Arhive pe etichete: copac

Copacul (În deșert – poveste parfumată)

Repostare

Se opinti din greu să urce panta abruptă ce-i apăruse în cale. Oboseala o ajunsese de multă vreme, dar foamea era mai puternică.

Cu câtva timp în urmă, pe undele unei uşoare brize simţise mirosul Lui. Şi plecase în linişte, fără să comunice nimic. S-ar fi creat o vânzoleală de nedescris la auzul informaţiei că mai există Unul. Noroc că undele vântului nu ajunseseră şi la ceilalţi; îşi schimbaseră traiectoria la timp, iar înfometaţii o luaseră în altă direcţie, umblând haotic în căutarea hranei.

Se afla pe o colină stâncoasă care încă stătea în picioare.

Aerul era greu respirabil. Oxigenul se redusese până la limita de jos. Pielea oamenilor se întărise, se asprise şi începea să devină ca o crustă. Cei puţini care mai erau, deveniseră lenţi în mişcări, mai mult se târau decât mergeau, ca să-şi adapteze cât mai bine ritmul respiraţiei la condiţiile de secetă şi arşiţă. Mai erau puţine plante. Copacii fuseseră cel mai grav afectaţi. Acolo nu mai rămăsese niciunul. Sau, cel puţin, aşa credeau. Până când îl simţise ea.

În zona locuită de ei, erau multe stânci. Se urcau, uneori, pe cea mai înaltă, ca să vadă în depărtare. Şi vedeau deşert şi stânci.

Peştera în care îşi găsiseră adăpost avea un mic izvor de apă, un firicel, care le satisfăcea nevoile cu greutate. Dar erau mulţumiţi pentru asta.

Ceilalţi plecaseră să mai caute ceva rădăcini, sau plante comestibile. Fiindcă se hrăneau doar cu asta, plantele se împuţinaseră, nu mai aveau timp să se înmulţească şi nici condiţii. Animalele se ascundeau sau dispăruseră. Insecte nu mai erau de mult timp. Oamenii se adaptaseră cel mai bine, atâţia câţi mai rămăseseră.

Continuă să adulmece. Mirosul Lui era foarte vag, se putea confunda cu celelalte din aer. Nu că ar mai fi fost prea multe. Semenii ei se îndepărtaseră destul de mult. Nu-i mai vedea.

Ajunse în vârful colinei. Îşi puse mâna la ochi şi privi în zare. Nicio mişcare. Doar gri: nisip şi stânci. Aproape că nu credea să-l mai găsească. Dar se baza pe simţurile sale care n-o înşelau. Continuă să meargă. Coborî colina. Urma o zonă întinsă, aridă. Nişte mărăcini erau răsfiraţi la câteva sute de metri. O luă într-acolo. O dureau picioarele, dar avea antrenament. Se obişnuise să nu mai ia în seamă durerea. Putea să meargă oricât, cu condiţia să fi mâncat nişte rădăcini înainte.

Descoperiseră, în timp, tot felul de soiuri de rădăcini comestibile, care îi ajutau să supravieţuiască. Până să le deosebească între ele, dăduseră şi peste unele care le provocau greţuri, însă au învăţat cum să le pregătească. Dar şi astea deveneau din ce în ce mai rare.

Se apropie de mărăcini. Ştia cum să-i aleagă. Degetele se fereau cu rapiditate de spini. Pe aceştia îi adună într-un săculeţ mai mic, special. Planta o depozită în alt săculeţ, pe care îl purta cu sine totdeauna. Spera ca floarea să mai aibă seminţe, pe care le-ar fi putut pune în pământ, în apropierea peşterii, unde avea posibilitatea să le ude. Chiar şi mărăcini, ce mai conta? Erau buni şi aceştia. După ce termină de strâns totul, porni din nou la drum. Se îndepărtase destul de mult. Trebuia să se fi îndepărtat destul, dacă nu i-au dat de urmă până în acel moment. Cunoşteau cu toţii împrejurimile, pe o rază de câteva sute de kilometri. Nu puteau călători prea multe zile din cauza arşiţei. Şi se înapoiau înainte de a descoperi prea multe lucruri noi. Odată , un băiat mai rezistent lipsise vreo patru zile, dar a fost nevoie de ajutor ca să-l aducă înapoi. Altădată, doi tineri plecaseră şi nu se mai întorseseră. Nu ştia nimeni ce s-a întâmplat cu ei.

Rar, veneau imagini ale unor triburi, ca nişte holograme. Nu ştiau cine le produce şi le trimite la ei. Însă, într-una din imagini apăruse la un moment dat o pădure. Fusese zarvă mare. Mulţi voiau să plece în căutarea ei. Dar şi-au dat seama că nu puteau ajunge prea departe şi au renunţat. Trăiau cu convingerea că, la un vânt mai puternic, nişte seminţe ar fi putut ajunge şi acolo şi, dacă le descopereau la timp ca să le ude, s-ar fi putut prinde. Sperau asta de câţiva ani. Deocamdată, degeaba. Doar să se întâmple cât mai aveau izvorul, să nu sece şi acesta!

Toate aceste gânduri îi treceau prin minte pe măsură ce înainta. Mersese trei zile, deja. Mai avea bucăţi de la mărăcinele găsit. Mai rezista o vreme, dar trebuia să-şi facă rost de hrană pentru a se putea întoarce. Se afla la o distanţă care nu-i mai oferea siguranţă, aşa că nu avea decât să înainteze. Noaptea găsea câte o stâncă pe care se aşeza ca să se odihnească. Nu avea de ce să-i fie teamă. Nu erau nici măcar furtuni de nisip. Nu se explica acest lucru, dar, după cum se pare, era un dezavantaj.

Era a treia noapte. Nu zărea nicio stâncă pentru a se opri. Se gândi să-şi facă un culcuş în nisip, dar era cam periculos, se putea trezi sub… nisip. Aşa că merse mai departe. Pământul nu mai avea ca satelit Luna. Noaptea luminau doar stelele. Fiind senin, lumina lor era acceptabilă. Îşi vedea propriile picioare. Era mai greu cu direcţia de mers. Dar se uită după Luceafăr şi se mai ghidă câtva timp. În sfârşit, găsi o stâncă. Se culcă repede  pentru a mai prinde câteva ore de somn.

O treziră şoapte. Nişte foşnete ca nişte şoapte. Nu se dumerea ce este. Imaginile străine nu apăreau decât ziua. Ascultă cu atenţie: erau într-adevăr foşnete, pe care nu le mai auzise vreodată. După câteva minute încetară. Buimacă, se culcă la loc. Şi atunci visă: îl visă pe El.

După următorul masiv stâncos, într-o fostă depresiune, la capătul acesteia, stătea un Copac bătrân, cu multe noduri, însă drept şi puternic. Avea coaja groasă şi crăpată, multe crengi uscate şi părea că scârţâie din toate încheieturile. La o adiere de vânt dădea impresia că s-ar putea prăbuşi. Spre vârf mai avea câteva frunze de culoare verde şi mai multe galbene. Ele foşneau:

–         Vino mai repede!…

Se trezi cu senzaţia că fusese real. Se pregăti de drum. O chema. Ştia că e real. Nu mai avea nevoie de stele. Simţea drumul, simţea Calea. Merse toată noaptea. Spre ziuă mai făcu un popas, ca să mănânce nişte bucăţele de mărăcine. Nu stătu prea mult şi porni. Merse toată ziua. Nu mai simţea nimic, nici durere, nici foame. Doar voinţa de a ajunge. Mai dură o noapte şi o zi. Aproape că nu se mai odihni.

Era seară când îl văzu. Se miră cum de nu-l mai găsise nimeni până atunci, când o frunză galbenă o atinse pe mână. Simţi o furnicătură şi se scutură. Se apropie cu paşi mici, şovăitori. Îi simţi prezenţa impunătoare şi călduroasă, în acelaşi timp. Întinse mâna spre trunchiul gros. Coaja era aspră şi mirosea plăcut. Îl luă în braţe, fericită. În sfârşit… prezenţa Vieţii îi inundă sufletul.

O creangă verde, pe care n-o văzuse, se aplecă şi-i mângâie părul încâlcit. Frunzele şoptiră iar şi un zgomot puternic o trezi din visare. Trunchiul se deschidea cu un geamăt de uriaş. Îşi pierdu cunoştinţa.

***

Când se trezi îşi văzu lăstarii înmuguriţi. Crengile uscate căzuseră pe pământ. Coaja era subţire şi fină. În aer plutea miros de … primăvară.

În curând, vor veni şi ceilalţi.

Povestea a început la Mirela, unde vă puteţi înscrie. Tema a fost propusă de pandorhaa

Au mai scris:

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.

37 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate

Copacul

    

Se opinti din greu să urce panta abruptă ce-i apăruse în cale. Oboseala o ajunsese de multă vreme, dar foamea era mai puternică.

Cu câtva timp în urmă, pe undele unei uşoare brize simţise mirosul Lui. Şi plecase în linişte, fără să comunice nimic. S-ar fi creat o vânzoleală de nedescris la auzul informaţiei că mai există Unul. Noroc că undele vântului nu ajunseseră şi la ceilalţi; îşi schimbaseră traiectoria la timp, iar înfometaţii o luaseră în altă direcţie, umblând haotic în căutarea hranei.

Se afla pe o colină stâncoasă care încă stătea în picioare.

 Aerul era greu respirabil. Oxigenul se redusese până la limita de jos. Pielea oamenilor se întărise, se asprise şi începea să devină ca o crustă. Cei puţini care mai erau, deveniseră lenţi în mişcări, mai mult se târau decât mergeau, ca să-şi adapteze cât mai bine ritmul respiraţiei la condiţiile de secetă şi arşiţă. Mai erau puţine plante. Copacii fuseseră cel mai grav afectaţi. Acolo nu mai rămăsese niciunul. Sau, cel puţin, aşa credeau. Până când îl simţise ea.

În zona locuită de ei, erau multe stânci. Se urcau, uneori, pe cea mai înaltă, ca să vadă în depărtare. Şi vedeau deşert şi stânci.

Peştera în care îşi găsiseră adăpost avea un mic izvor de apă, un firicel, care le satisfăcea nevoile cu greutate. Dar erau mulţumiţi pentru asta.

Ceilalţi plecaseră să mai caute ceva rădăcini, sau plante comestibile. Fiindcă se hrăneau doar cu asta, plantele se împuţinaseră, nu mai aveau timp să se înmulţească şi nici condiţii. Animalele se ascundeau sau dispăruseră. Insecte nu mai erau de mult timp. Oamenii se adaptaseră cel mai bine, atâţia câţi mai rămăseseră.

Continuă să adulmece. Mirosul Lui era foarte vag, se putea confunda cu celelalte din aer. Nu că ar mai fi fost prea multe. Semenii ei se îndepărtaseră destul de mult. Nu-i mai vedea.

Ajunse în vârful colinei. Îşi puse mâna la ochi şi privi în zare. Nicio mişcare. Doar gri: nisip şi stânci. Aproape că nu credea să-l mai găsească. Dar se baza pe simţurile sale care n-o înşelau. Continuă să meargă. Coborî colina. Urma o zonă întinsă, aridă. Nişte mărăcini erau răsfiraţi la câteva sute de metri. O luă într-acolo. O dureau picioarele, dar avea antrenament. Se obişnuise să nu mai ia în seamă durerea. Putea să meargă oricât, cu condiţia să fi mâncat nişte rădăcini înainte.

Descoperiseră, în timp, tot felul de soiuri de rădăcini comestibile, care îi ajutau să supravieţuiască. Până să le deosebească între ele, dăduseră şi peste unele care le provocau greţuri, însă au învăţat cum să le pregătească. Dar şi astea deveneau din ce în ce mai rare.

 Se apropie de mărăcini. Ştia cum să-i aleagă. Degetele se fereau cu rapiditate de spini. Pe aceştia îi adună într-un săculeţ mai mic, special. Planta o depozită în alt săculeţ, pe care îl purta cu sine totdeauna. Spera ca floarea să mai aibă seminţe, pe care le-ar fi putut pune în pământ, în apropierea peşterii, unde avea posibilitatea să le ude. Chiar şi mărăcini, ce mai conta? Erau buni şi aceştia. După ce termină de strâns totul, porni din nou la drum. Se îndepărtase destul de mult. Trebuia să se fi îndepărtat destul, dacă nu i-au dat de urmă până în acel moment. Cunoşteau cu toţii împrejurimile, pe o rază de câteva sute de kilometri. Nu puteau călători prea multe zile din cauza arşiţei. Şi se înapoiau înainte de a descoperi prea multe lucruri noi. Odată , un băiat mai rezistent lipsise vreo patru zile, dar a fost nevoie de ajutor ca să-l aducă înapoi. Altădată, doi tineri plecaseră şi nu se mai întorseseră. Nu ştia nimeni ce s-a întâmplat cu ei.

Rar, veneau imagini ale unor triburi, ca nişte holograme. Nu ştiau cine le produce şi le trimite la ei. Însă, într-una din imagini apăruse la un moment dat o pădure. Fusese zarvă mare. Mulţi voiau să plece în căutarea ei. Dar şi-au dat seama că nu puteau ajunge prea departe şi au renunţat. Trăiau cu convingerea că, la un vânt mai puternic, nişte seminţe ar fi putut ajunge şi acolo şi, dacă le descopereau la timp ca să le ude, s-ar fi putut prinde. Sperau asta de câţiva ani. Deocamdată, degeaba. Doar să se întâmple cât mai aveau izvorul, să nu sece şi acesta!

Toate aceste gânduri îi treceau prin minte pe măsură ce înainta. Mersese trei zile, deja. Mai avea bucăţi de la mărăcinele găsit. Mai rezista o vreme, dar trebuia să-şi facă rost de hrană pentru a se putea întoarce. Se afla la o distanţă care nu-i mai oferea siguranţă, aşa că nu avea decât să înainteze. Noaptea găsea câte o stâncă pe care se aşeza ca să se odihnească. Nu avea de ce să-i fie teamă. Nu erau nici măcar furtuni de nisip. Nu se explica acest lucru, dar, după cum se pare, era un dezavantaj.

Era a treia noapte. Nu zărea nicio stâncă pentru a se opri. Se gândi să-şi facă un culcuş în nisip, dar era cam periculos, se putea trezi sub… nisip. Aşa că merse mai departe. Pământul nu mai avea ca satelit Luna. Noaptea luminau doar stelele. Fiind senin, lumina lor era acceptabilă. Îşi vedea propriile picioare. Era mai greu cu direcţia de mers. Dar se uită după Luceafăr şi se mai ghidă câtva timp. În sfârşit, găsi o stâncă. Se culcă repede  pentru a mai prinde câteva ore de somn.

O treziră şoapte. Nişte foşnete ca nişte şoapte. Nu se dumerea ce este. Imaginile străine nu apăreau decât ziua. Ascultă cu atenţie: erau într-adevăr foşnete, pe care nu le mai auzise vreodată. După câteva minute încetară. Buimacă, se culcă la loc. Şi atunci visă: îl visă pe El.

După următorul masiv stâncos, într-o fostă depresiune, la capătul acesteia, stătea un Copac bătrân, cu multe noduri, însă drept şi puternic. Avea coaja groasă şi crăpată, multe crengi uscate şi părea că scârţâie din toate încheieturile. La o adiere de vânt dădea impresia că s-ar putea prăbuşi. Spre vârf mai avea câteva frunze de culoare verde şi mai multe galbene. Ele foşneau:

–         Vino mai repede!…

Se trezi cu senzaţia că fusese real. Se pregăti de drum. O chema. Ştia că e real. Nu mai avea nevoie de stele. Simţea drumul, simţea Calea. Merse toată noaptea. Spre ziuă mai făcu un popas, ca să mănânce nişte bucăţele de mărăcine. Nu stătu prea mult şi porni. Merse toată ziua. Nu mai simţea nimic, nici durere, nici foame. Doar voinţa de a ajunge. Mai dură o noapte şi o zi. Aproape că nu se mai odihni.

Era seară când îl văzu. Se miră cum de nu-l mai găsise nimeni până atunci, când o frunză galbenă o atinse pe mână. Simţi o furnicătură şi se scutură. Se apropie cu paşi mici, şovăitori. Îi simţi prezenţa impunătoare şi călduroasă, în acelaşi timp. Întinse mâna spre trunchiul gros. Coaja era aspră şi mirosea plăcut. Îl luă în braţe, fericită. În sfârşit… prezenţa Vieţii îi inundă sufletul.

O creangă verde, pe care n-o văzuse, se aplecă şi-i mângâie părul încâlcit. Frunzele şoptiră iar şi un zgomot puternic o trezi din visare. Trunchiul se deschidea cu un geamăt de uriaş. Îşi pierdu cunoştinţa.

***

Când se trezi îşi văzu lăstarii înmuguriţi. Crengile uscate căzuseră pe pământ. Coaja era subţire şi fină. În aer plutea miros de … primăvară.

În curând, vor veni şi ceilalţi.

Recomandări: Ana Usca, Androxa, Caius,  Child again, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Ilarie, Mirela, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw 

25 comentarii

Din categoria Proză