatea şi să se conformeze sistemului în care evoluează. Pierderea reperelor interne este una dintre faţetele cele mai dificile ale separării.
Probleme care apar frecvent, în rândul copiilor:
Agitaţie şi probleme de atenţie (uneori confundate cu problemele de motivaţie sau de depresiune);
Personalităţi anxioase (lipsă de siguranţă interioară);
Inhibiţie;
Narcisism (se interesează de alţii numai pentru folosul propriu);
Devalorizare (sentiment de competenţă redus);
Dependenţă de adult sau hiperindependenţă;
Puţină interiorizare şi introspecţie (adesea din lipsă de dezvoltare a limbajului, care nu poate acţiona ca un instrument de autoreglare);
Exces de teamă şi culpabilitate;
Absenţa fricii şi a culpabilităţii (de unde dificultatea de a interioriza interdicţiile, de a controla comportamentele şi impulsivitatea; prin urmare, intoleranţa la frustrare şi probleme în relaţiile sociale);
Sărăcie a vieţii imaginare şi a creativităţii;
Exacerbarea lumii imaginare devenită un ,,refugiu”, pentru a se sustrage marii tensiuni a anturajului imediat sau, dimpotrivă, un foarte mare vid emoţional;
Dizarmonie în dezvoltare, unele sfere rămânând imature, în timp ce altele evoluează normal;
Imaturitate şi mare dependenţă de mediu;
,,Mici adulţi” hiperintelectualizaţi, dar inabili psihic şi social;
Căutare de stimuli intenşi (în măsura în care cotidianul ,,obişnuit” este dispreţuit).
Disciplina trăită în respect şi calm este recunoscută în toate mediile de educaţie ca o valoare organizatoare a reperelor interioare şi sociale ale copiilor, repere care îi ajută să se adapteze lumii care îi aşteaptă.
Daţi copilului ocazia de a avea activităţi variate, pentru a se simţi competent şi altfel decât la şcoală.
Încurajaţi-l cât mai mult posibil să se organizeze pentru a studia şi gândi singur.
Încurajaţi-l să se autoevalueze în termenii atitudinii şi strategiilor folosite, atât la şcoală cât şi cu prietenii, şi ajutaţi-l să prevadă atitudinile şi strategiile care îl apără în faţa unei situaţii stresante.
Daţi-i diverse responsabilităţi pentru a înţelege că este util şi capabil în diferite domenii.
Puneţi-i în valoare demersurile, iniţiativele şi eforturile, asemenea rezultatelor şcolare.
Când un copil are un frăţior sau o surioară care îl întrec în anumite situaţii, ajutaţi-l să recunoască calităţile şi slăbiciunile fiecăruia dintre ei.
Nu lăsaţi copilul să consacre mai mult timp temelor decât cel cerut de învăţătoare. Dacă durata nu este suficientă, nu-l obligaţi să lucreze multă vreme, ceea ce adesea este inutil şi nu face decât să-l deruteze. Este mai bine să se facă altfel, decât să se facă mai mult.
Atunci când este necesar, învăţaţi copilul strategii diferite de cele pe care le foloseşte în mod obişnuit. Este esenţial să insistaţi asupra responsabilităţii de a-şi face singur temele. Aceste măsuri sunt adesea, mai eficace decât lungile ore de antrenament. Căpătând o anume putere asupra facultăţilor de învăţare, copilul câştigă încredere în el şi este mai puţin stresat în raport cu şcoala.
Evitaţi punerea accentului pe rezultatele şcolare ale copilului. Ar trebui să-i propuneţi activităţi care necesită aceleaşi deprinderi ca şi cele câştigate la şcoală, dar sub forme diferite şi variate. Astfel, poate fi incitat să memoreze numere de telefon, cântece, poezii, lista de cumpărături, date pe care le va folosi ulterior. Jocurile educative îi permit în general copilului să-şi exerseze noile îndemânări, distrându-se şi câştigând încredere în el.
Învăţaţi-l câteva tehnici de relaxare, care pot să-l ajute în mod real când trece printr-un stres intens în timpul evaluărilor.
Folosiţi umorul pentru dezamorsarea situaţiilor sau a tensiunii devenite prea mari.
Fie că stresul este provocat de factori strict şcolari sau nu, discutaţi cu persoanele care au grijă de copil, pentru a încerca să găsiţi împreună soluţii.
Dacă este dificil de aflat ce-l nelinişteşte la şcoală, cereţi-i copilului să deseneze ce i s-a întâmplat. Nu este vorba aici de interpretarea desenului, ci de a-i oferi un mijloc de a exprima ceea ce trăieşte.
Încercaţi să vă imaginaţi împreună cu copilul mai multe soluţii posibile faţă de o situaţie stresantă, de la cele mai serioase, la cele mai abracadabrante. O va putea alege imediat pe cea pe care vrea s-o încerce a doua zi. Umorul ajută, adesea, la minimalizarea situaţiilor care par de nerezolvat.
Evitaţi amânarea problemelor până la extrem. Trebuie să încercaţi să înlăturaţi sau măcar să limitaţi factorii care le-au generat; dacă nu, problemele nu fac decât să se agraveze.
Când nu puteţi fi suficient de prezenţi, mai bine oferiţi copilului scurte momente de calitate, mai mult decât perioade mai lungi în cursul cărora tensiunea să crească între el şi părinţi care, în absenţa unei disponibilităţi reale, nu pot răspunde nevoilor micuţului.
Aduceţi în apropierea copilului o terţă persoană, care are şanse să devină importantă pentru el. O relaţie prost stabilită între copil şi părinte poate fi ,,reparată”, măcar în parte, dacă micuţul reuşeşte să stabilească legături cu alte figuri de autoritate, de care va avea dreptul şi posibilitatea să se ataşeze (preparatori pentru teme, activităţi paraşcolare, părinţi ai prietenilor sau membri ai familiei lărgite). Constanţa acestei legături este adesea dificil de menţinut, dar poate fi fundamentală.
Nu ezitaţi să vă consultaţi ca părinţi, apoi pe copil, dacă acesta are probleme în stabilirea legăturilor cu alţii de seama lui sau cu adulţii, la şcoală şi în anturaj.
Încercaţi să încheiaţi fiecare zi într-o notă bună, făcând efortul de a identifica un moment pozitiv, găsind timp pentru a i-o spune copilului. Dacă ataşamentul pe care şi-ar putea construi mai bine personalitatea nu devine zilnic, aceste cuvinte ar putea măcar să-i permită să simtă că ,,există” pentru părinţii lui, în pofida faptului că tot ce se petrece în contextul familial este atât de plin de probleme.
Într-o zi, un om văzu din întâmplare un cocon şi se opri să-l studieze. În mica lui gaură, omul observă un fluture care se străduia să iasă. Rămase multe ore lângă cocon urmărind fluturele care părea că se află pe punctul de a abandona, fără să poată ieşi prin gaura care rămânea mereu la fel de mică.
Omul decise atunci să ajute fluturele. Luă un cuţit, deschise coconul şi fluturele ieşi imediat. Totuşi, trupul lui era slab şi amorţit, iar aripile mici şi fragile abia se mişcau.
Omul continuă să-l observe, spunându-şi că aripile fluturelui se vor deschide, dintr-o clipă în alta, şi că atunci insecta va putea să-şi ia zborul.
Dar nu se întâmplă nimic! Fluturele îşi petrecu restul vieţii târându-se pe pământ, cu trupul lui slab şi aripile chircite. Niciodată n-a putut să zboare.
Ceea ce omul nu a înţeles, în intenţia lui de a-l ajuta, este că trecerea prin orificiul coconului i-ar fi permis fluturelui să facă efortul necesar ca să poată trimite lichidele vitale din trupul lui aripilor, ceea ce i-ar fi permis să zboare.
Ca şi fluturii, copiii învaţă să-şi deschidă aripile iar cei care îi înconjoară ştiu să le fie aproape, păstrând însă distanţa potrivită.
Sfaturi pentru părinţi
Înainte de intrarea la şcoală, ajutaţi copilul să-şi dezvolte automatismele şi obişnuinţa pentru gesturile cotidiene (să se îmbrace, să se spele pe mâini, să-şi încheie şireturile);
Asiguraţi-vă de faptul că micuţul a avut ocazia să trăiască experienţe pozitive, altele decât cele de acasă;
Limitaţi atitudinea fraţilor care l-ar putea menţine pe copil în starea infantilă (să nu vorbească în locul lui, să nu-i rezolve temele, să nu îl ajute prea mult în rezolvarea conflictelor din curtea şcolii);
Ajutaţi copilul să se organizeze, pentru a putea apoi să acţioneze singur;
Fiţi atenţi la progresele şi la noile competenţe ale copilului, mai ales dacă poate acţiona fără ajutor;
Daţi copilului responsabilităţi pe care şi le poate asuma;
Cereţi unei a treia persoane să vă înlocuiască dacă relaţia de dependenţă devine prea strânsă;
Furnizaţi copilului mijloacele necesare fără a face lucrurile în locul lui;
Însoţiţi copilul în viaţa şcolară, încurajându-l cât mai mult posibil:
– să facă singur tot ce poate;
– să-şi asume responsabilităţile şcolare şi personale;
– să caute propriile soluţii în faţa unei probleme;
– să-şi formuleze singur solicitările şi să le adreseze cui trebuie;
– să înlăture riscurile după posibilităţi;
– să aibă iniţiative; să aibă idei, să-şi exprime preferinţele, să ştie să aleagă;
– să folosească resursele disponibile la şcoală şi să ceară ajutorul în clasă în momentul în care are nevoie.
Părinţii prea neliniştiţi pot diminua impactul anxietăţii lor asupra copilului informându-se cât mai mult posibil şi creând legături cu persoane de încredere în mediul unde cel mic evoluează. Astfel, vor suporta mai bine separarea şi stresul. În acest fel, îşi încurajează copilul să participe la viaţa şcolară. Părinţii nu trebuie să ezite să se consulte cu alţii dacă anxietatea trăită la şcoală perturbă sau paralizează dezvoltarea copilului lor.
Toate textele și/sau imaginile de pe acest blog sunt protejate potrivit Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe. Niciun text și/sau imagine nu poate fi preluat/ă fără acordul autorului.
innerspacejournal 