Arhive pe etichete: cuvinte inventate

Aventurile lui Telurictus în spațiul colorbit al Balcondurului – duzina de cuvinte

Pe vremea când dulcerc se legănau tristalerii în albele dimensiuni ale planetei Balcondur și un drogor subțire cuprindea spațiul închis al acesteia dându-le calde efluvii de alinaval, ce-i făcea să viseze cu ochii deschiși pe parcursul întregii lor existențe, pe vremea aceea deci, trăia un tristaler puțin diferit de restul populației. Nu se știe cum și de ce, în locul feței triste pe care o aveau toți locuitorii planetei, el se născuse cu un zâmbet ciudat (tristalerii nu aveau cuvântul ,,zâmbet” în vocabular), ce-i grava fizionomia și-l făcea ieșit din comun, ca pe un cal breaz. De aceea, primise numele de Telurictus, care să exprime particularitatea sa nativă.

Și, datorită acestui defect al său, nici prieteni nu prea avea, așa că, umbla singur pe unde-l tăia capul, ceilalți se cam fereau de el și-l lăsau în plata Domnului. De multe ori colinda spațiile albe ale planetei până la granița de care nu aveau voie să treacă, nu se știe de ce. Îl atrăgea foarte mult spațiul colorbit ce se zărea dincolo de graniță și se întreba adesea cum ar putea să treacă, pentru a vedea ce e acolo…

Tot fâțâindu-se el pe lângă graniță, zări, la un moment dat, un alt tristaler ce colinda, cu fața lui tristă, pe potecile singurătății… Se îndreptă spre el zicându-i:

–          Bună lungere, tristaler trist ce ești! De ce ești singur pe aici, la marginea Balcondurului?

–          Bună lungere și ție, tristalere ciudat! Tocmai ce am primit, de la Primul Cristaler un verdiction prin care mi se interzice contactul cu alți locuitori, din cauza unei greșeli pe care am făcut-o.

–          Ce greșeală ai făcut?

–          Am mâncat din șerbetiv, fructul interzis, fără să știu… Nu-mi spusese nimeni cum arată, că l-aș fi ocolit. Dar așa, când l-am întâlnit, mi s-a părut îmbietor și… am gustat din el. Dacă mă vede cineva că vorbesc cu tine, cine știe ce verdiction mai primesc! spuse el speriat.

–          Stai liniștit. Pe aici nu vine nimeni, niciodată. Eu am fața asta… ciudată și toți mă ocolesc crezând că le port ghinion. Spune-mi, cum te cheamă?

–          Amarcus. Pe tine?

–          Telurictus. Te sperie fața mea?

–          Puțin. Dar prefer așa, decât să fiu singur, să nu mai văd vreodată față de tristaler…

–          Bine. Hai să-ți arăt ceva!

Se îndreptară spre linia de despărțire dintre albul planetei și spațiul colorbit care se contura din ce în ce mai clar, dincolo de linie.

–          De ce crezi că nu avem voie să trecem?

–          Pentru că multitudinea de culori de dincolo ne-ar face rău, probabil…

–          A încercat cineva?

–          Nu am auzit până acum.

–          Ce-ar fi…

–          Nu! Nu se poate!

–          Ce avem de pierdut? Singurătatea? râse Telurictus. Cine ne mai dorește pe aici?

–          Eu știu… Mi-e teamă.

Telurictus întinse mâna spre pojghița subțire ce despărțea albul de colorbit, împunse cu degetul și își retrase mâna.

–          Vezi? Nu se întâmplă nimic! și întinse mâna din nou pătrunzând și mai adânc.

Spațiul din jurul mâinii sale se coloră ușor, fuzionând cu albul în care trăiau… de-o veșnicie. Se apropie cu tot corpul și făcu un pas. Nu se întâmplă nimic. Râse cu poftă apoi mai făcu un pas. Trecu dincolo cu tot corpul. Amarcus era în culmea disperării, dar nu se apropia. Telurictus își schimba coloritul la câteva secunde, trecând printr-o gamă variată de culori necunoscute.

–          Amarcus, mă simt bine! Nu mi s-a întâmplat nimic. Vino și tu!

Ezitând, prietenul lui îl urmă gândindu-se că ar fi primit un verdiction ireversibil, doar la aflarea veștii că vorbise cu Telurictus despre spațiul colorbit… Așa că, făcu pasul decisiv și intră.

Ce urmă după aceea…

 

Alte combinații de cuvinte inventate de psi, găsiți la psi, precum și un tabel de înscriere.

12 comentarii

Din categoria Duzina de cuvinte