Arhive pe etichete: apofază

Calea rugăciunii – 8

Calea rugăciunii – 8

Aşadar calea apofatică nu este doar o teologie negativă. Realitatea absolută este dincolo atât de negaţie cât şi de afirmaţie, adică dincolo de funcţionarea duală a minţii: nici aceasta, nici aceea.

Apofaza este deci experimentarea directă a Realului ,,aşa cum ESTE”, fără ca aparatul psihomental să intre în funcţiune, fără ca acesta să se proiecteze în el, deformându-l. Asta înseamnă a vedea fără ochi, a înţelege fără minte.  Şi dacă numai cel asemenea îl poate înţelege pe asemănătorul lui, trebuie să devii Dumnezeu pentru a înţelege CINE este Dumnezeu.  Acelaşi lucru este sugerat de Ioan în prima sa epistolă: ,,Vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este”.

Textele lui Dionisie ne pot părea pure speculaţii dacă le separăm de contextul existenţial, biblic, în care se trăiesc. Dumnezeul Bibliei este într-adevăr un Dumnezeu ascuns (Isaia 45,15). El ,,Şi-a pus întunericul acoperământ” (Psalmii 17, 13), iar tetragrama sacră YHWH, Numele revelat lui Moise în Rugul de Foc, drept un refuz de a se numi. ,,Eu sunt Cel Ce sunt” – Du-te, umblă în prezenţa Mea, vei vedea Cine sunt, Cine voi fi…

Calea ascensiunii apofatice, în care ne eliberăm gradat de tirania a tot ceea ce este cunoscut, este comparată de Dionisie – precum şi de mulţi alţi autori creştini, cum ar fi Grigorie din Nyssa – cu urcarea lui Moise pe muntele Sinai pentru a-L întâlni pe Dumnezeu.

,,Ieşind din lumea în care vezi şi eşti văzut, Moise pătrunde în tenebrele cu adevărat mistice ale necunoaşterii: aici el renunţă la orice cunoaştere pozitivă şi trece dincolo de orice percepţie şi orice viziune, căci acum îi aparţine complet Celui care este dincolo de tot şi de toate, căci el nu-şi mai aparţine lui însuşi şi nici altora, fiind unit prin ceea ce are el mai bun cu Cel care scapă oricărei cunoaşteri; renunţând la orice cunoaştere pozitivă, şi graţie tocmai acestei necunoaşteri, el cunoaşte dincolo de minte” (Teologia mistică; Grigorie din Nyssa, Viaţa lui Moise).

Astfel, este clar că drumul pe care ne invită Dionisie în urma lui Moise nu conduce la ,,Nimic” ci, prin ,,Nimic”, la ,,Uniune”.

Capătul căii apofatice, după Dionisie, este Extazul, Beatitudinea supremă, Unirea cu Dumnezeu Cel Viu, Care nu poate fi numit nici măcar prin termeni precum Fiinţa, Actul Pur (Aristotel) sau Unitatea (Plotin).

,,Degeaba vorbeşti despre Dumnezeu, spunea Grigorie din Nazianz, este mai bine să te purifici pentru El.”

Calea apofatică este deci o cale practică, ce duce la extaz. Deşertul pentru călugări, noaptea pentru mistici – acestea sunt creuzetele în care se realizează Uniunea incomprehensibilă dintre Creat şi Necreat.

Nici Iisus nu este uitat pe această cale; Iisus este El Însuşi Calea, adică Cel în Care se realizează unirea contrariilor, Unitatea paradoxală a Divinului şi a umanului, a finitului şi a infinitului, a Creatului şi a Necreatului. El este arhetipul, din interiorul timpului şi din Eternitate, a ceea ce este Dumnezeu în om şi a ceea ce este omul în Dumnezeu.

,,În umanitatea lui Hristos – afirmă Dionisie Areopagitul – Supraesenţialul s-a manifestat în esenţa umană fără a înceta să fie ascuns după această manifestare sau, pentru a mă exprima într-un mod mai divin, în inima manifestării. El sălăşluieşte în mister, căci misterul lui Iisus a rămas ascuns. Nicio raţiune, nicio inteligenţă nu a reuşit să desluşească ceea ce este El în Sine. Orice s-ar spune despre El, El rămâne inefabil şi orice am înţelege în privinţa Lui, El rămâne de necunoscut.” (Scrisori III)

El este Stăpânul etern încarnat în spaţiu şi în timp. El este Văzutul şi Nevăzutul, Învăţătura Maestrului ascuns.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela, Max Peter, Robert,  Shayna.

11 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – 7

Calea rugăciunii – 7

(…) Dionisie Areopagitul, ucenic al sfântului Pavel şi prim episcop al Atenei:

,,Să preţuim negările […] pentru a cunoaşte fără văluri această taină pe care o ascunde, în orice fiinţă, cunoaşterea ce o putem avea despre ea, pentru a vedea astfel acea profunzime supra-esenţială care tăinuieşte întreaga lumină conţinută în fiinţe.” (Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, II)

,,Dacă se întâmplă ca, văzându-L pe Dumnezeu, să comentezi ceea ce vezi, înseamnă că nu L-ai văzut pe Dumnezeu Însuşi, ci pe vreunul din lucrurile sale cognoscibile care îi datorează Lui fiinţarea. Căci El în Sine întrece orice inteligenţă şi orice esenţă. El nu există, la modul supraesenţial, şi nu este cunoscut, dincolo de orice gândire, decât într-atât cât este pe deplin necunoscut şi nonexistent. Şi chiar această desăvârşită necunoaştere, luată în cel mai bun sens al cuvântului, constituie cunoaşterea adevărată a Celui care întrece orice cunoaştere.” (Dionisie Areopagitul, Scrisoarea către Galos)

,,Noi spunem despre Cauza universală, situată dincolo de întreaga manifestare, că nu este nici materie […] nici trup; că ea nu are nici faţă, nici formă, nici calităţi, nici greutate; că nu este nicăieri, că scapă percepţiei tuturor simţurilor […]. Înălţându-ne şi mai sus, spunem acum că această cauză nu e nici suflet şi nici minte; […] că nu o putem nici exprima, nici concepe, că ea nu are nici număr, nici ordin, nici mărime, nici micime, nici egalitate, nici inegalitate, nici asemănare, nici neasemănare; că nu stă pe loc şi nici nu se mişcă; […]că nu este nici putere nici lumină; că nu trăieşte şi nu este nici viaţă, că nu e nici esenţă, nici veşnicie, nici timp; că nu o putem sesiza cu mintea; că nu e nici ştiinţă, nici adevăr, nici domnie, nici înţelepciune, nici unnul, nici unitate, nici divinitate, nici bine; nici spirit, nici filiaţie, nici paternitate în sensul în care putem noi să înţelegem aceasta; nici nimic din ceea ce este la îndemâna cunoaşterii noastre sau a cunoaşterii oricărei fiinţe, dar de asemeni nimic din ceea ce aparţine fiinţei; că nimeni nu o cunoaşte aşa cum este; […] că ea scapă oricărui raţionament, oricărei denumiri, oricărei cunoaşteri; că nu este nici beznă, nici lumină, nici greşeală, nici adevăr; că despre ea nu putem afirma sau nega absolut nimic; că, atunci când facem afirmaţii şi discutăm despre diferite aspecte ale unor realităţi inferioare ei, despre ea însăşi noi de fapt nici nu afirmăm şi nici nu negăm nimic: căci orice afirmaţie rămâne mai prejos de Cauza unică şi perfectă a tuturor lucrurilor, căci orice negaţie rămâne mai prejos de transcendenţa Celui despuiat de toate şi Care este dincolo de orice.” (Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, IV şi V)

Câteva fraze antinomice şi paradoxale, specifice stilului propriu apofazei:

–         Dumnezeu nu are nume şi are toate numele.

–          El nu este nimic din ceea ce este şi este tot ceea ce este.

–          Dumnezeu nu este cunoscut decât prin necunoaştere.

–          Orice afirmaţie, precum şi orice negare, rămâne mai prejos de transcendenţa Sa.

Rezumând:

,,El e Misterul care e dincolo chiar de Dumnezeu;

Inefabilul, Cel pe Care totul Îl numeşte,

Afirmaţia totală,

Negarea totală,

Ceea ce se află dincolo de orice afirmaţie şi de orice negare.” (Numele divine, II)

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

2 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – 6

Calea rugăciunii – 6

,,Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu.” (Ioan 1,18)

,,Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru nemurire neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-l vadă.” (Timotei 6,16)

(…) aşa cum reaminteşte sfântul Iustin (100, 165), termenii ,,Tată, Dumnezeu, Creator, Domn… nu sunt, pentru El, nişte nume divine: sunt doar nişte apelative derivate din binefacerile şi din lucrările Sale.” (Apologia II)

A merge pe calea apofatică înseamnă a avea Simţul Simbolului. Numele lui Dumnezeu pe care Le folosim (Tată, Creator etc.) nu-L descriu, nu-L definesc, ci doar Îl indică şi-L desemnează de departe.

Însuşi cuvântul Dumnezeu: Deus, în latină, înseamnă ,,Zi Luminoasă”; este un simbol al Luminii tainice care, deşi face vizibile toate lucrurile, rămâne totuşi nevăzută.

Sfântul Ilarie (315-367) adaugă: ,,Dumnezeu este invizibil, inefabil, infinit; pentru a-L descrie nu avem cuvinte; mintea ni se clatină, în căutarea ei; pentru a-L sesiza, intelectul nu găseşte de unde să apuce.” ( De Trinitate, II, nr.6)

Dacă apofaza reaminteşte caracterul simbolic al limbajului, ea îşi va făuri de asemenea o limbă proprie în care abundă termenii ,,negativi”: invizibil, inefabil, infinit, necreat, inaccesibil, adică nevăzut, nespus, non-finit, non-creat etc.

Aşadar, după cum spune sfântul Toma de Aquino: ,,Despre Dumnezeu nu se poate spune ce este, ci doar ceea ce nu este.”

În acest fel, calea apofatică subliniază Transcendenţa lui Dumnezeu, alteritatea sa, ce nu poate fi sesizată nici de minte, nici de simţuri, nici de vreun alt lucru sau aspect creat.

A ne apropia de El înseamnă a-L descoperi ca fiind ,,Cu Totul Altul, de o Altă Natură.” Incomprehensibilitatea Sa nu se datorează numai lipsurilor şi slăbiciunilor instrumentelor noastre cognitive, ci este chiar Natura Sa.

,,Despre Dumnezeu este cu neputinţă să spunem ce este El în Sine, ci este mai adevărat să vorbim despre El prin neîncetată respingere. Într-adevăr, El nu este nimic din ceea ce este. Nu pentru că nu ar fi nicicum, ci pentru că EL ESTE mai presus de tot ceea ce este, mai presus chiar de fiinţă” (sfântul Ioan Damaschinul, 749, Despre credinţa ortodoxă, I, 4).

Părerea sfântului Ioan Damaschinul este împărtăşită de un anumit număr de curente teologice contemporane care refuză, la unison cu Heidegger, să-L considere pe Dumnezeu ca Fiinţă sau ca neant. În acest caz, El ar fi prea legat de soarta trecătoare a metafizicii şi a ontologiei.

Dumnezeu este ,,mai mult ca Fiinţă”. Unii gânditori şi mistici creştini, precum Meister Eckhart sau Jakob Boehme, vor merge până la a afirma că Dumnezeu este ,,un pur Neant”, făcând astfel din neant un anterior şi o origine a Fiinţei. ,,Fiinţa nu este decât un infim defect în infinita puritate a Nefiinţei”, va spune şi Paul Valéry.

Dar aici, cuvintele sunt capcane. Ele vor deveni sursa intrigilor şi a inchiziţiei, sau chiar a logomahiei (dispută în jurul unor termeni).

,,Neantul”  despre care vorbesc gnosticii este înainte de toate ,,neantizarea”, în sensul purificării  tuturor modurilor noastre de a gândi şi de a făptui. Dumnezeu este acel Dincolo de Tot (conform lui Grigorie din Nazianz), acel Dincolo de Fiinţă aşa cum ne-o putem noi închipui, simţi sau imagina…

,,Nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu fără să moară”… faţă de categoriile şi modalităţile în care am încerca să-L conceptualizăm, să-L ,,întemniţăm”, să-L ,,idolatrizăm”. A fi redus la nimic, a accepta vidul şi ignoranţa, înseamnă a produce în noi matricea adevăratei cunoaşteri, cea care va face din noi – după cuvintele lui Meister Eckhart – ,,mame ale lui Dumnezeu”…

 (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna.

 

3 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita