Arhive pe etichete: copii

Cum sunt afectați copiii noștri de efectul nocebo

Efectul nocebo înseamnă – într-un mod simplu spus – să nu crezi în eficența unui lucru, să ai gânduri negative, să te „aștepți la ce este mai rău”.

Societatea noastră, școala la care merg copiii noștri, parentingul de acasă – toate sunt sub spectrul efectului nocebo mai mult decât au fost vreodată. Copiilor li se spune:

– să fie atenți că se pot îmbolnăvi foarte ușor (ceea ce de multe ori este adevărat, dar cu ce ne ajută să ne fie frică de asta?);

–  că lumea este plină de oameni răi (ceea ce este – din nou – adevărat, dar așa a fost și pe timpul în care noi am fost copii, nu erau mai mulți oameni răi în acele vremuri și totuși nu eram terorizați cu acest aspect); …

Vezi articolul aici

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Psihologie şi pedagogie

Anul Nou

Se frecă la ochi somnoros, căscă îndelung, se întinse zgomotos și, fără niciun chef de a se ridica, se legănă de două-trei ori pe marginea patului. Apoi își dădu drumul jos (patul era cam înalt) și începu să meargă spre baie târându-și pașii. Își trecu mâna prin păr, care-i crescuse și nu apucase să-l mai tundă… Intrând în baie se postă în fața oglinzii: nemulțumit total de figura sa zburlită, cu barba nerasă, cu riduri lăsate de timp, cu ochii curați totuși… se încruntă.

Mai avea o zi ca să se pregătească. I se păru cam puțin. Ar mai fi zăbovit, ar mai fi dormit, ar fi vrut să mai aibă acel timp ca în adolescență, când se îmbrăca într-o oră, se spăla în alta, mânca la fel…

Își făcu un plan de bătaie, ca să iasă din starea asta apăsătoare, să-și ocupe mintea cu ceva util.

Mai avea multe de făcut:

–          să-și pregătească hrana sufletească fără de care nu avea cum să supraviețuiască (unii doriseră să strice toate proviziile aducând tot felul de viruși, mucegaiuri și mizerii);

–          să-și facă ordine în cămara de gânduri, să le arunce pe cele negative și să le mai șteargă de praf pe cele pozitive (toate relele create de oameni trebuiau curățate, aruncate și oblojite rănile);

–          să-și curețe toate vasele de gătit pace, înțelepciune, iubire, compasiune, generozitate, înțelegere (oamenii le murdăriseră cam tare în ultimul timp);

–          să dea cu aspiratorul prin camera de creație, să aspire tot praful de pe arta autentică…

–          să gătească pentru viitor hrănind copiii flămânzi după atâtea lipsuri de educație…

–          să caute leacurile pe care le adunase de-a lungul anilor și să le pună deoparte pentru noile și vechile boli nevindecate…

–          să împrospăteze aerul învechit cu puțină iubire…

–          și multe alte ,,mărunțișuri”…

Hm, era supărat rău pe oameni și nici n-ar fi vrut să se mai arate lor, după întregul bilanț! Îl obosiseră peste măsură cu atâtea răutăți: ca niciodată! Se va mai gândi!

Se apucă de treabă cu seriozitate și, în câteva ore, uită de supărare.

Deodată, auzi un zvon de gânduri mobilizatoare… Cineva făcea un plan de revenire, altcineva se ruga pentru binele celor din jur, undeva se emitea iubire ca să înconjoare cât mai multe suflete, altundeva copiii dăruiau cântece și senin…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Se lumină. Nu, nu era ultima sa trecere. Încă nu îmbătrânise, mai erau atâtea de făcut…

27 comentarii

Din categoria Diverse, Imagini, Proză

Sfaturi pentru părinți – 10

Relația care se stabilește între profesor și elev este determinantă pentru reușita școlară și pentru angajarea copilului în proces. Acest lucru este valabil la început pentru toți elevii; în ceea ce privește copilul care trece prin dificultăți de învățare sau de adaptare în clasă, relația este determinantă pe tot parcursul școlii. Copilul căruia îi lipsește siguranța sau care încearcă diferite dificultăți în învățare sau în a se apropia de ceilalți are nevoie de o mai mare susținere din partea profesorului. Atașarea dintre copil și adultul care se ocupă de el la școală provine, în general, din transferul de autoritate parentală spre noua persoană, care devine un pol de referință.

Datorită legăturii dintre afectivitate și capacitățile de învățare, plecarea unui profesor în timpul anului este trăită adesea ca o mare pierdere pentru copil; este valabil, mai ales, pentru cei mai vulnerabili, cei care trăiesc dificultăți de adaptare sau de învățare.

Da la anunțul plecării până la ultima zi cu acest profesor, doliul copilului ia diferite forme: lacrimi, furie, apatie, dezinteres, agitație, nervozitate etc. Școlarul își manifestă mai întâi supărarea în momentul anunțului, dar ea nu devine totală decât în momentul plecării. Între cele două momente intervine teama de ceea ce va urma și, adesea, frica de cel sau cea care va veni.

Motivarea pentru școală decurge, într-o primă fază, din potrivirea dintre copil și profesor. În general, micul școlar vrea să învețe să citească, să scrie și să numere, dar el depinde de profesorul lui pentru a o face. Cu cât crește, cu atât motivarea lui îi permite să devină autonom și să acumuleze cunoștințe. Copilul este ghidat de profesor până devine capabil de tot mai multă inițiativă, creativitate și autonomie, ceea ce îi permite, adesea, să depășească exigențele, să facă propriile legături între  ce învață și ce cunoaște deja, descoperind strategii tot mai eficiente.

Pentru alții, dimpotrivă, absența plăcerii de a învăța nu permite să se dezvolte acest tip de motivație, un adevărat motor de învățare. Motivația devine extrinsecă, adică acești copii depind de circumstanțele exterioare pentru a învăța. Pentru ei, ca și pentru cei foarte mici, plecarea unui profesor care a știut să creeze o relație care să le faciliteze învățarea capătă, adesea, un caracter dramatic. De fapt, această plecare reprezintă mai mult decât plecarea în sine a persoanei. Este vorba despre ansamblul lumii lor școlare, care se fragilizează sau se sparge în același timp cu încrederea și motivele personale de învățare.

În același fel, un copil care are nevoie de acest tip de relație specială cu profesorul, dar cu care această relație pedagogică nu s-a stabilit pozitiv, se simte ușurat, ca și părinții, la plecarea profesorului. Schimbarea pedagogului în timpul anului devine pentru copil și pentru părinți, o speranță, aceea că, de data asta, o relație nouă îi va reda elevului plăcerea de a merge la școală.

Sfaturi:

Pentru a micșora impactul plecării unui factor școlar important și pentru a ajuta copilul să traverseze această etapă, părinții și echipa școlară trebuie:

  • Să pregătească cât mai bine posibil copiii pentru această plecare, vorbindu-le și invitându-i să-și spună punctul de vedere;
  • Să folosească un calendar pentru ca elevii să vadă numărul de zile care le-au mai rămas de petrecut împreună cu cel care pleacă, pentru ca el să poată pregăti plecarea;
  • Să fie atenți la reacțiile copilului în tot timpul pierderii, evitând, pe cât posibil, să minimalizeze sau să dramatizeze situația;
  • Să numească emoțiile pe care cred că le recunosc la copil în timpul acestei perioade;
  • Să încurajeze copilul să-și ia timp să spună ,,la revedere” celui sau celei care pleacă, înainte de dispariția reală, chiar dacă asta pare dificil pentru el;
  • Să încurajeze copilul să păstreze o ,,părticică” din cel sau cea care pleacă (desene, fotografii sau desene făcute de copil);
  • Să acorde încă o dată încredere potențialului de adaptare al copilului și sistemului școlar ca și supraveghetorilor abilitați de școală;
  • Să lase noului sosit timp să-și petreacă cu copilul, înainte de a-i solicita o întâlnire. Asta se poate dovedi necesar pentru a pune în loc noile condiții particulare pentru copiii cu nevoi speciale.

(Marie-Claude Béliveau –  Necazurile micului școlar)

17 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Sfaturi pentru părinţi

Sfaturi pentru părinți – 9

Viața de grup, inerentă la școală, contribuie mult la îmbogățirea sau la defavorizarea angajării școlare a copilului, prefigurând integrarea lui socială.

Pentru copiii mai vulnerabili din punct de vedere emoțional, școala comportă prin ea însăși, factori de risc ai ,,răului de școală”.

Anumite experiențe traumatizante par, adesea, fără importanță, banale, dar ele pot marca serios sentimentele care sunt asociate simplului fapt de a se prezenta la școală, după un incident devenit ,,violență” pentru copil, chiar dacă, în realitate, numai el va acorda o importanță capitală întâmplării, din cauza intensității cu care o va trăi. De exemplu, un psihiatru povestește experiența umilitoare trăită atunci când ,,s-a scăpat pe el” în clasă, în fața tuturor, pentru că i s-a interzis să meargă la toaletă în afara timpului prevăzut pentru asta. Alți copii povestesc cum adulții i-au rănit și umilit la școală.

Aceste traumatisme marchează istoria școlarilor care, din cauza ritmului lor și nevoilor particulare, au suferit constrângeri impuse în clasă.

În poziția de victimă a unui grup de  școlari, copilul ajunge să fie prizonierul unei imagini, terorizat de obligația de a face față, zi după zi, ,,călăilor” lui, ceea ce necesită multă energie din partea lui, astfel încât își poate neglija învățătura. Simplul fapt de a trebui să se afle în curtea școlii în timpul pauzei, îi împiedică pe unii copii să adoarmă seara, pentru că se gândesc la grupul care i-a ales ca ,,țapi ispășitori”. Alți copii sunt stresați din această cauză și devin neîndemânatici în gesturile lor și în relațiile interpersonale. Ei suferă adesea în tăcere pentru că, pe lângă faptul că se simt singuri, le este rușine să arate că sunt respinși în fața celor pe care îi iubesc mai mult. Școala este pentru ei un loc de umilire. Faptul că nu sunt aleși niciodată pentru munca în echipă, că sunt ultimii chemați atunci când se formează un grup sportiv, toate astea le fac viața foarte grea; acești copii se pomenesc singuri, nevoiți să se plimbe solitari în curtea școlii, în pauze.

Pentru ca integrarea în grup să se realizeze cât mai bine, școlarul trebuie să aibă un minimum de abilități relaționale. Acestea, atunci când sunt folosite cu colegii, le favorizează pe cele sociale (cooperare, colaborare etc.), deci, integrarea în grup, adaptarea la școală și, în cele din urmă, capacitatea de a învăța.

Câteva abilități relaționale și sociale solicitate la școală sunt: partajul (a da, a cere înainte de a lua); empatia (a fi capabil de a se pune în locul altuia); cooperarea (a face ceva împreună cu alții); colaborarea (a se ajuta reciproc în urmărirea unui scop); respectul de sine și pentru alții (a ști să se exprime și să pună în valoare propriul punct de vedere, apoi a ști să asculte și să țină cont de punctul de vedere al celuilalt); dialogul (a putea să rezolve conflictele cu cuvinte, renunțând la pumni).

Sfaturi:

  • Nu subestimați experiențele de socializare de dinainte de intrarea la școală și pe parcursul școlii.
  • Fiți atenți la ce povestește (sau nu povestește) copilul la întoarcerea de la școală. Cum vă imaginați viața sa socială la școală după indiciile pe care vi le dă din povestiri?
  • În caz de dubiu, verificați la profesori câteva tipuri de legături pe care copilul le stabilește cu alții.
  • Rugați copilul să facă un plan al clasei, cu scopul de a cunoaște mai bine rolul lui în sânul grupului și, astfel, să devină conștient de aliații lui. Este vorba de o reprezentare grafică a poziției tuturor elevilor în clasă. Cereți copilului să traseze săgeți între numele copiilor care au legături între ei, indicând cu ajutorul diferitelor culori legăturile pozitive sau negative. Puneți-l să precizeze cu ajutorul săgeților sensul în care sunt dirijate sentimentele exprimate de această diagramă. Veți fi în măsură să vedeți mai bine unde se situează copilul dumneavoastră, să identificați locul lui în grup: dorit, acceptat, tolerat, ignorat, respins, lider… Discutând cu el despre această activitate, aveți șanse să aflați mai multe decât punând întrebări direct la subiect.
  • Încurajați copilul să participe la activități extrașcolare, cu scopul de a avea șansa să-și dezvolte abilități sociale în sectoare diferite, de preferință într-unul unde este deja competent. Așa va putea să-și consume energia și să facă legături semnificative, în loc să se orienteze către activități în care sarcina principală să fie stabilită în mijlocul grupului.
  • Dacă copilul are dificultăți să se integreze, faceți apel la profesioniști care lucrează în mediul școlar (profesori, psihoeducatori, psihologi…)
  • Insistați pe lângă școală pentru ca micuții care frecventează clasele specializate să participe și la activități unde îi pot întâlni pe cei care frecventează clasele obișnuite.
  • Uneori, când situația scapă de sub control și când ați ajuns la capătul puterilor, nu rămâne decât să optați pentru schimbarea școlii,dar asigurați-vă că elevul este în măsură să-și creeze o nouă imagine.
  • (Marie-Claude Béliveau – Necazurile micului şcolar)

 Recomandări: Atlantisra, Bibliodeva, Colțu cu muzică, George Valah, La Fee Blanche, Mirela Pete, Paradis pierdut, Silving, Trezire divină, Thea Bianchi, Yoda 

11 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Sfaturi pentru părinţi

Sfaturi pentru părinţi – 8

Printre tulburările de învăţare cele mai cunoscute se numără dislexia (tulburări de citire), disortografia (tulburări de ortografiere) şi discalculia (tulburări de calcul). Există şi diferite deficite  în planul funcţiilor cognitive, care provoacă probleme în tratarea informaţiilor şi astfel, în abilităţile de învăţare, fără să se dezvolte, totuşi, ca sindrom.

Uneori, alături de un ortopedagog, copilul câştigă strategii compensatorii pentru a învăţa, în ciuda problemelor existente. Copiii care nu au fost depistaţi la timp şi care nu compensează singuri un deficit de acest fel, din motive, adesea afective, acumulează întârzieri şcolare şi se descoperă, uneori, cu tulburări grave de învăţare, însoţite de tot ce pot ele însemna în plan afectiv şi social.

Un copil este considerat cu tulburări specifice de învăţare, dacă nu prezintă un deficit senzorial sau intelectual şi nici tulburări de comportament care să poată explica aceste dificultăţi. În acelaşi timp, unele probleme auditive, vizuale sau neurologice pot şi ele să conducă la probleme de învăţare sau la un ansamblu de simptome care, în final, aparţin tot ,,răului de şcoală”, în diferite modalităţi de expresie. Mulţi dintre aceşti copii nu sunt depistaţi; unii dintre ei prezintă, în acest caz, tulburări de comportament, ca o consecinţă a dificultăţilor lor de a învăţa, dar care limitează eficacitatea intervenţiilor.

Printre dificultăţile care provoacă tulburări de învăţare se numără problema audiţiei centrale, care se manifestă printr-o dificultate de a administra informaţia primită verbal şi deficitul de atenţie, cu sau fără hiperactivitate. Copiii care au asemenea dificultăţi cunosc eşecuri şcolare repetate. Devalorizarea lor progresivă naşte anxietate, tristeţe, opoziţie şi, în consecinţă, o multitudine de comportamente de evitare, care nu sprijină cu nimic posibilitatea lor de a compensa deficitele. De multe ori sunt puţin apreciaţi de colegii lor pentru că au dificultăţi şi înţeleg mai încet când li se vorbeşte; fiind şi mai impulsivi, se pun în situaţii dificile.

Aceşti copii abandonează încet, încet şcoala unde se simt răniţi, mai ales că nu se face nimic eficient pentru a le veni în ajutor. La fel se întâmplă şi cu cei care trăiesc şi tensiuni acasă, din cauza temelor şi lecţiilor, pentru că părinţii, care caută să-i ajute, se substituie, adesea, învăţătoarei.

Copiii care au probleme de comportament la şcoală nu prezintă cu toţii, la început, probleme de învăţare; important este să se constate, prin experienţă că, în anumite cazuri, unele le ascund pe celelalte şi, astfel, se împiedică o depistare precoce, care ar permite intervenţiile potrivite.

Mulţi dintre aceşti copii îşi încep greşit viaţa şcolară. Ei au dificultăţi în a se asemăna cu ceilalţi, se simt mai puţin buni pentru că nu reuşesc să citească bine, uneori sunt victimele batjocurii colegilor sau aprecierilor negative ale profesorilor, care văd în ei doar rea voinţă. Descoperă foarte repede imaginea negativă a propriei persoane.

După acest tratament îndelungat, orice copil reacţionează pentru a se apăra de imaginea negativă despre el însuşi, care îi este permanent prezentată. Unii dintre aceşti copii se deprimă, alţii renunţă sau se manifestă agresiv. În cazul lor, tulburările de comportament pe care le prezintă sunt secundare problemelor de învăţare dificile sau nedepistate şi pentru care se iau puţine măsuri pertinente, cu scopul de a-i ajuta de la început. Atunci se discută problemele de comportament ca şi cum ele ar fi cauza dificultăţilor de învăţare, când, de fapt, ele nu sunt decât o consecinţă.

Sfaturi pentru părinţi:

  • Daţi atenţie reacţiilor copilului la întoarcerea de la şcoală. Când pare să aibă dificultăţi de orice fel, ascultaţi şi înţelegeţi versiunea lui, apoi căutaţi s-o aflaţi pe cea a învăţătoarei, pentru a avea o imagine clară a situaţiei.
  • Nu subestimaţi sentimentele de nedreptate pe care le exprimă în raport cu şcoala, dar aşteptaţi să vedeţi cele două părţi ale monedei înainte de a acţiona.
  • La primele semne de dificultate de învăţare, cereţi să fie evaluat pentru a interveni la timp şi a evita ca problemele să degenereze în stres, în tristeţe şi în refuz şcolar.
  • Nu ezitaţi să cereţi o a doua părere.
  • Cereţi să vedeţi şi să participaţi la planul de intervenţie individualizată, care se va face pentru copil la şcoală, dacă se consideră că este în dificultate.
  • Insistaţi pe lângă direcţia şcolii şi comisia de specialitate pentru a primi serviciile recomandate.
  • Asiguraţi-vă, atunci când orientarea spre o clasă specializată este de dorit sau recomandată, că natura dificultăţilor şcolare a fost clar identificată, cu scopul ca ceea ce se face pentru copil să fie potrivit. Copiii care au dificultăţi specifice trebuie să primească exact ajutorul de care au nevoie.
  • Colaboraţi strâns cu supraveghetorii şcolari, o dată ce măsurile de ajutor au fost puse în practică.
  • Trebuie amintit că a colabora poate, uneori, să însemne a face puţin mai bine decât ce s-a făcut deja, cu atât mai mult dacă supraveghetorii  consideră că o parte a problemei vine din prea marea presiune trăită de copil la şcoală şi acasă.

 (Marie-Claude Béliveau – Necazurile micului şcolar)

Recomandări: Bibliodeva, Child again, G1b2i3, George, Ioan Usca, La Fee Blanche, Mirela, Robert, Schtiel, Shayna

 

14 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Sfaturi pentru părinţi

Sfaturi pentru părinţi – 6

Dacă copilul dumneavoastră nu-şi însuşeşte limbajul adecvat vârstei lui, aşa cum fac ceilalţi copii din aceeaşi generaţie, dacă îşi caută constant cuvintele, răsucind silabele şi sunetele, dacă cere adesea să i se repete cele spuse, confundă cuvintele între ele, se exprimă mai degrabă cu mâinile decât cu cuvintele cu care este în conflict, pe scurt, din momentul când aveţi cel mai mic dubiu în ceea ce priveşte dezvoltarea abilităţilor de limbaj ale copilului trebuie să:

–         Evitaţi să lăsaţi lucrurile să treneze. Devine important şi chiar urgent să consultaţi un specialist pentru a primi ajutor, cel mai târziu la intrarea la grădiniţă.

–         Fiţi vigilenţi, corectaţi copilul când greşeşte; fără a repeta greşeala lui, reformulaţi pentru el cuvântul sau fraza prost construită.

–         Fiţi răbdători când îşi caută cuvintele, aşteptaţi înainte de a interveni sau a spune cuvântul în locul lui. Cereţi acelaşi lucru fraţilor şi surorilor, care se grăbesc să răspundă în locul lui.

–         Jucaţi cu el jocuri de cuvinte, cântaţi cu el, construiţi împreună poveşti pornind de la desenele lui, discutaţi cu plăcere cu el încurajându-l să-şi spună părerea; pe scurt, înmulţiţi ocaziile de a se juca cu cuvintele, sunetele şi frazele.

–         Puneţi accentul, de la intrarea în clasa întâi, pe citit şi pe importanţa de a înţelege sensurile.

–         Încurajaţi copilul, cât mai mult posibil, să recurgă la mijloace concrete şi vizuale pentru a-l ajuta să compenseze dificultăţile de înţelegere şi de memorare a informaţiilor primite sau de a le evoca verbal (desene, scheme, sublinieri).

Consecinţele unui simplu retard de limbaj sau tulburări de limbaj la vârstele mici sunt greu de suportat pentru micii elevi. Ele se complică pe măsură ce trece timpul şi copilul creşte. Legătura directă între aceste probleme şi tulburările de învăţare, de adaptare şi de comportament nu sunt puse la îndoială în mediile şcolare şi clinici. Aceste probleme stau la baza numărului mare de elevi care renunţă la şcoală şi de delincvenţi, atunci când nu se face nimic pentru ca aceste probleme să fie remediate.

Trebuie reacţionat la timp pentru a evita eşecul şcolar şi inadaptarea socială.

(Marie-Claude Béliveau – Necazurile micului şcolar)

Recomandări: Bibliodevafiliala3G1b2i3, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Shayna

14 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Sfaturi pentru părinţi