Arhive pe etichete: isihasm

Medicina isihastă

http://suntsanatos.ro/medicina-isihasta-2571.html

S-a descoperit stiintific ca plantele receptioneaza agresivitatea omului si emana unde energetice negative, nocive pentru organismul nostru. Nu rupeti brutal legumele, folositi doar frunzele marginale si, daca vreti si radacinile, scoateti planta întreaga si lasati-o 12 h sa intre în “adormire” si sa-si neutralizeze radiatiile negative. Orice aliment are în el informatii de viata si de moarte. Un aliment omorât si fiert are astfel de informatii de moarte care va omoara si organismul. Fructele si semintele nu au nici o problema, fiind neutre. Daca se fierb, capata informatii de moarte. Grâul încoltit nu este bun imediat dupa încoltire, deoarece s-a trezit la viata si prin mestecare este omorât. De aceea, dupa încoltire, lasati-l la o usoara reuscare, sa treaca la “adormire” si astfel este hranitor.

Noi, în mod obisnuit, avem logica de tip cauza-efect. Crestinismul vine cu o logica aparte, trinitara, care este baza medicinei isihaste si a sacroterapiei. Ca trinitate, realitatea este: supracauza, cauza, efect, care în corespondenta cu Dumnezeu este Tatal, Sfântul Duh, Fiul. În corpul nostru supracauza este sufletul, care emana o energie de informatie a acestei supracauze. Miscarea – vibratia reprezinta cauza si acumularea – continutul reprezinta masa – materia. Însusirile si calitatile supracauzei (sufletului) sunt însesi cauza si efectul. Sufletul se angajeaza în lucrarea de purificare a corpului bolnav mostenit, deoarece noi mostenim pacatele parintilor nostri (noi suntem jumatate creati de Dumnezeu si jumatate nascuti de parinti). Asa ne putem naste cu predispozitii de boala sau deja bolnavi. Se zice ca noi suntem un microcosmos si ne hranim cu lumina cosmica îngereasca, cu materia naturii si din energia mentala omeneasca. Toate deranjamentele din acest complex de “hranire energetica universala” aduc boli.

Bolile de oase se datoreaza lipsei de Energii Harice. Se vor folosi uleiul sfintit, apa sfintita, anafura etc. La sfinti oasele nu putrezesc, fiind pline de Energii Har, cu puteri tamaduitoare.

Prin sistemul nervos, noi facem legatura cu Energiile Îngeresti, cunoscute sub numele de Mental Cosmic. Energia intra prin vârful capului, coboara pe coloana vertebrala pâna la nervii corpului, unindu-se cu mentalul nostru. Si medicina isihasta îsi are centrele ei de energie, cum ar fi chakrele, locul de întâlnire al energiilor (în numar de 3) fiind inima. Medicina isihasta lupta pentru restabilirea acestui centru care s-a pierdut dupa caderea din Rai.

Cele 3 energii care pornesc din inima (unde sunt emanate de suflet) sunt: fluxul energiilor mentale proprii, energii mentale inteligente ale entitatilor spirituale extraterestre (îngeri si demoni sau ale sufletelor raposatilor) si energii intelectuale, gândurile – informatiile tuturor oamenilor; prin nari-nas intra o energie mentala a naturii, prana (cum o numesc indienii), care nu este oxigen, ci de alt tip, intra în creier, coboara pe coloana vertebrala în doua moduri (Ida si Pingala), stiintific identificându-se cu nervii simpatici si parasimpatici.

Dereglarile acestor energii provoaca boala. Prima cauza trebuie cautata în suflet. Toate bolile mentale se asociaza cu boli de inima si la figurat si la propriu. O mare importanta o are somnul în bolile energiilor mentale. Tulburarile de somn au ca efect supraîncordarea nervoasa, pâna la ruperi de nivele nervoase cu efecte dramatice. Atât centrul inimii cât si al sexului fura si fac risipa de energie nervoasa, astfel încât organele nu mai sunt hranite suficient cu energie nervoasa. Asa ca în bolile mental-nervoase tratamentul religios este de mare importanta. Cauta sa nu ai nimic pe suflet, vreun pacat mare care te macina pe ascuns (trebuie sa te spovedesti la preot). Opreste conflictele sentimentale în gât (ca un mârâit fortat si scurt) sau pronunta cuvinte sfinte sau filozofice care absorb gândurile negative. Râsul este o metoda eficienta de descarcare negativa. Si nu uitati de mâncarea nefiarta. Se considera ca orice aliment are o memorie proprie care, intrata în organele noastre, se reproduce. Spune-mi ce manânci, ca sa-ti spun ce simti si ce gândesti. Începi sa manânci carne de vaca sau de porc, ai o memorie ca atare. Postul este un valoros remediu de restabilire si rememorare a adevaratelor energii. Diavolul a inversat si a negativizat memoriile adevarate, iar postul le readuce la normal, de unde rezulta ca postul este revenirea la starea de înger.

Iata un model de mâncare isihasta:

• dimineata: pâine cu fructe si nuci;
• prânz: ghiveci nefiert din legume radacinoase (salata) cu nuci si seminte, cu grâu muiat sau uruiala de grâu ce a fost tinuta la macerat min. 8 h;
• seara: la fel, dar în cantitate mai mica.

O mâncare isihasta este compusa peste 50% din cereale si seminte. În rest, 25% radacinoase, în completare, zarzavaturi si alte ingredinte. Mâncarea nefiarta este satioasa si are multa celuloza, curata intestinele. Hrana se absoarbe aproape integral si organele nu obosesc cu prefacerea în hrana vie, aceasta fiind deja vie.

La Schit se face o mâncare rapida de fasole boabe si orez pilaf. Boabele de fasole se piseaza pâna devin faina. Pe soba se pune o cratita cu apa atât cât este necesar fainei de fasole în apa rece. Focul trebuie sa fie tare, pentru ca faina sa înceapa imediat sa fiarba. Când începe sa fiarba, se lasa doar 1-2 min. si se da la o parte. La fel orezul, se piseaza si se fierbe 2 min. pâna se îngroasa ca o pasta, apoi se adauga ceapa cruda tocata si alte verdeturi, putina sare si câteva nuci si seminte de dovleac. Iarna se adauga varza acra si muraturi.

Fasolea se fierbe, întrucât contine o toxina, fasolina, care se inactiveaza în 1-2 min. prin fierbere.

Mâncati la fiecare masa câte 1 cartof crud, taiat si adaugat în mâncare, pus pe plita taiat felii sau fiert taiat marunt în putina apa timp de 2 min. si facut piure cu alte ingrediente. Astfel nu degradati proteinele prea mult, care altfel devin toxice pentru sistemul limfatic.

Un unt sanatos se prepara la Schit din fasole si soia facute faina, puse în putina apa rece si fiarte 2 min. Se adauga sare, ceapa marunta si se freaca mult, ca icrele, pâna se face ca untul. Se manânca cu pâine integrala. Se mai poate adauga smântâna sau brânza telemea.

Ei consuma o pâine minune din grâu si porumb zdrobit amestecate cu putina apa. Pun putina miere si sare. Se face o coca care se întinde în strat subtire de 2 mm pe o tava de faianta, se lasa la temp. de 30 º sa se usuce. Este ca un biscuit.

Închinaciunile si mataniile însotite de contractarea diafragmei cu dilatarea ei, la aplecare expirand si la ridicare inspirând, sunt foarte importante. Rugati-va ca în inima sa se regrupeze toate energiile corpului si sa se purifice prin harul Sfântului Duh.

Ca femeie trebuie sa ai organe yin în afara si yang înauntru. Se recomanda femeilor o alimentatie yang mai mult spre neutru, pentru a avea yin în afara, adica verdeturi nefierte, grâu mai putin încoltit sau pâine (preferabila pâinea fara coacere), fara carne multa, condimente si dulciuri ce dau aciditate yin în interiorul organelor. Sa se foloseasca alimente de culoare verde si galbena si mai putin rosii. Rosul este energie acida de scurgere care slabeste organele. Sa se foloseasca lactate, dar nu multa brânza si unt. Dulciuri din fructe, nu rafinate. Multa carne, oua, dulciuri si grasimi, brânzeturile tari schimba raportul yin-yang pâna la masculinizare, pâna la hipersexualizare. Alimentatia femeii trebuie sa fie solara (energiile feminine sunt energii lunare, ce se hranesc din energii solare); zarzavaturi, seminte de suprafata, fructe si mai putin alimente de întuneric. Barbatul este în sensul celalalt (energiile sase sunt solare). Copiii sa fie hraniti cu alimente neutre, adica în primul rând nefierte si vii, apoi cu alimente yang ce au energii de depunere, nu de consum – acide. În bolile grave, trebuie evitate lactatele, care hranesc exteriorul organelor, dar nu si interiorul. Aceasta deoarece alimentele de origine animala sunt explozive, nu de depunere în organe, ci de iesire si consum. În bolile grave, sa se foloseasca vegetale în cele 3 culori echilibrate: galben, verde si rosu (verdele hraneste interiorul organelor, galbenul si rosul organelor), pentru ca organele sa-si ia fiecare ce-i trebuie mai mult. Se insista pe alimentele neutre, indiferent de culoare, nefierte si mai ales seminte. Peste 50% sa fie cereale, în special grâu, o parte uleioase si alta parte seminte uleioase. Lactatele si alte derivate sa fie anexe, în cantitati mici. Ceaiurile sa fie nefierte, prin macerare în apa rece. Sa nu se bea niciodata multa apa (1/4 pahar). În loc de ulei, sa se zdrobeascanuca sau seminte de dovleac. Pâinea sa se consume necoapta. Se poate mânca si putin miez de pâine, dar fara coaja (are multe saruri anorganice toxice). Sa se manânce putin si des, cu alimente separate, nu cu multe amestecuri. Daca se respecta hrana vie, postul total nu trebuie sa fie prea lung. În post, sa se faca clisme. Dupa post se admit lactate nefierte, dar se evita carnea, pestele si ouale.

Sa nu se neglijeze terapia harica prin slujbe bisericesti, apa si ulei sfintite, Sfânta împartasanie. Harul divin este o energie reala. Se elimina ura, dusmania si toate pacatele.

sursa: valeriupopa.3x.ro

– See more at: http://suntsanatos.ro/medicina-isihasta-2571.html#sthash.6IcA5q0e.i6HXaQ4I.dpuf

5 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune

Rugăciunea tuturor simţurilor – 3

Văzul

Cartea lui Iov se încheie cu următoarele cuvinte, care par a indica o anumită superioritate a vederii asupra auzului: ,,Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă.” (Iov 42, 5-6).

Ascultarea menţine distanţa; prin privire, prezenţa apare în proximitatea fiinţei noastre. A auzi pe cineva nu este chiar acelaşi lucru cu a-l vedea; or, omul doreşte şi să vadă, iar dacă vorbim despre Dumnezeu, omul doreşte să-L vadă ,,aşa cum este”, după cum spune sfântul Ioan, şi nu doar aşa cum şi-L poate închipui sau reprezenta…

,,Ştim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.” (I Ioan 3,2).

Pentru a-L vedea pe Dumnezeu ,,aşa cum este”, şi ochiul, la fel ca şi urechea, trebuie să fie purificat. Altminteri, riscul cel mare este ca el să nu vadă decât o nălucă, o proiecţie.

Privirea noastră este atât de des împovărată de amintiri, de judecăţi, de comparaţii…

Cel ce ar vedea măcar o dată trandafirul, ar şti ce înseamnă a te ruga…

Trandafirul sau o faţă.

Acolo unde oamenii vedeau un adulter sau o păcătoasă, Iisus vedea o femeie; privirea Lui nu se oprea asupra măştii sau a grimasei, ci contempla chipul ei.

A te ruga înseamnă a contempla chipul tuturor lucrurilor, adică prezenţa Sa, apropierea Sa familiară, care constituie o dovadă a duioşiei lui Dumnezeu.

Suntem întotdeauna frumoşi în privirea unui om care se roagă; el nu se lasă păcălit de sclifoselile noastre, ci vede mai în profunzime ceea ce avem mai bun. El Îl priveşte pe Dumnezeu din noi.

Pentru a ne ruga mai bine, dacă ochii noştri ar începe să vadă ceea ce văd, dacă privirea noastră şi-ar face timp să se aşeze şi să se odihnească în ceea ce percepe, ar descoperi şi că toate lucrurile ne privesc, că toate lucrurile se roagă.

Să încetăm să aplicăm etichete.

Să trecem de la observaţie la contemplare, aceasta este mişcarea rugăciunii ochilor.

Să sesizăm tot ceea ce este invizibil, în ceea ce vedem.

Să ne îndreptăm spre acel punct inaccesibil în care toate privirile se întâlnesc.

A vedea devine viziune.

Viziunea devine uniune.

,,Devenim asemeni Lui pentru că Îl vedem aşa cum este.”

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Child again, Clipe de Cluj,  Colţu cu muzică, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna

8 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Rugăciunea tuturor simţurilor – 1

Dacă dorim să medităm şi să ne rugăm, trebuie oare să ne eliberăm de tirania simţurilor? Este rugăciunea creştină un proces de ,,rupere” din carne, pentru a merge mai repede, ca ,,spirit pur”, către Cel Care este Spirit Pur?

Oare nu spune şi Iisus în Evanghelie: ,,Dumnezeu este Spirit şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în spirit şi în adevăr” (Ioan, 4, 24)? Trebuie totuşi să consultăm vocabularul grecesc. Termenul pe care noi l-am tradus prin ,,spirit” în text, este oare nous, intelectul sau pneuma, suflul divin?

,,… patrie en pneumati kaî aletheia” (în textul din Vulgate: in spiritu et veritate oportet adorare: spiritus, şi nu mens sau intellectus).

A te ruga en pneumati nu înseamnă deci ,,a lăsa deoparte folosirea simţurilor”, a închide uşa percepţiilor, ci dimpotrivă a le-o deschide, a introduce  pneuma, suflu în fiecare dintre ele, pentru ca să devină organe ale cunoaşterii lui Dumnezeu.

De altfel, aşa au înţeles aceasta şi Părinţii Bisericii atunci când au elaborat doctrina ,,simţurilor spirituale”, adică a simţurilor spiritualizate, locuite, animate de Duhul lui Dumnezeu, în antropologia creştină omul nefiind ,,mormântul sufletului” (după cum spune Platon), ci ,,Templul Spiritului” (după cum spune sfântul Pavel).

Origene, şi după el Grigorie din Nyssa, Macarie, Diadoh din Foticeea, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, vor propune o întreagă pedagogie a simţurilor spirituale, în legătură, de altfel, şi cu viaţa duhovnicească, căci problema rămâne aceea de a ne ridica din domeniul sensibil către împărăţia aflată ,,dincolo de simţuri”, ,,a păşi de la aceste realităţi trecătoare la realitatea nepieritoare”. Simţurile nu sunt distruse, ci transfigurate; ele devin simţuri divine, care fac omul din ce în ce mai ,,capax dei”.

,,O examinare a problemei ne va face să spunem, potrivit Scripturii, că există un fel de simţ divin pe care preafericitul îl găseşte în prezent, după spusele lui Solomon: ,,vei găsi un simţ divin”. Iar acest simţ cuprinde mai multe feluri: vederea, care poate fixa realităţile superioare trupului, din care fac parte heruvimii şi serafimii; auzul, care percepe sunete a căror sursă nu este în aer; gustul, pentru a savura pâinea pogorâtă din cer şi care a dat viaţă lumii; tot astfel, mirosul, care simte acele parfumuri despre care vorbea Pavel, când spune că ,,Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă” (Efeseni 5,2); atingerea, graţie căreia Ioan afirmă că a atins cu mâinile lui ,,Logosul Vieţii”. ,,După dobândirea simţului divin, preafericiţii profeţi priveau dumnezeieşte, auzeau dumnezeieşte, gustau şi miroseau tot astfel, ca să zicem aşa, cu un simţ mai presus de fire; iar ei atingeau Logosul prin credinţă, precum o boare sosită de departe pentru a-i vindeca. Astfel, ei vedeau ceea ce scriu că au văzut, auzeau ceea ce spun că au auzit, simţeau senzaţii de acelaşi fel când mâncau, după cum au scris, ,,sulul” unei cărţi ce le era oferită.” (Origene, C. Cels I, 48)

Tot Origene afirmă că Dumnezeu, care locuieşte într-o ,,lumină nepătrunsă”, este perceptibil într-un anumit fel prin simţuri, şi nu numai prin inimă şi prin minte, pentru că El s-a întrupat cu adevărat în Iisus Hristos. După cum va spune şi Irineu: ,,Iisus este văzut în nevăzut”. Pe Dumnezeu nu L-a văzut şi nu-L va vedea niciodată nimeni. Dumnezeu nu este sesizabil, comprehensibil, decât în creaţia sau ,,umanitatea” Sa.

Hristos devine obiectul percepţiei fiecărui simţ al sufletului. El se numeşte ,,adevărata lumină”, pentru a lumina ochii sufletului; ,,verbul”, pentru a fi auzit, ,,pâinea”, pentru a fi gustat; tot astfel El este numit ,,uleiul de mir şi de nard”, pentru ca sufletul să se delecteze cu mirosul logosului; el a devenit ,,Verbul făcut trup”, palpabil şi sesizabil, pentru ca omul inferior să poată sesiza Cuvântul Vieţii. Acelaşi Verb al lui Dumnezeu este toate acestea (Lumina, verbul etc.). El devine astfel în urma unei rugăciuni pline de fervoare, şi nu permite ca vreunul dintre simţurile spirituale să fie lipsit de har (Origene, în Cant.II).

Să medităm şi să ne rugăm în toate simţurile

În rugăciune, înainte de a ilumina, opera Duhului este de a vindeca, de a-i reda omului buna funcţionare a simţurilor sale, pentru a-i permite – cu adevărat – să vadă, să audă, să atingă, să miroase, să guste ,,ceea ce este” şi să pătrundă în Prezenţa ,,Celui ce Este”.

Exerciţiul meditativ al tuturor simţurilor ar putea fi, astfel, introducerea într-o stare de rugăciune profundă.

Trebuie să considerăm simţurile ca pe nişte aliaţi, nu ca pe nişte duşmani sau obstacole în calea graţiei.

Tot ceea ce ştim despre Dumnezeu, tot un om ştie. Tot ce ştie omul despre Dumnezeu, ştie în trupul lui. Conform tradiţiei ortodoxe, Pavel Evdokimov vorbeşte despre un ,,sentiment al lui Dumnezeu”, indicând participarea întregii fiinţe la rugăciune.

În studiul contemporan al proceselor de memorie, se cunoaşte mai bine importanţa corpului. Noi nu ne amintim decât de ceea ce am experimentat cu adevărat în trupul nostru. În tradiţia străveche, a-ţi aminti de Dumnezeu nu este un simplu act al minţii şi al inimii, ci înseamnă a păstra în sinea ta amprenta unei prezenţe. ,,Umblă în prezenţa Mea şi fii desăvârşit”, îi spunea Dumnezeu lui Avram.

A te ruga nu înseamnă a te gândi la Dumnezeu; înseamnă a întreţine senzaţia unei prezenţe care te învăluie şi te ghidează.

Desigur, această prezenţă nu trebuie redusă la senzaţia pe care o putem noi avea despre ea (şi nici la înţelegerea sau iubirea noastră pentru ea).

Prezenţa ne copleşeşte total percepţiile, dar cu toate acestea, ,,potrivit capacităţii noastre” (care poate fi mereu lărgită), ea se transmite cu adevărat fiinţei noastre.

Esenţa lui Dumnezeu rămâne nepătrunsă, şi am putea spune că simţurilor noastre li se transmite energia Sa, dacă ar fi să reluăm distincţiile lui Grigorie Palamas. Nu ne aflăm în inima soarelui, şi totuşi fiecare rază a luminii sale este tot soarele… A te ruga înseamnă a fi gol şi a te lăsa mângâiat de razele soarelui.

Asceza începe printr-o purificare a tuturor simţurilor, pe care trebuie să le punem la unison cu prezenţa necreatului, să le facem tăcute, fără interpretările mentalului. Cu alte cuvinte, trebuie să le ,,dezgolim”, pregătindu-le pentru îmbrăţişarea Celui ce este.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky,  George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw

20 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 16

 Quiesce

Marele duşman al păcii este grija. Iisus le cerea ucenicilor Săi să nu-şi facă griji şi le dădea ca model păsările şi crinii de pe câmp.

……………………………………………………………………………………………………

Mulţi leneşi, nepăsători şi iresponsabili se vor putea servi de cuvintele lui Iisus pentru a justifica nişte comportamente mai mult sau mai puţin aberante. Cu toate acestea, la riguroşii asceţi ai deşertului, ,,amerimnia” sau faptul de a fi fără grijă este una din condiţiile cele mai importante pentru a realiza isihia. Sfântul Ioan Scărarul i-a consacrat cea de-a 27-a treaptă a scării sale spre paradis. Iată ce scrie el: ,,Lucrarea principală a isihiei este o amerimnia desăvârşită faţă de toate lucrurile, raţionale şi iraţionale.” Că trebuie să ne dezbărăm de toate lucrurile care nu au niciun rost, pentru că sunt rele sau inutile din punct de vedere spiritual, asta este foarte uşor de înţeles. Dar de ce să acţionăm la fel vizavi de cele care par să aibă justificări serioase? Sfântul Ioan Scărarul ne oferă două raţiuni psihologice. În primul rând, grijile se generează şi se întreţin reciproc. ,,Cine le deschide poarta grijilor raţionale se va împovăra negreşit şi cu celelalte.” Apoi, liniştea interioară este o stare sufletească ce nu suferă nicio împărţire; ea este totală sau nu există deloc. ,,Un fir de păr minuscul tulbură vederea ochiului, iar o grijă cât de mică alungă isihia”. De altfel, această linişte lăuntrică nu este un scop în sine. Dacă ne eliberăm complet mintea de tot ce ar putea-o agita, oricât de neînsemnat, scopul demersului nostru este de a o face aptă pentru contemplare. ,,Cine vrea să aducă în prezenţa lui Dumnezeu o minte pură, dar totuşi se lasă tulburat de griji, acela se aseamănă cu un om care îşi leagă solid picioarele şi apoi pretinde că vrea să grăbească pasul”.

……………………………………………………………………………………………………

(…) Pentru sfântul Ioan Scărarul, isihia nu este numai ,,negarea grijilor raţionale”, ci şi ,,eliminarea gândurilor”, în sensul cel mai larg al termenului. ,,Nu poţi avea o rugăciune pură dacă eşti împovărat de lucruri materiale şi agitat de griji neîncetate, căci rugăciunea este eliminarea gândurilor” (De Oratione 70).

Această absenţă a gândurilor este ,,uitarea de sine”, anihilarea egoului. Când mintea este liniştită, ,,micul eu” (ego-ul) dispare treptat, deschizându-se şi odihnindu-se în acel Altceva care-l fundamentează.

Liniştirea mentalului este şi potolirea dorinţelor: călugărul învaţă să se mulţumească cu ceea ce are. ,,Doreşte-ţi tot ceea ce ai şi vei avea tot ce-ţi doreşti”. Această mulţumire sau împăcare era considerată drept o virtute capabilă să-l elibereze pe călugăr de tentaţia de ,,a se compara cu ceilalţi”, demonul comparării fiind adeseori feroce în mediile monastice – acolo unde există gelozie nu poate exista pace.

Marele secret al păcii interioare este deci umilinţa. Se ştie că una dintre sursele angoasei şi ale anxietăţii o constituie faptul de a resimţi diferenţa netă dintre ceea ce pretindem că suntem, ce am vrea să fim, şi ceea ce suntem de fapt. Umilinţa este adevărul. A fi ceea ce suntem, fără a adăuga nimic, fără a omite nimic, fără a mai ,,pretinde”, a ne accepta propria ţărână, dimensiunea pământească, măreţia şi limitele noastre. ,,Îngerii sunt mult mai umili decât oamenii, pentru că ei sunt mult mai inteligenţi” – a fi inteligent înseamnă a te cunoaşte pe tine însuţi, iar dacă se cunoaşte cu adevărat pe el însuşi, omul ştie că nu este nimic, şi cine sau ce ar putea tulbura un om care se consideră insignifiant? Nimic, dar nu în sens psihologic (ar însemna o depreciere, ceva bolnăvicios), ci în sens ontologic: el ştie că fiinţarea sa nu provine de la el însuşi şi nu se auto-consideră creatorul vieţii sale.

Aceasta ne duce la un alt sinonim al ,,repausului” la care îl invită Iisus pe Arsenie: încrederea.

Credinciosul este un om liber, care nu-şi face griji pentru că ştie că viaţa sa nu depinde de el însuşi; aceasta nu înseamnă abandonare sau fatalism, ci luciditate şi credinţă faţă de Cel care, pe căi uneori nepătrunse, ne conduce.

A fi umil înseamnă pur şi simplu a fi om, iar a fi om înseamnă a nu te mai considera Dumnezeu; faptul de a nu te mai considera Dumnezeu te face apt să-L primeşti, să trăieşti împreună cu El. Intrăm atunci într-o altă dimensiune, nu mai suntem ,,în lume”, mereu ameninţaţi de legea entropiei, indiferent de tentativele noastre de a menţine o viaţă a cărei natură este trecătoare.

,,Vă las pacea, vă dărui pacea Mea, nu aşa cum o dă lumea”. Lumea ne dă tranchilizante, euforizante; pacea despre care se vorbeşte aici este o pace ontologică care nu depinde de nimic şi de nimeni. Ea nu ţine numai de domeniul psihic şi de tehnicile de acces la o anumită stare de linişte (la fel ca drogurile, aceste tehnici pot crea dependenţă), ci este o pace care se situează la nivel spiritual sau ,,pneumatic”. Este pacea lui Dumnezeu, Suflul Său, Prezenţa Sa în noi.

Pacea noastră este Altcineva, iar în acest sens putem spune că ea nu depinde de noi şi nu poate subzista atunci când eul psihic suferă cele mai mari frământări; pe acest Altcineva nimic şi nimeni nu ni-l poate răpi, căci el nu aparţine acestui spaţiu-timp.

,,Sunt plin de Bucurie – spunea sfântul Pavel – în mijlocul peregrinărilor mele”.

Această bucurie este de neînţeles pentru cel care nu s-a trezit faţă de această Prezenţă care rămâne în acelaşi timp ,,mai mult decât mine şi cu totul altfel decât mine”.

Ajuns în acest stadiu, se putea spune despre Arsenie:

El este separat de tot şi unit cu totul;

impasibil şi de o supremă sensibilitate;

adorat ca un zeu şi totuşi considerându-se ultimul de pe lume;

mai presus de toate, el este fericit

îmbătat de o divină fericire… (Evagrie Ponticul).

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Scrie un comentariu

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 15

 Quiesce

Ultimul cuvânt adresat lui Arsenie este ,,Quiesce” – ,,odihneşte-te” sau ,,intră în repaus”.

Călugării latini, în special cei din ordinul chartreux, vorbesc despre ,,quies” ca fiind scopul vieţii creştine, aceasta fiind o traducere a ceea ce călugării greci numesc ,,isihia”, iar evreii ,,shalom”, pacea lui Dumnezeu. ,,Află pacea lăuntrică, spunea sfântul Serafim, şi o mulţime va fi mântuită odată cu tine”, ca şi cum mântuirea tuturor ar depinde de starea noastră de pace interioară. Dacă dăm crezare legilor fizice ale legăturilor dintre toate lucrurile – ,,nu poţi ridica un pai fără a clinti o stea” – putem accepta faptul că o fiinţă care trăieşte starea de pace transmite o parte din calmul şi din seninătatea sa întregii lumi. Niciodată nu meditezi doar pentru tine. De altfel, în Cartea înţelepciunii se spune că ,,Dumnezeu caută printre oameni un loc pentru odihna Sa”; omul aflat în pace este sălaşul lui Dumnezeu. Înţelegem astfel importanţa isihiei la sfinţii părinţi, căci fără ea Dumnezeu nu poate rămâne printre oameni. Fuga de agitaţie, tăcerea buzelor şi a inimii nu aveau alt scop decât de a conduce la această pace.

(…) Căutând pacea, mulţi şi-au pierdut orice urmă de odihnă! Din cauza singurătăţii şi a liniştii, mulţi nu au găsit în deşert decât insensibilitate şi indiferenţă, inima lor de carne a devenit o inimă de piatră şi unii îşi sfârşesc jalnic viaţa, ca maniaci, megalomani sau depresivi, dacă nu chiar cruzi sau disperaţi…

Pacea inimii este o dorinţă comună tuturor şi este experienţa cea mai puţin comună.

Quiesce – poate că această indicaţie ar trebui luată mai întâi în sensul său foarte fizic: ,,destinde-te”; o anumită tensiune, fie ea de ordin muscular sau nervos (cele două aspecte sunt de altfel legate), ne poate împiedica nu numai să ne simţim bine, să ne deschidem faţă de ceilalţi, ci şi să fim permeabili faţă de alte dimensiuni. Un călugăr ortodox contemporan spunea: ,,Nu te rogi la fel cu fesele încordate şi cu ele relaxate”, şi adăuga ,,Dumnezeu este acelaşi, fie că noi suntem crispaţi sau destinşi, este adevărat, dar omul tensionat este mai puţin deschis faţă de Prezenţa Sa; Dumnezeu este pretutindeni, este adevărat, însă Dumnezeu nu este pretutindeni decât acolo unde este lăsat să intre”.

A te destinde înseamnă a-ţi deschide mai larg porţile, fie că acestea sunt senzoriale (porţile percepţiei), afective sau intelectuale.

Este suficient doar să ne amintim de un moment de mare destindere pe care l-am trăit cu ocazia unei ieşiri la iarbă verde: ,,Unde începea pământul, unde se sfârşea trupul meu?” În deşert, destinderea nu era căutată pentru starea de bine pe care o aduce, ci ca mijloc de amplificare a receptivităţii faţă de celălalt, faţă de oricare Altul; ar fi mai corect, fără îndoială, să folosim termenul ,,relaxare”, slăbire a strânsorii ego-ului, a voinţei sale de a reuşi cu orice preţ, chiar şi cu preţul meditaţiei sau rugăciunii. Este cunoscută povestea unei persoane care împingea, împingea mereu pentru a deschide o uşă; când în sfârşit s-a oprit, epuizată, uşa s-a deschis… în celălalt sens… Credem că-L căutăm pe Dumnezeu când de fapt El ne caută pe noi, iar misiunea noastră nu este de a-L prinde , ci de a-L primi.

                                                              (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm) 

Recomandări: Clipe de Cluj, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Samsara, Schtiel, Shayna, Vizualw

6 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 14

  

Tace

(…) Dar înainte de a ajunge la această linişte interioară, la ne-judecata iubirii pline de umilinţă, sfinţii părinţi le recomandau novicilor lor ,,să nu vorbească niciodată de rău pe cineva care nu este de faţă”.

Tace, taci, nu numai pentru a nu răni, ci şi pentru că orice cuvânt se naşte din tăcere şi se întoarce în tăcere.

A tăcea ne apropie de acest ,,Abis al Tăcerii” despre care vorbeşte Ignaţiu din Antiohia pentru a-L desemna pe Tatăl, Izvorul Cuvântului, căci ,,Verbul vine din Tatăl şi se întoarce în Tatăl”. A tăcea ne face de asemenea capabili să Ascultăm. Rugăciunea nu înseamnă doar a-I vorbi lui Dumnezeu, ci şi a-I asculta vocea cea tainică, şi a îndura uneori tăcerea Sa. ,,Ascultă Israele”, este prima poruncă.

Trebuie să tăcem pentru a deveni ,,vrednici de Dumnezeu”, la fel ca Fecioara Maria care ,,asculta şi păstra toate acestea în inima sa”. Îndemnul lui Iisus către Arsenie, care la prima vedere poate părea ceva negativ, ascunde un precept pozitiv: realizează condiţiile rugăciunii, fugi de zgomotele interioare şi exterioare şi, într-o ascultare tăcută, rămâi în Cel ce Este: ,,realizează Realul”. Sfinţii părinţi atrăgeau atenţia că tăcerea nu trebuie ,,făcută”, ea este deja aici – este de ajuns să tăcem, El este aici, la fel ca pagina cea albă care rămâne imaculată printre rânduri. ,,Fericiţi cei care au auzit cuvintele lui Iisus, şi mai fericiţi cei care au ascultat tăcerea Sa”.

Dar ştim cu toţii că putem tăcea din buze, ,,dar tot gândim”! Atât anticii cât şi contemporanii ştiau foarte bine că ravagiile unui cuvânt refulat  pot fi mai devastatoare decât cele ale unuia exprimat: ,,Ceea ce face morţii atât de grei, este povara cuvintelor pe care nu le-au ştiut rosti”.

În deşert, tăcerea exterioară este în slujba tăcerii interioare; or, este suficient să tăcem pentru ca, lăuntric, să ia cuvântul neobositul comentator al tuturor faptelor noastre… Ca nişte buni terapeuţi, sfinţii părinţi le cereau novicilor lor să-şi deschidă inima, să-şi exprime în fiecare seară gândurile care-i frământaseră de-a lungul zilei. Ei numeau asta ,,a scoate veninul din gura şarpelui”. Acest venin varia de la un om la altul: ce poate să-l frământe pe un om singur în deşert, dacă nu povara zgrunţuroasă a amintirilor sale? Câte dorinţe neîmplinite, câtă ură înghiţită, câtă ranchiună şi câte remuşcări persistente! Creştinii din vechime nu prelungeau meandrele culpabilităţii: ,,Dacă ne osândeşte inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră”, le plăcea lor să spună, după învăţătura sfântului Ioan. A recunoaşte că eşti un păcătos nu înseamnă a-ţi zgândări rănile, ,,a te întoarce la voma ta”, ci a-ţi recunoaşte dificultatea de a te menţine în Prezenţa Unicului Prezent, înseamnă a cere eliberarea de acele amintiri care te împiedică să-L contempli.

Dacă vorbăria lăuntrică devenea prea zgomotoasă şi uneori chiar ameninţătoare, sfinţii părinţi recomandau să se facă ceea ce se spune în psalm: ,,Zdrobeşte de stâncă capul copiilor babilonului” – copiii Babilonului sunt gândurile, stânca este Numele lui Iisus. Ce stă oare la originea fricii, a unei angoase sau a unei dorinţe rele? Un gând. Acest gând trebuie stârpit de la cap, de la începutul lui, pentru a fi înlocuit cu numele umano-divin dat Iubirii nebiruite: Iisus.

(…) Scopul este de a ajunge la acea ,,neclintită linişte a inimii” despre care vorbeşte Ioan Casian, la acea inimă tăcută care nu judecă, nu socoteşte, nu cântăreşte… Numai o inimă tăcută este capabilă de o autentică iubire divină, nu numai faţă de Dumnezeu – în contemplaţie – ci şi faţă de ceilalţi  oameni; iubirea pentru ceea ce este, nu pentru  ceea ce ar trebui să fie. Din nou, tăcerea ne face receptivi faţă de clipa prezentă; să nu cerem ca ceilalţi să fie altfel decât sunt, să corespundă unui şablon sau altuia, ci să-i iubim aşa cum îi iubeşte Dumnezeu, adică exact aşa cum îi face El să fie, cum îi creează chiar în această clipă.

Dar cine poate rămâne tăcut în faţa crimei, în faţa nedreptăţii? Oare nu-i condamnă chiar Biblia pe ,,câinii muţi” care asistă fără a scoate o vorbă la suferinţa celui nevinovat? Oare nu spune ea că ,,înţeleptul care tace greşeşte”? ,,Înţelepciunea ascunsă şi comoara neştiută, ce folos este de amândouă? Mai bun este omul care-şi ascunde nebunia sa, decât omul care-şi ascunde înţelepciunea sa” (Iisus Sirah 20, 31-32).

Toate acestea sunt spuse pentru a ne reaminti că nu trebuie să facem din tăcere un idol, căci, la fel precum cuvântul rostit, ea nu are valoare decât prin iubirea care sălăşluieşte în ea şi o face uşoară; câte tăceri apăsătoare fac cât o tăcere plină de iubire, câte tăceri ipocrite sau îmbufnate sau care pur şi simplu nu au nimic de spus – tăceri necomunicative! Acelora Iisus le-ar fi spus: ,,Mai bine vorbeşte! După ce vei fi terminat de grăit tot ce ai de spus, tace, taci, savurează tăcerea, nu purta vorbării deşarte, nu te risipi în vorbe inutile.”

Pentru sfinţii părinţi, tăcerea buzelor trebuie să conducă la tăcerea inimii, care apoi putea duce la tăcerea Spiritului. Dar această ultimă tăcere este un dar, o graţie, o stare pe care nu o putem dobândi prin propriile noastre forţe, prin asceza sau năzuinţa noastră, ,,este un dor ce nu s-a înălţat din inima omului”. În această clipă în care timpul şi Eternitatea se îmbrăţişează, nu te mai gândeşti decât la Dumnezeu: El este aici. Cuvintele rugăciunii se estompează în faţa Prezenţei. În legătură cu aceasta , un călugăr de la Muntele Athos remarca: ,,Când te afli în prezenţa cuiva, nu te gândeşti la el, căci este aici. Adevărata rugăciune nu este să te gândeşti la Dumnezeu, ci a fi cu El, a-L lăsa să Fie, a-L lăsa să respire în răsuflarea noastră”.

Să încheiem prin a spune că Isaac Sirianul ne reaminteşte că vorbirea a fost creată în timp; tăcerea, însă, aparţine eternităţii. Cuvântul rostit este întotdeauna al unui ego, dar adevărata tăcere este ,,dincolo de ego”, o deschidere spre Fiinţa esenţială.

,,Tace, taci”, nu te gândi să ,,păstrezi tăcerea”, ci mai degrabă gândeşte: ,,tăcerea mă păstrează”… În inima luptei, în centrul ciclonului, nemişcată ca un magnet, ea mă cheamă la odihnă.

                                                              (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări:  Androxa, Atlantisra, Buceginatura, Carla, Carmen, Child again, Clipe de ClujColţu cu muzică, Deepiny, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Lolita, Mirela, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw

15 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 11

Calea rugăciunii – Arsenie    

Arsenie este bine cunoscut de către isihaşti. La fel  ca în pustiul Egiptului de odinioară, şi în mănăstirile ortodoxe de azi povestea sa este spusă de nenumărate ori: într-o zi, după ce încercase, fără succes, tot felul de leacuri şi de metode  pentru a se vindeca de starea sa de neîmplinire sufletească, Arsenie l-a întrebat pe Iisus: ,,Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?” Mântuirea, pentru cei din vechime, înseamnă ,,a avea inima uşoară”, ,,a respira amplu”, ,,a fi liber”, ,,a fi pe deplin sănătos, fizic, psihic şi spiritual”, tot atâtea traduceri posibile ale termenului grecesc soteria. Arsenie I s-a adresat lui Iisus precum Mântuitorului său, Cel care poate să-i ofere cheile raiului, accesul la Pacea veşnică.

Iisus i-a răspuns în trei cuvinte scurte, trei mitsvots, exerciţii sau indicaţii de ordin practic, pentru redobândirea  sănătăţii minţii, a sufletului şi a trupului, şi pentru a redeveni conform chipului şi asemănării lui Dumnezeu, paradisul pierdut, împărăţia care va veni: Fuge, Tace, Quiesce (fugi sau retrage-te, rămâi tăcut şi odihneşte-te). Fiecare dintre aceste cuvinte, la fel ca şi cele din Scripturi, pot fi înţelese la diferite niveluri; mai întâi în sens literal, apoi într-o interpretare psihologică, ajungând în final la sensul lor spiritual. Arsenie a întrebat: ,,Ce trebuie făcut?” El nu a dorit să afle care este sensul vieţii, sau care este cauza suferinţelor sale, ci a cerut o învăţătură care să poată fi pusă în practică, trăită, experimentată, pentru ca mântuirea să nu mai fie doar o vorbă în vânt.

Fuge

Arsenie, la fel precum sihaştrii din deşert, a luat această învăţătură în sens literal: trebuie să pleci, să te retragi, să-ţi părăseşti oraşul, să ieşi din lume şi din tot ceea ce implică ea. Trebuie să fugi pentru că te sufoci. În unele situaţii, nu există altă scăpare decât fuga, care atunci nu este o laşitate, ci un impuls sănătos. Fuga este forţa căprioarelor. Când simţi că mediul a devenit prea ameninţător, capabil să te sufoce sau să pervertească tot ce ai mai bun în tine, e mai bine să pleci. Într-un prim sens, a fugi înseamnă – mai întâi – a-ţi schimba locul, mediul, modul de viaţă. La unii adolescenţi, fuga sau escapada este o reacţie de supravieţuire, o necesitate vitală; nu trebuie să te complaci la nesfârşit în situaţii fără ieşire. Anticii fugeau din lume pentru că nu vedeau altă finalitate în ea decât moartea, şi o stranie aspiraţie lăuntrică îi făcea să simtă că nu se născuseră doar pentru a muri, ci că exista un alt Spaţiu, o altă lume – ,,în trup sau în afara trupului?” – care îi aştepta.

Deşertul fizic se află la hotarul spaţiului şi al timpului – nu există nimic de văzut, nimic de găsit în el, ci este un loc privilegiat pentru a afla Lumina.

Totuşi, la început această fugă poate fi luată în sens negativ: a fugi de ceva, în loc de a fugi spre ceva.  Textele asceţilor sunt clare în această privinţă: trebuie ,,să fugi de rău”, iar această atitudine spirituală tinde să-l trezească, să-l scoată la lumină şi chiar să-l amplifice mai mult decât eram noi obişnuiţi. De aceea trebuie ,,să fugim de ceea ce ne duce spre păcat”. Pentru primii creştini, păcatul înseamnă ,,a rata ţinta”, a trece pe lângă scopul final (acesta este sensul literal al cuvântului hamartia), aspect dezvoltat apoi pe larg în textele Filocaliei: este ,,uitarea Fiinţei”.

Marcu sihastrul spune: ,,Atunci când îţi aminteşti de Dumnezeu, înteţeşte-ţi rugăciunea pentru ca, în ziua în care ţi se va întâmpla să-L uiţi, Domnul să te facă să-ţi aduci din nou aminte de El.” Scriptura grăieşte: ,,Iadul şi adâncul sunt cunoscute Domnului” (Proverbe 15,11). Aici se face referinţă la ignoranţă şi la uitarea din inimă; adâncul este ignoranţa, iadul este uitarea. Ambele sunt ascunse pentru că au ,,dispărut” din fiinţă, care nu le mai conştientizează. Trebuie să fugim de lume pentru că este o lume a uitării.

În deşert nu putem uita ,,cine suntem şi ce suntem”; fragilitatea noastră ne readuce în preajma Celui Viu ,,întru care avem viaţa, mişcarea şi fiinţa”. Ne regăsim axul nostru esenţial, învăţăm din nou ,,să ţintim bine” şi asta înseamnă a ieşi din păcat: ne aducem aminte de Cel Viu care ne iubeşte, urmărim să contemplăm ceea ce este El în inima a ceea ce suntem noi. Dar noi rămânem în continuare liberi să ne îndepărtăm de Fiinţă, să uităm de Ea – în acest caz, mai degrabă lumea este o ,,fugă de esenţial”, o laşitate în faţa evidenţei nimicniciei noastre. Dacă sfinţii părinţi au vorbit adeseori despre fuga de lume ca punct de plecare spre mântuire, ei au insistat mai mult asupra acestei retrageri ca fiind ,,o fugă spre cineva”. Plotin spunea ,,să fugi către Cel Unic”, fuga fiind un demers lucid şi conştient, însă într-o măsură mult mai mare un elan nestăvilit al inimii, ,,dorinţa de a cunoaşte aşa cum sunt eu cunoscut, dorinţa de a iubi aşa cum sunt eu iubit”, a fugi spre Dumnezeu, ,,a fugi nedespărţit, către Unul Dumnezeu”.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări:  Androxa, Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Ana Usca, Ilarie 8, Caius, Mirela Pete, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw. 

20 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Sfântul Ioan Casian (2)

Calea rugăciunii – Sfântul Ioan Casian

(…) ,,După cum am mai spus, este adevărat: ţinta profesiunii noastre constă în Împărăţia lui Dumnezeu sau în Împărăţia cerurilor; dar calea noastră este puritatea inimii, fără de care este cu neputinţă ca cineva să atingă această ţintă. Ochind-o aşadar cu grijă, pentru a ne afla calea, ne îndreptăm direct spre ea, ca pe o linie trasă cu îndemânare. Când gândurile noastre se abat câtuşi de puţin, noi ne întoarcem de îndată la ea, şi corectăm din priviri această rătăcire, întocmai ca şi cum am folosi o riglă. Acest principiu, ajutându-ne să ne adunăm toate puterile pentru a le aţinti asupra unicului ţel, ne va înştiinţa de îndată ce mintea se va îndepărta de la direcţia pe care şi-a propus-o.” (Convorbiri).

(…) Scopul vieţii creştine este gnosis, viziunea lui Dumnezeu, participarea la viaţa Sfintei Treimi, domnia Fiinţei-Iubire, iar metoda este praktikè, purificarea pasiunilor şi a gândurilor (logismoi), purificarea inimii. ,,Ţelul lui praktikè este purificarea minţii şi a inimii şi slobozirea lor din gheara patimilor”. (…) La fel ca la Evagrie, puritatea inimii este pentru Casian o stare de libertate şi de nonataşament şi el insistă asupra descrierii dificultăţilor ce pot fi întâlnite pe această cale a eliberării; ataşamentul faţă de lucruri oricât de neînsemnate poate fi la fel de îngrăditor ca cel pentru lucrurile importante; am putea adăuga că ataşamentul faţă de aspectele ,,subtile” (practici spirituale, doctrine, percepţii subtile elevate etc.) poate constitui o piedică la fel de mare ca şi ataşamentul faţă de lucrurile ,,grosiere” cum ar fi averea, reputaţia sau mâncarea.

Cei care uită să privească în oglinda pură a inimii lor, care se ataşează de imaginile şi de reflexiile care se perindă pe ea, nu vor vedea lumina pură; însă puritatea inimii nu se dobândeşte niciodată ,,o dată pentru totdeauna”, ci oglinda trebuie spălată în fiecare dimineaţă de toată necurăţia întipărită pe ea.

(…) ,,Dovadă limpede că nu atingi dintr-o dată desăvârşirea numai prin goliciune, prin renunţarea la averi şi prin dispreţuirea slavei lumeşti, dacă nu adaugi şi această iubire, ale cărei diferite mădulare le descrie Apostolul. Or, ea nu şade decât în curăţenia inimii. Căci a nu cunoaşte nici pizma, nici înfumurarea, nici mânia; a nu fi dezmăţat; a nu-ţi urmări doar propriul interes; a nu te bucura de nedreptate; a nu ţine deloc cont de rău şi tot restul: ce este oare asta dacă nu jertfa către Dumnezeu a unei inimi desăvârşite şi foarte pure, pe care o păstrezi mereu neprihănită de orice patimă?” (Convorbiri)

Această căutare a purităţii inimii nu este doar o căutare a paradisului pierdut, a inocenţei pierdute, o întoarcere la integritatea adevăratei noastre naturi, ci chiar căutarea Împărăţiei în sensul în care iubirea este cea care purifică şi izbăveşte totul.

A face orice fără iubire, iată ce face omul necurat; infuzarea iubirii în toate faptele noastre, iată ce le transformă şi le purifică din interior, la fel ca focul, după cum spun vechii alchimişti – ,,când focul a pătruns în inima plumbului, acesta devine aur”: ,,Puritatea inimii va fi deci singura măsură a faptelor şi a dorinţelor noastre. Pentru ea trebuie să luăm calea singurătăţii, să suferim în ajunare, veghe, muncă, goliciune, să ne dedăm lecturii şi practicii celorlalte virtuţi, neavând alt ţel, prin ele, decât de a ne face şi păstra inima de nepătruns pentru toate patimile cele rele, şi de a urca, prin tot atâtea trepte, până la desăvârşirea iubirii.” (Convorbiri)

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky, Gabrielle, George, Ioan Usca, Max Peter, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw

18 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita