Arhive pe etichete: Arsenie

Calea rugăciunii – Arsenie – 16

 Quiesce

Marele duşman al păcii este grija. Iisus le cerea ucenicilor Săi să nu-şi facă griji şi le dădea ca model păsările şi crinii de pe câmp.

……………………………………………………………………………………………………

Mulţi leneşi, nepăsători şi iresponsabili se vor putea servi de cuvintele lui Iisus pentru a justifica nişte comportamente mai mult sau mai puţin aberante. Cu toate acestea, la riguroşii asceţi ai deşertului, ,,amerimnia” sau faptul de a fi fără grijă este una din condiţiile cele mai importante pentru a realiza isihia. Sfântul Ioan Scărarul i-a consacrat cea de-a 27-a treaptă a scării sale spre paradis. Iată ce scrie el: ,,Lucrarea principală a isihiei este o amerimnia desăvârşită faţă de toate lucrurile, raţionale şi iraţionale.” Că trebuie să ne dezbărăm de toate lucrurile care nu au niciun rost, pentru că sunt rele sau inutile din punct de vedere spiritual, asta este foarte uşor de înţeles. Dar de ce să acţionăm la fel vizavi de cele care par să aibă justificări serioase? Sfântul Ioan Scărarul ne oferă două raţiuni psihologice. În primul rând, grijile se generează şi se întreţin reciproc. ,,Cine le deschide poarta grijilor raţionale se va împovăra negreşit şi cu celelalte.” Apoi, liniştea interioară este o stare sufletească ce nu suferă nicio împărţire; ea este totală sau nu există deloc. ,,Un fir de păr minuscul tulbură vederea ochiului, iar o grijă cât de mică alungă isihia”. De altfel, această linişte lăuntrică nu este un scop în sine. Dacă ne eliberăm complet mintea de tot ce ar putea-o agita, oricât de neînsemnat, scopul demersului nostru este de a o face aptă pentru contemplare. ,,Cine vrea să aducă în prezenţa lui Dumnezeu o minte pură, dar totuşi se lasă tulburat de griji, acela se aseamănă cu un om care îşi leagă solid picioarele şi apoi pretinde că vrea să grăbească pasul”.

……………………………………………………………………………………………………

(…) Pentru sfântul Ioan Scărarul, isihia nu este numai ,,negarea grijilor raţionale”, ci şi ,,eliminarea gândurilor”, în sensul cel mai larg al termenului. ,,Nu poţi avea o rugăciune pură dacă eşti împovărat de lucruri materiale şi agitat de griji neîncetate, căci rugăciunea este eliminarea gândurilor” (De Oratione 70).

Această absenţă a gândurilor este ,,uitarea de sine”, anihilarea egoului. Când mintea este liniştită, ,,micul eu” (ego-ul) dispare treptat, deschizându-se şi odihnindu-se în acel Altceva care-l fundamentează.

Liniştirea mentalului este şi potolirea dorinţelor: călugărul învaţă să se mulţumească cu ceea ce are. ,,Doreşte-ţi tot ceea ce ai şi vei avea tot ce-ţi doreşti”. Această mulţumire sau împăcare era considerată drept o virtute capabilă să-l elibereze pe călugăr de tentaţia de ,,a se compara cu ceilalţi”, demonul comparării fiind adeseori feroce în mediile monastice – acolo unde există gelozie nu poate exista pace.

Marele secret al păcii interioare este deci umilinţa. Se ştie că una dintre sursele angoasei şi ale anxietăţii o constituie faptul de a resimţi diferenţa netă dintre ceea ce pretindem că suntem, ce am vrea să fim, şi ceea ce suntem de fapt. Umilinţa este adevărul. A fi ceea ce suntem, fără a adăuga nimic, fără a omite nimic, fără a mai ,,pretinde”, a ne accepta propria ţărână, dimensiunea pământească, măreţia şi limitele noastre. ,,Îngerii sunt mult mai umili decât oamenii, pentru că ei sunt mult mai inteligenţi” – a fi inteligent înseamnă a te cunoaşte pe tine însuţi, iar dacă se cunoaşte cu adevărat pe el însuşi, omul ştie că nu este nimic, şi cine sau ce ar putea tulbura un om care se consideră insignifiant? Nimic, dar nu în sens psihologic (ar însemna o depreciere, ceva bolnăvicios), ci în sens ontologic: el ştie că fiinţarea sa nu provine de la el însuşi şi nu se auto-consideră creatorul vieţii sale.

Aceasta ne duce la un alt sinonim al ,,repausului” la care îl invită Iisus pe Arsenie: încrederea.

Credinciosul este un om liber, care nu-şi face griji pentru că ştie că viaţa sa nu depinde de el însuşi; aceasta nu înseamnă abandonare sau fatalism, ci luciditate şi credinţă faţă de Cel care, pe căi uneori nepătrunse, ne conduce.

A fi umil înseamnă pur şi simplu a fi om, iar a fi om înseamnă a nu te mai considera Dumnezeu; faptul de a nu te mai considera Dumnezeu te face apt să-L primeşti, să trăieşti împreună cu El. Intrăm atunci într-o altă dimensiune, nu mai suntem ,,în lume”, mereu ameninţaţi de legea entropiei, indiferent de tentativele noastre de a menţine o viaţă a cărei natură este trecătoare.

,,Vă las pacea, vă dărui pacea Mea, nu aşa cum o dă lumea”. Lumea ne dă tranchilizante, euforizante; pacea despre care se vorbeşte aici este o pace ontologică care nu depinde de nimic şi de nimeni. Ea nu ţine numai de domeniul psihic şi de tehnicile de acces la o anumită stare de linişte (la fel ca drogurile, aceste tehnici pot crea dependenţă), ci este o pace care se situează la nivel spiritual sau ,,pneumatic”. Este pacea lui Dumnezeu, Suflul Său, Prezenţa Sa în noi.

Pacea noastră este Altcineva, iar în acest sens putem spune că ea nu depinde de noi şi nu poate subzista atunci când eul psihic suferă cele mai mari frământări; pe acest Altcineva nimic şi nimeni nu ni-l poate răpi, căci el nu aparţine acestui spaţiu-timp.

,,Sunt plin de Bucurie – spunea sfântul Pavel – în mijlocul peregrinărilor mele”.

Această bucurie este de neînţeles pentru cel care nu s-a trezit faţă de această Prezenţă care rămâne în acelaşi timp ,,mai mult decât mine şi cu totul altfel decât mine”.

Ajuns în acest stadiu, se putea spune despre Arsenie:

El este separat de tot şi unit cu totul;

impasibil şi de o supremă sensibilitate;

adorat ca un zeu şi totuşi considerându-se ultimul de pe lume;

mai presus de toate, el este fericit

îmbătat de o divină fericire… (Evagrie Ponticul).

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Scrie un comentariu

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 15

 Quiesce

Ultimul cuvânt adresat lui Arsenie este ,,Quiesce” – ,,odihneşte-te” sau ,,intră în repaus”.

Călugării latini, în special cei din ordinul chartreux, vorbesc despre ,,quies” ca fiind scopul vieţii creştine, aceasta fiind o traducere a ceea ce călugării greci numesc ,,isihia”, iar evreii ,,shalom”, pacea lui Dumnezeu. ,,Află pacea lăuntrică, spunea sfântul Serafim, şi o mulţime va fi mântuită odată cu tine”, ca şi cum mântuirea tuturor ar depinde de starea noastră de pace interioară. Dacă dăm crezare legilor fizice ale legăturilor dintre toate lucrurile – ,,nu poţi ridica un pai fără a clinti o stea” – putem accepta faptul că o fiinţă care trăieşte starea de pace transmite o parte din calmul şi din seninătatea sa întregii lumi. Niciodată nu meditezi doar pentru tine. De altfel, în Cartea înţelepciunii se spune că ,,Dumnezeu caută printre oameni un loc pentru odihna Sa”; omul aflat în pace este sălaşul lui Dumnezeu. Înţelegem astfel importanţa isihiei la sfinţii părinţi, căci fără ea Dumnezeu nu poate rămâne printre oameni. Fuga de agitaţie, tăcerea buzelor şi a inimii nu aveau alt scop decât de a conduce la această pace.

(…) Căutând pacea, mulţi şi-au pierdut orice urmă de odihnă! Din cauza singurătăţii şi a liniştii, mulţi nu au găsit în deşert decât insensibilitate şi indiferenţă, inima lor de carne a devenit o inimă de piatră şi unii îşi sfârşesc jalnic viaţa, ca maniaci, megalomani sau depresivi, dacă nu chiar cruzi sau disperaţi…

Pacea inimii este o dorinţă comună tuturor şi este experienţa cea mai puţin comună.

Quiesce – poate că această indicaţie ar trebui luată mai întâi în sensul său foarte fizic: ,,destinde-te”; o anumită tensiune, fie ea de ordin muscular sau nervos (cele două aspecte sunt de altfel legate), ne poate împiedica nu numai să ne simţim bine, să ne deschidem faţă de ceilalţi, ci şi să fim permeabili faţă de alte dimensiuni. Un călugăr ortodox contemporan spunea: ,,Nu te rogi la fel cu fesele încordate şi cu ele relaxate”, şi adăuga ,,Dumnezeu este acelaşi, fie că noi suntem crispaţi sau destinşi, este adevărat, dar omul tensionat este mai puţin deschis faţă de Prezenţa Sa; Dumnezeu este pretutindeni, este adevărat, însă Dumnezeu nu este pretutindeni decât acolo unde este lăsat să intre”.

A te destinde înseamnă a-ţi deschide mai larg porţile, fie că acestea sunt senzoriale (porţile percepţiei), afective sau intelectuale.

Este suficient doar să ne amintim de un moment de mare destindere pe care l-am trăit cu ocazia unei ieşiri la iarbă verde: ,,Unde începea pământul, unde se sfârşea trupul meu?” În deşert, destinderea nu era căutată pentru starea de bine pe care o aduce, ci ca mijloc de amplificare a receptivităţii faţă de celălalt, faţă de oricare Altul; ar fi mai corect, fără îndoială, să folosim termenul ,,relaxare”, slăbire a strânsorii ego-ului, a voinţei sale de a reuşi cu orice preţ, chiar şi cu preţul meditaţiei sau rugăciunii. Este cunoscută povestea unei persoane care împingea, împingea mereu pentru a deschide o uşă; când în sfârşit s-a oprit, epuizată, uşa s-a deschis… în celălalt sens… Credem că-L căutăm pe Dumnezeu când de fapt El ne caută pe noi, iar misiunea noastră nu este de a-L prinde , ci de a-L primi.

                                                              (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm) 

Recomandări: Clipe de Cluj, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Samsara, Schtiel, Shayna, Vizualw

6 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 14

  

Tace

(…) Dar înainte de a ajunge la această linişte interioară, la ne-judecata iubirii pline de umilinţă, sfinţii părinţi le recomandau novicilor lor ,,să nu vorbească niciodată de rău pe cineva care nu este de faţă”.

Tace, taci, nu numai pentru a nu răni, ci şi pentru că orice cuvânt se naşte din tăcere şi se întoarce în tăcere.

A tăcea ne apropie de acest ,,Abis al Tăcerii” despre care vorbeşte Ignaţiu din Antiohia pentru a-L desemna pe Tatăl, Izvorul Cuvântului, căci ,,Verbul vine din Tatăl şi se întoarce în Tatăl”. A tăcea ne face de asemenea capabili să Ascultăm. Rugăciunea nu înseamnă doar a-I vorbi lui Dumnezeu, ci şi a-I asculta vocea cea tainică, şi a îndura uneori tăcerea Sa. ,,Ascultă Israele”, este prima poruncă.

Trebuie să tăcem pentru a deveni ,,vrednici de Dumnezeu”, la fel ca Fecioara Maria care ,,asculta şi păstra toate acestea în inima sa”. Îndemnul lui Iisus către Arsenie, care la prima vedere poate părea ceva negativ, ascunde un precept pozitiv: realizează condiţiile rugăciunii, fugi de zgomotele interioare şi exterioare şi, într-o ascultare tăcută, rămâi în Cel ce Este: ,,realizează Realul”. Sfinţii părinţi atrăgeau atenţia că tăcerea nu trebuie ,,făcută”, ea este deja aici – este de ajuns să tăcem, El este aici, la fel ca pagina cea albă care rămâne imaculată printre rânduri. ,,Fericiţi cei care au auzit cuvintele lui Iisus, şi mai fericiţi cei care au ascultat tăcerea Sa”.

Dar ştim cu toţii că putem tăcea din buze, ,,dar tot gândim”! Atât anticii cât şi contemporanii ştiau foarte bine că ravagiile unui cuvânt refulat  pot fi mai devastatoare decât cele ale unuia exprimat: ,,Ceea ce face morţii atât de grei, este povara cuvintelor pe care nu le-au ştiut rosti”.

În deşert, tăcerea exterioară este în slujba tăcerii interioare; or, este suficient să tăcem pentru ca, lăuntric, să ia cuvântul neobositul comentator al tuturor faptelor noastre… Ca nişte buni terapeuţi, sfinţii părinţi le cereau novicilor lor să-şi deschidă inima, să-şi exprime în fiecare seară gândurile care-i frământaseră de-a lungul zilei. Ei numeau asta ,,a scoate veninul din gura şarpelui”. Acest venin varia de la un om la altul: ce poate să-l frământe pe un om singur în deşert, dacă nu povara zgrunţuroasă a amintirilor sale? Câte dorinţe neîmplinite, câtă ură înghiţită, câtă ranchiună şi câte remuşcări persistente! Creştinii din vechime nu prelungeau meandrele culpabilităţii: ,,Dacă ne osândeşte inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră”, le plăcea lor să spună, după învăţătura sfântului Ioan. A recunoaşte că eşti un păcătos nu înseamnă a-ţi zgândări rănile, ,,a te întoarce la voma ta”, ci a-ţi recunoaşte dificultatea de a te menţine în Prezenţa Unicului Prezent, înseamnă a cere eliberarea de acele amintiri care te împiedică să-L contempli.

Dacă vorbăria lăuntrică devenea prea zgomotoasă şi uneori chiar ameninţătoare, sfinţii părinţi recomandau să se facă ceea ce se spune în psalm: ,,Zdrobeşte de stâncă capul copiilor babilonului” – copiii Babilonului sunt gândurile, stânca este Numele lui Iisus. Ce stă oare la originea fricii, a unei angoase sau a unei dorinţe rele? Un gând. Acest gând trebuie stârpit de la cap, de la începutul lui, pentru a fi înlocuit cu numele umano-divin dat Iubirii nebiruite: Iisus.

(…) Scopul este de a ajunge la acea ,,neclintită linişte a inimii” despre care vorbeşte Ioan Casian, la acea inimă tăcută care nu judecă, nu socoteşte, nu cântăreşte… Numai o inimă tăcută este capabilă de o autentică iubire divină, nu numai faţă de Dumnezeu – în contemplaţie – ci şi faţă de ceilalţi  oameni; iubirea pentru ceea ce este, nu pentru  ceea ce ar trebui să fie. Din nou, tăcerea ne face receptivi faţă de clipa prezentă; să nu cerem ca ceilalţi să fie altfel decât sunt, să corespundă unui şablon sau altuia, ci să-i iubim aşa cum îi iubeşte Dumnezeu, adică exact aşa cum îi face El să fie, cum îi creează chiar în această clipă.

Dar cine poate rămâne tăcut în faţa crimei, în faţa nedreptăţii? Oare nu-i condamnă chiar Biblia pe ,,câinii muţi” care asistă fără a scoate o vorbă la suferinţa celui nevinovat? Oare nu spune ea că ,,înţeleptul care tace greşeşte”? ,,Înţelepciunea ascunsă şi comoara neştiută, ce folos este de amândouă? Mai bun este omul care-şi ascunde nebunia sa, decât omul care-şi ascunde înţelepciunea sa” (Iisus Sirah 20, 31-32).

Toate acestea sunt spuse pentru a ne reaminti că nu trebuie să facem din tăcere un idol, căci, la fel precum cuvântul rostit, ea nu are valoare decât prin iubirea care sălăşluieşte în ea şi o face uşoară; câte tăceri apăsătoare fac cât o tăcere plină de iubire, câte tăceri ipocrite sau îmbufnate sau care pur şi simplu nu au nimic de spus – tăceri necomunicative! Acelora Iisus le-ar fi spus: ,,Mai bine vorbeşte! După ce vei fi terminat de grăit tot ce ai de spus, tace, taci, savurează tăcerea, nu purta vorbării deşarte, nu te risipi în vorbe inutile.”

Pentru sfinţii părinţi, tăcerea buzelor trebuie să conducă la tăcerea inimii, care apoi putea duce la tăcerea Spiritului. Dar această ultimă tăcere este un dar, o graţie, o stare pe care nu o putem dobândi prin propriile noastre forţe, prin asceza sau năzuinţa noastră, ,,este un dor ce nu s-a înălţat din inima omului”. În această clipă în care timpul şi Eternitatea se îmbrăţişează, nu te mai gândeşti decât la Dumnezeu: El este aici. Cuvintele rugăciunii se estompează în faţa Prezenţei. În legătură cu aceasta , un călugăr de la Muntele Athos remarca: ,,Când te afli în prezenţa cuiva, nu te gândeşti la el, căci este aici. Adevărata rugăciune nu este să te gândeşti la Dumnezeu, ci a fi cu El, a-L lăsa să Fie, a-L lăsa să respire în răsuflarea noastră”.

Să încheiem prin a spune că Isaac Sirianul ne reaminteşte că vorbirea a fost creată în timp; tăcerea, însă, aparţine eternităţii. Cuvântul rostit este întotdeauna al unui ego, dar adevărata tăcere este ,,dincolo de ego”, o deschidere spre Fiinţa esenţială.

,,Tace, taci”, nu te gândi să ,,păstrezi tăcerea”, ci mai degrabă gândeşte: ,,tăcerea mă păstrează”… În inima luptei, în centrul ciclonului, nemişcată ca un magnet, ea mă cheamă la odihnă.

                                                              (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări:  Androxa, Atlantisra, Buceginatura, Carla, Carmen, Child again, Clipe de ClujColţu cu muzică, Deepiny, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Lolita, Mirela, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw

15 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 13

Tace

Al doilea cuvânt auzit de Arsenie este ,,Taci”.

Gandhi, care respecta o zi de tăcere pe săptămână, ne reaminteşte că tăcerea face parte din igienă şi rămâne o condiţie indispensabilă sănătăţii. Prin vorbire, noi consumăm multă energie; prin tăcere re-colectăm această energie care ne va face capabili să rostim ,,cuvinte vrednice de tăcere”, la fel de puternice ca şi El.

Practica tăcerii trebuie luată mai întâi într-un sens literal. Sfântul Iacov, în epistola sa, spune că ,,cel care nu greşeşte în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi tot trupul” (Iacov 3,2). Este cunoscută povestea unui om care într-o zi a auzit începutul psalmului ,,Doamne, pus-am gurii mele pază…”(Psalmul 38). El a plecat în deşert şi s-a întors după 10 ani; ,,Acum, a spus el, sunt pregătit să aud şi continuarea psalmului”. Pitagora ştia foarte bine aceasta: ,,E o înfrânare mai grea decât altele aceea de a-ţi stăpâni limba”.

Graţie cuvântului putem vindeca, consola, învăţa, dar putem de asemenea ucide, desfigura, minţi. ,,De orice cuvânt fără temei vom avea de dat socoteală în ziua Judecăţii”, ne spune Evanghelia – mai că-ţi vine să nu mai zici nimic! Orice cuvânt neîntemeiat pe realitate ne judecă, ne dă în vileag pretenţiile şi ignoranţa… ce putem noi oare să spunem care să fie cu adevărat ,,cu temei”, care să nu se dovedească într-o bună zi a fi fără temei? Oamenii de ştiinţă o ştiu prea bine, atunci când Realul le scapă neîncetat, când ceea ce era considerat ,,bine fundamentat” sau cert de către mai multe generaţii de savanţi nu poate rezista analizelor unor instrumente din ce în ce mai perfecţionate.

Dar sfinţii părinţi din deşert erau mai degrabă sensibili la ravagiile calomniei şi ale bârfei, nu la ,,non-fundamentele materiale” ale anumitor realităţi cuantice; în această privinţă se relatează adeseori povestea unui novice cu limba ascuţită, mereu gata să ironizeze cucernicia relativă a fraţilor săi. Într-o bună zi, părintele său duhovnic îi spuse: ,,Du-te şi adu-mi un fazan”. Tânărul a căutat, a găsit unul şi i l-a adus bătrânului, care îi zise: ,,Acum curăţă-l de pene”. Zis şi făcut; odată fazanul curăţat de pene, bătrânul îi spuse novicelui: ,,Acum, pune-i penele înapoi”. Tânărul, mirat, întrebă: ,,Dar cum e posibil, doar nu i se pot pune penele înapoi fazanului…?”; ,,Păi tocmai, îi spuse bătrânul cu blândeţe, odată ce ai distrus reputaţia cuiva prin vorbe, nu i-o mai poţi repara… Păzeşte-te să-i mai vorbeşti de rău pe fraţii tăi”. După cum spune şi proverbul: ,,Bârfeşte, bârfeşte, până la urmă iese ceva”. Este suficientă uneori o insinuare, o ,,vorbă iscusită”, şi bănuiala poate apăsa pe veci pe umerii persoanei respective. Numai sfinţii ştiu să-şi păstreze inima senină în faţa calomniei; istoria ne arată nenumărate exemple de oameni care nu au supravieţuit reputaţiei lor. Originea a ceea ce avea să-i conducă la ospiciu sau la sinucidere? Un simplu zvon, ,,o vorbă fără temei”.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Androxa, Atlantisra, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Ocult ro, Remer Ra, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw

24 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 12

Calea rugăciunii – Arsenie 

Fuge

La nivel psihologic, retragerea este deci o fugă de dispersie, de agitaţie, o fugă de ceea ce ne abate de la ceea ce considerăm noi a fi esenţial, o fugă de ceea ce pune sub semnul întrebării sensul profund al vieţii noastre. Artiştii, pictorii, muzicienii sau scriitorii au şi ei uneori nevoie să fugă de relaţiile lor cele mai intime pentru a se consacra în întregime muncii lor de creaţie; singurătatea lor nu este o respingere a societăţii, ci o necesitate vitală. Henri Laborit, unul dintre marii biologi contemporani, precizează în cartea sa Elogiul fugii că fuga este un act necesar creativităţii, însemnând de asemenea ieşirea de sub incidenţa raporturilor de forţă ,,stăpân-sclav” care ne tulbură ,,hipofiza şi corticosuprarenala”: ,,Acest comportament al fugii e singurul care ne permite să rămânem normali vizavi de noi înşine, atâta timp cât majoritatea oamenilor care se consideră normali va încerca fără succes să devină astfel, urmărind să-şi stabilească dominaţia – individuală, de grup, de clasă, de naţiune, de bloc etc. Într-adevăr, experienţele arată că punerea în stare de alertă a hipofizei şi a corticosuprarenalei – care duce în cele din urmă, dacă persistă, la patologia viscerală a maladiilor numite ,,psihosomatice” – este caracteristică persoanelor dominate, sau a celor care încearcă fără succes să-şi stabilească dominaţia, sau a celor dominatoare a căror dominaţie este contestată şi care tind să şi-o menţină. Toate aceste fiinţe sunt atunci anormale, căci nu este deloc normal să suferi de ulcer la stomac, de impotenţă sexuală, de hipertensiune arterială sau de vreunul dintre nenumăratele sindroame depresive, atât de frecvente în zilele noastre. Or, cum dominaţia stabilă şi incontestabilă este un lucru rar, din fericire, reiese clar că pentru a rămâne normal nu mai există decât soluţia fugii de competiţiile ierarhice”.

Putem să ne refugiem în droguri, în muncă, în imaginar, în supunerea orbească sau în fatalism – important este să conştientizăm care este aspectul de care fugim, iar acesta nu poate fi decât realitatea a ceea ce suntem acum. Oare Arsenie ştia de ce fuge? Fugea oare de iluzia a ceea ce credea el că este? Esenţial este însă faptul că el ,,fugea spre cineva”, acesta fiind sensul spiritual al fugii: afirmaţia unei Transcendenţe, afirmaţia că există în această lume ceva ce nu aparţine acestei lumi, că lumea nu-şi are sensul şi finalitatea în ea însăşi. Această relativizare a lumii i-a făcut adeseori pe creştini suspecţi în ochii regimurilor politice care nu văd ,,nimic altceva decât această lume”, neraportându-se la nimic altceva decât la propria lor putere.

A părăsi lumea înseamnă a-ţi afirma libertatea faţă de ea; etimologia cuvântului ,,sfinţenie” în ebraică indică ideea de separare; sfântul este cel aparte, cel care se comportă altfel. (…) pentru părinţii creştini din pustie, starea de sfinţenie înseamnă a-ţi păstra distanţa faţă de lume şi de moravurile ei, a-ţi afirma autonomia şi libertatea.

Marele model al tuturor acestor ,,fugari” este Avram, căruia Dumnezeu i-a cerut să-şi părăsească familia şi patria pentru a se îndrepta spre El şi spre ţara pe care avea să i-o arate. Din punct de vedere psihologic este necesar să-ţi părăseşti tatăl şi mama pentru a accede la autonomie şi a deveni adult.

………………………………………………………………………………………………………………

Arsenie, la fel ca şi Avram, fugea de certitudinile împământenite pentru a da curs incertitudinii dorului său lăuntric care îl conducea prin noapte, ceţuri şi uneori şi oaze, dincolo de deşert, spre Ţara făgăduinţei. A crede în Realitatea unei promisiuni mai mult decât în realităţile ce pot fi vândute şi cumpărate… înseamnă a-ţi asuma şi riscul eşecului. Dorul nostru cel mai profund este clădit pe structura graţiei, a gratuităţii, căutând ceea ce nu poate fi posedat. Dacă putem părăsi tot ceea ce putem poseda, o facem pentru că toate acestea ţin de domeniul lui ,,a avea”, însă aspiraţia noastră este dorul de o fiinţă care nu poate fi posedată, pe care nu o putem ,,avea”. Dumnezeu nu împlineşte dorul, ci îl adânceşte; El distruge realitatea ,,obiectelor dorinţelor” pentru a le înlocui cu ,,Subiectul” care nu poate fi posedat, deşi putem totuşi ,,să fim împreună cu El”, ,,să umblăm în Prezenţa Sa”…

Fiu al lui Avram, Arsenie înainta în noapte ,,ca şi cum ar fi văzut Nevăzutul”.

Dar la ce bun să fugim de lume, oare nu este lumea în noi? Oare trupul nu păstrează în fiecare dintre muşchii, nervii, celulele sale – memoria miasmelor lumii? E suficient să închidem ochii şi ne pomenim din nou în piaţa mare, ,,umpluţi” de mulţimea precupeţilor. Antonie a făcut celebre apariţiile anahoreţilor: puţine străzi sunt în lumea aceasta la fel de bogate în tentaţii ca imaginaţia unui sihastru.

Sfântul Ioan casian relatează şi povestea unui om care fugea de lume şi care lăsase la porţile mănăstirii bogăţii imense, dar care după mulţi ani de trai în chilie considera foarte preţioasă o simplă gumă, şi nu se putea îndura s-o împrumute nici unuia dintre fraţii săi… Exemplul este ridicol, însă el arată foarte clar că dacă pasărea este legată fie cu o sforicică, fie cu un lanţ gros de fier, ea tot nu poate să zboare. În momentul retragerii din lume, important este să abandonezi ataşamentul, dependenţa faţă de ea.

În deşert, ataşamentul devine mai subtil: poate că nu mai suntem ataşaţi de posesiunile pământeşti, dar putem deveni ataşaţi de anumite idei sau practici, unele chiar de natură spirituală… Câtă vreme nu am renunţat la noi înşine, la egoul nostru, totul poate deveni pretext de ataşament. De aceea, în tradiţia isihastă se insistă pe supunerea faţă de un părinte spiritual ca fiind un mijloc sigur de eliberare. Dacă îi luăm lui Narcis voinţa proprie şi complacerea în contemplarea propriei reflexii, el se va pomeni în deşertul lui Dumnezeu; altminteri, chiar şi atunci când se va ruga, el se va afla tot în faţa oglinzii.

La fel ca Arsenie, fiecare dintre noi ştie de ce trebuie să fugă pentru a-şi păstra libertatea. Lanţurile cele mai vizibile nu sunt întotdeauna şi cele mai trainice. Din ce este făcut oare acel fir invizibil care, chiar şi în cea mai mare despuiere a noastră de tot ce ne împresoară, ne face să rostim în continuare ,,eu”?

Opoziţia obişnuită dintre cufundarea în lume şi ieşirea din lume este fără îndoială prea ,,spaţială” – ar trebui să-i restabilim dimensiunea sa verticală: ,,ataşament sau non-ataşament”. Unii, chiar în inima lumii fiind, trăiesc mai detaşaţi – gata să-şi înapoieze viaţa Izvorului Vieţii – decât unii care ,,au renunţat la lume”, dar totuşi mai întreţin încă ataşamente afective sau chiar religioase.

Înainte de Avram, modelul lui Arsenie era Iisus Însuşi, Evanghelia ni-L arată adeseori fugind de mulţime, nu numai atunci când oamenii voiau să-l facă rege, ci şi noaptea, când fugea spre Cineva, spre Cel pe care-L numea Tatăl Său. ,,Să ştie lumea că Eu iubesc pe Tatăl”. El păstra această distanţă chiar şi faţă de ucenicii Săi, pentru a le arăta unde se afla comoara Sa, unde se afla inima Sa. În ziua Înălţării la cer, el îi părăseşte definitiv dar, după cum spusese în seara Cinei cea de Taină: ,,Vă este de folos ca să Mă duc Eu” (Ioan 16, 7). El se retrage pentru a lăsa loc. ,,Căci dacă Eu nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi.” (Ioan 16, 7). ,,Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul… că voi sunteţi în Mine şi Eu în voi” (Ioan, 16,13).

Iisus se retrage pentru a nu deveni un idol, ceva căutat în exterior, căci el este un principiu al Vieţii în interiorul nostru.

Trebuie să fugim de reprezentările exterioare ale lui Christos pentru a-L regăsi în Izvorul propriei noastre fiinţe. Meister Eckhart spune, mai târziu: ,,Chiar din dragoste de Dumnezeu trebuie să-L părăsim pe Dumnezeu”.

Ni se întâmplă uneori, în viaţa noastră spirituală, să spunem că Dumnezeu sau Iisus ,,fug” de noi, că se retrag. Or, Ei rămân – ,,acelaşi ieri-azi-mereu” – doar falsele imagini pe care ni le-am creat noi despre Ei dispar, ca nişte idoli ,,secretaţi” de nevoia noastră insaţiabilă de obiecte care împlinesc dorinţele. Convingerile noastre se dezagregă, lăsând loc credinţei, devoţiunii pure – chiar în sânul greşelilor şi neîmplinirilor noastre – faţă de Necunoscutul care ne ghidează.

,,Dumnezeu a creat lumea retrăgându-se”. Dumnezeu re-creează omul fugind neîncetat de el, menţinându-l astfel ,,în stare de funcţionare” pe culmea valului dorinţelor sale.

                                                               (Scrieri despre isihasm – Jean Yves Leloup)

Recomandări: Androxa, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela Pete,  PsiRobert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw

9 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 11

Calea rugăciunii – Arsenie    

Arsenie este bine cunoscut de către isihaşti. La fel  ca în pustiul Egiptului de odinioară, şi în mănăstirile ortodoxe de azi povestea sa este spusă de nenumărate ori: într-o zi, după ce încercase, fără succes, tot felul de leacuri şi de metode  pentru a se vindeca de starea sa de neîmplinire sufletească, Arsenie l-a întrebat pe Iisus: ,,Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?” Mântuirea, pentru cei din vechime, înseamnă ,,a avea inima uşoară”, ,,a respira amplu”, ,,a fi liber”, ,,a fi pe deplin sănătos, fizic, psihic şi spiritual”, tot atâtea traduceri posibile ale termenului grecesc soteria. Arsenie I s-a adresat lui Iisus precum Mântuitorului său, Cel care poate să-i ofere cheile raiului, accesul la Pacea veşnică.

Iisus i-a răspuns în trei cuvinte scurte, trei mitsvots, exerciţii sau indicaţii de ordin practic, pentru redobândirea  sănătăţii minţii, a sufletului şi a trupului, şi pentru a redeveni conform chipului şi asemănării lui Dumnezeu, paradisul pierdut, împărăţia care va veni: Fuge, Tace, Quiesce (fugi sau retrage-te, rămâi tăcut şi odihneşte-te). Fiecare dintre aceste cuvinte, la fel ca şi cele din Scripturi, pot fi înţelese la diferite niveluri; mai întâi în sens literal, apoi într-o interpretare psihologică, ajungând în final la sensul lor spiritual. Arsenie a întrebat: ,,Ce trebuie făcut?” El nu a dorit să afle care este sensul vieţii, sau care este cauza suferinţelor sale, ci a cerut o învăţătură care să poată fi pusă în practică, trăită, experimentată, pentru ca mântuirea să nu mai fie doar o vorbă în vânt.

Fuge

Arsenie, la fel precum sihaştrii din deşert, a luat această învăţătură în sens literal: trebuie să pleci, să te retragi, să-ţi părăseşti oraşul, să ieşi din lume şi din tot ceea ce implică ea. Trebuie să fugi pentru că te sufoci. În unele situaţii, nu există altă scăpare decât fuga, care atunci nu este o laşitate, ci un impuls sănătos. Fuga este forţa căprioarelor. Când simţi că mediul a devenit prea ameninţător, capabil să te sufoce sau să pervertească tot ce ai mai bun în tine, e mai bine să pleci. Într-un prim sens, a fugi înseamnă – mai întâi – a-ţi schimba locul, mediul, modul de viaţă. La unii adolescenţi, fuga sau escapada este o reacţie de supravieţuire, o necesitate vitală; nu trebuie să te complaci la nesfârşit în situaţii fără ieşire. Anticii fugeau din lume pentru că nu vedeau altă finalitate în ea decât moartea, şi o stranie aspiraţie lăuntrică îi făcea să simtă că nu se născuseră doar pentru a muri, ci că exista un alt Spaţiu, o altă lume – ,,în trup sau în afara trupului?” – care îi aştepta.

Deşertul fizic se află la hotarul spaţiului şi al timpului – nu există nimic de văzut, nimic de găsit în el, ci este un loc privilegiat pentru a afla Lumina.

Totuşi, la început această fugă poate fi luată în sens negativ: a fugi de ceva, în loc de a fugi spre ceva.  Textele asceţilor sunt clare în această privinţă: trebuie ,,să fugi de rău”, iar această atitudine spirituală tinde să-l trezească, să-l scoată la lumină şi chiar să-l amplifice mai mult decât eram noi obişnuiţi. De aceea trebuie ,,să fugim de ceea ce ne duce spre păcat”. Pentru primii creştini, păcatul înseamnă ,,a rata ţinta”, a trece pe lângă scopul final (acesta este sensul literal al cuvântului hamartia), aspect dezvoltat apoi pe larg în textele Filocaliei: este ,,uitarea Fiinţei”.

Marcu sihastrul spune: ,,Atunci când îţi aminteşti de Dumnezeu, înteţeşte-ţi rugăciunea pentru ca, în ziua în care ţi se va întâmpla să-L uiţi, Domnul să te facă să-ţi aduci din nou aminte de El.” Scriptura grăieşte: ,,Iadul şi adâncul sunt cunoscute Domnului” (Proverbe 15,11). Aici se face referinţă la ignoranţă şi la uitarea din inimă; adâncul este ignoranţa, iadul este uitarea. Ambele sunt ascunse pentru că au ,,dispărut” din fiinţă, care nu le mai conştientizează. Trebuie să fugim de lume pentru că este o lume a uitării.

În deşert nu putem uita ,,cine suntem şi ce suntem”; fragilitatea noastră ne readuce în preajma Celui Viu ,,întru care avem viaţa, mişcarea şi fiinţa”. Ne regăsim axul nostru esenţial, învăţăm din nou ,,să ţintim bine” şi asta înseamnă a ieşi din păcat: ne aducem aminte de Cel Viu care ne iubeşte, urmărim să contemplăm ceea ce este El în inima a ceea ce suntem noi. Dar noi rămânem în continuare liberi să ne îndepărtăm de Fiinţă, să uităm de Ea – în acest caz, mai degrabă lumea este o ,,fugă de esenţial”, o laşitate în faţa evidenţei nimicniciei noastre. Dacă sfinţii părinţi au vorbit adeseori despre fuga de lume ca punct de plecare spre mântuire, ei au insistat mai mult asupra acestei retrageri ca fiind ,,o fugă spre cineva”. Plotin spunea ,,să fugi către Cel Unic”, fuga fiind un demers lucid şi conştient, însă într-o măsură mult mai mare un elan nestăvilit al inimii, ,,dorinţa de a cunoaşte aşa cum sunt eu cunoscut, dorinţa de a iubi aşa cum sunt eu iubit”, a fugi spre Dumnezeu, ,,a fugi nedespărţit, către Unul Dumnezeu”.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări:  Androxa, Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Ana Usca, Ilarie 8, Caius, Mirela Pete, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw. 

20 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita