Arhive pe etichete: transformare

Despre NOI – gânduri și lumină

Fizica cuantică și autovindecarea

Noi gandim incontinuu, fie ca vrem sau nu aceasta. Fiecare dintre noi are aproximativ 60.000 de ganduri pe zi. Iar toate aceste ganduri ale noastre produc consecinte, pentru ca fiecare gand este de fapt o energie pe care o lansam in Univers si nu doar in directia dorita, ci in toate directiile. Energia emisa de gandurile noastre isi cauta apoi, in drumul ei, o alta energie cu care sa vibreze la unison, dupa principiul „ceea ce se aseamana se aduna”. Fiecare gand, indiferent ca este bun sau rau, declanseaza un proces de rezonanta. Tot ceea ce va vibra la unison cu energia gandurilor noastre va fi atras automat in viata noastra.

Gandurile tale secrete, felul in care ii judeci pe ceilalti, vorbaria interminabila a mintii – totul formeaza un fel de intentie. Asadar, prin gandurile noastre, noi emitem permanent energie catre exterior, fapt care influenteaza intr-o mare masura ceea ce atragem in viata noastra. De aceea, o scanare atenta a propriilor ganduri, mai ales a celor despre noi insine, ne ajuta sa constentizam ce anume avem de schimbat. Ştiti ce este minunat aici? Faptul ca sta in puterea noastra sa ne alegem gandurile. Precum la un televizor, putem comuta pe diferite programe, iar daca v-ati saturat de emisiunea „Sunt un prost. Nu fac nimic cum trebuie”, apasati butonul si alegeti „Dragostea lui Dumnezeu ma inconjoara si ma sustine in fiecare clipa a vietii”. Veti simti diferenta.

Vezi mai departe

2 comentarii

Din categoria Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Toboganul

Flor se afla în perioada examenelor. Voia să finalizeze doi ani de facultate într-unul singur, aşa că materia pe care o avea de învăţat era într-o cantitate destul de mare. Nu ştia dacă va avea capacitatea să acumuleze atât de mult, într-un timp atât de scurt, dar merita să încerce. Nu-i plăcea viaţa pe care o duceau colegii săi, numai petreceri şi alte distracţii. Voia, pur şi simplu, să cunoască mult, cât se poate de mult din tot ce ne înconjoară şi-apoi să încerce să creeze lucruri noi, în orice domeniu accesibil lui.

Cum nu dorea să-şi fixeze un scop prea îndepărtat, cel proxim era depăşirea cu bine a examenelor la care se înscrisese. Asta însemna să câştige un an. Condiţiile erau optime: se afla într-o uşoară stare de anxietate şi precipitare, îşi crease un mediu cromatic satisfăcător, învăţase să aplice legea varietăţii stimulatorii prin asolamentul intelectual. Căpătase o experienţă remarcabilă în a învăţa – aşa cum se spune – eficient şi rapid. Şi, la toate acestea se adăuga o însuşire înnăscută a lui, de a se autosugestiona. Astfel, seara, înainte de culcare, lua cursul pe care îl studiase în ziua respectivă şi-l mai parcurgea o dată, mai mult sau mai puţin în detaliu. Ştia foarte bine că, în timpul somnului, creierul lucrează, sintetizează, selectează, prelucrează cunoştinţele asimilate ziua şi le transferă în memoria de lungă durată, prin integrarea lor semantică şi biochimică în experienţa anterioară. Şi, a doua zi, cursul era perfect integrat în memoria lui.

La un moment dat, ajunsese să citească orice material informativ sau de altă natură o singură dată, după care se culca şi, când se trezea, totul intrase în memoria sa de lungă durată, la cel mai profund mod.

La început nu şi-a dat seama de asta. Apoi a văzut că, din tot ce avusese de învăţat, nu mai era nimic şi timp avea destul. Nu-şi spuse decât: ,,Oh, am progresat mult!” şi începu să înveţe mai departe. Părea că o forţă supranaturală îi ascuţea simţurile, crescuse în el o poftă nebună de a cunoaşte mult, ar fi vrut să afle totul, uitând că nu se poate.

Termină facultatea într-un an. Dar asta nu-l mulţumi. El avea scopul lui, acela vechi, pe care voia să şi-l apropie cât mai repede. Şi începu colindatul. Se duse mai întâi la cea mai apropiată bibliotecă şi se apucă de studiat. Reţinea totul. Nu-i scăpa nicio mică formulă, nicio ecuaţie, nici măcar o literă sau un număr. Dar epuiză repede resursele bibliotecii. Căută alta, mai mare, apoi alta mai complexă, apoi alta şi alta şi alta, până ajunse la cea mai renumită din ţară.

Totul era de o simplitate uimitoare. Se întâmpla de multe ori ca Flor să nici nu mai studieze anumite legi sau fenomene. După ce citea o singură propoziţie dintr-o teorie ştiinţifică, era capabil să demonstreze tot ce ţinea de acea teorie. Memoria lui se transformase în gândire. Ştia totul, gândea totul. Recrea tot ce fusese descoperit, pe baze noi, în mod diferit şi mult mai simplu. Până când… se trezi gândind legi noi, care nu fuseseră cunoscute niciodată de pământeni.

Nu mai ştia ce este timpul. Părea că bătrâneţea nu-şi va pune niciodată amprenta pe chipul lui Flor. Ochii îi străluceau în asemenea mod, că nu putea merge pe stradă fără ca toată lumea să rămână ca hipnotizată de privirea lui. De aceea, renunţase să mai iasă. Mâncare îi aducea mama lui, singura care îi mai rămăsese în preajmă. Dar se ferea şi ea să-i privească ochii, deşi nu înţelegea despre ce este vorba.

Flor era ocupat cu descoperirea de noi legi. Nu avea timp să le arate nimănui. Relizase mii de dosare, spunându-şi că, într-o zi, le va face cunoscute. Şi o ţinu tot aşa, până umplu tot spaţiul calculatorului său. Numai astfel fu silit să se oprească. Hotărâse să nu facă nimic public pe reţeaua virtuală. Era periculos. Acum trebuia să se ducă la un magazin să îşi cumpere  piese pentru a îmbunătăţi performanţele computerului său.

Şi, brusc, simţi nevoia unei pauze. Trebuia să plece, să se plimbe, să meargă într-un parc, poate chiar în cel din mijlocul oraşului sau în pădurea de la periferie.

Era o vară frumoasă. Îşi putea pune ochelari de soare, ca să mascheze strălucirea din ochi. Plecă fericit şi, poate pentru prima dată, conştient că trăieşte, că există, că poate să se mişte, să vadă oamenii, să-i simtă lângă el, să iubească tot ce-l înconjoară. Hm, de când nu se mai plimbase prin pădure?  Aa, parcă era cu fata pe care o îndrăgea, oare ce s-o fi ales de ea? Ar fi cazul să-i dea un telefon. Oare ce număr are?

Se opri ca fulgerat. NU-ŞI MAI AMINTEA. Uitase. Cum să uite? Acest cuvânt încetase de mult timp să mai existe pentru el. Încercă să folosească autosugestia. Degeaba. Nu putea să facă nicio asociaţie de idei care să-l ajute să-şi amintească un banal număr. Reuşi, până la urmă, prin autohipnoză. Subconştientul lui mai păstrase ceva din amintirile lui dinainte. AMINTIRILE DINAINTE ? Dar ce fusese ATUNCI ?

Renunţă să mai telefoneze. Îl preocupa altceva: teoriile şi noile legi descoperite. Cum? De ce? Încercă să-şi impună amintirea unei anumite ecuaţii. Totul era neclar. Nu putea stabili întreaga formulă.

Din ce în ce mai abătut, porni spre casă. Intră în biroul în care lucrase. Şi trecu timp, mult timp, nu ştia nici el cât. Îl trezi doar bătaia în uşă a mamei sale. Văzând că nu răspunde, aceasta intră. Rămase în pragul uşii, descumpănită. Flor în faţa calculatorului, nimic pe ecran, niciun dosar, niciun fişier, nimic.

Obosit, Flor se întoarse. Ochii lui nu mai străluceau.

***

În laboratorul transparent, doi umanoizi îmbrăcaţi în costume de lucru albastre se priveau cu ochi luminoşi, discutând:

–         Ne-a reuşit experimentul!

–         Acum putem aplica ecuaţia teleportării. Să ne punem pe treabă!

–         Da, să terminăm construcţia sistemului de transformare. Cine s-ar fi gândit că e atât de simplu? Uimitor ce poate face mintea omenească.

–         …dacă e stimulată…

–         Hm, de aceea i-am ales pe ei, pe oameni, ai uitat?

–         Mi-e teamă, doar, să nu se întoarcă împotriva noastră.

–         Vor mai evolua până atunci şi vor înţelege.

–         Sunt imprevizibili. Ar trebui să avem grijă.

–         Deocamdată le mai putem manipula memoria. Încă nu şi-au dat seama.

–         Şi când o vor face?

–         Îi vom aborda pe căi diplomatice.

–         Şi îi vom manipula în continuare?

–         Cât timp nu-şi vor desfiinţa sistemul monetar, da.

–         Să mergem.

Recomandări: Alt cer senin, Atlantisra, Belsim, Colţu cu muzică, Despre sufletul meu, Dictatura, G1b2i3, George, Incertitudini, Ioan Usca, Mirela, Psi, Ragnar, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw

23 comentarii

Din categoria Proză

Copacul

    

Se opinti din greu să urce panta abruptă ce-i apăruse în cale. Oboseala o ajunsese de multă vreme, dar foamea era mai puternică.

Cu câtva timp în urmă, pe undele unei uşoare brize simţise mirosul Lui. Şi plecase în linişte, fără să comunice nimic. S-ar fi creat o vânzoleală de nedescris la auzul informaţiei că mai există Unul. Noroc că undele vântului nu ajunseseră şi la ceilalţi; îşi schimbaseră traiectoria la timp, iar înfometaţii o luaseră în altă direcţie, umblând haotic în căutarea hranei.

Se afla pe o colină stâncoasă care încă stătea în picioare.

 Aerul era greu respirabil. Oxigenul se redusese până la limita de jos. Pielea oamenilor se întărise, se asprise şi începea să devină ca o crustă. Cei puţini care mai erau, deveniseră lenţi în mişcări, mai mult se târau decât mergeau, ca să-şi adapteze cât mai bine ritmul respiraţiei la condiţiile de secetă şi arşiţă. Mai erau puţine plante. Copacii fuseseră cel mai grav afectaţi. Acolo nu mai rămăsese niciunul. Sau, cel puţin, aşa credeau. Până când îl simţise ea.

În zona locuită de ei, erau multe stânci. Se urcau, uneori, pe cea mai înaltă, ca să vadă în depărtare. Şi vedeau deşert şi stânci.

Peştera în care îşi găsiseră adăpost avea un mic izvor de apă, un firicel, care le satisfăcea nevoile cu greutate. Dar erau mulţumiţi pentru asta.

Ceilalţi plecaseră să mai caute ceva rădăcini, sau plante comestibile. Fiindcă se hrăneau doar cu asta, plantele se împuţinaseră, nu mai aveau timp să se înmulţească şi nici condiţii. Animalele se ascundeau sau dispăruseră. Insecte nu mai erau de mult timp. Oamenii se adaptaseră cel mai bine, atâţia câţi mai rămăseseră.

Continuă să adulmece. Mirosul Lui era foarte vag, se putea confunda cu celelalte din aer. Nu că ar mai fi fost prea multe. Semenii ei se îndepărtaseră destul de mult. Nu-i mai vedea.

Ajunse în vârful colinei. Îşi puse mâna la ochi şi privi în zare. Nicio mişcare. Doar gri: nisip şi stânci. Aproape că nu credea să-l mai găsească. Dar se baza pe simţurile sale care n-o înşelau. Continuă să meargă. Coborî colina. Urma o zonă întinsă, aridă. Nişte mărăcini erau răsfiraţi la câteva sute de metri. O luă într-acolo. O dureau picioarele, dar avea antrenament. Se obişnuise să nu mai ia în seamă durerea. Putea să meargă oricât, cu condiţia să fi mâncat nişte rădăcini înainte.

Descoperiseră, în timp, tot felul de soiuri de rădăcini comestibile, care îi ajutau să supravieţuiască. Până să le deosebească între ele, dăduseră şi peste unele care le provocau greţuri, însă au învăţat cum să le pregătească. Dar şi astea deveneau din ce în ce mai rare.

 Se apropie de mărăcini. Ştia cum să-i aleagă. Degetele se fereau cu rapiditate de spini. Pe aceştia îi adună într-un săculeţ mai mic, special. Planta o depozită în alt săculeţ, pe care îl purta cu sine totdeauna. Spera ca floarea să mai aibă seminţe, pe care le-ar fi putut pune în pământ, în apropierea peşterii, unde avea posibilitatea să le ude. Chiar şi mărăcini, ce mai conta? Erau buni şi aceştia. După ce termină de strâns totul, porni din nou la drum. Se îndepărtase destul de mult. Trebuia să se fi îndepărtat destul, dacă nu i-au dat de urmă până în acel moment. Cunoşteau cu toţii împrejurimile, pe o rază de câteva sute de kilometri. Nu puteau călători prea multe zile din cauza arşiţei. Şi se înapoiau înainte de a descoperi prea multe lucruri noi. Odată , un băiat mai rezistent lipsise vreo patru zile, dar a fost nevoie de ajutor ca să-l aducă înapoi. Altădată, doi tineri plecaseră şi nu se mai întorseseră. Nu ştia nimeni ce s-a întâmplat cu ei.

Rar, veneau imagini ale unor triburi, ca nişte holograme. Nu ştiau cine le produce şi le trimite la ei. Însă, într-una din imagini apăruse la un moment dat o pădure. Fusese zarvă mare. Mulţi voiau să plece în căutarea ei. Dar şi-au dat seama că nu puteau ajunge prea departe şi au renunţat. Trăiau cu convingerea că, la un vânt mai puternic, nişte seminţe ar fi putut ajunge şi acolo şi, dacă le descopereau la timp ca să le ude, s-ar fi putut prinde. Sperau asta de câţiva ani. Deocamdată, degeaba. Doar să se întâmple cât mai aveau izvorul, să nu sece şi acesta!

Toate aceste gânduri îi treceau prin minte pe măsură ce înainta. Mersese trei zile, deja. Mai avea bucăţi de la mărăcinele găsit. Mai rezista o vreme, dar trebuia să-şi facă rost de hrană pentru a se putea întoarce. Se afla la o distanţă care nu-i mai oferea siguranţă, aşa că nu avea decât să înainteze. Noaptea găsea câte o stâncă pe care se aşeza ca să se odihnească. Nu avea de ce să-i fie teamă. Nu erau nici măcar furtuni de nisip. Nu se explica acest lucru, dar, după cum se pare, era un dezavantaj.

Era a treia noapte. Nu zărea nicio stâncă pentru a se opri. Se gândi să-şi facă un culcuş în nisip, dar era cam periculos, se putea trezi sub… nisip. Aşa că merse mai departe. Pământul nu mai avea ca satelit Luna. Noaptea luminau doar stelele. Fiind senin, lumina lor era acceptabilă. Îşi vedea propriile picioare. Era mai greu cu direcţia de mers. Dar se uită după Luceafăr şi se mai ghidă câtva timp. În sfârşit, găsi o stâncă. Se culcă repede  pentru a mai prinde câteva ore de somn.

O treziră şoapte. Nişte foşnete ca nişte şoapte. Nu se dumerea ce este. Imaginile străine nu apăreau decât ziua. Ascultă cu atenţie: erau într-adevăr foşnete, pe care nu le mai auzise vreodată. După câteva minute încetară. Buimacă, se culcă la loc. Şi atunci visă: îl visă pe El.

După următorul masiv stâncos, într-o fostă depresiune, la capătul acesteia, stătea un Copac bătrân, cu multe noduri, însă drept şi puternic. Avea coaja groasă şi crăpată, multe crengi uscate şi părea că scârţâie din toate încheieturile. La o adiere de vânt dădea impresia că s-ar putea prăbuşi. Spre vârf mai avea câteva frunze de culoare verde şi mai multe galbene. Ele foşneau:

–         Vino mai repede!…

Se trezi cu senzaţia că fusese real. Se pregăti de drum. O chema. Ştia că e real. Nu mai avea nevoie de stele. Simţea drumul, simţea Calea. Merse toată noaptea. Spre ziuă mai făcu un popas, ca să mănânce nişte bucăţele de mărăcine. Nu stătu prea mult şi porni. Merse toată ziua. Nu mai simţea nimic, nici durere, nici foame. Doar voinţa de a ajunge. Mai dură o noapte şi o zi. Aproape că nu se mai odihni.

Era seară când îl văzu. Se miră cum de nu-l mai găsise nimeni până atunci, când o frunză galbenă o atinse pe mână. Simţi o furnicătură şi se scutură. Se apropie cu paşi mici, şovăitori. Îi simţi prezenţa impunătoare şi călduroasă, în acelaşi timp. Întinse mâna spre trunchiul gros. Coaja era aspră şi mirosea plăcut. Îl luă în braţe, fericită. În sfârşit… prezenţa Vieţii îi inundă sufletul.

O creangă verde, pe care n-o văzuse, se aplecă şi-i mângâie părul încâlcit. Frunzele şoptiră iar şi un zgomot puternic o trezi din visare. Trunchiul se deschidea cu un geamăt de uriaş. Îşi pierdu cunoştinţa.

***

Când se trezi îşi văzu lăstarii înmuguriţi. Crengile uscate căzuseră pe pământ. Coaja era subţire şi fină. În aer plutea miros de … primăvară.

În curând, vor veni şi ceilalţi.

Recomandări: Ana Usca, Androxa, Caius,  Child again, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Ilarie, Mirela, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw 

25 comentarii

Din categoria Proză