Arhive pe etichete: poveşti parfumate

Noaptea de Sânziene

,,Când cerurile se deschid, totul devine posibil.” Auzise acest lucru de la fetele şi băieţii care se plimbau pe lângă pajiştea unde crescuse ea. Nu se putea plimba. Era doar o floare: o sânziană. Dar aceste cuvinte o puseseră serios pe gânduri: chiar totul devine posibil?

De când îi înfloriseră primii boboci, zărise frumuseţea lumii de lângă ea. Auzea zvonuri, cum că, în noaptea aceea, pădurea era plină de fiinţe care întreceau chiar şi soarele în frumuseţe, că respiraţia acestora împrăştia arome ameţitoare, de iubire, că dansul lor chema pe oricine era în apropiere cuprinzând în frenezia lui toate fiinţele. Ar fi vrut să fie şi ea parte a acestui miracol, să participe la dans, nu ca o floare ucisă, ci ca o fiinţă dansatoare…  Dorinţa ei se transmise instantaneu către celelalte surori ale sale. Un freamăt plăcut mirositor se înălţă către cerurile care urmau să se deschidă.

Arşiţa se potolise. Soarele era liniştit, acum. Pădurea se împrospăta din nou încurajându-şi păsările să cânte. Pe pajiştea cu multe flori de sânziene apăruseră noi capete cu petale deschise. Un grup de fete se apropie şi începu să le culeagă. Durerea cuprinse florile ce abia se născuseră. Nu puteau face nimic. Erau sortite iubirii ucigaşe a oamenilor care nu simţeau. Însă, cumva, sânziana care visa să danseze, scăpă. Plânse mult după celelalte, până la căderea serii.

Vedea cum soarele se stinge încet şi simţi o adiere răcoroasă venind de sus: se deschideau cerurile? Era obosită… cumplit de obosită. Simţea cum se ofileşte, petală cu petală. Se întunecase.

Adierea deveni mai puternică. Fete şi băieţi veneau în pădure, împodobiţi cu florile moarte. Sânziana îi mai privi o dată, apoi se înclină spre pământ.

O zână îmbrăcată în alb se ridică graţioasă şi puternică, în acelaşi timp, din mijlocul pajiştii. Avea părul din flori mărunte, alb-gălbui, iar rochia era, de asemenea, o imensă floare albă. Privi spre cer cu ochi de albăstrele şi zâmbi mulţumind. TOTUL DEVENISE  POSIBIL.

Se alătură fetelor care se prinseseră într-o horă ameţitoare. Simţi cum surorile ei se trezesc la viaţă, contopindu-se cu capetele pe care le împodobeau.

***

Dimineaţa, sânziana se trezi cu câteva floricele ofilite, dar cu altele gata să înflorească.

Fusese o fiinţă dansatoare.

Povestea a fost iniţiată de Mirela, unde vă puteţi înscrie.

Recomandări: Atlantisra, Bibliodeva, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna.

39 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate, Proză

Pădurea de salcâmi

Era aproape. Mersese câteva ore bune, după indicaţiile primite şi acum simţea deja mirosul.

Lăsă maşina la câteva sute de metri de pădure. Voia să inspire… I se păru că aude un zgomot, făcut de o altă maşină. Se retrase spre marginea drumului. Prefera singurătatea. Se uită în urmă dar nu văzu nimic. Poate i s-a părut? O uşoară îngrijorare o cuprinse. El… ştia?

Urma să-l întâlnească pe undeva, pe la mijlocul pădurii… Dacă îl urmărise cineva? De câţiva ani i se făceau tot felul de şicane. Fusese implicat într-un experiment secret şi se retrăsese după ce a aflat care este scopul acestuia. Însă aveau nevoie de el în viaţă…

Mai erau vreo sută de metri. Pădurea se vedea ninsă de flori, până la mijloc. Inspiră adânc. El era acolo. Îl simţea. Dar mai simţea ceva… O prezenţă străină, oarecum ostilă. Grăbi pasul. O alee largă se deschidea spre interior. Avea vizibilitate. La intrare, doi salcâmi bătrâni se aplecau într-un salut de bun venit.

Voiau să ducă proiectul până la capăt, împreună. Acolo, în miresmele liniştitoare. Era una dintre condiţii. Dar sperau să nu fie descoperiţi. Şi ceilalţi încercaseră acel experiment, însă în scopuri negative. Rezultatele au fost câteva sinucideri ale celor implicaţi. El se retrăsese la timp.

Găsiseră singura soluţie de a fi împreună, de a scăpa de atacurile diverse ale sistemului.

Intră. Mirosul era deosebit. Efectul de calmare începea să se simtă. Păşea peste frunze uscate. Petece de iarbă verde apăreau din loc în loc. Se apropia de locul de întâlnire. Dacă ar fi fost urmărită, ar fi auzit paşii datorită frunzelor uscate. Nu se auzea nimic. Doar propria-i respiraţie. Simţea şi respiraţia lui, de câte ori inspira. Erau aproape unul de celălalt.

Îl zări, în sfârşit. Ducea cu el un aparat de acordare la frecvenţele timpului. Amândoi zâmbiră. Era momentul.

Se retraseră în interiorul pădurii părăsind aleea. Era ceva mai puţină lumină acolo. Se uitară în jur. Părea că n-ar fi niciun pericol. Se aşezară. Puteau începe.

***

Se trezi în mijlocul unei păduri… o specie necunoscută de copaci. Semănau cu salcâmii, dar aveau flori care atârnau până la pământ, ca nişte ghirlande albe. Şi mirosul era asemănător, dar… mai plutea ceva în aer… Inspiră cu nesaţ sperând să o simtă pe ea. Însă… nimic. Se uită puţin uimit la ceasul mare pe care îl avusese şi dincolo: i se citi dezamăgirea pe faţă. Coordonatele timpului nu fuseseră respectate întocmai. O mică eroare: ea urma să vină… după douăzeci de ani.

Povestea a început la Mirela.

Invitaţi: G1b2i3, George, Ioan Usca, Robert, Shayna  şi oricine doreşte.

25 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate, Proză