Arhive pe etichete: pace

Din scrisori – 40

Dragul meu Vis,

Am citit spusele lui Tibi Ușeriu, tocmai când mă gândeam la sensul vieții pe acest pământ. Nu glumesc.
Toată viața e o luptă inutilă: pentru un trai decent/bun, pentru plăceri fizice sau, mai nou, pentru dezvoltarea spirituală.
Inițial, am luptat ca să nu murim de foame, pentru supraviețuire. Apoi, am descoperit că simțurilor le place să fie stimulate și am creat pentru a le stimula. Unii au descoperit stimularea mentală ca o nouă provocare. Alții au descoperit că inima ,,vorbește”. Alții au descoperit viața de apoi și lupta pentru mântuire. Pe tema asta au apărut tot felul de căi ,,spirituale”/religioase.
Pe toate temele astea, alții s-au gândit că ar fi fain să ne manipuleze: manipulare prin stimularea plăcerilor, manipulare sentimentală, manipulare mentală… pentru ca ei să obțină putere. La ce naiba le folosește? Tot pentru plăceri? Că spiritual nu poate fi! Fie ele și plăceri de încărcare energetică, cu energia noastră emoțională, corporală sau mentală. Iar dacă au nevoie de asta, ca să supraviețuiască… ce trist pentru ei! Cât de slabi sunt și la ce nivel inferior de dezvoltare!…
Așadar, ce sens au fricile noastre? Trăim doar ca să ne eliberăm de frici? Trăim doar pentru plăceri? Trăim cu speranța că vom ajunge undeva unde lumina și iubirea ne vor înconjura și noi vom pluti fericiți și veșnici?
E trist că s-au descoperit atâtea lucruri, dar nu ni se dă acces, ca să rămânem niște animale îndobitocite, care se rănesc reciproc și încearcă să supraviețuiască…
Suntem în balonul lui ,,a avea” și uneori, mai zburăm și cu ,,a fi”.
Oare nu ar trebui să facem tot ce visăm, pentru că altfel nimic nu are sens? Și când vom atinge visul, vom fi goi și vom alerga după alt vis? Nu cumva, nu avem nimic de pierdut? Nu cumva, nu avem nimic de câștigat?
Pace.

4 comentarii

Din categoria Capsule, Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 16

 Quiesce

Marele duşman al păcii este grija. Iisus le cerea ucenicilor Săi să nu-şi facă griji şi le dădea ca model păsările şi crinii de pe câmp.

……………………………………………………………………………………………………

Mulţi leneşi, nepăsători şi iresponsabili se vor putea servi de cuvintele lui Iisus pentru a justifica nişte comportamente mai mult sau mai puţin aberante. Cu toate acestea, la riguroşii asceţi ai deşertului, ,,amerimnia” sau faptul de a fi fără grijă este una din condiţiile cele mai importante pentru a realiza isihia. Sfântul Ioan Scărarul i-a consacrat cea de-a 27-a treaptă a scării sale spre paradis. Iată ce scrie el: ,,Lucrarea principală a isihiei este o amerimnia desăvârşită faţă de toate lucrurile, raţionale şi iraţionale.” Că trebuie să ne dezbărăm de toate lucrurile care nu au niciun rost, pentru că sunt rele sau inutile din punct de vedere spiritual, asta este foarte uşor de înţeles. Dar de ce să acţionăm la fel vizavi de cele care par să aibă justificări serioase? Sfântul Ioan Scărarul ne oferă două raţiuni psihologice. În primul rând, grijile se generează şi se întreţin reciproc. ,,Cine le deschide poarta grijilor raţionale se va împovăra negreşit şi cu celelalte.” Apoi, liniştea interioară este o stare sufletească ce nu suferă nicio împărţire; ea este totală sau nu există deloc. ,,Un fir de păr minuscul tulbură vederea ochiului, iar o grijă cât de mică alungă isihia”. De altfel, această linişte lăuntrică nu este un scop în sine. Dacă ne eliberăm complet mintea de tot ce ar putea-o agita, oricât de neînsemnat, scopul demersului nostru este de a o face aptă pentru contemplare. ,,Cine vrea să aducă în prezenţa lui Dumnezeu o minte pură, dar totuşi se lasă tulburat de griji, acela se aseamănă cu un om care îşi leagă solid picioarele şi apoi pretinde că vrea să grăbească pasul”.

……………………………………………………………………………………………………

(…) Pentru sfântul Ioan Scărarul, isihia nu este numai ,,negarea grijilor raţionale”, ci şi ,,eliminarea gândurilor”, în sensul cel mai larg al termenului. ,,Nu poţi avea o rugăciune pură dacă eşti împovărat de lucruri materiale şi agitat de griji neîncetate, căci rugăciunea este eliminarea gândurilor” (De Oratione 70).

Această absenţă a gândurilor este ,,uitarea de sine”, anihilarea egoului. Când mintea este liniştită, ,,micul eu” (ego-ul) dispare treptat, deschizându-se şi odihnindu-se în acel Altceva care-l fundamentează.

Liniştirea mentalului este şi potolirea dorinţelor: călugărul învaţă să se mulţumească cu ceea ce are. ,,Doreşte-ţi tot ceea ce ai şi vei avea tot ce-ţi doreşti”. Această mulţumire sau împăcare era considerată drept o virtute capabilă să-l elibereze pe călugăr de tentaţia de ,,a se compara cu ceilalţi”, demonul comparării fiind adeseori feroce în mediile monastice – acolo unde există gelozie nu poate exista pace.

Marele secret al păcii interioare este deci umilinţa. Se ştie că una dintre sursele angoasei şi ale anxietăţii o constituie faptul de a resimţi diferenţa netă dintre ceea ce pretindem că suntem, ce am vrea să fim, şi ceea ce suntem de fapt. Umilinţa este adevărul. A fi ceea ce suntem, fără a adăuga nimic, fără a omite nimic, fără a mai ,,pretinde”, a ne accepta propria ţărână, dimensiunea pământească, măreţia şi limitele noastre. ,,Îngerii sunt mult mai umili decât oamenii, pentru că ei sunt mult mai inteligenţi” – a fi inteligent înseamnă a te cunoaşte pe tine însuţi, iar dacă se cunoaşte cu adevărat pe el însuşi, omul ştie că nu este nimic, şi cine sau ce ar putea tulbura un om care se consideră insignifiant? Nimic, dar nu în sens psihologic (ar însemna o depreciere, ceva bolnăvicios), ci în sens ontologic: el ştie că fiinţarea sa nu provine de la el însuşi şi nu se auto-consideră creatorul vieţii sale.

Aceasta ne duce la un alt sinonim al ,,repausului” la care îl invită Iisus pe Arsenie: încrederea.

Credinciosul este un om liber, care nu-şi face griji pentru că ştie că viaţa sa nu depinde de el însuşi; aceasta nu înseamnă abandonare sau fatalism, ci luciditate şi credinţă faţă de Cel care, pe căi uneori nepătrunse, ne conduce.

A fi umil înseamnă pur şi simplu a fi om, iar a fi om înseamnă a nu te mai considera Dumnezeu; faptul de a nu te mai considera Dumnezeu te face apt să-L primeşti, să trăieşti împreună cu El. Intrăm atunci într-o altă dimensiune, nu mai suntem ,,în lume”, mereu ameninţaţi de legea entropiei, indiferent de tentativele noastre de a menţine o viaţă a cărei natură este trecătoare.

,,Vă las pacea, vă dărui pacea Mea, nu aşa cum o dă lumea”. Lumea ne dă tranchilizante, euforizante; pacea despre care se vorbeşte aici este o pace ontologică care nu depinde de nimic şi de nimeni. Ea nu ţine numai de domeniul psihic şi de tehnicile de acces la o anumită stare de linişte (la fel ca drogurile, aceste tehnici pot crea dependenţă), ci este o pace care se situează la nivel spiritual sau ,,pneumatic”. Este pacea lui Dumnezeu, Suflul Său, Prezenţa Sa în noi.

Pacea noastră este Altcineva, iar în acest sens putem spune că ea nu depinde de noi şi nu poate subzista atunci când eul psihic suferă cele mai mari frământări; pe acest Altcineva nimic şi nimeni nu ni-l poate răpi, căci el nu aparţine acestui spaţiu-timp.

,,Sunt plin de Bucurie – spunea sfântul Pavel – în mijlocul peregrinărilor mele”.

Această bucurie este de neînţeles pentru cel care nu s-a trezit faţă de această Prezenţă care rămâne în acelaşi timp ,,mai mult decât mine şi cu totul altfel decât mine”.

Ajuns în acest stadiu, se putea spune despre Arsenie:

El este separat de tot şi unit cu totul;

impasibil şi de o supremă sensibilitate;

adorat ca un zeu şi totuşi considerându-se ultimul de pe lume;

mai presus de toate, el este fericit

îmbătat de o divină fericire… (Evagrie Ponticul).

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Scrie un comentariu

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita