Arhive pe etichete: poveste

Nor (poveste parfumată)

M-am născut într-o noapte de iarnă. Erau multe steluțe deasupra mea și o ceață albă spre care priveam fascinat, crezând că voi urca acolo și mă voi juca cu ea, în mijlocul stelelor. Ea parcă îmi zâmbea duios, făcându-mă să mă simt protejat și… iubit. I-am zâmbit și eu cu toți porii pe care mi-i simțeam, dându-i răspuns că mă simt bine în prezența sa și dorind să o înconjor cu fericirea din cuprinsu-mi.

Am observat că mă pot deplasa. Există ceva care mă împinge, uneori mai ușor, alteori mai tare și mă face să-mi schimb adesea înfățișarea. Văd tot felul de lucruri în calea mea. Încerc să le imit înfățișarea. Poate sunt și eu de-al lor. Dar, după ce reușesc să semăn cu ele, mă destram și reușesc cu greu să mă mai adun. Oare mai sunt și alții ca mine? O să caut ceața care era la nașterea mea. Sigur ea știe ceva. Ea m-a învățat să mă bucur…

Prietenul care mă împinge a devenit mai rece azi, cred că e supărat, dar parcă mă îngheață și pe mine. Brrr… răcesc! Ce mă fac? Am încercat să vorbesc cu el dar nu mă înțelege… Atunci de ce mă împinge? Credeam că mi-e prieten… Sper să se oprească la timp, încep să nu-mi mai simt porii. Dar, ia te uită… mă transform în niște minunății de steluțe. E clar. Sunt de-al lor. De-al steluțelor care erau la nașterea mea și pe care le văd noaptea deasupra mea. Însă ele sunt din foc! Dacă mă vor topi? Ce-mi pasă! Numai să ajung la ele…

Am căpătat o viteză mai mare, aproape că amețesc în vâltoarea nebunaticului meu prieten. Am încercat să ajung la steluțele de sus, dar nu pot să trec de o barieră. Dacă prietenul meu m-ar împinge în sus… Dar el are direcția lui proprie. Of… nu am decât să-l las să mă ducă… unde o vrea! Am zărit în depărtare niște formațiuni gri care nu-mi inspiră prea multă încredere. Dar el exact acolo merge. Mă strâng cât pot și aștept. M-a izbit cam tare de ei. Curios. Parcă sunt și ei la fel ca mine… Diferă doar culoarea. Să-i întreb CE sunt.

Mi-au spus că sunt nori de ploaie și s-au grăbit să se ciocnească unii cu alții! M-am speriat când am văzut ce se întâmplă și m-am tras puțin mai departe. Prietenul meu se potolise, că altfel, mă ducea chiar în mijlocul lor. Un foc lung și roșu a ieșit dintre ei și s-a dus până la cer și până la pământ. A fost ca și cum s-a rupt cerul în două. După un timp, norii cei gri au dispărut de parcă îi aspira ceva de pe pământ. Soarele mă privea cu duioșie, ca ceața albă care era la nașterea mea. Îmi aminti de ea și mă cuprinse un dor adânc…

Se face din ce în ce mai cald… Steluțele mele albe nu mai sunt. Văd acolo jos, o apă limpede, un lac micuț. Pe mal sunt doi tineri care stau întinși, cu fața în sus, înspre mine. Se țin de mână. Din când în când se privesc zâmbind și ochii le strălucesc. Mă opresc o clipă să mă uit la ei. S-a oprit și prietenul meu, nu mă mai împinge. Cred c-a obosit. Mă impresionează felul în care se țin de mână. Se vede că ei sunt la fel. Aș vrea să fiu și eu ca ei. Dar eu sunt singur, cu prietenul meu care mă împinge de la un capăt la altul al Pământului, de când m-am născut. În ochii fetei văd niște steluțe transparente, cum nu am mai văzut. Îi curg pe la colțuri. Așa arată fericirea?

Vreau să-i mângâi pe cei doi, așa cum mă mângâia pe mine ceața cea albă, pe care nu am mai găsit-o. O să mă topesc încet, încet, ca să ajung acolo, pe malul lacului.

Cei doi se uitară unul la altul râzând: începuse o ploaie caldă și lină, care îi atingea delicat în trecerea ei spre pământ. Se opri după câteva zeci de minute. Pe deasupra lor apăruse un curcubeu cu culori intense…

 

Povestea a început la Mirela, unde vă puteți înscrie. Tema a fost propusă de Carmen.

42 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate, Proză

EA


În faţa mea, primăvara îşi aranjează cochet pletele-i de salcie tânără şi zveltă, zâmbindu-mi cu o floare albă, dăruindu-mi o privire umedă, de căprioară, printre genele-i cu freamăt de codru. Îmi întinde o mână roz, de magnolie şi-mi mângâie obrazul printr-un sărut de liliac.

Îi simt inima în şoaptele pădurii, îi aud cântecul în sufletul naturii şi-i văd strălucirea oglindită în speranţe.

Rafale de vânt îi fâlfâie prin veşmintele de petale, împrăştiindu-i aroma călduţă peste liniştea abia spulberată a iernii.

Pas cu pas, soarele îmblânzeşte gerul şi privirile posomorâte. Le trimite tuturor câte o rază, trezind împietrirea şi topind îngheţarea.

O buburuză galbenă, rătăcită în spaţiu, se aşează pe o frunză, obosită de căutare. O acoperă o petală, ca să-i facă somnul lin.

Deodată, rândunele vesele încep să-şi anunţe venirea, punând în alertă toată suflarea.

S-a dus liniştea albă a zăpezii!… A venit Ea!… Primăvara.

Povestea a început la Mirela.

Au mai scris:

Mirela     Parfum de primăvară

Pandhoraa     Poveste Parfumata – Parfum de Primavara

Sara   Parfumul Primăverii – Poveste parfumată

CARMEN Parfumul primaverii

Florentina  Parfum de primavara

Lolita Ganduri-verzi-de-primavara-parfumul

Roxana Parfumul-primaverii

Aurora PRIMĂVARA ŞI NOI

Ioan Usca  Parfumul primăverii

Gabi Poveste parfumata de primavara

Vero Parfumul primăverilor copilăriei | VERONICISME

Daurel http://daurel.wordpress.com/2012/03/04/parfumul-cadourilor-de-primavara/#comment-10401

33 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate

Parfumul unui poem

Parfumul unui poem

Prin chiar înţelesul lui, un poem e alcătuit dintr-un parfum special: parfum de iubire, de contemplare, de vremuri apuse, de melancolie, de visare… Pe măsura sufletului fiecăruia. Şi fiecare suflet e un poem, mai liniştit sau mai zbuciumat.

Fiecare poem al fiecărui suflet poartă arome unice, indestructibile.

Rabindranath Tagore – Când îmi porunceşti să cânt

Când îmi porunceşti să cânt,
mă semeţesc de trufie;
dar privesc spre faţa Ta
şi lacrimile-mi umplu ochii.
Tot ce-i aspru şi urât în viaţa mea
se preface-n armonie
şi veneraţia mea îşi întinde aripile
ca o pasăre bucuroasă în zboru-i pe mare.
Ştiu că îti place cântecul meu.
Ştiu că, drept cântăreţ, am învoire-n faţa Ta.
Cântul meu înaripat ajunge la Picioarele Tale
pe care nu mai nădăjduiam să le ating.
Îmbătată de această bucurie de-a cânta,
îmi pierd firea şi Te numesc prieten,
pe Tine, Dumnezeul meu!

Rabindranath Tagore – Cântul meu şi-a despuiat podoaba

Cântul meu şi-a despuiat podoaba.
Eu nu mai pun trufie-n el.
Podoabele-ar împiedica unirea noastră,
s-ar pune între noi
şi foşnetul lor ar acoperi glasul Tău.
Mândria-mi de poet
moare de ruşine la vederea Ta.
O, Stăpâne-Poet,
m-am aşezat la picioarele Tale,
ca să fie viaţa mea simplă şi limpede –
un flaut de trestie pe care-l umpli cu muzica Ta!

Povestea a început la Mirela.

Au scris:

Mirela Parfumul unui poem. Les Fleurs du Mal

Rokssana  Parfumul unor poeme

Doru Vulturești Înmiresmarea Înșchiopătată

Florentina Covasna Parfum de poem

 Gabi Poveste parfumată.Parfumul unui Poem Cântec

Luna Pătrată Poeme de dragoste…Poveste parfumata

Lolita Parfumul unor poeme nemuritoare

Aurora Stropi de suflet Parfumul unui poem

CARMEN Parfumul unui poem

36 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate

Parfumul unei scrisori temporale

Parfumul unei scrisori temporale

Dragul meu prieten,

Nu a trecut prea mult timp de când ai plecat în această călătorie temporală şi déjà mi-e dor să comunic cu tine. O să continui să-ţi povestesc ceea ce începusem în ultima seară, înainte de plecarea ta…

Nu-mi amintesc când i-am simţit prezenţa prima oară. Ştiu doar că eram la vârsta căutărilor, nu ştiam prea bine ce caut, dar voiam cu tot dinadinsul să găsesc ceva. Cred că ai trecut şi tu prin asta; ai avut aceleaşi sentimente de nedefinire, nu ştiai dacă îţi place ceva cu adevărat sau nu, nu ştiai dacă vei mai avea puterea să visezi după trecerea primului eşec, totul era învăluit în culori pastelate şi fără nume, în atmosferă plutea acelaşi curent cu zeci de sensuri şi nu ştiai dacă vei putea parcurge traiectoria pe care ţi-ai ales-o.

Soarele îşi înconjura razele cu coroane de nori, învăluia florile în lumina sa cernită şi eu parc-aş fi stat, dar nu eram sigură că vreau asta, parc-aş fi adunat nişte flori, dar mi-era milă să le rup, aş fi păşit prin iarbă, dar nu voiam s-o strivesc şi îmi doream să zbor, ca să nu ating frumuseţea cu tălpile pantofilor.

Acasă mă înconjuram de cărţi, dar nu ştiam pe care să le aleg, toate mă atrăgeau şi nu ştiam care sunt mai importante.

Astfel, mă întorceam într-o seară din mijlocul naturii, cu gândul să merg în casă şi să mai citesc ceva. Şi i-am simţit prezenţa. Mi-am îndreptat mâna spre o carte nou apărută, cu câteva teorii de filozofie ce nu mai fuseseră abordate de mult timp şi, ca şi cum un gând aparte mi-ar fi trasat direcţia mâinii, am luat un caiet şi apoi un stilou. Am început să scriu şi gândurile erau ale mele, prezenţa sa nu mă influenţa aşa cum este influenţat un hipnotizat. Vrusesem să fac ceva, dar mi s-a indicat o altă acţiune. Mai târziu mi-am dat seama că mă făcea să-mi descopăr aptitudinile reale, era un fel de îndrumător care îţi arată traseul ce trebuie urmat, chiar dacă există ramificaţii.

De atunci i-am simţit prezenţa în fiecare clipă şi încet, încet, mă descopeream pe mine însămi. Aşa am început să scriu. Simţeam cum se apleacă peste umărul meu citindu-mi rândurile şi simţeam chiar ce îi place şi ce nu. Şi dacă ceva nu-i plăcea, reciteam paginile scrise şi le refăceam. Să nu crezi că între noi exista un mod propriu-zis de comunicare. Pur şi simplu mă făcea să înţeleg că urma să fac un anumit lucru. Era, într-un fel, prezenţa imaterială a ,,întâmplării” destinului meu. Nu? Pentru că pot să zic că ,,din întâmplare” am început să scriu, ,,din întâmplare” am învăţat anumite lucruri şi nu altele, ,,din întâmplare” mi-am ales o profesie şi nu alta şi tot ,,din întâmplare” te-am întâlnit pe tine. Şi după această ultimă ,,întâmplare” am devenit, bineînţeles, o fiinţă plină de extaz şi de aceea nu  mi-am dat seama când a plecat. Poate, din prima clipă a întâlnirii mele cu tine?

Am aflat într-o zi, când tu plecasei undeva, într-o călătorie. Am simţit brusc, că sunt singură. Nu-i mai simţeam ,,respiraţia” atât de cunoscută mie. Ţin minte că o zi întreagă m-am tot învârtit de colo până colo neştiind ce să fac. Mă gândeam la tine şi ştiam că numai tu îi poţi înlocui prezenţa.

Atunci şi-a luat rămas bun de la mine.

Lăsasem fereastra deschisă şi vântul începuse să adie cu miros de toamnă. Ceva ca o chemare m-a împins spre fereastră şi, deodată, o frunză mi-a mângâiat obrazul cu prezenţa sa. Am început să plâng, ca atunci când te desparţi de cineva drag, ştiind însă că-l vei regăsi într-un alt mod.

Acolo, în dimensiunea temporală în care ai ajuns, îl vei simţi şi tu. Probabil că vei primi scrisoarea mea când te vei întoarce. Atunci vei ştii

Aştept cu nerăbdare veşti de la tine. Mi-e dor de prezenţa ta.

                                                                                                Cu mult drag,

                                                                                                  Prietena ta,

L.

Povestea a început la Mirela. Sunteţi invitaţi şi voi: Androxa, Atlantisra, Carla, Carmen, Child again, Colţu cu muzică, Convieţuire, Dallina, Daurel, De vorbă cu viaţa,  G1b2i3, Gabrielle, George, Incertitudini, Ioan Usca, Lolita, Loryloo, Peter, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Teo Negură, Vizualw.

Au mai scris:

Mirela  Scrisori parfumate

Pandhoraa:

“Ce emotie suava imprastie amintirile picurate cu grija aici de tine…
M-au emotionat…
Mirosul…mirosul poate fi uneori aura care inconjoara o persoana care inseamna ceva pentru noi…
Corespondenta ta cu fiul scriitorului mi-a amintit de adolescenta mea si de prietenia epistolara pe care am avut-o cu un la fel de adolescent italian…
Gasisem adresa lui in revista pentru copii Topolino…el spunea acolo ca doreste sa-si faca prieteni din intrega lume…asa ca…i-am scris…si in felul asta am inceput o corespondenta care a durat 7 ani…
Iti multumesc ca mi-ai trezit aceasta amintire…
Scrisorile de la el nu erau parfumate, dar hartia era imprimata discret cu imagini cu peisaje sau flori…eram topita dupa acele scrisori care aratau atat de diferit fata de ale noastre…”

Cristian Gheorghe  Parfum de scrisoare

Carmen: Scrisoarea, un parfum uitat?!

Aurora:  “Târziu în noapte, gândul mă poartă înapoi în timp, când cu fiorul ce străbate trupul fecioarei îndrăgostite, alergam înaintea poştaşului să-mi aducă cuvintele magice închise în plicuri albe sigilate… cu mâini tremurânde defsăceam în grabă scrisoarea şi ochii lacomi sorbeau în câteva clipe slovele-petale roşii născute floare din iubire, învăluindu-mă în parfumul dragostei…
O citeam o dată şi încă o dată… şi-o ascundeam cu grijă sub perna mea de fată, să-mi rămână în gând şi în vis. Urma răspunsul cu alte clipe de magie, când fiecare cuvânt ce se aşternea era un strop din inima mea ce bătea nebuneşte. Sărutam în taină fiecare pagină … sigilam plicul şi mâini necunoscute urmau să-mi poarte acea parte din suflet până la făt-frumos. Urmau zile de aşteptare cu emoţie şi nerăbdare.
Şi acum scriu scrisori. Cu mare drag. Mi se pare mai personal, mai cald, mai … altfel… fiindcă parfumul unei scrisori nu se compară cu nimic!

Daurel:  Comunicarea prin scrisori…

Gabi:   http://g1b2i3.wordpress.com/2012/02/04/scrisoarea/

Teo Negură:                             http://teonegura.wordpress.com/2012/02/04/poveste-parfumata-de-vis-67/

Doruhttp://atdoru.wordpress.com/2012/02/04/tacerea-voastra-vorbitoare/

Rokssanahttp://rokssana.wordpress.com/2012/02/04/scrisoarea-lui-alexandru-vlahuta-catre-fiica-sa/

Shaynahttp://lunapatrata.wordpress.com/2012/02/04/scrisoare-poveste-parfumata/

Lolitahttp://lolitamyinnerthoughts.blogspot.com/2012/02/scrisoarea-un-parfum-veritabil.html

Max Peterhttp://romanianstampnews.blogspot.com/2012/02/poveste-parfumata-parfumul-vechilor.html

Carmen Amzahttp://dictaturajustitiei.wordpress.com/2012/02/04/scrisori-parfumate-de-vreme/

Gabriela Elenahttp://gabryellehelen.wordpress.com/2012/02/04/scrisorile-si-revendica-parfumul/

37 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate, Proză