Arhive pe etichete: adevăr

Scrisoarea unui șef de trib

Scrisoarea unui şef de trib indian (Pieile Roşii) adresată Preşedintelui SUA în anul 1894
„Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pă­mântului? Ideea ni se pare stranie.
Dacă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le putem vinde?
Pentru poporul meu nu există colţ al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor din poporul meu.
Seva care urcă în arbori poartă în ea credinţa Pieilor Ro­şii; fiecare luminiş şi fiecare insectă sunt sacre pentru memo­ria şi credinţa poporului meu.
Când albii merg la ceruri şi uită locul natal, morţii noştri nu-şi uită niciodată acest pământ frumos pentru că el le este mamă. Noi facem parte din pământ şi el face parte din noi.
Florile sunt surorile noastre, cerbii, caii, vulturii sunt fraţii noştri; crestele stâncilor, roua preriilor, căldura din pieptul poneilor şi omul aparţin aceleiaşi familii.
Acest pământ este sacru pentru noi. Iar apa scânteietoare care se prăvăleşte în râuri şi pârâiaşe nu este numai apă, ea este sângele strămoşilor noştri.
…Trebuie să-i învăţaţi pe copiii voştri că pământul nostru este sfânt, că fiecare imagine ce se reflectă în apa clară a lacu­rilor este ca o fantomă care vorbeşte despre întâmplări, despre amintiri ale vieţii celor din poporul meu. Murmurul apei este vocea tatălui meu.
Râurile sunt surorile noastre; ele ne astâmpără setea, ne poartă canoea şi ne hrănesc copiii. Dacă noi vă vindem pă­mântul nostru va trebui să vă amintiţi toate acestea şi să-i învăţaţi pe copiii voştri că râurile sunt surorile noastre şi ale voastre şi de aceea trebuie să le iubiţi ca pe fraţii voştri.
Noi ştim că omul alb nu înţelege modul nostru de a vedea lucrurile. Pentru el o palmă de pământ face cât oricare alta pentru că el este un străin care vine în noapte, îşi ia de pe pă­mânt ceea ce îi trebuie şi-l părăseşte. Pământul nu-i este frate, ci duşman. Îşi uită mormântul tatălui său şi îşi creşte copiii fără dragoste de pământul natal… El tratează pe mama sa, pă­mântul, şi pe tatăl său cerul, ca pe lucruri care se pot cumpăra, jefui sau vinde, asemenea oilor şi perlelor colorate. Lăcomia sa va sărăci pământul şi-l va lăsa pustiu.
Eu nu ştiu nimic, modul nostru de a fi diferă de al vostru (…)
Nu există un colţ liniştit în oraşele omului alb. Nicăieri nu se aude creşterea ierbii primăvara sau bătaia aripilor de fluturi.
Dar poate că este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Zgomotul din oraşe te asurzeşte. Ce rămâne din viaţă dacă nu poţi asculta clipocitul apei şi cântecul broaştelor în noapte?
Dar poate este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţe­leg.
Indianul preferă adierea vântului care mângâie oglinda ia­zului şi mireasma vântului spălat de ploaia de amiază sau par­fumat de pini.
Aerul este scump omului roşu pentru că toţi împart acelaşi suflu. Animalul, arborele şi omul – toţi respiră la fel. Omul alb nu pare să perceapă aerul pe care îl respiră.
Asemenea unui muribund, el nu-i mai recunoaşte miro­sul… Trebuie să ştiţi că aerul este cu mult mai preţios şi că suflul aerului este acelaşi în toate lucrurile care trăiesc. Aerul care a dat strămoşilor noştri prima lor respiraţie primeşte, de asemenea, ultima lor privire. Şi dacă ne vindem pământul, voi trebuie să-l păstraţi curat şi sfânt pentru ca omul să poată simţi mângâierea vântului şi dulceaţa câmpului în floare.
…Dacă hotărâm să vă vindem pământ, voi pune o condi­ţie: omul alb trebuie să trateze animalele de pe acest pământ ca pe fraţii şi surorile sale. Eu sunt sălbatic şi nu înţeleg un alt mod de a trăi. Am vă­zut miile de bizoni care putrezeau în preerie lăsaţi acolo de omul alb care i-a ucis din goana trenului.
Eu sunt un sălbatic şi nu pricep cum acest cal de fier care fumegă poate fi mai important decât bizonii pe care noi nu-i ucidem decât pentru nevoile vieţii noastre.
Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispă­rea, omul ar muri complet solitar, pentru că tot ceea ce li se întâmplă animalelor i se întâmplă imediat şi omului.
Toate lucrurile sunt legate între ele.
Spuneţi copiilor voştri că pământul de sub picioarele lor nu este altceva decât cenuşa strămoşilor noştri… învăţaţi-i pe copiii voştri ceea ce noi i-am învăţat pe ai noştri – pământul este mama noastră şi ceea ce se întâmplă pământului, nouă ni se întâmplă şi se întâmplă copiilor pământului. Dacă omul batjocoreşte pământul, pe sine se batjocoreşte.
Noi o ştim de mult – nu pământul aparţine omului, ci omul pământului.
Noi o ştim bine – toate lucrurile sunt legate între ele, sân­gele face legătura între membrii aceleiaşi familii.
…Nu omul a ţesut pânza pământului; el este doar un fir. Tot ceea ce el face cu pânza pământului, lui îşi face. Nici omul alb, care are un Dumnezeu, nu poate să nu împărtă­şească acest destin comun.
Când ultimul om va dispărea de pe acest pământ şi când amintirea sa nu va mai fi decât umbra unei imagini care stră­bate preeria, râurile şi pădurile vor păstra spiritul fraţilor mei pentru că ei iubesc acest pământ ca pruncul bătăile inimii ma­terne.
După toate, noi suntem probabil fraţi şi surori. Există ceva pe care noi îl ştim bine şi pe care omul alb îl va şti poate într-o zi: Dumnezeul nostru este acelaşi cu al vostru. Voi credeţi că Dumnezeu este numai al vostru ca şi pământul nostru. Este imposibil. El este Dumnezeul omului şi are aceeaşi îndurare pentru toţi oamenii, albi sau roşii.
Cel ce-şi murdăreşte patul va pieri într-o zi sufocat de propriile sale mizerii.
Dar în timp ce noi pierim, voi veţi stră­luci iluminaţi de forţa unui Dumnezeu care v-a condus pe acest pământ şi care, într-un scop special, v-a permis să ne dominaţi. Acest rost este ciudat pentru noi. Noi nu înţelegem pentru ce sunt ucişi toţi bizonii, de ce nu sunt domesticiţi caii sălba­tici, de ce lucrurile cele mai ascunse ale naturii sunt înăbuşite de mirosul greu al oamenilor, de ce priveliştea frumoaselor coline este tulburată de strigătele lor. Unde sunt desişurile ascunse? Au dispărut. Unde este ma­rele vultur? A dispărut şi el.
Este sfârşitul vieţii şi începutul supravieţuirii. Pământul este leagănul şi sursa de existenţă a vieţii noas­tre. Aceasta o ştiau, mult mai bine decât noi, oamenii care tră­iau nemijlocit în natură. În mod paradoxal, în numele civiliza­ţiei şi al prosperităţii, l-am uitat, degradându-l, pustiindu-l. Pământul a devenit irespirabil. Riscăm să dispărem sufocaţi de propria noastră „operă”. Dacă omul distruge Pământul care l-a creat şi care-l hră­neşte, înseamnă că ori doreşte să se sinucidă, ori adevărurile pe care le deţine despre sine şi natură sunt false.”

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune