Arhive pe etichete: rugăciune

Rugăciune pentru binefăcătorul tău

 

Dumnezeule al dragostei, Ţie sunt dator a-Ţi mulţumi pentru dulcele simţământ al dragostei şi ocrotirii,  de care mă bucur. O, Cel ce eşti izvorul tuturor bunătăţilor, revarsă binecuvântarea şi binefacerile Tale peste acela pe care inima mea îl cinsteşte şi îl iubeşte, peste robul Tău (numele). Apără-l de toate primejdiile ce bântuie viaţa muritorilor pe pământ. Fă să răsară asupra lui întotdeauna un soare strălucitor, ca să risipească norii grijilor şi ai suferinţelor din viaţa lui. Umple inima lui de bucuria mântuirii Tale, povăţuieşte-i paşii pe căi drepte, în scopul mântuirii şi al fericirii. Nu lăsa ca apăsătoarele suferinţe să-i înnoureze fruntea şi să-i amărască inima. Nenorocirile lui să nu fie jertfă întristărilor. Fă ca fiecare din zilele lui să fie frumoasă zi de primăvară, viaţa lui să se asemene unui râu limpede şi lin, ce curge prin grădini înverzite şi pline de flori. Iar dacă va fi ameninţat de nenorocire, fii apărătorul şi ocrotitorul lui, precum el este apărătorul meu.

Ori în ce parte va merge sau se va afla, umbreşte-l cu bunătatea şi apărarea Ta. Dă-i, Dumnezeul meu, toate plăcerile şi toate bucuriile iertate muritorilor care păzesc poruncile Tale şi fac bine aproapelui lor. Îngerul Tău cel bun să-l însoţească şi să-l păzească în toate zilele lui şi, după o viaţă lungă, plină de binefaceri şi fapte bune, să se învrednicească a dobândi bunătăţile Tale cele fără de sfârşit, gătite tuturor celor ce lucrează virtutea. Amin.

15 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Rugăciunea tuturor simţurilor – 1

Dacă dorim să medităm şi să ne rugăm, trebuie oare să ne eliberăm de tirania simţurilor? Este rugăciunea creştină un proces de ,,rupere” din carne, pentru a merge mai repede, ca ,,spirit pur”, către Cel Care este Spirit Pur?

Oare nu spune şi Iisus în Evanghelie: ,,Dumnezeu este Spirit şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în spirit şi în adevăr” (Ioan, 4, 24)? Trebuie totuşi să consultăm vocabularul grecesc. Termenul pe care noi l-am tradus prin ,,spirit” în text, este oare nous, intelectul sau pneuma, suflul divin?

,,… patrie en pneumati kaî aletheia” (în textul din Vulgate: in spiritu et veritate oportet adorare: spiritus, şi nu mens sau intellectus).

A te ruga en pneumati nu înseamnă deci ,,a lăsa deoparte folosirea simţurilor”, a închide uşa percepţiilor, ci dimpotrivă a le-o deschide, a introduce  pneuma, suflu în fiecare dintre ele, pentru ca să devină organe ale cunoaşterii lui Dumnezeu.

De altfel, aşa au înţeles aceasta şi Părinţii Bisericii atunci când au elaborat doctrina ,,simţurilor spirituale”, adică a simţurilor spiritualizate, locuite, animate de Duhul lui Dumnezeu, în antropologia creştină omul nefiind ,,mormântul sufletului” (după cum spune Platon), ci ,,Templul Spiritului” (după cum spune sfântul Pavel).

Origene, şi după el Grigorie din Nyssa, Macarie, Diadoh din Foticeea, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, vor propune o întreagă pedagogie a simţurilor spirituale, în legătură, de altfel, şi cu viaţa duhovnicească, căci problema rămâne aceea de a ne ridica din domeniul sensibil către împărăţia aflată ,,dincolo de simţuri”, ,,a păşi de la aceste realităţi trecătoare la realitatea nepieritoare”. Simţurile nu sunt distruse, ci transfigurate; ele devin simţuri divine, care fac omul din ce în ce mai ,,capax dei”.

,,O examinare a problemei ne va face să spunem, potrivit Scripturii, că există un fel de simţ divin pe care preafericitul îl găseşte în prezent, după spusele lui Solomon: ,,vei găsi un simţ divin”. Iar acest simţ cuprinde mai multe feluri: vederea, care poate fixa realităţile superioare trupului, din care fac parte heruvimii şi serafimii; auzul, care percepe sunete a căror sursă nu este în aer; gustul, pentru a savura pâinea pogorâtă din cer şi care a dat viaţă lumii; tot astfel, mirosul, care simte acele parfumuri despre care vorbea Pavel, când spune că ,,Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă” (Efeseni 5,2); atingerea, graţie căreia Ioan afirmă că a atins cu mâinile lui ,,Logosul Vieţii”. ,,După dobândirea simţului divin, preafericiţii profeţi priveau dumnezeieşte, auzeau dumnezeieşte, gustau şi miroseau tot astfel, ca să zicem aşa, cu un simţ mai presus de fire; iar ei atingeau Logosul prin credinţă, precum o boare sosită de departe pentru a-i vindeca. Astfel, ei vedeau ceea ce scriu că au văzut, auzeau ceea ce spun că au auzit, simţeau senzaţii de acelaşi fel când mâncau, după cum au scris, ,,sulul” unei cărţi ce le era oferită.” (Origene, C. Cels I, 48)

Tot Origene afirmă că Dumnezeu, care locuieşte într-o ,,lumină nepătrunsă”, este perceptibil într-un anumit fel prin simţuri, şi nu numai prin inimă şi prin minte, pentru că El s-a întrupat cu adevărat în Iisus Hristos. După cum va spune şi Irineu: ,,Iisus este văzut în nevăzut”. Pe Dumnezeu nu L-a văzut şi nu-L va vedea niciodată nimeni. Dumnezeu nu este sesizabil, comprehensibil, decât în creaţia sau ,,umanitatea” Sa.

Hristos devine obiectul percepţiei fiecărui simţ al sufletului. El se numeşte ,,adevărata lumină”, pentru a lumina ochii sufletului; ,,verbul”, pentru a fi auzit, ,,pâinea”, pentru a fi gustat; tot astfel El este numit ,,uleiul de mir şi de nard”, pentru ca sufletul să se delecteze cu mirosul logosului; el a devenit ,,Verbul făcut trup”, palpabil şi sesizabil, pentru ca omul inferior să poată sesiza Cuvântul Vieţii. Acelaşi Verb al lui Dumnezeu este toate acestea (Lumina, verbul etc.). El devine astfel în urma unei rugăciuni pline de fervoare, şi nu permite ca vreunul dintre simţurile spirituale să fie lipsit de har (Origene, în Cant.II).

Să medităm şi să ne rugăm în toate simţurile

În rugăciune, înainte de a ilumina, opera Duhului este de a vindeca, de a-i reda omului buna funcţionare a simţurilor sale, pentru a-i permite – cu adevărat – să vadă, să audă, să atingă, să miroase, să guste ,,ceea ce este” şi să pătrundă în Prezenţa ,,Celui ce Este”.

Exerciţiul meditativ al tuturor simţurilor ar putea fi, astfel, introducerea într-o stare de rugăciune profundă.

Trebuie să considerăm simţurile ca pe nişte aliaţi, nu ca pe nişte duşmani sau obstacole în calea graţiei.

Tot ceea ce ştim despre Dumnezeu, tot un om ştie. Tot ce ştie omul despre Dumnezeu, ştie în trupul lui. Conform tradiţiei ortodoxe, Pavel Evdokimov vorbeşte despre un ,,sentiment al lui Dumnezeu”, indicând participarea întregii fiinţe la rugăciune.

În studiul contemporan al proceselor de memorie, se cunoaşte mai bine importanţa corpului. Noi nu ne amintim decât de ceea ce am experimentat cu adevărat în trupul nostru. În tradiţia străveche, a-ţi aminti de Dumnezeu nu este un simplu act al minţii şi al inimii, ci înseamnă a păstra în sinea ta amprenta unei prezenţe. ,,Umblă în prezenţa Mea şi fii desăvârşit”, îi spunea Dumnezeu lui Avram.

A te ruga nu înseamnă a te gândi la Dumnezeu; înseamnă a întreţine senzaţia unei prezenţe care te învăluie şi te ghidează.

Desigur, această prezenţă nu trebuie redusă la senzaţia pe care o putem noi avea despre ea (şi nici la înţelegerea sau iubirea noastră pentru ea).

Prezenţa ne copleşeşte total percepţiile, dar cu toate acestea, ,,potrivit capacităţii noastre” (care poate fi mereu lărgită), ea se transmite cu adevărat fiinţei noastre.

Esenţa lui Dumnezeu rămâne nepătrunsă, şi am putea spune că simţurilor noastre li se transmite energia Sa, dacă ar fi să reluăm distincţiile lui Grigorie Palamas. Nu ne aflăm în inima soarelui, şi totuşi fiecare rază a luminii sale este tot soarele… A te ruga înseamnă a fi gol şi a te lăsa mângâiat de razele soarelui.

Asceza începe printr-o purificare a tuturor simţurilor, pe care trebuie să le punem la unison cu prezenţa necreatului, să le facem tăcute, fără interpretările mentalului. Cu alte cuvinte, trebuie să le ,,dezgolim”, pregătindu-le pentru îmbrăţişarea Celui ce este.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky,  George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw

20 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 13

Tace

Al doilea cuvânt auzit de Arsenie este ,,Taci”.

Gandhi, care respecta o zi de tăcere pe săptămână, ne reaminteşte că tăcerea face parte din igienă şi rămâne o condiţie indispensabilă sănătăţii. Prin vorbire, noi consumăm multă energie; prin tăcere re-colectăm această energie care ne va face capabili să rostim ,,cuvinte vrednice de tăcere”, la fel de puternice ca şi El.

Practica tăcerii trebuie luată mai întâi într-un sens literal. Sfântul Iacov, în epistola sa, spune că ,,cel care nu greşeşte în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi tot trupul” (Iacov 3,2). Este cunoscută povestea unui om care într-o zi a auzit începutul psalmului ,,Doamne, pus-am gurii mele pază…”(Psalmul 38). El a plecat în deşert şi s-a întors după 10 ani; ,,Acum, a spus el, sunt pregătit să aud şi continuarea psalmului”. Pitagora ştia foarte bine aceasta: ,,E o înfrânare mai grea decât altele aceea de a-ţi stăpâni limba”.

Graţie cuvântului putem vindeca, consola, învăţa, dar putem de asemenea ucide, desfigura, minţi. ,,De orice cuvânt fără temei vom avea de dat socoteală în ziua Judecăţii”, ne spune Evanghelia – mai că-ţi vine să nu mai zici nimic! Orice cuvânt neîntemeiat pe realitate ne judecă, ne dă în vileag pretenţiile şi ignoranţa… ce putem noi oare să spunem care să fie cu adevărat ,,cu temei”, care să nu se dovedească într-o bună zi a fi fără temei? Oamenii de ştiinţă o ştiu prea bine, atunci când Realul le scapă neîncetat, când ceea ce era considerat ,,bine fundamentat” sau cert de către mai multe generaţii de savanţi nu poate rezista analizelor unor instrumente din ce în ce mai perfecţionate.

Dar sfinţii părinţi din deşert erau mai degrabă sensibili la ravagiile calomniei şi ale bârfei, nu la ,,non-fundamentele materiale” ale anumitor realităţi cuantice; în această privinţă se relatează adeseori povestea unui novice cu limba ascuţită, mereu gata să ironizeze cucernicia relativă a fraţilor săi. Într-o bună zi, părintele său duhovnic îi spuse: ,,Du-te şi adu-mi un fazan”. Tânărul a căutat, a găsit unul şi i l-a adus bătrânului, care îi zise: ,,Acum curăţă-l de pene”. Zis şi făcut; odată fazanul curăţat de pene, bătrânul îi spuse novicelui: ,,Acum, pune-i penele înapoi”. Tânărul, mirat, întrebă: ,,Dar cum e posibil, doar nu i se pot pune penele înapoi fazanului…?”; ,,Păi tocmai, îi spuse bătrânul cu blândeţe, odată ce ai distrus reputaţia cuiva prin vorbe, nu i-o mai poţi repara… Păzeşte-te să-i mai vorbeşti de rău pe fraţii tăi”. După cum spune şi proverbul: ,,Bârfeşte, bârfeşte, până la urmă iese ceva”. Este suficientă uneori o insinuare, o ,,vorbă iscusită”, şi bănuiala poate apăsa pe veci pe umerii persoanei respective. Numai sfinţii ştiu să-şi păstreze inima senină în faţa calomniei; istoria ne arată nenumărate exemple de oameni care nu au supravieţuit reputaţiei lor. Originea a ceea ce avea să-i conducă la ospiciu sau la sinucidere? Un simplu zvon, ,,o vorbă fără temei”.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Androxa, Atlantisra, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Ocult ro, Remer Ra, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw

24 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 12

Calea rugăciunii – Arsenie 

Fuge

La nivel psihologic, retragerea este deci o fugă de dispersie, de agitaţie, o fugă de ceea ce ne abate de la ceea ce considerăm noi a fi esenţial, o fugă de ceea ce pune sub semnul întrebării sensul profund al vieţii noastre. Artiştii, pictorii, muzicienii sau scriitorii au şi ei uneori nevoie să fugă de relaţiile lor cele mai intime pentru a se consacra în întregime muncii lor de creaţie; singurătatea lor nu este o respingere a societăţii, ci o necesitate vitală. Henri Laborit, unul dintre marii biologi contemporani, precizează în cartea sa Elogiul fugii că fuga este un act necesar creativităţii, însemnând de asemenea ieşirea de sub incidenţa raporturilor de forţă ,,stăpân-sclav” care ne tulbură ,,hipofiza şi corticosuprarenala”: ,,Acest comportament al fugii e singurul care ne permite să rămânem normali vizavi de noi înşine, atâta timp cât majoritatea oamenilor care se consideră normali va încerca fără succes să devină astfel, urmărind să-şi stabilească dominaţia – individuală, de grup, de clasă, de naţiune, de bloc etc. Într-adevăr, experienţele arată că punerea în stare de alertă a hipofizei şi a corticosuprarenalei – care duce în cele din urmă, dacă persistă, la patologia viscerală a maladiilor numite ,,psihosomatice” – este caracteristică persoanelor dominate, sau a celor care încearcă fără succes să-şi stabilească dominaţia, sau a celor dominatoare a căror dominaţie este contestată şi care tind să şi-o menţină. Toate aceste fiinţe sunt atunci anormale, căci nu este deloc normal să suferi de ulcer la stomac, de impotenţă sexuală, de hipertensiune arterială sau de vreunul dintre nenumăratele sindroame depresive, atât de frecvente în zilele noastre. Or, cum dominaţia stabilă şi incontestabilă este un lucru rar, din fericire, reiese clar că pentru a rămâne normal nu mai există decât soluţia fugii de competiţiile ierarhice”.

Putem să ne refugiem în droguri, în muncă, în imaginar, în supunerea orbească sau în fatalism – important este să conştientizăm care este aspectul de care fugim, iar acesta nu poate fi decât realitatea a ceea ce suntem acum. Oare Arsenie ştia de ce fuge? Fugea oare de iluzia a ceea ce credea el că este? Esenţial este însă faptul că el ,,fugea spre cineva”, acesta fiind sensul spiritual al fugii: afirmaţia unei Transcendenţe, afirmaţia că există în această lume ceva ce nu aparţine acestei lumi, că lumea nu-şi are sensul şi finalitatea în ea însăşi. Această relativizare a lumii i-a făcut adeseori pe creştini suspecţi în ochii regimurilor politice care nu văd ,,nimic altceva decât această lume”, neraportându-se la nimic altceva decât la propria lor putere.

A părăsi lumea înseamnă a-ţi afirma libertatea faţă de ea; etimologia cuvântului ,,sfinţenie” în ebraică indică ideea de separare; sfântul este cel aparte, cel care se comportă altfel. (…) pentru părinţii creştini din pustie, starea de sfinţenie înseamnă a-ţi păstra distanţa faţă de lume şi de moravurile ei, a-ţi afirma autonomia şi libertatea.

Marele model al tuturor acestor ,,fugari” este Avram, căruia Dumnezeu i-a cerut să-şi părăsească familia şi patria pentru a se îndrepta spre El şi spre ţara pe care avea să i-o arate. Din punct de vedere psihologic este necesar să-ţi părăseşti tatăl şi mama pentru a accede la autonomie şi a deveni adult.

………………………………………………………………………………………………………………

Arsenie, la fel ca şi Avram, fugea de certitudinile împământenite pentru a da curs incertitudinii dorului său lăuntric care îl conducea prin noapte, ceţuri şi uneori şi oaze, dincolo de deşert, spre Ţara făgăduinţei. A crede în Realitatea unei promisiuni mai mult decât în realităţile ce pot fi vândute şi cumpărate… înseamnă a-ţi asuma şi riscul eşecului. Dorul nostru cel mai profund este clădit pe structura graţiei, a gratuităţii, căutând ceea ce nu poate fi posedat. Dacă putem părăsi tot ceea ce putem poseda, o facem pentru că toate acestea ţin de domeniul lui ,,a avea”, însă aspiraţia noastră este dorul de o fiinţă care nu poate fi posedată, pe care nu o putem ,,avea”. Dumnezeu nu împlineşte dorul, ci îl adânceşte; El distruge realitatea ,,obiectelor dorinţelor” pentru a le înlocui cu ,,Subiectul” care nu poate fi posedat, deşi putem totuşi ,,să fim împreună cu El”, ,,să umblăm în Prezenţa Sa”…

Fiu al lui Avram, Arsenie înainta în noapte ,,ca şi cum ar fi văzut Nevăzutul”.

Dar la ce bun să fugim de lume, oare nu este lumea în noi? Oare trupul nu păstrează în fiecare dintre muşchii, nervii, celulele sale – memoria miasmelor lumii? E suficient să închidem ochii şi ne pomenim din nou în piaţa mare, ,,umpluţi” de mulţimea precupeţilor. Antonie a făcut celebre apariţiile anahoreţilor: puţine străzi sunt în lumea aceasta la fel de bogate în tentaţii ca imaginaţia unui sihastru.

Sfântul Ioan casian relatează şi povestea unui om care fugea de lume şi care lăsase la porţile mănăstirii bogăţii imense, dar care după mulţi ani de trai în chilie considera foarte preţioasă o simplă gumă, şi nu se putea îndura s-o împrumute nici unuia dintre fraţii săi… Exemplul este ridicol, însă el arată foarte clar că dacă pasărea este legată fie cu o sforicică, fie cu un lanţ gros de fier, ea tot nu poate să zboare. În momentul retragerii din lume, important este să abandonezi ataşamentul, dependenţa faţă de ea.

În deşert, ataşamentul devine mai subtil: poate că nu mai suntem ataşaţi de posesiunile pământeşti, dar putem deveni ataşaţi de anumite idei sau practici, unele chiar de natură spirituală… Câtă vreme nu am renunţat la noi înşine, la egoul nostru, totul poate deveni pretext de ataşament. De aceea, în tradiţia isihastă se insistă pe supunerea faţă de un părinte spiritual ca fiind un mijloc sigur de eliberare. Dacă îi luăm lui Narcis voinţa proprie şi complacerea în contemplarea propriei reflexii, el se va pomeni în deşertul lui Dumnezeu; altminteri, chiar şi atunci când se va ruga, el se va afla tot în faţa oglinzii.

La fel ca Arsenie, fiecare dintre noi ştie de ce trebuie să fugă pentru a-şi păstra libertatea. Lanţurile cele mai vizibile nu sunt întotdeauna şi cele mai trainice. Din ce este făcut oare acel fir invizibil care, chiar şi în cea mai mare despuiere a noastră de tot ce ne împresoară, ne face să rostim în continuare ,,eu”?

Opoziţia obişnuită dintre cufundarea în lume şi ieşirea din lume este fără îndoială prea ,,spaţială” – ar trebui să-i restabilim dimensiunea sa verticală: ,,ataşament sau non-ataşament”. Unii, chiar în inima lumii fiind, trăiesc mai detaşaţi – gata să-şi înapoieze viaţa Izvorului Vieţii – decât unii care ,,au renunţat la lume”, dar totuşi mai întreţin încă ataşamente afective sau chiar religioase.

Înainte de Avram, modelul lui Arsenie era Iisus Însuşi, Evanghelia ni-L arată adeseori fugind de mulţime, nu numai atunci când oamenii voiau să-l facă rege, ci şi noaptea, când fugea spre Cineva, spre Cel pe care-L numea Tatăl Său. ,,Să ştie lumea că Eu iubesc pe Tatăl”. El păstra această distanţă chiar şi faţă de ucenicii Săi, pentru a le arăta unde se afla comoara Sa, unde se afla inima Sa. În ziua Înălţării la cer, el îi părăseşte definitiv dar, după cum spusese în seara Cinei cea de Taină: ,,Vă este de folos ca să Mă duc Eu” (Ioan 16, 7). El se retrage pentru a lăsa loc. ,,Căci dacă Eu nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi.” (Ioan 16, 7). ,,Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul… că voi sunteţi în Mine şi Eu în voi” (Ioan, 16,13).

Iisus se retrage pentru a nu deveni un idol, ceva căutat în exterior, căci el este un principiu al Vieţii în interiorul nostru.

Trebuie să fugim de reprezentările exterioare ale lui Christos pentru a-L regăsi în Izvorul propriei noastre fiinţe. Meister Eckhart spune, mai târziu: ,,Chiar din dragoste de Dumnezeu trebuie să-L părăsim pe Dumnezeu”.

Ni se întâmplă uneori, în viaţa noastră spirituală, să spunem că Dumnezeu sau Iisus ,,fug” de noi, că se retrag. Or, Ei rămân – ,,acelaşi ieri-azi-mereu” – doar falsele imagini pe care ni le-am creat noi despre Ei dispar, ca nişte idoli ,,secretaţi” de nevoia noastră insaţiabilă de obiecte care împlinesc dorinţele. Convingerile noastre se dezagregă, lăsând loc credinţei, devoţiunii pure – chiar în sânul greşelilor şi neîmplinirilor noastre – faţă de Necunoscutul care ne ghidează.

,,Dumnezeu a creat lumea retrăgându-se”. Dumnezeu re-creează omul fugind neîncetat de el, menţinându-l astfel ,,în stare de funcţionare” pe culmea valului dorinţelor sale.

                                                               (Scrieri despre isihasm – Jean Yves Leloup)

Recomandări: Androxa, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela Pete,  PsiRobert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw

9 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Arsenie – 11

Calea rugăciunii – Arsenie    

Arsenie este bine cunoscut de către isihaşti. La fel  ca în pustiul Egiptului de odinioară, şi în mănăstirile ortodoxe de azi povestea sa este spusă de nenumărate ori: într-o zi, după ce încercase, fără succes, tot felul de leacuri şi de metode  pentru a se vindeca de starea sa de neîmplinire sufletească, Arsenie l-a întrebat pe Iisus: ,,Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?” Mântuirea, pentru cei din vechime, înseamnă ,,a avea inima uşoară”, ,,a respira amplu”, ,,a fi liber”, ,,a fi pe deplin sănătos, fizic, psihic şi spiritual”, tot atâtea traduceri posibile ale termenului grecesc soteria. Arsenie I s-a adresat lui Iisus precum Mântuitorului său, Cel care poate să-i ofere cheile raiului, accesul la Pacea veşnică.

Iisus i-a răspuns în trei cuvinte scurte, trei mitsvots, exerciţii sau indicaţii de ordin practic, pentru redobândirea  sănătăţii minţii, a sufletului şi a trupului, şi pentru a redeveni conform chipului şi asemănării lui Dumnezeu, paradisul pierdut, împărăţia care va veni: Fuge, Tace, Quiesce (fugi sau retrage-te, rămâi tăcut şi odihneşte-te). Fiecare dintre aceste cuvinte, la fel ca şi cele din Scripturi, pot fi înţelese la diferite niveluri; mai întâi în sens literal, apoi într-o interpretare psihologică, ajungând în final la sensul lor spiritual. Arsenie a întrebat: ,,Ce trebuie făcut?” El nu a dorit să afle care este sensul vieţii, sau care este cauza suferinţelor sale, ci a cerut o învăţătură care să poată fi pusă în practică, trăită, experimentată, pentru ca mântuirea să nu mai fie doar o vorbă în vânt.

Fuge

Arsenie, la fel precum sihaştrii din deşert, a luat această învăţătură în sens literal: trebuie să pleci, să te retragi, să-ţi părăseşti oraşul, să ieşi din lume şi din tot ceea ce implică ea. Trebuie să fugi pentru că te sufoci. În unele situaţii, nu există altă scăpare decât fuga, care atunci nu este o laşitate, ci un impuls sănătos. Fuga este forţa căprioarelor. Când simţi că mediul a devenit prea ameninţător, capabil să te sufoce sau să pervertească tot ce ai mai bun în tine, e mai bine să pleci. Într-un prim sens, a fugi înseamnă – mai întâi – a-ţi schimba locul, mediul, modul de viaţă. La unii adolescenţi, fuga sau escapada este o reacţie de supravieţuire, o necesitate vitală; nu trebuie să te complaci la nesfârşit în situaţii fără ieşire. Anticii fugeau din lume pentru că nu vedeau altă finalitate în ea decât moartea, şi o stranie aspiraţie lăuntrică îi făcea să simtă că nu se născuseră doar pentru a muri, ci că exista un alt Spaţiu, o altă lume – ,,în trup sau în afara trupului?” – care îi aştepta.

Deşertul fizic se află la hotarul spaţiului şi al timpului – nu există nimic de văzut, nimic de găsit în el, ci este un loc privilegiat pentru a afla Lumina.

Totuşi, la început această fugă poate fi luată în sens negativ: a fugi de ceva, în loc de a fugi spre ceva.  Textele asceţilor sunt clare în această privinţă: trebuie ,,să fugi de rău”, iar această atitudine spirituală tinde să-l trezească, să-l scoată la lumină şi chiar să-l amplifice mai mult decât eram noi obişnuiţi. De aceea trebuie ,,să fugim de ceea ce ne duce spre păcat”. Pentru primii creştini, păcatul înseamnă ,,a rata ţinta”, a trece pe lângă scopul final (acesta este sensul literal al cuvântului hamartia), aspect dezvoltat apoi pe larg în textele Filocaliei: este ,,uitarea Fiinţei”.

Marcu sihastrul spune: ,,Atunci când îţi aminteşti de Dumnezeu, înteţeşte-ţi rugăciunea pentru ca, în ziua în care ţi se va întâmpla să-L uiţi, Domnul să te facă să-ţi aduci din nou aminte de El.” Scriptura grăieşte: ,,Iadul şi adâncul sunt cunoscute Domnului” (Proverbe 15,11). Aici se face referinţă la ignoranţă şi la uitarea din inimă; adâncul este ignoranţa, iadul este uitarea. Ambele sunt ascunse pentru că au ,,dispărut” din fiinţă, care nu le mai conştientizează. Trebuie să fugim de lume pentru că este o lume a uitării.

În deşert nu putem uita ,,cine suntem şi ce suntem”; fragilitatea noastră ne readuce în preajma Celui Viu ,,întru care avem viaţa, mişcarea şi fiinţa”. Ne regăsim axul nostru esenţial, învăţăm din nou ,,să ţintim bine” şi asta înseamnă a ieşi din păcat: ne aducem aminte de Cel Viu care ne iubeşte, urmărim să contemplăm ceea ce este El în inima a ceea ce suntem noi. Dar noi rămânem în continuare liberi să ne îndepărtăm de Fiinţă, să uităm de Ea – în acest caz, mai degrabă lumea este o ,,fugă de esenţial”, o laşitate în faţa evidenţei nimicniciei noastre. Dacă sfinţii părinţi au vorbit adeseori despre fuga de lume ca punct de plecare spre mântuire, ei au insistat mai mult asupra acestei retrageri ca fiind ,,o fugă spre cineva”. Plotin spunea ,,să fugi către Cel Unic”, fuga fiind un demers lucid şi conştient, însă într-o măsură mult mai mare un elan nestăvilit al inimii, ,,dorinţa de a cunoaşte aşa cum sunt eu cunoscut, dorinţa de a iubi aşa cum sunt eu iubit”, a fugi spre Dumnezeu, ,,a fugi nedespărţit, către Unul Dumnezeu”.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări:  Androxa, Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Ana Usca, Ilarie 8, Caius, Mirela Pete, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw. 

20 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – 7

Calea rugăciunii – 7

(…) Dionisie Areopagitul, ucenic al sfântului Pavel şi prim episcop al Atenei:

,,Să preţuim negările […] pentru a cunoaşte fără văluri această taină pe care o ascunde, în orice fiinţă, cunoaşterea ce o putem avea despre ea, pentru a vedea astfel acea profunzime supra-esenţială care tăinuieşte întreaga lumină conţinută în fiinţe.” (Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, II)

,,Dacă se întâmplă ca, văzându-L pe Dumnezeu, să comentezi ceea ce vezi, înseamnă că nu L-ai văzut pe Dumnezeu Însuşi, ci pe vreunul din lucrurile sale cognoscibile care îi datorează Lui fiinţarea. Căci El în Sine întrece orice inteligenţă şi orice esenţă. El nu există, la modul supraesenţial, şi nu este cunoscut, dincolo de orice gândire, decât într-atât cât este pe deplin necunoscut şi nonexistent. Şi chiar această desăvârşită necunoaştere, luată în cel mai bun sens al cuvântului, constituie cunoaşterea adevărată a Celui care întrece orice cunoaştere.” (Dionisie Areopagitul, Scrisoarea către Galos)

,,Noi spunem despre Cauza universală, situată dincolo de întreaga manifestare, că nu este nici materie […] nici trup; că ea nu are nici faţă, nici formă, nici calităţi, nici greutate; că nu este nicăieri, că scapă percepţiei tuturor simţurilor […]. Înălţându-ne şi mai sus, spunem acum că această cauză nu e nici suflet şi nici minte; […] că nu o putem nici exprima, nici concepe, că ea nu are nici număr, nici ordin, nici mărime, nici micime, nici egalitate, nici inegalitate, nici asemănare, nici neasemănare; că nu stă pe loc şi nici nu se mişcă; […]că nu este nici putere nici lumină; că nu trăieşte şi nu este nici viaţă, că nu e nici esenţă, nici veşnicie, nici timp; că nu o putem sesiza cu mintea; că nu e nici ştiinţă, nici adevăr, nici domnie, nici înţelepciune, nici unnul, nici unitate, nici divinitate, nici bine; nici spirit, nici filiaţie, nici paternitate în sensul în care putem noi să înţelegem aceasta; nici nimic din ceea ce este la îndemâna cunoaşterii noastre sau a cunoaşterii oricărei fiinţe, dar de asemeni nimic din ceea ce aparţine fiinţei; că nimeni nu o cunoaşte aşa cum este; […] că ea scapă oricărui raţionament, oricărei denumiri, oricărei cunoaşteri; că nu este nici beznă, nici lumină, nici greşeală, nici adevăr; că despre ea nu putem afirma sau nega absolut nimic; că, atunci când facem afirmaţii şi discutăm despre diferite aspecte ale unor realităţi inferioare ei, despre ea însăşi noi de fapt nici nu afirmăm şi nici nu negăm nimic: căci orice afirmaţie rămâne mai prejos de Cauza unică şi perfectă a tuturor lucrurilor, căci orice negaţie rămâne mai prejos de transcendenţa Celui despuiat de toate şi Care este dincolo de orice.” (Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, IV şi V)

Câteva fraze antinomice şi paradoxale, specifice stilului propriu apofazei:

–         Dumnezeu nu are nume şi are toate numele.

–          El nu este nimic din ceea ce este şi este tot ceea ce este.

–          Dumnezeu nu este cunoscut decât prin necunoaştere.

–          Orice afirmaţie, precum şi orice negare, rămâne mai prejos de transcendenţa Sa.

Rezumând:

,,El e Misterul care e dincolo chiar de Dumnezeu;

Inefabilul, Cel pe Care totul Îl numeşte,

Afirmaţia totală,

Negarea totală,

Ceea ce se află dincolo de orice afirmaţie şi de orice negare.” (Numele divine, II)

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

2 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – 5

Calea rugăciunii – 5

Este mai bine să spunem că Dumnezeu nu există, decât să ne proiectăm în Infinit lipsurile şi fantasmele…

,,Orice concept format de către intelect pentru a încerca să atingă şi să cuprindă Natura Divină nu reuşeşte să şlefuiască decât un idol al lui Dumnezeu, nu să ni-L facă cunoscut”, spunea în secolul al IV-lea, episcopul Grigorie din Nyssa (Viaţa lui Moise)…

În acelaşi spirit, Dostoievski va spune că un ateu este uneori mai aproape de Dumnezeu decât un credincios care nu face decât să repete ideile şi imaginile referitoare la Dumnezeu cu care a fost învăţat de alţii şi care astfel nu ajunge niciodată să simtă ameţeala ce te cuprinde pe marginea abisului… când ,,realul aparent” cedează în faţa analizei psihiatrului sau a fizicianului, şi când lumea se revelează a fi mai aproape de Nimic decât de Ceva.

Astăzi, a fi cu picioarele pe pământ înseamnă a şti că păşim pe un Vid care nu este decât în aparenţă solid. Demersul apofatic, în luciditatea sa riguroasă, nu ignoră nimic din toate acestea, şi totuşi el nu conduce deloc la absurd sau la nihilism. Dimpotrivă, lenta sa muncă de dărâmare a ideilor preconcepute şi a idolilor conduce la experienţa pură a Realului, la dispariţia iluziilor, la Îndumnezeirea omului şi a Cosmosului, la starea de copil inteligent care se joacă uimit cu elementele  spaţio-temporale ale ,,Divinei Comedii”.

……………………………………………………………………………………………………….

În şcoala lor (a isihaştilor), paternitatea spirituală străluceşte prin umilinţă şi certitudine, într-un dublu mod, cel al Luminii şi cel al Iubirii, căci ea urmăreşte să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în misterul Său insondabil: Paternitate purificată prin apofază de toate antropomorfismele sale – Origine fără sfârşit, ,,Izvorul a toată Lumina şi a tot Binele”, şi Stăpân Necreat, ale cărui reflexii create nu-I pot ascunde niciodată caracterul unic şi întâietatea.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Rabindranath Tagore – Călătorul

Timpul călătoriei mele este lung;
calea pe care o am de străbătut este fără sfârşit.

Am ieşit pe aripile primei raze de lumină
şi mi-am urmat drumul prin singurătăţile lumilor,
lăsând urma mea pe atâtea stele.

Calea cea mai lungă mă aproprie cel mai mult de tine
şi modularea cea mai întortocheată este tocmai cea care duce
la perfecta simplitate a acordului.

Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte
de a ajunge la a sa.Trebuie să rătăcim prin toate lumile din afară
pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.

Lăsat-am ochii să rătăcească departe, înainte
de a-i închide şi de a spune: Tu eşti aici.

Această întrebare, această aşteptare
se topeşte în lacrimile a o mie de fluvii şi cufundă lumea
sub vălul acestei certitudini: Eu sunt.

Recomandări:  Amintiri din filumenie, Androxa, Atlantisra, Carla, Colecţionara, Florina Lupa, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela, Peter, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw.

9 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Sfântul Ioan Casian – 4

O cale a bucuriei

Casian vorbeşte adeseori despre pocăinţă şi despre conştientizarea greşelilor proprii, însă el insistă în egală măsură şi asupra bucuriei călugărilor; aceştia sunt oameni fericiţi, ,,oameni în sărbătoare” şi tot în acest sens ei nu mai sunt din lumea care este ,,împărăţia tristeţii şi a disperării”. Împărăţia lor este ,,Bucurie şi Pace în Sfântul Duh”: ,,Împărăţia lui Dumnezeu, spune Evanghelistul, nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 20-21). Or, în noi nu poate exista decât cunoaşterea sau ignorarea adevărului ş iubirea pentru viciu sau virtute; prin aceasta noi oferim domnia asupra inimii noastre, fie diavolului, fie lui Hristos. Apostolul, la rândul său, descrie în felul următor natura acestei domnii: ,,Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură; ea este neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14,17).

Aşadar, dacă Împărăţia lui Dumnezeu este în noi înşine, şi dacă ea constă în dreptate, pace şi bucurie, oricine cultivă aceste virtuţi se află fără nicio îndoială în Împărăţia lui Dumnezeu; şi oricine trăieşte, din contră, în nedreptate, discordie şi tristeţea care produce moartea este supus al împărăţiei diavolului, al infernului, al morţii, căci acestea sunt semnele după care pot fi deosebite cele două împărăţii (Convorbiri).

Atunci când vorbeşte despre ,,linişte statornică şi pace veşnică”, Casian pare a se teme să nu fie considerat un visător, un utopist sau chiar mai rău, să nu fie acuzat de hedonism; de aceea, el precizează că este vorba despre ,,o bucurie şi o pace pe care lumea nu le poate oferi”, acestea nefiind euforizante. Dezvoltând spusele Apostolului, el precizează că este vorba despre bucuria în Duhul Sfânt, care este diferită de acea bucurie despre care s-a spus ,,vai vouă care râdeţi, pentru că voi veţi plânge”. Această bucurie se află dincolo de contrarii şi nu depinde de întâlniri sau de circumstanţe favorabile. Este bucuria Fiinţei; râsul, veselia şi buna dispoziţie naturală nu sunt această ,,bucurie care se revarsă în mijlocul necazurilor”, bucurie ontologică, deschidere a inimii faţă de o altă conştiinţă.

Despre această ,,cu totul altă bucurie”, rod al rugăciiunii neîncetate şi al credinţei în Dumnezeu, Casian ne spune că ,,suntem capabili să o dobândim”, iar prin aceasta el nu face decât să ne reamintească ceea ce ne este promis în Scriptură: ,,Despre adevărul spuselor mele vreau să aveţi şi altă chezăşie decât ceea ce am scris doar eu, şi anume autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Ascultaţi cum înfăţişează El, în rostirea-I luminoasă, natura şi condiţiile lumii ce va veni: ,,Iată, spune El, că voi crea un nou cer şi un nou pământ; cele vechi se vor şterge din amintire, şi nu vor mai trăi în locaşul tainic al inimii; ci voi veţi gusta o bucurie şi o veselie veşnică în ceea ce Eu am să creez”; şi din nou: ,,Va fi bucurie şi veselie, mulţumiri şi cântece de slavă, din lună în lună şi din Sabat în Sabat”; şi încă o dată: ,,Bucuria şi veselia vor fi partea lor, durerea şi gemetele vor pleca”. Dacă doriţi mai multă lumină asupra a ceea ce este viaţa şi cetatea sfinţilor, ascultaţi ce spune vocea Domnului, adresându-se Ierusalimului ceresc: ,,Îţi voi da drept vizită de judecată pacea, şi drept judecători dreptatea. De nedreptate nu se va mai auzi niciodată pe pământ, nici de pustiire şi de ruină la hotarele tale. Mântuirea va fi pe zidurile tale; slava, la porţile tale. Pentru tine, nu va mai fi soare care să strălucească în timpul zilei; luna nu te va mai lumina cu strălucirea ei: ci Domnul îţi va fi lumină veşnică, Dumnezeul tău care va fi slava ta. Soarele tău nu va mai avea apus, iar luna nu va mai descreşte: ci Domnul îţi va fi veşnică lumină, şi se va sfârşi cu zilele tale de doliu” (Convorbiri).

Soarele fără de apus este inima care prin rugăciune s-a statornicit în Iubire şi, după chipul Celui Viu, Drept şi Milostiv, ,,străluceşte asupra celor buni şi asupra celor răi”. Ea cunoaşte acum pacea (isihia – quies) celui care nu mai are nimic altceva de făcut pe acest pământ decât să iubească. Pelerin şi călător în meandrele obscurului, el rămâne în lumină şi ,,mulţi se bucură de lumina sa”.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Colţu cu muzică, Filumenista, Florina Lupa, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Ulise al II-lea, Vizualw, Zamfir Pop, Zamfir Turdeanu

8 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Sfântul Ioan Casian (2)

Calea rugăciunii – Sfântul Ioan Casian

(…) ,,După cum am mai spus, este adevărat: ţinta profesiunii noastre constă în Împărăţia lui Dumnezeu sau în Împărăţia cerurilor; dar calea noastră este puritatea inimii, fără de care este cu neputinţă ca cineva să atingă această ţintă. Ochind-o aşadar cu grijă, pentru a ne afla calea, ne îndreptăm direct spre ea, ca pe o linie trasă cu îndemânare. Când gândurile noastre se abat câtuşi de puţin, noi ne întoarcem de îndată la ea, şi corectăm din priviri această rătăcire, întocmai ca şi cum am folosi o riglă. Acest principiu, ajutându-ne să ne adunăm toate puterile pentru a le aţinti asupra unicului ţel, ne va înştiinţa de îndată ce mintea se va îndepărta de la direcţia pe care şi-a propus-o.” (Convorbiri).

(…) Scopul vieţii creştine este gnosis, viziunea lui Dumnezeu, participarea la viaţa Sfintei Treimi, domnia Fiinţei-Iubire, iar metoda este praktikè, purificarea pasiunilor şi a gândurilor (logismoi), purificarea inimii. ,,Ţelul lui praktikè este purificarea minţii şi a inimii şi slobozirea lor din gheara patimilor”. (…) La fel ca la Evagrie, puritatea inimii este pentru Casian o stare de libertate şi de nonataşament şi el insistă asupra descrierii dificultăţilor ce pot fi întâlnite pe această cale a eliberării; ataşamentul faţă de lucruri oricât de neînsemnate poate fi la fel de îngrăditor ca cel pentru lucrurile importante; am putea adăuga că ataşamentul faţă de aspectele ,,subtile” (practici spirituale, doctrine, percepţii subtile elevate etc.) poate constitui o piedică la fel de mare ca şi ataşamentul faţă de lucrurile ,,grosiere” cum ar fi averea, reputaţia sau mâncarea.

Cei care uită să privească în oglinda pură a inimii lor, care se ataşează de imaginile şi de reflexiile care se perindă pe ea, nu vor vedea lumina pură; însă puritatea inimii nu se dobândeşte niciodată ,,o dată pentru totdeauna”, ci oglinda trebuie spălată în fiecare dimineaţă de toată necurăţia întipărită pe ea.

(…) ,,Dovadă limpede că nu atingi dintr-o dată desăvârşirea numai prin goliciune, prin renunţarea la averi şi prin dispreţuirea slavei lumeşti, dacă nu adaugi şi această iubire, ale cărei diferite mădulare le descrie Apostolul. Or, ea nu şade decât în curăţenia inimii. Căci a nu cunoaşte nici pizma, nici înfumurarea, nici mânia; a nu fi dezmăţat; a nu-ţi urmări doar propriul interes; a nu te bucura de nedreptate; a nu ţine deloc cont de rău şi tot restul: ce este oare asta dacă nu jertfa către Dumnezeu a unei inimi desăvârşite şi foarte pure, pe care o păstrezi mereu neprihănită de orice patimă?” (Convorbiri)

Această căutare a purităţii inimii nu este doar o căutare a paradisului pierdut, a inocenţei pierdute, o întoarcere la integritatea adevăratei noastre naturi, ci chiar căutarea Împărăţiei în sensul în care iubirea este cea care purifică şi izbăveşte totul.

A face orice fără iubire, iată ce face omul necurat; infuzarea iubirii în toate faptele noastre, iată ce le transformă şi le purifică din interior, la fel ca focul, după cum spun vechii alchimişti – ,,când focul a pătruns în inima plumbului, acesta devine aur”: ,,Puritatea inimii va fi deci singura măsură a faptelor şi a dorinţelor noastre. Pentru ea trebuie să luăm calea singurătăţii, să suferim în ajunare, veghe, muncă, goliciune, să ne dedăm lecturii şi practicii celorlalte virtuţi, neavând alt ţel, prin ele, decât de a ne face şi păstra inima de nepătruns pentru toate patimile cele rele, şi de a urca, prin tot atâtea trepte, până la desăvârşirea iubirii.” (Convorbiri)

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky, Gabrielle, George, Ioan Usca, Max Peter, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw

18 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Calea rugăciunii – Sfântul Ioan Casian

Calea rugăciunii – Sfântul Ioan Casian

Atunci când Augustin (…) afirmă că ,,omul nu poate nimic fără graţia lui Dumnezeu”, el (Sfântul Ioan Casian) răspunde cu cuvintele lui Atanasie: ,,Nu vă lăsaţi înfricoşaţi, când auziţi vorbindu-se despre virtute, şi nu folosiţi acest cuvânt ca pe o sperietoare: Ea nu se află departe de noi; nu sălăşluieşte în afara noastră; este destul să vrei… sufletul a fost creat bun şi într-o perfectă cuminţenie, el urmează natura când rămâne aşa cum este… să ne păstrăm sufletul întru Domnul, ca un dar primit în păstrare de la El, pentru ca El să-şi recunoască opera, văzând-o aşa cum a creat-o” (Vita Anton, 20).

Casian observă că în orice artă şi în orice profesie există un scop care se doreşte a fi atins şi o cale de urmat pentru a ajunge la el: ,,Orice artă, orice disciplină are scopul ei anume şi un ţel care-i este propriu; oricine vrea la modul serios să exceleze în acea artă urmăreşte neîncetat acel ţel, şi pentru aceasta îndură toate greutăţile, primejdiile şi pierderile, cu un suflet liniştit şi fericit.” (Convorbiri I,2)

(…) În viaţa spirituală, (…) se desfăşoară acelaşi proces: ,,Şi ea are scopul şi finalitatea sa specifică; şi pentru a o atinge, trudim în toate muncile de pe cale fără a da înapoi, ba chiar cu bucurie; nici postul şi nici foamea nu ne scad nădejdea; aflăm bucurie în oboseala ceasurilor de veghere; râvna întru cititul şi meditaţia asupra Scripturilor e pentru noi o mângâiere; munca neîncetată, goliciunea, chiar groaza acestei nesfârşite singurătăţi nu mai au nimic care să ne înspăimânte.”

(…) Pentru antici, Împărăţia este Regatul Spiritului asupra tuturor facultăţilor noastre, ,,precum în cer aşa şi pe pământ”, căci acelaşi Unic Spirit care se află în Dumnezeu se află şi în om. Împărăţia este totodată domnia iubirii într-o fiinţă umană, iubirea care cercetează celelalte facultăţi şi le călăuzeşte.

Cine domneşte asupra noastră? Se întrebau adeseori cei din vechime. Trecutul? Amintirile noastre? Ambiţiile noastre? Remuşcările? Dorinţele? ,,Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu.” Pentru a vedea bine trebuie să cauţi mai întâi lumina, pentru a-L vedea pe Dumnezeu trebuie să cauţi în primul rând iubirea, căci ,,cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu”. Atunci, Spiritul Său, Energia Sa domnesc asupra noastră. Împărăţia mai este şi domnia şi puterea lui Hristos ,,în toţi şi în toate”, este întruparea iubirii, încarnarea Luminii neprihănite.

Dar care este calea spre această împărăţie?

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Atlantisra, Buceginatura, Carla, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Cimpoca, Gabriela Savitsky, Gabrielle, George, Ioan Usca, Lolita, Mirela Pete, Max Peter, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw

16 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita