Arhive pe etichete: SF

Casa de dans (finalul de la ,,Întoarcere în timp”)

Era din nou printre oameni. Începu să se integreze în forfota oraşului aglomerat. Se simţea ca un sălbatic adus de curând în mijlocul ,,civilizaţiei”. Câteva secunde privi în jur, căutând să se orienteze.  Îşi aminti instrucţiunile de parcurgere a traseului pentru a ajunge la locul de întâlnire. Trebuia să folosească transportul în comun. Luă mai întâi metroul şi merse patru staţii. Apoi luă un autobuz cu care parcurse trei staţii. De aici trebuia să meargă pe jos cam un sfert de oră. Atenţia îi era trează. Ieşise din starea de amorţeală dată de lipsa acţiunii. Hmm… ce bine era! În sfârşit, părea a fi în elementul său.

Discret, observă oamenii care treceau pe lângă el şi analiză starea generală. Cei mai mulţi păreau preocupaţi de grijile cotidiene: serviciu, casă, familie, sănătate. Câţiva erau trişti, chiar supăraţi, din motive emoţionale, afective: singurătate, iubiri pierdute sau interzise, eşecuri profesionale… Foarte puţini erau veseli, optimişti, zâmbitori. Nu obţinuse o analiză îmbucurătoare. Raportul său va exprima necesitatea implementării unei strategii de urgenţă… la nivel planetar. Colegii săi care avuseseră aceeaşi misiune, dar în locuri diferite, veniseră cu analize asemănătoare.

În acel sfert de oră simţi şi resimţi stările şi sentimentele celor cu care se intersecta. Aproape că îl copleşeau. Avea nevoie să se aşeze… Ajunsese într-un parc mare, cu multe bănci, alei şi copaci îngrijiţi. Se îndreptă spre o bancă aflată mai departe de intrarea principală. Se aşeză, obosit de trăirile experimentate, dar însufleţit de scopul acţiunilor sale. Îi observă pe cei care se plimbau pe alei. Trebuia să apară persoana de contact. Era deja în întârziere. Presupuse că s-a întâmplat ceva neprevăzut, când privirea îi căzu pe banca din faţa sa. Acolo apăruse pe neaşteptate o poşetă elegantă din piele, micuţă, cu nişte forme ciudate brodate pe partea vizibilă. Nu văzuse nicio persoană îndreptându-se către acea bancă, poşeta nu fusese acolo când venise el. Şi-atunci, de unde apăruse? Se gândi că persoana de contact nu voia să fie recunoscută de nimeni şi lăsase poşeta, special pentru el. Dar cum de nu o văzuse? ,,S-a teleportat”, îşi zise zâmbind. ,,Cred că mi s-au cam atenuat abilităţile pe care le aveam în tinereţe…” Dar experienţa sa era copleşitoare faţă de a celor mai tineri. Trăise etape deosebite, schimbări majore în care pieriseră aproape toţi partenerii săi. Se număra printre puţinii agenți rămaşi. Cea mai grea misiune pe care o trăise fusese aceea când tocmai iubita lui făcea parte dintr-o grupare de forţe negative. Şi atenuarea sau eliminarea acestora cerea chiar ceva sacrificii. Ea şi încă vreo câţiva fuseseră capturaţi într-o sferă de lumină, pentru a se încerca transformarea lor în forţe pozitive, ,,reabilitarea întunericului” – cum o numiseră. Dar dezamăgirea pe care o trăise atunci când a descoperit adevărul, i-a distrus treptat iubirea pentru ea. Sperase că procedeul de reabilitare va realiza o metamorfoză completă, însă, nu se ştie de ce, iubita lui fusese singura care nu dorea să se schimbe. Îl duruse foarte tare, deoarece îşi atribuia lui însuşi o mare parte din vină.

Se ridică îndreptându-se către banca din faţă. Atinse cu grijă poşeta, după ce o studiase câteva clipe. Părea inofensivă. Urmări cu atenţie înscrisurile de pe o parte şi alta. Arătau ca nişte broderii fine…

Cel sau cea cu care trebuia să se întâlnească, avea de adus un dispozitiv micuţ, pentru modificarea frecvențelor undelor cerebrale, la nivelul întregii planete. Un prototip, singurul de altfel. Deschise poşeta, bănuind că era ceea ce aştepta. Încă exista riscul ca obiectul din mâna lui să fie periculos… Continuă. Fără să vrea întoarse poşeta invers şi atunci văzu: broderia arăta o scriere codificată, folosită doar în misiunile top secret şi care nu mai fusese utilizată de foarte mulţi ani: ,,Dispozitivul e la noi” şi o semnătură binecunoscută lui, care odată îi fusese dragă…

Lupta abia începuse.

II

Rămase cu poșeta în mână, uitându-se gânditor la umbrele de pe aleea din fața sa. Înțelese cât de mult se complicase misiunea. Tara era liberă și își făcuse o nouă echipă, după cum părea. De aceea îl aleseseră pe el: pentru că o cunoștea. Și timpul nu constituia un dezavantaj pentru partea întunecată, dimpotrivă.

Privi încă o dată poșeta și deschise fermoarul de la buzunarul interior. Un plic de culoare albă, micuț, se afla înăuntru. În acel moment, o siluetă înaltă și suplă se desprinse de după trunchiul gros al unui copac. Purta o rochie din mătase grea, după tiparul celor din perioada interbelică, asortată cu poșeta din mâinile lui. O văzu de la spate, dar recunoscu mersul elastic, de felină, al celei care, altădată, îi umpluse sufletul  de iubire. Se întrebă ce voia să-i transmită. O invitație de întoarcere în timp? În ,,Micul Paris”? Va vedea din scrisoare. Era inutil s-o urmărească. Ar fi dispărut la primul pas făcut de el cu această intenție. O conduse cu privirea până la capătul aleii, sperând că își va întoarce capul. O boare ușoară de vânt primăvăratic îl înconjură, cu miros de Chanel. Ameți. Era chiar… ea. Și sperase că a uitat-o.

Scoase scrisoarea din plic, emoționat. Dar se strădui să-și oprească freamătul inimii. Nu-și permitea să se lase purtat de sentimente. Le-ar fi dat satisfacție celor din echipa adversă.

,, Iubitul meu,

Ce ironie că încă îți mai spun astfel, nu-i așa? Dar simți și tu savoarea acestui cuvânt, unic pentru tine și pentru mine. Indiferent ce crezi, nimănui n-o să-i mai spun vreodată astfel…

A fost nevoie să mă întorc în timp, pentru a-l descoperi pe cel care a inventat dispozitivul (Ce ușor l-am luat!). Stai liniștit: nu l-am ucis, i-am arătat doar ce efecte va avea ceea ce el crede că e pozitiv! Sau voi credeți că va face bine planetei!… Privește mai adânc în inima ta  ca să simți ce înseamnă utilizarea acelor niveluri de frecvență. Diferența e extrem de mică pentru a ajunge la distrugere. Și… aici, ,,răul” e necesar. Nu ți s-a spus, pentru a fi mai eficient în misiunea ta. E cam greu să mă crezi, nu? După ce am dispărut așa… inexplicabil și apoi m-ai regăsit la forțele întunecate. Vei înțelege singur, la un moment dat.

Încă mă gândesc la tine, cu intensitatea pe care tu m-ai învățat s-o folosesc. Nu ai simțit până acum? M-aș mira. Aaa… dar să nu crezi că poți folosi asta împotriva mea. Am învățat foarte bine să-mi  stăpânesc sentimentele. Nu le poți simți decât dacă eu vreau… Deci, nu vei ști niciodată să mă manipulezi apelând la sensibilitățile omenești… Ai intrat atât de adânc în sufletul meu, încât te-am ascuns într-o zonă total inaccesibilă oricărui aparat de citire a spațiului interior. Și te păstrez acolo…

Se așeză pe bancă. Crezuse… altceva. Dar poate ea dorea doar să-l cucerească din nou, apelând la partea sensibilă… Era mai mare această probabilitate. Se reculese. Da, sigur că asta era. Avea nevoie de el pentru obținerea audienței în fața oamenilor, în politica sa de cucerire a sufletelor. Împreună cu el ar fi fost greu de distrus, sau de înlăturat. Scrisoarea avusese un efect neașteptat. Îi inundase sufletul puternic, aducându-i în memorie pasiunea pentru Tara. Fusese, probabil, iubirea vieții lui. De când ea se alăturase celorlalți, nu mai întâlnise pe nimeni care să aibă o astfel de influență asupra lui. Continuă să citească:

,, Ai înțeles, presupun. Te aștept în Orașul Vechi, acolo unde călătoream ca să trăim un moment de eternitate… în dans. Să te îmbraci elegant!… Vei avea o surpriză.

Cu mult dor,

Tara

Închise scrisoarea și o puse la loc, în poșetă. Avea de învins amintirile, ca să poată înțelege ceea ce urmărea Tara. O călătorie… în timp?

 III

Tara fusese întotdeauna imprevizibilă. Uneori, obositor de imprevizibilă, astfel încât trecuse de partea adversarilor, tocmai când el era mai încrezător… Hm… asta însemna antrenament… şi, ce era mai grav, manipulare. În iubire, manipularea îţi lasă un gust amar, dacă nu e folosită ca un joc în care să fii prins cu şi pentru dragoste. Te lasă cu sentimentul că ai fost folosit, că tot ce s-a derulat a fost o farsă, o minciună în care tu ai fost cel păcălit. Cu toate astea, voia s-o vadă, să-şi lămurească lui însuşi sentimentele pe care le trăia de când Tara dispăruse. Voia să-i vadă strălucirea din ochi, zâmbetul, mişcările… Voia să-i audă glasul, să-i simtă vibraţia muzicală a cuvintelor. Să-şi dea seama care sunt adevăratele ei sentimente… Să o vadă pe ea, cea reală. Oare, se schimbase? Dar care era adevărata Tara? Cea pe care o iubise, sau cea care se manifesta în prezent?

Trebuia să meargă în Oraşul Vechi. Locul de întâlnire era ,,Casa de dans”, unde învăţaseră împreună să danseze tango. De ce tocmai o casă de dans din trecutul nu foarte îndepărtat? Se gândi la ce avea deosebit construcţia respectivă: oglinzile din sălile de dans. Oglinzi care acopereau toţi pereţii interiori, până la tavan. Era ceva în spatele oglinzilor? Sau poate doar o percepţie amestecată a mişcărilor… Se întâmpla ceva cu dispozitivul furat, în prezenţa oglinzilor? Îşi dădu seama că da… Dar de ce tocmai acolo? Tara voia să retrăiască momentele lor de fericire, sau… Aiurea, astea nu revin niciodată! Da… era vorba despre materialul din care erau făcute oglinzile: un aliaj necunoscut. Nu avea idee cum ajunsese tocmai acolo. Doar dacă nu s-a vrut ca acesta să fie ascuns… la vedere.

Își pregăti un costum de stofă care să se adapteze la momentul temporal cerut de întoarcere. Era… elegant. Deși mai pusese câteva kilograme față de cel care fusese în perioada în care mergea, avea aceeași alură sportivă, aceeași frunte largă și senină, aceeași blândețe în ochii aurii. Inspira, mai mult față de atunci, o putere interioară care răzbătea din zâmbetul său… magnetic. Poate că Tara ar fi trebuit să se teamă în încercarea ei de a-l recuceri, sau poate că și puterea ei devenise mai mare?

Rememoră ultima lor comunicare. Începu să-și pună întrebări în legătură cu adevărata utilitate a dispozitivului. Dacă Tara avea dreptate? Dacă prin modificarea frecvențelor undelor cerebrale avea să se producă un colaps din cauza insuficientei pregătiri a populației? Dacă interesul era altul decât cel comunicat? Nu știa cât de bine fusese testat dispozitivul, nu i se dăduseră informații despre asta. Era posibil ca și Tara să aibă dreptate. Trebuia să vadă despre ce e vorba. Nu avea ce să i se întâmple, atâta timp cât dispozitivul nu se afla la el… Însă, într-un fel sau altul, datoria lui era să-l recupereze.

Fu gata, în sfârșit, de plecare. De data asta, își luă mașina pe care o primise pentru misiuni de călătorie în timp. Se îndreptă spre Orașul Vechi. La linia de demarcație temporală se opri, rememorând momentele de dans din tinerețe, împreună cu Tara. Fuseseră, cândva, o pereche ce stârnea invidie sau admirație prin frumusețea ei, prin legătura ce părea intens consolidată, prin iubirea ce părea că nu se va termina niciodată, prin felul în care se înțelegeau din priviri… Se scutură repede, dându-și seama că asta nu-l va ajuta cu nimic, ba dimpotrivă. Apăsă pe buton și își ținu respirația, ca și cum era prima dată…

IV

Recunoscu vechile străduțe ale tinereții sale care, în prezent, erau schimbate cu totul. Mașina luase forma celor care circulau cu treizeci de ani înainte. Nu avea mult de mers până la ,,Casa de dans”. Își amețise oarecum emoția. Fusese convins că, odată cu vârsta, emoțiile se vor diminua, dar era exact pe dos: acestea creșteau în intensitate. Își aplică un scurt exercițiu de relaxare, pentru a nu-și pierde capacitatea de concentrare. Avea nevoie de întreaga lui atenție. Adversarii nu erau deloc de neglijat. Privind lucrurile astfel, își reveni în timp util.

Parcă mașina la mică distanță de locul de întâlnire. Văzută de afară, clădirea unde urma să intre era o casă fără etaj, de dimensiuni normale, cu ferestre mai mari decât cele obișnuite și cu mult mai multe. De aproape, puteai să vezi în una dintre încăperi câteva perechi ce învățau pași de dans clasic. Intră prin ușa laterală, pe unde aveau acces doar clienții. Femeia de la intrare îl cunoștea bine. Îi zâmbi larg, invitându-l în sala rezervată lui și partenerei sale. Nu părea să fi observat vreo schimbare la el.

Intrase  în  perioada temporală când o cunoscuse destul de bine pe Tara, îi învățase obiceiurile, preferințele, gusturile, era perioada când erau… îndrăgostiți. Tara găsise cel mai bun moment temporal, în care să-l aducă. Era mai greu să facă abstracție de propria lui persoană (din tinerețe) dar, după calculele sale, atunci nu se afla în acel loc. Nu știa însă despre Tara, dacă avea să se întâlnească cu ea însăși sau ocolise acest fapt. De obicei, se evitau întâlniri ale aceleiași persoane având vârste diferite, într-un moment ales. Asta ar fi însemnat posibilitatea modificării vieții particulare a celui implicat, sau chiar a istoriei, ceea ce nu era de dorit.

Aveau o sală numai pentru ei doi și instructor. Se mai duceau uneori acolo și se lăsau purtați de stările extatice ale sincronicității mișcărilor și de ritmurile perfecte ale dansurilor clasice. Se întâmplase de multe ori să fie acolo în același timp, fără să-și fi dat întâlnire.

Tarei îi plăceau surprizele. La vârsta de acum, el dorea altceva, dorea o iubire liniștită, calmă, statornică, intensă dar blândă. Pe Tara nu o mai întâlnise de… mulți ani. Era posibil să se fi schimbat.

Ușa de la sala lor era din lemn masiv, de culoarea cireșului. Inima îi bătea mai tare, deși învățase să se stăpânească în multe feluri. Deschise încet, de parcă voia să amâne momentul revederii, fiindu-i teamă de surpriza Tarei și încercând să se pregătească, în același timp. Prin deschizătură văzu o parte din capătul opus al sălii de dans, oglinzile cunoscute. Intră ținându-și respirația și fiind foarte atent. În sală nu era nimeni. Observă o schimbare, ceva care nu făcea parte din decorul pe care îl știa. Acum erau oglinzi și pe tavan și pe podea, realizând astfel o încăpere numai din oglinzi. Însă, asta însemnase o intervenție în momentul temporal respectiv…

Multitudinea oglinzilor îl deranjă puțin, până se obișnui. Apoi, zări pe podea, la vreo doi metri distanță, dispozitivul și… un bilet. Asta era surpriza!… Nici vorbă de Tara! Ridică biletul.

,, Iubitul meu,

Îmi cer scuze că nu am rămas și eu aici, ca să te întâlnesc, dar această întoarcere în timp a amândurora n-ar fi făcut decât să ne rănească… din nou. Știu că o să înțelegi. Și mai știu că iubirea mea a fost obositoare și grea, pentru tine. Nu ai fost tu vinovat pentru alegerea mea. Am fost conștientă de ceea ce fac. Poate, cândva… ne vom mai întâlni. Încearcă să fii fericit. Iubire există… peste tot. Las-o la tine în suflet.

Îți las câteva informații despre dispozitivul pe care îl cauți și… rămâne alegerea ta, mai departe.

Cu mult dor,

Tara

Pe un alt bilet, tot cu scrisul de mână al Tarei, găsi:

Mecanismul de modificare a minții umane se bazează pe tehnologia purtătorului subliminal: Spectrul de Difuzare a Sunetelor Tăcute (SDST). Un sistem de comunicare silențios în care purtători non-aurali (care nu se pot auzi), din spectrul foarte jos sau foarte înalt al frecvențelor audio sau din spectrul ultrasonor adiacent (ultrasunete), sunt modulați în amplitudine sau în frecvență cu informațiile dorite și propagați acustic sau vibratoriu, pentru a ajunge la creier. Purtătorii modulați pot fi transmiși direct, în timp real, sau pot fi înregistrați și depozitați pe medii mecanice, magnetice sau optice pentru transmisii programate și repetate către ascultător.

Se pot identifica și izola “semnăturile emoționale” electrice de foarte mică amplitudine ale creierului, se pot sintetiza și stoca pe  calculator. Atunci când un subiect uman experimentează o anumită emoție, apar modele subtile ale undelor cerebrale care se pot duplica oricând, la voință.

Aceste semnături sunt apoi transmise folosind frecvențe purtătoare de tip Silent Sound și ele vor determina exact același tip de emoție în orice alt subiect uman care le primește!

Există două metode de transmisie cu acest sistem. Una este inducția directă de microunde în creierul subiectului, fiind limitată la operațiuni în imediata apropiere. Cealaltă folosește frecvențele purtătoare ale radioului și televiziunii, care sunt prezente peste tot.

Sistemul este folosit pentru a controla fie o singură persoană, fie mai multe. Faptul că informațiile sunt transmise subliminal, le face virtual imposibil de detectat și, deci, periculoase pentru public.

 

Rămase un pic descumpănit și ușor dezamăgit. Poate că sperase, totuși, s-o întâlnească pe Tara. Această misiune îl scosese din starea de amorțeală a lucrurilor obișnuite. ,,Iubirea există peste tot”. Oare, nu era acesta mesajul unei emoții ce ar fi trebuit să fie transmis subliminal? Astfel s-ar fi schimbat întreaga stare a trăirilor… din viitorul din care venea. Nu se putea întoarce cu dispozitivul. Dacă voia să-l folosească în mod pozitiv, trebuia să-l pornească de acolo. Îl ridică de pe oglinda pe care se afla, băgă biletele în buzunar și își făcu planul de desfășurare a viitorului din trecutul unde pătrunsese. Va crea o buclă în realitatea aceasta… care să se întâlnească cu cea din care venea.

V

,,Casa de dans” era ascunsă printre copacii mai bătrâni decât sufletul orașului, unde ei doi se cunoscuseră atunci când ploaia spălase străzile și le parfumase cu aroma trandafirilor. Aerul proapăt din jurul casei te făcea să te întrebi dacă erai în aceeași lume care se întindea peste câteva străzi, mai încolo… Pe toată strada era o liniște nefirească, ca și cum tot ce mișca fusese cuprins într-un sărut al morții de dincolo de univers. Pe marginea trotuarelor erau straturi cu flori înalte, roșii, galbene, albe… Casa era zugrăvită cu un albastru senin, iar ferestrele mari o făceau să pară oglindirea unei ape. Curtea ei avea un gard alb, micuț și cochet, care deschidea o portiță pe una din părțile laterale, sub mirarea unei bolți de clematite albastre.

Un automobil antigravitațional se apropie, neauzit, de aleea din fața casei. Din el coborî un bărbat între două vârste, îmbrăcat cu un costum elegant, special pentru dans. În mână avea un buchețel mic de violete, pe care le ținea ca și cum nu ar fi vrut să le rănească. Fruntea lui largă era înseninată de o privire aurie, inconfundabilă. Intră în curtea Casei de dans și o luă spre ușa laterală. Dispăru înăuntru. Deodată, din spatele casei apăru o femeie înaltă și suplă, cu părul blond, tuns scurt și dat spre spate, dezvelind o frunte înaltă și arcuită, care îi dădea o distincție aparte. Era și ea îmbrăcată cu o rochie elegantă, făcută special pentru seri de dans clasic. Avea un aer mai degrabă sportiv și un zâmbet discret îi lumina fața a nerăbdare. Intră și ea, pe aceeași ușă cu cel dinaintea ei. Liniștea din jurul casei devenise grea, ca un scut protector.

Femeia de la intrare îi făcu un semn noii venite, cum că este așteptată.

Din doi pași, aceasta deschise ușa arătată și intră. O sală destul de spațioasă, părea căptușită cu oglinzi atât pe pereți cât și pe tavan și pe podea. Din mijlocul sălii, el îi zâmbea amețitor oferindu-i buchetul delicat de violete.

Muzica se revărsă ca o briză la început, ca un val cald apoi, ca o plutire pe nori… Cei doi se apropiară unul de altul electrizați, privindu-se în ochi și unindu-se în ritmurile valsurilor, tangourilor sau ale altor dansuri pe care emoțiile lor codificate le creau instantaneu. Fiecare oglindă își amplifica propria armonie eliminând sunetele disonante.

La intrare, femeia care îi cunoștea, zâmbi cu subînțeles și se retrase într-o cameră alăturată, plină și aceasta de… oglinzi rezonante.

Tangoul care tocmai începuse diminuă efectul timpului, lăsând perechea îndrăgostită să-și trăiască momentul de eternitate… în dans.

 

 

 

 

 

 

 

 

8 comentarii

Din categoria Proză

Despre SF – Concertul

al-doilea-an-de-fictiuni-10-realitati-multiple-universuri-paralele

concertul

5 comentarii

Din categoria Proză

Holisticromii

                                                                                          

Galben, roşu, verde.

Albastru, galben, roşu, crom.

Albastru, verde, crom.

Trebuie să scriu la persoana I. Cu ce să scriu? Cu cele două tentacule? Hm, o să încerc.

***

Societatea galactică de scriptologie anticipativă m-a desemnat drept prim scriptolog  pentru relatarea principalelor stări prin care trece orice fiinţă ce suportă Transformarea. De ce eu? N-am înţeles. Mi-a explicat cineva că sugestopedia combinată cu cromoterapia şi încă ceva, vor avea efectul de transformare. Mă străduiesc să înţeleg, pentru a putea reacţiona pozitiv.

Voi fi un Holisticrom. Adică, o fiinţă care face parte dintr-un tot, o fiinţă întreagă. Dar cine a zis că o fiinţă întreagă va arăta ca zeii pământenilor?

***

Sunt un Holisticrom.

Cele două tentacule pentru scris mă ascultă, cuminţi. Ce urâte sunt!

Mă uit la solzii de pe picioare şi mă înfior. Mi-e frică de apă. Transformarea mă va ajuta să scap de această fobie. Mai am două tentacule la spate, crescute din coloana vertebrală, care mă ajută să am un echilibru stabil şi să aud mai bine în apă. Tentaculele de lângă fostele braţe care sunt şi ele nişte tentacule acum, se foiesc, unduindu-se scârbos. Astea mă ajută să-mi folosesc simţul văzului în apă şi în alte substanţe  lichefiate.

Ca să mă scarpin, am nevoie de o excrescenţă specială pe unul dintre tentacule, formată din solzişori deşi, dintr-un material care se rupe prea des. Ar fi cazul să nu mă mai scarpin. Ah!!!

Mă uit în oglinda noroioasă a apei şi văd o caracatiţă cu picioare, cu şase tentacule verzi-negricioase, cu un cap plin de alge. Ochii nu lipsesc, ca două bile verzi, fără pleoape. Cealaltă pereche de ochi, din capetele tentaculelor de lângă tentaculele-braţe, sclipeşte cu o lumină galbenă, strălucitoare. Picioarele au rămas în aceeaşi poziţie, dar nişte degete lungi, desfăcute şi solzoase sunt dispuse circular. Astea se termină cu nişte perniţe moi, ca de căţel. Cool!!! Pot să alerg-înot fără să mă mai doară tălpile! Hoolistic!!

Dar, rolul meu este acela de scriptolog!

Îmi pun  două tentacule pline de cerneală pe suprafaţa unui lichid îngheţat, care se va topi şi va împrăştia informaţiile peste tot, în mediul în care mă voi bălăci.

Să încep:

,,Galben, roşu, verde.

Braţele îmi cresc cu înţepături de ace subţiri. Văd degetele căpătând o culoare vineţie, o pieliţă creşte unindu-le. Mă mănâncă groaznic. Solzii apar unul câte unul, la fiecare suport o înţepătură uşoară şi o mâncărime incomodă. Apoi simt ochii cum se dilată şi pocnesc, vederea mi se tulbură şi, cu o zvâcnire puternică, accept lumina galbenă în mijlocul materiei mele crom. Acum mă scarpin în cap şi o mână de păr cade peste tot. Dar nu simt pielea capului, ci nişte fire groase, ca de fân, care se ridică în toate părţile. Cred că arăt tare bine!… Un zâmbet larg mă binedispune. Voi fi un Holisticrom tare frumos! Părul meu (algele, de fapt) miroase a lucernă crudă şi are câte o mică floricică pe fiecare fir. Tentaculele îmi unduiesc duios. Ce drăguţ! Solzişorii de pe corp strălucesc la fiecare nouă emoţie. Sunt un registru luminos de culori.

Albastru, galben, roşu, crom.

O durere intensă îmi apasă coloana vertebrală, de sus în jos. Se plimbă de-a lungul spatelui, în duplex. Deja, centrul de greutate mi s-a schimbat. Două tentacule  mă mângâie în locurile unde durerea fusese ascuţită. Parcă mi-a mai trecut. Acum am…patru tentacule! Ce bine! Aud cum şopteşte vântul printre prădători. Aud paşii ascunşi ai acestora. Le aud respiraţia!

Dar n-am scăpat. De deasupra braţelor, două cucuie se ridică vertiginos. Alte înţepături. Dar mai uşoare. Parcă mă strânge ceva, ducându-mi cucuiele spre spate, apoi în faţă. Mai cresc două tentacule pline de personalitate! Acum ies la iveală şi doi ochi, mai bulbucaţi decât cei dinainte. Ăştia sunt ba galbeni, ba albaştri. Deodată, văd totul! Văd solzii de pe tot corpul acesta bine înfipt pe picioare; văd peşti peste tot, trecând  pe lângă mine; văd toată gama culorilor existente aici; văd prădătorii!…

Albastru, verde, crom.

Acum sunt un Holisticrom. Parcă şi creierul merge mai bine! La propriu, în lichidul metalizat din interiorul sferei mele craniene.

Prădătorii nu vor mai putea să mă atace. Nu mă vor mirosi, nu mă vor vedea, nu mă vor simţi. Voi trece pe lângă ei fără să-mi pese. Pentru ei nu mai exist.”

***

Am scris toate astea pentru a-i încuraja pe locuitorii planetei Crom să accepte Marea Transformare. Doar astfel vom putea scăpa de fiinţele care ne atacă, din cauza mirosului degajat. Mirosul nostru îi irită, le întunecă mintea şi îi face să reacţioneze violent. Dacă ne transformăm în Holisticromi, scăpăm de mirosul acesta şi putem percepe totul mult mai rapid şi mai intens decât orice fiinţă de pe planetă. Ca să nu mai vorbim de reprezentări, care vor fi mult mai detaliate pentru minţile noastre cele noi. Gândirea se va dezvolta foarte mult pe latura logicii, dar şi a creativităţii. Imaginaţia s-ar putea să ne dea bătăi de cap, deoarece, uneori o mai ia razna din cauza cromului conţinut de creier. Şi personalitatea… a… personalitatea se va naşte odată cu noi. O altă personalitate, desigur. Una INVIZIBILĂ.

Recomandări: Atlantisra, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna

12 comentarii

Din categoria Proză

Scriitorii

 

Mă aşez în faţa suprafeţei albe pentru scris, o privesc cu dragoste, îi admir puritatea, o ating cu sufletul şi îi imprim clipa magică a creaţiei. Îmi acordez cu satisfacţie degetele care vor prinde uşor peniţa, o vor roti pentru a o pregăti de scris, se vor lipi de ea cu toată dăruirea de care sunt capabile. Şi, împreună, vor purcede la uimitoarea aventură a eliberării energiei albastre, energie care aprinde în absolut toate fiinţele inteligente, iubirea…divină.

            Energia albastră începe, ca o primă balerină, să danseze pe suprafaţa perfect netedă. De aici, Cuvântul va pleca spre… Voi.

***

            Nu poţi face acest lucru dacă nu ţi-ai acordat, de asemenea, şi sufletul, cu iubirea Mamei Universului Albastru. Asta cere o pregătire îndelungată, într-un loc anume, secret pentru cei care au ales altă cale. Vreme de mulţi ani am străbătut, împreună cu colegii mei, trasee speciale, intra şi interdimensionale, supra şi subspaţiale, universuri paralele sau concentrice, neidentificate de inteligenţele de vârf ale civilizaţiilor ostile nouă. Călătoria a fost una de încercare, s-a folosit şi energia roşie, ca să ne testeze puterea de a trece prin suliţele otrăvite ale noncreaţiei. Au fost şi indivizi care au renunţat, întorcându-se acasă pentru a-şi alege alte ,,meserii”.

            În sfârşit, am zărit din mijlocul energiei roşii locul minunat unde urma să primim botezul iniţierii. Am fost coborâţi cu grijă printr-o spirală tubulară, până la nivelul planetei unde eram aşteptaţi. Credeam că vom ajunge într-un spaţiu al spiritelor verzi, dar era cu totul… altceva. Era…rece. Fiori de gheaţă ne înţepau de peste tot. După energia roşie, am trecut printr-un proces ciudat de călire. E-adevărat că toţi am simţit că suntem pe punctul de a renunţa, atât de dure au fost săgeţile de gheaţă. Dar eram deja testaţi. Se ştia că putem duce atât cât e nevoie. Şi am avut impresia că săgeţile s-au oprit la timp, dar de fapt, noi eram cei care coordonam durata şi intensitatea durerii provocate de ele.

            Programul prevedea şi câte o ,,mică” pauză. La locul de cazare, norişori albaştri şi albi te invitau la odihnă. Fără să vrei, un somn profund te cuprindea, crezându-te în braţele protectoare ale Mamei. Sau poate că erau chiar braţele Ei. Când credeai că te-ai odihnit suficient, coşmaruri negre te făceau să respiri sacadat, dureri puternice ţi se aşezau în piept şi gheonoaie te urmăreau cu respiraţie putredă. Spre dimineaţă, visuri albe te învăluiau ca nişte giulgiuri înmiresmate cu esenţe speciale. Sub fiecare dintre ele te simţeai singur, dar în siguranţă.

            Trezirea din somn se făcea printr-un procedeu care ne încălzea inimile. Părea că o briză uşoară îţi ridică pleoapele, oferindu-ţi privelişti luate din Rai. Din raiul fiecărei inimi în parte. Simţeai sărutul Mamei şi mângâierea Ei iubitoare. Apoi, când nici nu îţi făcusei bine ordine în gânduri, te găseai în mijlocul unor cutremure sau inundaţii, ori incendii din care nu ştiai cum să scapi mai repede. Erai înconjurat de vuiete ale adâncurilor, ale apelor, sau de groaza focului. Nu apucai să te scufunzi, să te îneci sau să te arzi, căci apăreau îngeri ca nişte fiinţe transparente, care te ridicau în tăcere şi te aşezau cu grijă în norişorii albaştri.

Apoi, pauză.

Astfel alternau procedeele de formare, tot timpul: de la frig la cald, de la rău la bine, de la spaimă la extaz, de la cădere la zbor, de la demoni la îngeri.

Nimeni nu ştia unde ne aflăm. Însă, peste tot simţeam iubire: în copaci, în iarbă, în sol, în nori, în stratosferă. Cu toate astea, noaptea, la un anumit timp pe care nu îl puteam defini, simţeam în aceleaşi lucruri, ură. Ne înconjura şi ne apăsa foarte aproape de infarct. Cădeam în adâncuri negre care păreau că ne comprimă, lăsându-ne, totuşi, să trăim printre rare inspiraţii. Toată fericirea din timpul zilei se dezintegra la acel ceas din noapte. Dar dimineaţa exista în continuare şi aerul era respirabil. Când apăreau zorile, nu vedeam niciun soare, niciunde. Lumina venea, parcă, din noi. Cu cât avansam pe treptele pregătirii, cu atât lumina era mai potrivită. Unde aveam nevoie de ea se intensifica  sau  scădea, după preferinţe.

Prin toate aceste încercări am trecut relativ uşor. Dar mai erau două probe, cele mai grele: proba confruntării cu fiinţe asemenea nouă şi proba confruntării cu noi înşine. O perioadă de timp stabilită după mişcarea fiecărei planete unde eram duşi separat, fiecare dintre noi trebuia să trăiască anumite ,,vieţi” cu fiinţe alese special, care să ne creeze tot felul de probleme sau clipe plăcute. Erau situaţii date pentru a ne face să reacţionăm, să învăţăm, să decidem ce alegeri am putea face, în universuri potrivite cu nivelul conştiinţelor proprii.

Trăiam o viaţă nouă, originală, în lumea aleasă de Formatori. Totul era cât se poate de real, nu existau simulări. Aveam cu noi doar energia câştigată în programul de pregătire, pe planeta scriitorilor. Ne integram total în  noile lumi, astfel încât uitam de unde am venit.

Într-un fel sau altul, viaţa din universul paralel se încheia şi eram aduşi din nou, pe planeta amintită. Despărţirea era o nouă lecţie din care ieşeam cu sufletele rupte în două.

Ultima lecţie era judecata conştiinţei. Imaginaţia, talentul, creativitatea dispăreau, punându-ni-se în faţă doar Adevărul. Ultima probă. Cea care hotăra pe ce planetă vom fi repartizaţi să FIINŢĂM.

Cum vedeam Adevărul? Prin derulare, revizuire, gândire critică, iubire. Adică, prin Înţelepciune. Derulam amintirile din programul de formare, revizuiam toate procesele prin care trecuserăm, criticam atitudinile şi comportamentele proprii, iubeam TOTUL. De fapt, nu era chiar aşa de simplu. Autoevaluarea se desfăşura într-o perioadă temporală care părea destul de lungă, dar fără a putea fi măsurată. Nouă ni se părea…infinită. Dar, desigur că relativitatea în care trăiam de mult timp, ne făcea să nu apreciem corect anumite limite.

Când, în sfârşit, lupta cu conştiinţa era câştigată, Mama Universului Albastru ne cuprindea tandru în nemărginirea Sa, dăruindu-ne ultima legătură cu Fiinţa Sa.

Bineînţeles că eram cu toţii pregătiţi de acum, pentru manifestarea prin Creaţie a Iubirii.

Mai rămăsese ceva de făcut: fiecare dintre noi primea o repartiţie pe câte o planetă nou creată. Cu aceasta eram acordaţi pe aceeaşi lungime de undă.

***

Aici. Imensităţi de Frumuseţe. Energie Pură. Ireal plantat în Real. Armonie Multiversală.

La început, va fi Cuvântul… Apoi Veţi fi Voi şi Cuvântul Meu către Voi.

Recomandări: G2b2i3, George, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw 

15 comentarii

Din categoria Proză

Lacul

A început să plouă. Cad stropi mari, grei, întunecaţi. În afară de sunetul liniştitor al ploii, nu se mai aude nimic. Din când în când trec maşini, stropind trecătorii de pe trotuare.

Văzduhul se întunecă din ce în ce mai mult. Negura s-a lăsat până la pământ. Plouă de câteva zile. Nicio pauză. Ieşim cât putem de puţin. Noaptea, îngrijorarea creşte. Dacă vom fi inundaţi? Până acum am scăpat, dar nu e niciun semn de potolire a ploii. Digul de lângă râu e destul de înalt. Apa a crescut mai mult decât oricând.

Oamenii sunt posomorâţi, umbrele nu mai găseşti pe la niciun magazin. Unii au pelerine lungi, alţii şi-au croit nişte mantale din saci de plastic. Umezeala îţi pătrunde până la creier. Nu mai judecă nimeni chiar corect. Ne străduim să păstrăm o oarecare ordine în relaţii, ca să putem să ne vedem de treburile zilnice. E destul de greu.

A trecut mai mult de o săptămână. Neoanele stau aprinse toată ziua şi toată noaptea. Autorităţile au pus paznici care să dea alarma în caz de urgenţă. Încă rezistăm.

Am luat legătura cu exteriorul. Nicăieri în ţară nu mai plouă, de atâta timp. Se pare că norii stau adunaţi doar deasupra localităţii noastre. Semne de întrebare. Lipsă de răspunsuri.

Apa mai are un metru până la marginea digului. Ne e teamă să nu se rupă. Mai la vale, lacul a crescut şi el, până la limitele prevăzute. Dar ploaia nu s-a oprit. Ce ne facem? Cei care locuiesc la altitudine joasă au început să-şi ducă bagaje la cei de mai sus. Li s-a adunat apa în curţi, la unii a intrat şi în case. La activităţile de pregătire pentru situaţii de dezastre naturale, ni s-a comunicat care este nivelul la care trebuie să urcăm. Ne pregătim cu toţii. Unii sunt la limita depresiei.

Ne sosesc ajutoare. Dar nimeni nu poate opri ploaia. Şi nimeni nu ştie de ce s-au concentrat atâţia nori deasupra noastră. Oare i-a atras lacul?

***

A doua săptămână. Am avut dreptate. Lacul era de vină. Toţi norii s-au adunat, acum, deasupra lacului. De la distanţă e o privelişte paradoxală. S-a creat un flux între nori şi apa lacului.

Am scăpat, cât de cât, cu bine. N-au fost pagube mari. Am rămas cu o mare nedumerire. Ce-a fost asta? Şi încă mai e.

Ziua ne adunăm pe malul lacului şi privim. Fluxul continuă. Bineînţeles că malurile sunt altele, mai aproape, mult mai aproape de sat. Privim tot cu îngrijorare. Ce se întâmplă? A venit şi televiziunea. Toţi tac şi privesc sau filmează. E liniştea apei. Ne simţim mici şi nevrednici. Ne gândim că merităm o scuturătură pentru felul în care ne-am purtat cu propriul pământ.

***

S-a oprit. Încă e o atmosferă întunecată. Lacul e negru şi s-a mărit mult. În jurul lui a apărut o perdea de aburi. În afară s-a făcut lumină. Respirăm uşuraţi. Dar priveliştea lacului te înfioară. Înainte era verde şi limpede.

Ne-am reluat activităţile cotidiene. De undeva, o tăcere profundă ne-a marcat sufletele. Suntem mai gânditori, ne purtăm mai grijuliu unii cu alţii, jignirile au dispărut. Certăreţilor parcă le e teamă să se mai manifeste ca până acum. Cei care minţeau cam mult umblă cu privirile în pământ şi nu scot o vorbă, decât dacă sunt întrebaţi. Bârfitorii nu mai ies pe la colţuri. Nu mai vezi priviri pline de invidie sau răutate. Cei care nu simt frumos, nu te mai privesc în ochi. Au rămas doar privirile limpezi ale copiilor şi cele ale oamenilor buni. CEVA ne-a schimbat.

***

Erau pe marginea lacului, ca-n fiecare zi. Cei care n-aveau ce face. I-am văzut venind în fugă,  fluturându-şi mâinile. Ne chemau. Ne-am grăbit să le răspundem. Erau agitaţi. Ne-am dus spre lac. Culoarea acestuia se schimbase, nu mai era negru, se făcuse verde-închis. La suprafaţă, o mulţime de spinări negre, ca de piatră, se mişcau de colo-colo, în limita spaţiului oferit de apă. Erau de forma unor balene, cu o crustă neagră pe corp şi având vreo doi-trei metri fiecare. Ni se păreau nişte fiinţe mari şi greoaie. Peşti? Mamifere?

Nu se uitau la noi. Înotau tot timpul, mişcându-se la suprafaţa lacului. Erau foarte multe. Le-am numit balenele negre.

Cineva a aruncat o piatră. Nu am perceput sunetul izbirii de apă şi nu s-au format unde. Dar s-a ridicat iarăşi perdeaua de aburi (aşa credeam noi). Am înţeles că trebuia să le lăsăm în pace.

Au trecut zile. În jurul lacului, zarvă mare. Oficialităţi cu tot felul de aparate. De câte ori voiau să testeze ceva care ar fi perturbat viaţa fiinţelor negre, se ridica perdeaua de aburi şi nu puteau face nimic. Era un ecran de protecţie.

Acolo era linişte. Nu se auzea decât plescăitul cozilor lor în apă. Ne lăsau să ne uităm. Le simţeam pacea. Era multă pace în sufletele lor. Ne-o transmiteau şi nouă. Cine se apropia de lac, devenea alt om. Devenea OM. Ne doream să rămână acolo veşnic. Erau fiinţe telepate, care nu transmiteau gânduri, ci sentimente. A fost cea mai frumoasă perioadă. Le-am întrebat de unde vin şi am simţit adâncul pământului. Era dincolo de puterea noastră de înţelegere cum au ajuns aici.

***

A mai trecut o săptămână. Le vizitez în fiecare zi. Mă simt bine în preajma lor. Ieri am atins apa cu degetul. Nu s-au format unde, dar nici perdeaua de aburi nu s-a interpus între mine şi ele. Însă, altceva s-a întâmplat. Cea care era în apropierea mea a ridicat privirea. Era prima dată. Două raze albastre mi-au pătruns în minte, sau în suflet, habar n-am. Dar am aflat. Am ştiut că sunt aici de când lumea, că le-am făcut să sufere cu inconştienţa şi egoismul nostru şi cu mare greutate s-au desprins de interiorul pământului, ca să vină să ne avertizeze. Au considerat că trebuie să ne comunice să ne schimbăm, ca să nu distrugem totul.

Vor mai rezista încă o săptămână, apoi vor pleca. Atmosfera noastră le îmbolnăveşte.

***

Au sosit echipaje de la mai multe televiziuni. Ultima zi. Toţi au pregătit camerele să filmeze. Malurile lacului au devenit  neîncăpătoare. Nu ştiam ce va urma.

Deodată, toate au înălţat capetele şi le-am putut vedea ochii. Mii de raze albastre au transmis mesajul lor, lumii. Au transmis ceva peste gândire. Au fost zece minute de integrare în universal. Am înţeles cu toţii.

Rămas bun, fiinţe negre.

După alte câteva minute, perdeaua de aburi şi-a făcut apariţia şi noi ne-am retras. Se pregăteau de plecare. A început iarăşi să plouă. Pentru puţin timp ne-a fost teamă. Nu am mai văzut nimic pe lac. Am simţit o strângere de inimă la gândul că nu le vom revedea. Dar şi-au îndeplinit misiunea.

***

Azi m-am întors. Mi-era dor. Lacul a redevenit cel dinainte. M-am aşezat aproape de apă, privind printre undele curate. Am întins mâna. Am simţit ceva în palmă. Când am deschis-o, o piatră mică, neagră, cu formă de balenă, îşi reflecta razele albastre în ochii mei.

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna

10 comentarii

Din categoria Proză

Toboganul

Flor se afla în perioada examenelor. Voia să finalizeze doi ani de facultate într-unul singur, aşa că materia pe care o avea de învăţat era într-o cantitate destul de mare. Nu ştia dacă va avea capacitatea să acumuleze atât de mult, într-un timp atât de scurt, dar merita să încerce. Nu-i plăcea viaţa pe care o duceau colegii săi, numai petreceri şi alte distracţii. Voia, pur şi simplu, să cunoască mult, cât se poate de mult din tot ce ne înconjoară şi-apoi să încerce să creeze lucruri noi, în orice domeniu accesibil lui.

Cum nu dorea să-şi fixeze un scop prea îndepărtat, cel proxim era depăşirea cu bine a examenelor la care se înscrisese. Asta însemna să câştige un an. Condiţiile erau optime: se afla într-o uşoară stare de anxietate şi precipitare, îşi crease un mediu cromatic satisfăcător, învăţase să aplice legea varietăţii stimulatorii prin asolamentul intelectual. Căpătase o experienţă remarcabilă în a învăţa – aşa cum se spune – eficient şi rapid. Şi, la toate acestea se adăuga o însuşire înnăscută a lui, de a se autosugestiona. Astfel, seara, înainte de culcare, lua cursul pe care îl studiase în ziua respectivă şi-l mai parcurgea o dată, mai mult sau mai puţin în detaliu. Ştia foarte bine că, în timpul somnului, creierul lucrează, sintetizează, selectează, prelucrează cunoştinţele asimilate ziua şi le transferă în memoria de lungă durată, prin integrarea lor semantică şi biochimică în experienţa anterioară. Şi, a doua zi, cursul era perfect integrat în memoria lui.

La un moment dat, ajunsese să citească orice material informativ sau de altă natură o singură dată, după care se culca şi, când se trezea, totul intrase în memoria sa de lungă durată, la cel mai profund mod.

La început nu şi-a dat seama de asta. Apoi a văzut că, din tot ce avusese de învăţat, nu mai era nimic şi timp avea destul. Nu-şi spuse decât: ,,Oh, am progresat mult!” şi începu să înveţe mai departe. Părea că o forţă supranaturală îi ascuţea simţurile, crescuse în el o poftă nebună de a cunoaşte mult, ar fi vrut să afle totul, uitând că nu se poate.

Termină facultatea într-un an. Dar asta nu-l mulţumi. El avea scopul lui, acela vechi, pe care voia să şi-l apropie cât mai repede. Şi începu colindatul. Se duse mai întâi la cea mai apropiată bibliotecă şi se apucă de studiat. Reţinea totul. Nu-i scăpa nicio mică formulă, nicio ecuaţie, nici măcar o literă sau un număr. Dar epuiză repede resursele bibliotecii. Căută alta, mai mare, apoi alta mai complexă, apoi alta şi alta şi alta, până ajunse la cea mai renumită din ţară.

Totul era de o simplitate uimitoare. Se întâmpla de multe ori ca Flor să nici nu mai studieze anumite legi sau fenomene. După ce citea o singură propoziţie dintr-o teorie ştiinţifică, era capabil să demonstreze tot ce ţinea de acea teorie. Memoria lui se transformase în gândire. Ştia totul, gândea totul. Recrea tot ce fusese descoperit, pe baze noi, în mod diferit şi mult mai simplu. Până când… se trezi gândind legi noi, care nu fuseseră cunoscute niciodată de pământeni.

Nu mai ştia ce este timpul. Părea că bătrâneţea nu-şi va pune niciodată amprenta pe chipul lui Flor. Ochii îi străluceau în asemenea mod, că nu putea merge pe stradă fără ca toată lumea să rămână ca hipnotizată de privirea lui. De aceea, renunţase să mai iasă. Mâncare îi aducea mama lui, singura care îi mai rămăsese în preajmă. Dar se ferea şi ea să-i privească ochii, deşi nu înţelegea despre ce este vorba.

Flor era ocupat cu descoperirea de noi legi. Nu avea timp să le arate nimănui. Relizase mii de dosare, spunându-şi că, într-o zi, le va face cunoscute. Şi o ţinu tot aşa, până umplu tot spaţiul calculatorului său. Numai astfel fu silit să se oprească. Hotărâse să nu facă nimic public pe reţeaua virtuală. Era periculos. Acum trebuia să se ducă la un magazin să îşi cumpere  piese pentru a îmbunătăţi performanţele computerului său.

Şi, brusc, simţi nevoia unei pauze. Trebuia să plece, să se plimbe, să meargă într-un parc, poate chiar în cel din mijlocul oraşului sau în pădurea de la periferie.

Era o vară frumoasă. Îşi putea pune ochelari de soare, ca să mascheze strălucirea din ochi. Plecă fericit şi, poate pentru prima dată, conştient că trăieşte, că există, că poate să se mişte, să vadă oamenii, să-i simtă lângă el, să iubească tot ce-l înconjoară. Hm, de când nu se mai plimbase prin pădure?  Aa, parcă era cu fata pe care o îndrăgea, oare ce s-o fi ales de ea? Ar fi cazul să-i dea un telefon. Oare ce număr are?

Se opri ca fulgerat. NU-ŞI MAI AMINTEA. Uitase. Cum să uite? Acest cuvânt încetase de mult timp să mai existe pentru el. Încercă să folosească autosugestia. Degeaba. Nu putea să facă nicio asociaţie de idei care să-l ajute să-şi amintească un banal număr. Reuşi, până la urmă, prin autohipnoză. Subconştientul lui mai păstrase ceva din amintirile lui dinainte. AMINTIRILE DINAINTE ? Dar ce fusese ATUNCI ?

Renunţă să mai telefoneze. Îl preocupa altceva: teoriile şi noile legi descoperite. Cum? De ce? Încercă să-şi impună amintirea unei anumite ecuaţii. Totul era neclar. Nu putea stabili întreaga formulă.

Din ce în ce mai abătut, porni spre casă. Intră în biroul în care lucrase. Şi trecu timp, mult timp, nu ştia nici el cât. Îl trezi doar bătaia în uşă a mamei sale. Văzând că nu răspunde, aceasta intră. Rămase în pragul uşii, descumpănită. Flor în faţa calculatorului, nimic pe ecran, niciun dosar, niciun fişier, nimic.

Obosit, Flor se întoarse. Ochii lui nu mai străluceau.

***

În laboratorul transparent, doi umanoizi îmbrăcaţi în costume de lucru albastre se priveau cu ochi luminoşi, discutând:

–         Ne-a reuşit experimentul!

–         Acum putem aplica ecuaţia teleportării. Să ne punem pe treabă!

–         Da, să terminăm construcţia sistemului de transformare. Cine s-ar fi gândit că e atât de simplu? Uimitor ce poate face mintea omenească.

–         …dacă e stimulată…

–         Hm, de aceea i-am ales pe ei, pe oameni, ai uitat?

–         Mi-e teamă, doar, să nu se întoarcă împotriva noastră.

–         Vor mai evolua până atunci şi vor înţelege.

–         Sunt imprevizibili. Ar trebui să avem grijă.

–         Deocamdată le mai putem manipula memoria. Încă nu şi-au dat seama.

–         Şi când o vor face?

–         Îi vom aborda pe căi diplomatice.

–         Şi îi vom manipula în continuare?

–         Cât timp nu-şi vor desfiinţa sistemul monetar, da.

–         Să mergem.

Recomandări: Alt cer senin, Atlantisra, Belsim, Colţu cu muzică, Despre sufletul meu, Dictatura, G1b2i3, George, Incertitudini, Ioan Usca, Mirela, Psi, Ragnar, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw

23 comentarii

Din categoria Proză

Copacul

    

Se opinti din greu să urce panta abruptă ce-i apăruse în cale. Oboseala o ajunsese de multă vreme, dar foamea era mai puternică.

Cu câtva timp în urmă, pe undele unei uşoare brize simţise mirosul Lui. Şi plecase în linişte, fără să comunice nimic. S-ar fi creat o vânzoleală de nedescris la auzul informaţiei că mai există Unul. Noroc că undele vântului nu ajunseseră şi la ceilalţi; îşi schimbaseră traiectoria la timp, iar înfometaţii o luaseră în altă direcţie, umblând haotic în căutarea hranei.

Se afla pe o colină stâncoasă care încă stătea în picioare.

 Aerul era greu respirabil. Oxigenul se redusese până la limita de jos. Pielea oamenilor se întărise, se asprise şi începea să devină ca o crustă. Cei puţini care mai erau, deveniseră lenţi în mişcări, mai mult se târau decât mergeau, ca să-şi adapteze cât mai bine ritmul respiraţiei la condiţiile de secetă şi arşiţă. Mai erau puţine plante. Copacii fuseseră cel mai grav afectaţi. Acolo nu mai rămăsese niciunul. Sau, cel puţin, aşa credeau. Până când îl simţise ea.

În zona locuită de ei, erau multe stânci. Se urcau, uneori, pe cea mai înaltă, ca să vadă în depărtare. Şi vedeau deşert şi stânci.

Peştera în care îşi găsiseră adăpost avea un mic izvor de apă, un firicel, care le satisfăcea nevoile cu greutate. Dar erau mulţumiţi pentru asta.

Ceilalţi plecaseră să mai caute ceva rădăcini, sau plante comestibile. Fiindcă se hrăneau doar cu asta, plantele se împuţinaseră, nu mai aveau timp să se înmulţească şi nici condiţii. Animalele se ascundeau sau dispăruseră. Insecte nu mai erau de mult timp. Oamenii se adaptaseră cel mai bine, atâţia câţi mai rămăseseră.

Continuă să adulmece. Mirosul Lui era foarte vag, se putea confunda cu celelalte din aer. Nu că ar mai fi fost prea multe. Semenii ei se îndepărtaseră destul de mult. Nu-i mai vedea.

Ajunse în vârful colinei. Îşi puse mâna la ochi şi privi în zare. Nicio mişcare. Doar gri: nisip şi stânci. Aproape că nu credea să-l mai găsească. Dar se baza pe simţurile sale care n-o înşelau. Continuă să meargă. Coborî colina. Urma o zonă întinsă, aridă. Nişte mărăcini erau răsfiraţi la câteva sute de metri. O luă într-acolo. O dureau picioarele, dar avea antrenament. Se obişnuise să nu mai ia în seamă durerea. Putea să meargă oricât, cu condiţia să fi mâncat nişte rădăcini înainte.

Descoperiseră, în timp, tot felul de soiuri de rădăcini comestibile, care îi ajutau să supravieţuiască. Până să le deosebească între ele, dăduseră şi peste unele care le provocau greţuri, însă au învăţat cum să le pregătească. Dar şi astea deveneau din ce în ce mai rare.

 Se apropie de mărăcini. Ştia cum să-i aleagă. Degetele se fereau cu rapiditate de spini. Pe aceştia îi adună într-un săculeţ mai mic, special. Planta o depozită în alt săculeţ, pe care îl purta cu sine totdeauna. Spera ca floarea să mai aibă seminţe, pe care le-ar fi putut pune în pământ, în apropierea peşterii, unde avea posibilitatea să le ude. Chiar şi mărăcini, ce mai conta? Erau buni şi aceştia. După ce termină de strâns totul, porni din nou la drum. Se îndepărtase destul de mult. Trebuia să se fi îndepărtat destul, dacă nu i-au dat de urmă până în acel moment. Cunoşteau cu toţii împrejurimile, pe o rază de câteva sute de kilometri. Nu puteau călători prea multe zile din cauza arşiţei. Şi se înapoiau înainte de a descoperi prea multe lucruri noi. Odată , un băiat mai rezistent lipsise vreo patru zile, dar a fost nevoie de ajutor ca să-l aducă înapoi. Altădată, doi tineri plecaseră şi nu se mai întorseseră. Nu ştia nimeni ce s-a întâmplat cu ei.

Rar, veneau imagini ale unor triburi, ca nişte holograme. Nu ştiau cine le produce şi le trimite la ei. Însă, într-una din imagini apăruse la un moment dat o pădure. Fusese zarvă mare. Mulţi voiau să plece în căutarea ei. Dar şi-au dat seama că nu puteau ajunge prea departe şi au renunţat. Trăiau cu convingerea că, la un vânt mai puternic, nişte seminţe ar fi putut ajunge şi acolo şi, dacă le descopereau la timp ca să le ude, s-ar fi putut prinde. Sperau asta de câţiva ani. Deocamdată, degeaba. Doar să se întâmple cât mai aveau izvorul, să nu sece şi acesta!

Toate aceste gânduri îi treceau prin minte pe măsură ce înainta. Mersese trei zile, deja. Mai avea bucăţi de la mărăcinele găsit. Mai rezista o vreme, dar trebuia să-şi facă rost de hrană pentru a se putea întoarce. Se afla la o distanţă care nu-i mai oferea siguranţă, aşa că nu avea decât să înainteze. Noaptea găsea câte o stâncă pe care se aşeza ca să se odihnească. Nu avea de ce să-i fie teamă. Nu erau nici măcar furtuni de nisip. Nu se explica acest lucru, dar, după cum se pare, era un dezavantaj.

Era a treia noapte. Nu zărea nicio stâncă pentru a se opri. Se gândi să-şi facă un culcuş în nisip, dar era cam periculos, se putea trezi sub… nisip. Aşa că merse mai departe. Pământul nu mai avea ca satelit Luna. Noaptea luminau doar stelele. Fiind senin, lumina lor era acceptabilă. Îşi vedea propriile picioare. Era mai greu cu direcţia de mers. Dar se uită după Luceafăr şi se mai ghidă câtva timp. În sfârşit, găsi o stâncă. Se culcă repede  pentru a mai prinde câteva ore de somn.

O treziră şoapte. Nişte foşnete ca nişte şoapte. Nu se dumerea ce este. Imaginile străine nu apăreau decât ziua. Ascultă cu atenţie: erau într-adevăr foşnete, pe care nu le mai auzise vreodată. După câteva minute încetară. Buimacă, se culcă la loc. Şi atunci visă: îl visă pe El.

După următorul masiv stâncos, într-o fostă depresiune, la capătul acesteia, stătea un Copac bătrân, cu multe noduri, însă drept şi puternic. Avea coaja groasă şi crăpată, multe crengi uscate şi părea că scârţâie din toate încheieturile. La o adiere de vânt dădea impresia că s-ar putea prăbuşi. Spre vârf mai avea câteva frunze de culoare verde şi mai multe galbene. Ele foşneau:

–         Vino mai repede!…

Se trezi cu senzaţia că fusese real. Se pregăti de drum. O chema. Ştia că e real. Nu mai avea nevoie de stele. Simţea drumul, simţea Calea. Merse toată noaptea. Spre ziuă mai făcu un popas, ca să mănânce nişte bucăţele de mărăcine. Nu stătu prea mult şi porni. Merse toată ziua. Nu mai simţea nimic, nici durere, nici foame. Doar voinţa de a ajunge. Mai dură o noapte şi o zi. Aproape că nu se mai odihni.

Era seară când îl văzu. Se miră cum de nu-l mai găsise nimeni până atunci, când o frunză galbenă o atinse pe mână. Simţi o furnicătură şi se scutură. Se apropie cu paşi mici, şovăitori. Îi simţi prezenţa impunătoare şi călduroasă, în acelaşi timp. Întinse mâna spre trunchiul gros. Coaja era aspră şi mirosea plăcut. Îl luă în braţe, fericită. În sfârşit… prezenţa Vieţii îi inundă sufletul.

O creangă verde, pe care n-o văzuse, se aplecă şi-i mângâie părul încâlcit. Frunzele şoptiră iar şi un zgomot puternic o trezi din visare. Trunchiul se deschidea cu un geamăt de uriaş. Îşi pierdu cunoştinţa.

***

Când se trezi îşi văzu lăstarii înmuguriţi. Crengile uscate căzuseră pe pământ. Coaja era subţire şi fină. În aer plutea miros de … primăvară.

În curând, vor veni şi ceilalţi.

Recomandări: Ana Usca, Androxa, Caius,  Child again, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Ilarie, Mirela, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw 

25 comentarii

Din categoria Proză

Concertul

Concertul

 – Mi, hai să ne jucăm împreună, vrei? Uite, lângă copacul acela înalt şi umbros.

– Imediat, La, de-abia aştept! Stai puţin să-i cer voie mamei; ştii, s-ar putea să aibă nevoie de mine, căci l-am văzut pe Paganini acordându-şi vioara. Dar, mai bine vino şi tu să vezi ce interesant e! Ai mai intrat vreodată în compoziţiile unui muzician?

– Am încercat odată, dar era un copil nepriceput şi m-am cam lovit în coardele viorii sale.

 – Da, trebuie să intri pe undele unui cântăreţ priceput, altfel o poţi păţi! Unul din fraţii mei era să moară odată, când posesorul unei chitare zdrăngănea fără rost, iar el tocmai intrase în cutia de rezonanţă.

– Dar voi cum l-aţi cunoscut pe acest muzician?

– Nu ştiu. Pur şi simplu l-am văzut. L-am auzit cântând. Chiar şi când exersează, el creează nişte opere fantastice. Ne-a chemat prin vibraţiile emise.

– Şi nu deranjez dacă intru şi eu?

– Va fi cu atât mai frumos! Se va crea o armonie nouă, mai complexă şi mai melodică decât până acum. Dar să-l lăsăm să-şi acordeze vioara. Ar fi riscant să intrăm în aceste momente.

Mi şi La porniră val-vârtej către Fa, mama lui Mi, vibrând sub diferite forme, apoi amplificându-şi fiecare vibraţia, de la limita minimă la cea maximă pe care o puteau atinge.

La, care era dornică să se joace, îşi schimbă frecvenţa, transformându-se în La minor, astfel obligându-l şi pe Mi să coboare un pic, cu un bemol doar. Însă, lui Mi nu i-a ajuns: dorea să-i arate prietenei sale la ce nivel tehnic ajunsese şi coborî, coborî, încă o octavă…şi…pleosc! Lui Paganini i se rupse o coardă. Mi continua să coboare şi, deodată, fără să vrea, îi gâdilă urechea muzicianului.

Ideea era fixată. Paganini luă o coardă de violoncel şi-o înlocui pe cea ruptă.

Pe măsură ce se apropiau, cei doi copii şi mama lui Mi se întâlniră cu o mulţime de alţi prieteni: aproape toată gama. Într-o muzică de neimaginat pentru percepţia umană, sunetele intrară în cutia de rezonanţă a lui El Cannone – vioara.

Paganini privea în jur, extaziat de feeria ce-l înconjura. Era de neconceput să lase totul baltă! O nouă piesă i se învârtea tumultuos în minte. Îşi luă arcuşul şi începu.

La chicotea încântată: nu se mai jucase niciodată atât de frumos…Se unea cu Mi în sunete prelungi, în timp ce unii dintre prieteni îi acopereau cu amplitudini grave, sau fermecătoare, cristaline; apoi îşi măreau frecvenţele până la soare, ieşeau pe jumătate din cutia de rezonanţă, intrau la loc, se întrepătrundeau râzând zgomotos; se luau de mâini cu undele vântului, mai construiau nişte combinaţii originale; La se supăra pentru că Mi n-o lăsa să-şi micşoreze amplitudinea şi ieşea din vioară; mama lui Mi venea şi-i împăca, mîngâindu-i cu căldura ei. Totul, desigur, în completarea compoziţiei lui Paganini.

Degetele  violonistului alergau pe coarde, luându-se la întrecere cu undele emise. Sufletul lui era o înlănţuire fantastică de triluri de păsări, valuri de mare, susur de izvoare, vuiet de furtună, foşnet de pădure şi linişte de munte.

Mi şi La nu s-ar mai fi oprit niciodată din joaca lor. Spaţiul din jurul lor părea că s-a mărit, s-a luminat şi s-a umplut de senin şi pace.

Într-un târziu, mama lui Mi îi chemă:

– Haideţi, copii! E ora de culcare. Vom mai veni şi altădată.

Mi şi La ieşiră din vioară şi se înălţară undeva… nu se ştie unde.

Deşi se oprise, muzicianul mai auzea încă, vocile păsărilor, ale valurilor, ale vântului, din ce în ce mai departe, mai departe…

Cu ochii spre cer, Paganini zâmbea.   

***

Bolnav, muzicianul atinse vioara cu mâna tremurând. Era pe moarte. Ar fi vrut să mai cânte, dar nu mai avea putere în braţe şi în degete. Singurul lucru care îi uşura suferinţa era vibraţia muzicii pe care o purta cu sine din tinereţe. Nimic nu dispăruse din capacitatea sa de transpunere în vibraţii muzicale. Doar că o făcea la nivelul subconştientului şi al inconştientului. Toţi prietenii lui polifonici erau acolo, în mintea sa. Se împrieteniseră pe când el era foarte tânăr.

Odată, când exersa la vioară, după ce i s-a rupt o coardă, a început să cânte, cuprins de frenezia creaţiei. Dar sunetele emise nu corespundeau mereu cu ceea ce degetele sale atingeau pe coarde. Apăruseră altele şi altele, armonii deosebite, divine. Muzica sa împreună cu muzica venită din exterior se completau într-o polifonie ce nu putea fi imaginată în plan real. Ce era asta? Era absolut sigur pe tehnica sa, pe îndemânarea sa. Şi acele armonii nu veneau din creaţia proprie. Atunci, de unde?

***

Când Paganini se stinse, se înălţară sunete cristaline, acorduri minore şi-o muzică ce aducea, în esenţă, cu muzica psaltică, bizantină. Cei din jur o auziră, cu uimire şi aproape cu spaimă. Le era teamă de perfecţiunea distrusă. Cineva dorea să se răzbune? Miracolul formelor vibraţiilor se întipărise în natură? Satana?

***

– Iată-l, Mi. Vine spre noi.

– Să-l întâmpinăm.

– Te salutăm, maestre! Te vom conduce spre locul existenţei tale actuale.

– Cine sunteţi voi?

– Prietenii tăi din viaţa terestră. Notele muzicale ale sufletului tău. Apariţia noastră fizică e condiţionată de puterea de transformare pe care o are compozitorul asupra vibraţiilor cosmice. Tu ai creat nişte capodopere universale, pe care nimeni nu a reuşit să le transpună. Şi atunci am apărut noi. Ca să completăm ceea ce mintea umană nu putea înregistra. Să completăm lipsa de armonie din viaţa ta.

– Interesant. Acum înţeleg tot ceea ce am trăit. Toată viaţa mea a fost muzică. Nu am perceput aproape nimic din răutatea umană.

– Noi am făcut asta. Te-am ajutat să percepi doar creaţia, nu şi realitatea. Ca să îţi poţi împlini menirea, după cum spuneţi voi.

– Şi totuşi, nu înţeleg: ce sunteţi voi?

– Entităţi formate din energia vibraţiilor armonice, create de tine.

– Dar cum am reuşit?

– Doar cu puterea voinţei tale şi a talentului tău. Prin undele α emise de creierul tău. Suntem acorduri independente.

 – Şi ceilalţi, vă pot auzi?

– Datorită ţie, da. Dar nu sub formă de armonii, ci doar ca note separate. Însă, dacă găsim alţi muzicieni asemeni ţie, s-ar putea să ne facem simţită prezenţa pe planetă. Acum trebuie să ne despărţim. Te lăsăm aici, împreună cu cei făcuţi din muzică.

***

– Mi, vii să ne jucăm?

– Acum, La. Unde?

– Acolo, în camera aceea plină de instrumente muzicale. Deşi, pe unele nu le cunosc.

– Ai grijă, La! Îşi acordează vioara! Nu intra acum!

– Dar nu e loc în cutia de rezonanţă! E închisă!

– Şi-atunci?

– Am găsit: în cablul acela! Aşa putem ajunge în vioară.

***

Nigel îşi scutură sacoul colorat şi jerpelit, se învârti, făcu o plecăciune şi începu.

Muzica lui se răspândi cu o sensibilitate dusă la extrem, în toată sala. Deşi vioara sa era electrică, interpretarea ştergea toate inconvenientele.

Mi şi La împreună cu prietenii lor, ameţiţi de intensitatea electrică a sunetelor, se transformau în entităţi vizibile. În aer se derulau în ritmul şi măsurile impuse de Nigel note, acorduri, armonii împletite cu altele, paralele. Erau vibraţii ce se puteau percepe cu ochiul liber!

Era un dans al emisiilor muzicale ce se creau ele însele, prin ele, prin muzician şi prin vioara sa. Cu graţie şi mare intensitate se răspândiră în sală, în aer, pe toată planeta.

Era Concertul.

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, IlustratoriIoan Usca, Mirela,  Mirela Pete,  Ragnar, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw

19 comentarii

Din categoria Proză

Aparatul de vopsit suflete

,,Să mai amân o zi, se gândi Ana. Iarăşi o zi. O altă zi. Până când? Va trebui s-o fac. Nu se mai poate astfel. Şi totuşi, ar fi posibil să se schimbe ceva? Fără nicio intervenţie? Mă îndoiesc.”

Formă numărul.

– Aş dori o programare.

– Când, vă rog?

– Joi.

– La ce oră?

– La ora două.

– Sub ce nume?

– Ana Dinu.

– Vârsta?

– 38.

– Culoarea?

– Verde-deschis.

– Am reţinut. Joi, la ora două, Ana Dinu, de 38 de ani, culoarea verde-deschis.

– Mulţumesc.

– Vă aşteptăm.

Respiră uşurată. Spera să se termine. Să se elibereze. Din câte auzise, rezultatele erau miraculoase. Poate era doar publicitate. Poate minţeau. Poate, totuşi…

Sufletul ei era sfărâmat. Nu mai reuşea să se adune. Bucăţele mici din Sine se loveau de pereţii deznădejdii. Undeva, trebuia să găsească o metodă care să-i aline tortura conştiinţei. ,,E bine, nu e bine, dacă nu voi putea? Dacă cineva se va supăra? Dacă voi greşi? Dacă am greşit? Dacă…”

Asta trebuia să se termine. Gata. Joi.

***

Deschise poarta. Ieşi. Nu era nevoie să încuie. Zdreanţă păzea bine. O amintire, de la vechiul institut. O amintire grozav de simpatică: mirată şi zdrenţuită.  Mai era totuşi ceva, care-i smulgea un zâmbet în fiecare zi.

Însă mai era şi conştiinţa.

Dorinţa de a se elibera o făcu să grăbească pasul, să ajungă mai repede, deşi nu putea intra mai repede decât avea programarea. Timpul era o afacere exactă, fără compromisuri.

În subteran nu se auzeau decât paşi. Paşi de toate felurile. Niciun alt sunet. Era un dans de step grăbit, aritmic, fără muzică şi fără… suflet.

De o parte şi de alta a tunelului erau uşi cu diferite direcţii de parcurs. După zece minute de mers apăru o uşă mare, colorată în culorile curcubeului. Acolo era. Se îndreptă spre ea. Atinse micul ecran din mijloc. Uşa se deschise. Şovăi o clipă, apoi intră. Un hol larg, luminat vesel se întindea pe o lungime de un kilometru. Peste tot alte uşi, diferit colorate, indicau intrări, după programările făcute. Ana îşi găsi numele spre capătul  holului, la culoarea programată.

Nu mai putea da înapoi. Atinse micul ecran verde-deschis şi uşa se deschise. Intră. Era o cameră izolată, luminată bineînţeles, în verde-deschis. Pereţii nu aveau nicio nişă, nicio fereastră, o singură uşă. Sursa de iluminare era invizibilă. Nu era nimeni acolo. Se întrebă ce să facă. Imediat, o rază coborî spre ea, încercuind-o. Apoi dispăru. Iar gândi o întrebare: ce-a fost asta? O altă rază o învălui cu totul, ameţind-o.

Mai întâi, fusese scanarea. Toate trăirile negative fuseseră analizate. Apoi urmase dezinfectarea. O altă rază de lumină o învălui delicat, în întregime. Parcă-i intrase în minte, în inimă, în suflet. Nimic nu era şters. Totul se transformase. Amintirile erau acolo, dar nu mai erau ale sale. Nu le mai simţea dureros, le simţea străine. Trecuseră în conştiinţa colectivă? Iarăşi întrebare. Nu mai primi niciun răspuns. Asta a fost tot?

Nu… Deodată, ca şi cum ploaia şi vântul se abătuseră  peste spaţiul său interior, se simţi ştearsă, udată şi apoi uscată. Era curios cum putea simţi astfel. I se părea că face parte dintr-un text verde pe fond alb.

Se terminase.

***

Acelaşi hol lung, frumos luminat, cu uşi colorate după preferinţele clienţilor: verzi, albastre, roşii, portocalii, galbene, maro… de toate nuanţele, intensităţile, tonurile.

Verde.

Efecte fiziologice: scade presiunea sanguină, dilată vasele capilare.

Efecte psihologice: linişte, bună dispoziţie, relaxare, meditaţie, echilibru, contemplare, abundenţă de asociaţii mintale, de idei; culoare rece, plăcută, odihnitoare, liniştitoare şi calmantă; impresie de prospeţime; facilitează deconectarea nervoasă; senzaţie de depărtare în spaţiu.

Semnificaţie psihologică şi rezonanţă afectivă: exprimă ,,elasticitatea voinţei”, concentrare, siguranţă, introspecţie, persistenţă, îndrăzneală, abstinenţă, autoevaluare.

Caracterizează tipul pasiv, defensiv, autonom, reţinut, posesiv, imuabil.

***

Drumul spre casă i se păru scurt, ar fi vrut să meargă mai mult, să vadă oamenii, clădirile, maşinile, aranjamentele florale, copacii… Toate acestea i se păreau acum interesante. Îi plăceau. Îi plăcea totul. De parcă era un nou-născut care acum descoperă lumea şi minunăţiile ei. Forme de toate felurile umpleau spaţiile din jur, culori şi sunete, chipuri şi uimiri… Totul, dar totul trebuia văzut, analizat, sintetizat, creat din nou! Ar fi cântat, dacă era singură. Putea să fredoneze încetişor… să nu se audă în jur.

În apropierea casei, îl auzi pe Zdreanţă lătrând. O cunoscuse? Grăbi pasul. Nu era lătratul pe care-l cunoştea. Anunţa ceva rău. Lângă poartă realiză că aceasta nu era cum o lăsase. Acum era întredeschisă. Zdreanţă se agita în lanţ altfel decât o făcuse vreodată. Încercă să-l liniştească. Dar el nu reacţionă pozitiv. Se gândi că schimbarea aplicată sieşi o făcea să aibă alt miros, poate altă structură? Se îndepărtă. O să-l convingă mai târziu. Dacă nu, o să-l câştige ca şi cum ar fi fost o străină. Cu mâncare şi blândeţe. Se apropie de casă. Şi aici, uşa de la intrare era întredeschisă. O uşoară teamă o cuprinse. Hoţi? Nu. Nu mai existau demult. Nivelul de trai era suficient de ridicat pentru toată lumea. Cleptomani? Puţin posibil. Multe deficienţe de ordin psihic fuseseră remediate sau chiar vindecate de când se inventase aparatul. Singurul neajuns era depistarea indivizilor cu probleme. Se puteau ascunde sau se puteau preface, neputând fi găsiţi decât atunci când se manifestau.

Acasă nu rămăsese nimeni. Cine a deschis uşa?

Intră cu o uşoară teamă dar şi plină de curiozitate. Se uită în sufragerie, în bucătărie, luă dormitoarele la rând, dar nu văzu nimic. Căută prin debarale, se uită chiar şi în frigider. Se încruntă. În bucătărie, Maria, fata ei, lăsase masa nestrânsă. Şi nişte haine înşirate peste tot,  prin camera sa. ,,Ea o fi lăsat uşile deschise, când a plecat în fugă la şcoală. Hm, o aşteaptă o muştruluială proaspătă!”

Se opri din căutare. Asta era explicaţia cea mai plauzibilă. Strânse sistematic hainele împrăştiate, apoi făcu ordine în bucătărie. Îşi aminti de Zdreanţă. Trebuia să-l hrănească. Luă o cutie cu mâncarea lui preferată şi ieşi în curte. Spera că o va recunoaşte şi se va linişti. Se apropie cu prudenţă. Zdreanţă mai lătră de câteva ori şi, la mirosul binecunoscut al mâncării, se potoli. În timp ce molfăia, mai mârâi de vreo două ori şi îşi ridică ochii acoperiţi de păr spre Ana. Scheună  ca şi cum ar fi recunoscut-o. S-a rezolvat şi asta.

Îşi luase liber de la institut, aşa că restul zilei îi aparţinea.

Ar fi vrut să stea numai în curte. N-o mai atrăgea interiorul. Nu avea chef de vizionare, de comunicare sau de informare. Voia să stea cu ochii la cer şi să privească, visând. Nimic altceva. Îşi analiză sentimentele: asta era schimbarea? Poate că da. În timp îşi va da seama mai bine. Zdreanţă o lăsase în pace. Dormea cu botul pe labe şi cu părul peste ochi. O pasăre vioaie râdea printre ramurile părului din curte. Aşa era trilul ei. Din depărtare se auzeau alte triluri. Multe şi variate. Unic pe pământ acest spectacol. Deodată, cu o viteză semnificativă, drăguţa pasăre o boteză din abundenţă. ,,Noroc”, se spune. ,,Noroc de mizerie”, gândi. Zdreanţă se trezi şi lătră. Apoi, pace.

Se pregăti să-l părăsească. La intrarea în casă, uşa era deschisă. Nu o închisese? Nu avea obiceiul să o lase deschisă. Schimbarea intervenise şi în conţinutul deprinderilor şi al obiceiurilor? Ciudat. Ea nu se percepea diferită.

Se uită în jur şi păşi peste prag. Înăuntru toate erau la locul lor. Totuşi…

Se duse întâi la baie să se spele de ,,norocul” primit de la pasăre. Apoi căută manualul. Acolo trebuia să găsească explicaţii. Încă mai existau scrisul şi cititul. Nişte activităţi  pentru care era recunoscătoare că se mai practică. I se potriveau. Răsfoi fişierul cu numele ,,Schimbări”. Află că  se puteau produce modificări de comportament, un management accentuat al gândurilor şi modelări de temperament. Şi o conştientizare mai accentuată a deprinderilor.

Mai citise manualul şi înainte, dar poate era ceva ce-i scăpase.

Se întoarse brusc. Nu văzu nimic. Simţea că e însoţită.

Apăru un nou fişier: ,,Efecte secundare”. Era sigură că nu exista atunci când căutase informaţii despre schimbare.

,,S-au semnalat situaţii deosebit de rare când pacienţii au suferit modificări majore de comportament, datorate  unor cauze necunoscute. Nu au mai putut fi vindecaţi”.

,,Sper că nu sunt un caz rar”, gândi Ana.

Aceeaşi senzaţie că mai era cineva acolo. Căută iarăşi prin toată casa. Nimic.

Afară începuse să se întunece. Maria trebuia să vină.

Se duse spre dormitor. Se uită atentă. Pe neaşteptate, în colţul mai îndepărtat zări o umbră. I se părea că e o umbră, dar nu distingea clar. Se îndreptă spre ea şi într-o secundă, o mogâldeaţă mică, neagră prinse contur. Stătea tremurând, chircită în colţ.

– Cine eşti?

Auzi doar un geamăt slab.

– Ce eşti?

O voce foarte slabă bâigui ceva.

Se apropiase destul de mult cât să vadă forma mogâldeţei. Făcu ochii mari. O umbră neagră, cu trăsăturile ei, ale Anei. Umbra se făcu şi mai mică acolo, în colţ.

– De ce te ascunzi? Vorbeşte! De ce ai înfăţişarea mea?

Îi răspunse cu o voce tremurată:

– Eu…sunt…tu…

– Poftim?!

– S-a întâmplat la dezinfectare. M-am desprins.

– De unde te-ai desprins?

– Din sufletul tău. Eu eram jumătatea negativă. Cu toate trăirile de coşmar care te-au făcut să alegi această intervenţie.

– Cum te-ai desprins?

– Nu ştiu. Ceva m-a smuls din întreg. M-am învârtit câtva timp prin cutia de dezinfectare şi, când intervenţia s-a terminat, am reuşit să ies. Apoi am ştiut drumul spre casă şi am ajuns aici. Nu m-a văzut nimeni.

– Dar tu poţi deschide uşa?

– Am reuşit cam greu. Nu ştiu să mă mişc prea bine. Nu mă simt bine. Nu ştiu dacă voi rezista astfel. Nu mai am echilibru. Desprinsă de tine trăiesc într-o tristeţe grea, de plumb. Şi cred că şi ţie o să ţi se schimbe starea de normalitate. Deocamdată te afli sub influenţa modificărilor psihice operate de aparat. Dar nu trebuia să se întâmple asta.

– Ştii dacă s-a mai întâmplat cuiva?

– Când am trecut prin cutia de dezinfectare  am mai simţit şi alte suflete. Puţine.

– Cu ele ce se va întâmpla?

– Va trebui ca alegerea lor să fie aceeaşi ca şi a mea: întoarcerea la sufletul din care ne-am desprins.

– Şi, modificarea intensităţii trăirilor va mai putea fi repetată?

– Nu cred. Există suflete care nu mai pot fi ,,vopsite”.

– De unde ştii toate astea?

– În aceeaşi cutie se aflau informaţii, reziduuri ale modificărilor scăpate din raza de învăluire.

– De ce nu mi s-au transmis şi mie aceste lucruri?

– Sunt informaţii secrete. Ar afecta rentabilitatea maşinăriei. Cine ar  vrea să rişte  propria dezintegrare psihică?

– Şi acum? Dacă eu am aflat?

– Trebuie să mergem înapoi.

– Şi până atunci, ce se va întâmpla?

– Vom vedea. Nu ştiu nici eu.

– Te-aş ruga să te ascunzi, să nu te vadă Maria.

– Desigur, gândesc la fel ca tine, doar că… mi-e frică… reprezint toate temerile şi coşmarurile pe care le-ai avut tu.

***

Îl auzi pe Zdreanţă lătrând bucuros. Venise Maria.

Erau doar ele două. Martin, tatăl Mariei murise din cauza unei boli incurabile. Se chinuise mult timp, încercase mai multe variante de tratament, dar nu s-a reuşit decât o prelungire a vieţii acestuia. Noua maşinărie nu vindeca şi organismul uman, putea să acţioneze doar asupra materiei invizibile a esenţei Omului. Paradoxal, nu? Dar beneficiile erau destul de mari. Se intervenea cu mult succes asupra agresivităţii. Ori, aceasta, întotdeauna ieşea la iveală. Mândria de a-i controla pe ceilalţi prin violenţă nu se putea ascunde. Trebuia s-o vadă lumea! Şi aşa, agresivii erau prinşi cu uşurinţă şi duşi la ,,aparatul de vopsit suflete”. De obicei, aceştia primeau culoarea albastră, care avea efecte calmante puternice.

Maria intră, după ce îl smotoci puţin pe căţel. Îl lăsă afară.

– Bună, mami! Ce faci? Te simţi bine?

– Bună, dragă. Da, mă simt bine. Cum a fost la şcoală? Ceva nou?

– Da. Am început un alt capitol la matematică.

– Şi, e greu?

– E un pic. Dar o să mai lucrăm.

– Ai nevoie de ajutor?

– Nu.

– Dar  la strâns masa şi aranjat hainele cred că ai maaare nevoie!

– Da, mami, cum zici tu.

– Hai, pregăteşte-te pentru masă.

– Acuşica, se maimuţări Maria.

Se duse ţopăind spre camera sa, unde-şi trânti geanta de şcoală. Apoi o luă spre baie fredonând ceva rap. Nu prea avea ,,ureche muzicală”, aşa că  rap-ul îl cânta cel mai bine. Dar ce contează! Importantă era dispoziţia ei de veselie.

Seara şi-o petrecură povestind noutăţile de la şcoală ale Mariei, visurile pe care ea dorea să şi le împlinească… şi altele asemenea.

,,Umbra” Anei se ascunsese pe undeva, prin vreun colţ întunecat al casei. Ana o căutase, dar n-o văzuse pe nicăieri. Într-un târziu, se duse să se culce şi ea.

Începu să viseze. Îl visă pe Martin într-o livadă cu pruni şi caişi înfloriţi, zâmbind fericit. Nu mai visase demult ceva frumos. Toate visurile ei erau coşmaruri de la moartea lui. De aceea dorise schimbarea. Se pare că aceasta avusese, într-adevăr, efect.

Deodată, spre dimineaţă, i se păru că aude un zgomot şi se trezi, speriată. Ascultă cu atenţie. Din camera Mariei răzbătea un fel de foşnet. O fi ,,umbra”? Apoi, Maria ţipă:

– Mami!!!

Alergă alarmată spre ea.

– Ce s-a întâmplat?

– Un coşmar groaznic! O umbră neagră care erai tu, venea spre mine, încercând să mă acapareze. Şi a dispărut… în mine!! Şi apoi, tot felul de imagini îngrozitoare mă cuprindeau, în valuri.

Strângând-o pe Maria în braţe, Ana înţelese. Avusese loc un transfer. Trăirile negative se integraseră într-un suflet nou. Unul nevopsit.

***

Negru.

Efecte fiziologice: repaus, reducerea activităţii metabolice.

Efecte psihologice: reţinere, nelinişte, depresie, introversie, înduioşare; impresie de adâncime, plinătate şi greutate.

Semnificaţie psihologică şi rezonanţă afectivă: deces, tristeţe, doliu, sfârşit, singurătate, despărţire, moarte.

 

Recomandări: Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Gabrielle, Ioan Usca, Mirela, Ragnar, Schtiel, Shayna, Vizualw

17 comentarii

Din categoria Proză

Virus

Mă numeam Lu şi pe planeta Verra apele curgeau într-o beţie de miresme de pădure, cu sunete cristaline ce izbeau pietrele cu nuanţe de albastru.

Numele mi-l dăduseră de la seninul de pe buzele tuturor; însemna blândeţe, duioşie, compasiune, pace: caracteristicile fiinţei mele. De altfel, fiecare dintre noi îşi purta numele în funcţie de caracteristicile sale psihologice – care erau aproape întotdeauna pozitive.

Ajunsesem cu greu la acest stadiu, printr-o educaţie susţinută de dezvoltare a voinţei şi a autocontrolului minţii şi printr-o luptă extrem de grea cu dependenţa de obiecte. După sute de ani de practicare a  autocontrolului şi dezvoltare a capacităţii de utilizare a creierului, am ajuns aici: la pace, senin şi bucurie.

Faptul de a folosi 90% din capacitatea creierului uman, presupunea infinit de multe posibilităţi. În primul rând, toate fenomenele aşa-zis paranormale de altădată, erau acum fenomene normale, naturale, obişnuite, dar riguros controlate şi utilizate în scopul cel mai potrivit umanităţii: acela de a exista pentru propria dezvoltare, de a trece la trepte superioare de existenţă, niveluri din ce în ce mai înalte, ultimul nivel fiind cel al integrării în divinitate, de contopire cu Supremul.

Societatea suferise transformări esenţiale în urma luării deciziei de a se lucra asupra dezvoltării capacităţii de folosire a creierului, în defavoarea procesului de supertehnologizare. Decizia stabilea ca majoritatea cercetărilor să fie îndreptate înspre studiul organismului şi psihicului uman, prevăzând de asemenea, înfiinţarea de şcoli unde se învăţau tehnici de control şi autocontrol a bioenergiei, cu legi care interziceau folosirea capacităţilor dobândite aici, în scopuri negative.

De-a lungul timpului, dependenţa de obiecte a dispărut, datorită creşterii nivelului trebuinţelor spirituale, umane.

Au avut loc revoluţii, procesul nu a decurs aşa de simplu, mulţi au fost sacrificaţi, mulţi s-au sacrificat, dar seminţele fuseseră aruncate. Nu se putea concepe altfel decât o întoarcere la natură, o contopire existenţială cu natura.

Comunicarea avea un rol vital. Natură şi oameni erau un flux continuu de relaţii comunicaţionale. Totul putea exista datorită comunicării, ca o cale energetică de manifestare a afectivităţii, cu sentimente calme, pozitive. Spaţii şi obiecte deveniseră, practic, inexistente. Întreaga planetă era o reţea luminoasă de  unde emise de creier.

Oamenii aveau încă, o alimentaţie vegetariană şi cultivau legume, cereale şi pomi fructiferi. Datorită relaţiilor comunicaţionale deosebite, animalele trăiau fără să stingherească pe nimeni şi oamenii nu le mai vânau. Se ajunsese, în sfârşit, la armonia universală.

                                                            *****

Intrase într-o dimineaţă, trecând lejer prin reţeaua comunicaţională, fără să lase vreo urmă vizibilă care să pună pe cineva în alertă. Se infiltrase printre undele alfa fără să perturbe vreo reţea. Se integrase în sistem  ca şi când făcea  parte din el de la începuturi .

În dimineaţa aceea am avut un foarte vag sentiment de nelinişte, aproape insesizabil.

 – Lu, reglează transmisia muzicală pe frecvenţa potrivită. Este o mică distorsiune în zona polară.

 – Am reglat. Sistemul comunicaţional funcţionează normal. Copacii nu şi-au întrerupt cântecul.

O clipă, reţeaua luminoasă îşi pierdu din strălucire, fără să se stingă. Nu se mai întâmplase niciodată, până acum.

Seara, sistemul de comunicare intră într-o penumbră parţială. Comunicarea exista între fiinţe, dar o mare parte din ele se odihnea.

Sentimentul de nelinişte se transmise întregului sistem cu viteza gândului, desigur, aproape instantaneu. Un freamăt scurt străbatu planeta. Sunt călători spaţiali, fu primul meu gând. Se întâmplase de multe ori, când nave războinice treceau de la o planetă la alta, interferând parţial cu unde din reţeaua Verrei. Dar, aceste interferenţe erau de scurtă durată şi planeta noastră nu era afectată în vreun fel. La fel trecu şi aceasta din urmă, în câteva secunde totul revenind la normal.

Oamenii îşi vedeau de treburile zilnice cu liniştea ce le devenise caracteristică. Ocupaţiile lor erau diverse: unii îngrijeau plantele, atât pe cele sălbatice cât şi pe cele cultivate, alţii aveau grijă de animale, alţii creau opere de artă, alţii învăţau noi procedee de intensificare a calităţilor psihice dobândite, transmiţând tuturor cunoştinţele noi. Unii se ocupau de relaţiile comunicaţionale cu exteriorul planetei, relaţii ce erau abordate cu mare grijă, dată fiind importanţa lor. Eu eram coordonatorul emisiilor muzicale şi, în special, al emisiilor date de copaci şi ape. Muzica apelor şi-a pădurilor era fondul sonor pe care se desfăşurau activităţile. Şi creaţia naturii nu se producea la întâmplare. Era muzică adevărată, folosind doar natura ca instrument.

Într-o seară, ascultam glasurile copacilor în asfinţitul delicat al soarelui nostru. Copacii mai tineri, cu glasuri mai subţiri, creau o muzică mai veselă, şi-mi dădeau sentimente de tinereţe, cu exaltarea-i specifică. Copacii maturi  dădeau o muzică mai gravă, mai profundă, plină de forţa existenţei şi de o linişte a gândurilor cu efecte de miracol.

Şi iarăşi. Acel sentiment de nelinişte, inexplicabil. De data asta a durat atât încât i-am sesizat apariţia şi intensitatea. Apăru şi un gând : ,,Lu, degeaba te străduieşti să creezi o ambianţă muzicală. Nu vei reuşi decât o simulare a efectelor ei. De ce nu vrei să recunoşti ?” Şi dispăru.

Trebuie să recunosc că m-a tulburat. Nu ştiu în ce fel, dar, undeva, în mine, ceva nu a mai fost la fel.

Zilele parcurgeau spaţiul temporal cu aceleaşi caracteristici obişnuite. Şi totuşi, era ceva diferit în existenţa comună : albastrul curat al cerului primise uşoare umbre cenuşii, izvoarele nu mai aveau aceeaşi strălucire de curăţenie, vântul de prin pădure căpătase o vagă undă de agresivitate.

Comunicarea parcă avea undeva un bruiaj, aproape imperceptibil. Simţeam o schimbare, cu toate atributele diminuate către insesizabil.

Şi, din senin apăru iar : ,,Lu, superficialitatea îţi domină simţirea şi realizările tale sunt false, te minţi tu însăţi spunându-ţi că eşti de vreun folos planetei. Priveşte-te în adânc şi recunoaşte-ţi incapacitatea ! “

Nopţile parcurgeau spaţiul temporal cu mai puţine caracteristici de linişte şi senin. Era pentru prima dată când se faceau simţite insomniile. Termenul nu mai fusese de mult folosit, însă acum, ca să exprimăm starea existentă, l-am readus din locurile ascunse ale subconştientului.

Dimineţile ne trezeam după vise lungi şi obositoare, cu sentimente de amar în cerul gurii. Liniile comunicaţionale se deschideau mai greu, cu tendinţe de împotrivire din mai multe colţuri ale planetei.

Ce se întâmplase ?

Copacii îşi întrerupeau tot mai des melodiile liniştitoare şi se plângeau că vântul devenise mai aprig şi le era teamă să-şi mai lase crengile în adierile lui. Florile se plângeau că soarele le iubeşte cu prea multă căldură şi le arde petalele. Izvoarele se plângeau că animalele le murdăresc apele din ce în ce mai mult… Oamenii se plângeau unii de alţii că…

,, Lu, priviţi în adâncul planetei voastre şi constataţi lipsa de temeinicie a tot ceea ce aţi făcut.  V-aţi amăgit cu aşa-zisele voastre descoperiri asupra fiinţei umane, care reprezintă, de fapt, doar rodul imaginaţiei voastre, nimic consistent. Unde vă este controlul cu care vă tot lăudaţi c-aţi fi capabili să-l exercitaţi asupra propriilor voastre conştiinţe ? De ce nu aţi oprit virusul ? Voi, cei ajunşi la finalul dezvoltării umane !? ”

Nu mai ştiam ce să cred. Era de neconceput ca munca atâtor generaţii să fie distrusă de un banal virus, venit de undeva, de nu se ştie unde. Cum reuşise să învingă toate sistemele de apărare şi să patrundă în centrul reţelelor noastre naturale ? Undele emise de toate creierele de pe planetă nu puteau fi perturbate atât de uşor. Ce se întâmplase ? Care reţea cedase ?

Aşa continua lista întrebărilor fără răspuns, al căror număr se amplifica datorită faptului că toate fiinţele raţionale captaseră semnalele negative  şi emiteau în toate direcţiile numai mesaje de îngrijorare .

O parte din reţele se arsese şi planeta strălucea mai puţin .

O umbră din ce în ce mai mare se aşeza pe capacitatea noastră de înţelegere . Ce era asta ?

Cine eşti tu, Virus ? Şi cum ai reuşit să provoci dezastrul ? Dă-ne măcar un răspuns, dacă tot te consideri învingător !

Cererile noastre rămâneau fără răspuns ; probabil se temea că dacă ne-ar fi spus cine este, i-am fi descoperit punctul slab şi l-am fi asimilat în reţelele noastre pozitive .

                                                            *****

Mă numesc Lu şi pe planeta Verra apele curg în căderi aprige, de cascade. Pădurile se-nchid în nopţi de nepătruns, răspândind în jur teamă şi mister .

Adesea, furtuni izbucnesc în diferite locuri şi au început să se simtă chiar mişcări seismice .Vor apărea iarăşi cutremurele ?

Mai avem o singură reţea comunicaţională nevirusată. Dar nu se ştie cât va rezista.

Printre oameni şi animale au apărut manifestări de agresivitate şi un predominant sentiment de teamă. În numeroase momente ale zilei ne cuprinde o frică inexplicabilă, care tensionează teribil de mult relaţiile pozitive care mai există.

Cei care suntem conectaţi la reţeaua rămasă nevirusată ne mai întrebăm încă,  de unde a apărut acel Virus. Dar ne e greu să ne menţinem în contact, căci ne cuprind uneori sentimente de îngrijorare şi neîncredere care ne fac să nu mai fim proprii noştrii stăpâni. Singurul loc unde nu putem pătrunde cu mintea este inconştientul colectiv. Presupunem că de acolo s-a născut Virus. Şi iarăşi o listă de întrebări.

                                                            *****

Încă mai port numele  Lu şi planeta Verra a devenit arena luptelor între reţele comunicaţionale pe bază de exprimări din ce în ce mai pline de violenţă. Şi ştiam că aceşti termeni dispăruseră de mult din vocabularul nostru. Cum au revenit atât de repede şi intens ?

Mă numesc Lu şi locuiesc pe planeta Verra. Cer ajutorul oricăror fiinţe raţionale care recepţionează mesajul. Planeta e în pericol de a exploda din cauza violenţelor din comunicare. Nu reuşim să ne salvăm singuri.

Întrerup transmisia din cauza unui gândac care-mi tot bâzâie prin faţă. Mă enervează la culme. L-am pocnit. Gata .

                                                            *****

NE  NUMIM  TERRA .

 Recomandări: Colţu cu muzică, Clipe de Cluj, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, RokssanaSchtiel, Shayna, Vizualw

17 comentarii

Din categoria Proză

Lacul

http://revistanautilus.ro/povestiri/lacul/

Pentru voi: alice georgiana, androxa, carla, dagatha, ella, george valah, ioan usca, rokssana, samsara, schtiel, shayna, theodor, visualw

3 comentarii

Din categoria Imagini, Proză