Arhive pe etichete: viață

Din scrisori – 37

Dragul meu Vis,

Cum se dezvoltă voința?
– prin/din suferință;
– după nașterea unei pasiuni/ a unui vis, pentru împlinirea ei/lui (motivația).
Există și o cale mai ușoară, aceea a perseverenței – puțin câte puțin – care nu produce suferință, dar cere răbdare.
Voința înseamnă, cumva, învingerea simțurilor (plăcerilor) și e necesară finalizării. Altfel, am rămâne la stadiul de vierme sau mai rău.
Cine reușește să combine iubirea cu voința – ce rezultat fantastic!

Scrie un comentariu

Din categoria Capsule, Diverse, Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Bucură-te. Este mai târziu decât crezi.

(…)nuvela “Într-o grădină chinezească“, scrisă de Frederic Loomis în 1938, pe baza unor fapte reale din viața sa. Loomis a fost timp de peste 20 de ani un doctor apreciat.

Nuvela sa a schimbat viata multor oameni, rămânând cunoscută pentru sloganul ei: “Bucură-te. Este mai târziu decât crezi”.

 

,,Am spus de multe ori povestea unei anume scrisori pe care am primit-o cu mulți ani în urmă, deoarece m-a impresionat profund. Și de fiecare dată a avut un efect adânc și i-a inspirat pozitiv pe cei cărora o spuneam. Scrisoarea primită:

Dragă Dle. Doctor,

   Bănuiesc că ești surprins de primirea acestei scrisori. Probabil nu îți mai amintești de mine. Acum doi ani am fost internată în spitalul Dvs, fiind îngrijită de un alt doctor. Mi-am pierdut copilul în ziua în care s-a născut.

   În aceeași zi doctorul meu m-a vizitat, iar la plecare mi-a spus:

“Apropo, un coleg al meu care are același nume de familie ca și Dvs. v-a observat numele pe tabel și a întrebat de Dvs. A spus că i-ar plăcea să vă vadă. “

   Puțin mai târziu ați venit Dvs. V-ați pus mâna pe brațul meu și v-ați așezat lângă mine. Nu ați vorbit mult, dar ochii și vocea Dvs exprimau bunătate și m-am simțit mai bine. Pe măsură ce vă ascultam, am observat că păreați obosit și aveați riduri pe față. Asistentele mi-au spus ulterior, că stăteați în spital zi și noapte.

   În această după-amiază am fost oaspete într-o căsuță chineză din Peking. Grădina era înconjurată de un zid înalt, iar pe o parte a zidului, încadrată de flori albe și roșii era încastrată o placă de alamă. Am cerut cuiva să îmi traducă textul. Era scris:

BUCURĂ-TE

ESTE MAI TÂRZIU DECÂT CREZI

   M-am gândit la mine. Nu îmi dorisem un alt copil, deoarece încă îl plângeam pe cel pierdut. Dar am decis în acea seară că am plâns și așteptat destul. Dacă așteptam ar putea fi prea târziu și pentru mine.

   Iar apoi mi-ați venit Dvs în minte, cu ridurile adânci de pe față și simpatia pe care mi-ați transmis-o atunci când am avut atâta nevoie de ea. Acele câteva minute pe care le-ați petrecut atunci cu mine poate nu au însemnat mult pentru Dvs, dar au însemnat enorm pentru o femeie îndurerată.

   Așa că doresc în schimb să fac și eu ceva pentru Dumneavoastră. Poate și pentru Dvs este mai târziu decât credeți. Mă iertați pentru îndrăzneală, dar când terminați lucrul astăzi vă rog să stați în liniște și să vă gândiți la povestea mea.

Marguerite Loomis

De obicei dorm foarte bine, însă în acea noapte m-am trezit de câteva ori cu gândul la plăcuța chinezească. Mi-am spus că sunt doar un bătrân prostănac pentru că mă las afectat de scrisoare unei femei de care nici nu îmi amintesc măcar și am alungat gândurile din minte. Dar imediat m-am trezit că îmi puneam întrebarea:

Poate este mai târziu decât ai crede, de ce nu faci ceva?

A doua zi de dimineață m-a dus la lucru și le-am spus că vreau să îmi iau liber trei luni.

L-am sunat pe Shorty, cel mai bun prieten al meu și i-am zis să treacă pe la mine. Când ne-am întâlnit i-am spus că vreau să mergem acasă fiecare, să ne facem bagajul și să plecăm în America de Sud. Părea atras de idee, însă m-a refuzat spunând că din clipă în clipă trebuie să meargă la negocierea unui contract la care lucra de luni de zile.

I-am citit scrisoarea femeii. A scuturat din cap. “Mi-ar plăcea să vin, dar nu pot acum. Poate altă dată.” a vorbit încet. “Ce zicea femeia? ‘Este mai târziu decât ai crede’? Ei bine – “

Am stat în tăcere pentru câteva minute. L-am privit în timp ce punea în balanță cererile prezente cu anii care ne mai rămăseseră să trăim, la fel cum făcusem eu în noaptea precedentă.

Într-un final a vorbit. “I-am așteptat trei luni să se decidă și să încheiem negocierea. Nu mai aștept. Pot să aștepte și ei după mine. Când vrei să plecăm?”

Am călătorit în America de Sud. Ne-am petrecut zi după zi pe malul oceanului, scăldați de apă și soare. Am ajuns într-unul din marile orașe ale Americii de Sus și întâmplător eram în compania unui om de afaceri, proprietar de fabrici de oțel și cu afaceri în creștere rapidă.

Într-o zi, Shorty i-a cerut să ne însoțească la un joc de golf. Ne-a răspuns:

“Señor, îmi place golful și mi-ar plăcea să vin. Soția mea este în concediu în Statele Unite, cu copii. Mi-ar fi plucut să merg cu ea. Am cai superbi și mi-ar place să-i călăresc. Nu pot face nimic din aceste lucruri, deoarece sunt prea ocupat. Am 55 de ani și în 5 ani vreau să mă opresc. E drept că am spus același lucru și acum 5 ani, dar atunci nu știam că ne vom dezvolta într-atât. Construim o nouă fabrică, producem oțel în cantități imense. Nu îmi permit nici măcar să merg să joc golf. “

“Señor”, i-am răspuns “știți de ce am venit în Africa de Sud?”

“Probabil pentru că aveați suficient timp și bani ca să vă permiteți”

“Nu”, i-am răspuns, “de fapt aveam amândoi responsabilități și nu aveam timp liber. Stăm pe terasa aceast frumoasă, deoarece acum câteva săptămâni o fată de care nu îmi amintesc a privit o placă de alamă încastrată într-un zid din China.”

I-am povestit întreaga întâmplare. Mi-a cerut să-i repet cuvintele fetei: “Bucură-te. Este mai târziu decât crezi“.

L-am reîntâlnit în dimineața următoare la intrarea în hotel. “Doctore”, m-a întâmpinat “așteaptă o clipă. M-am gândit toată noaptea. Este ciudat cum o persoană pe care am cunoscută întâmplător, cum sunteți Dvs, poate să îm afecteze viata. Mi-am sunat soția și i-am spus că vin și eu cu ei.”

Mi-a pus mâna pe umăr: “Fata aceea din China a arătat cu degetul o placă de alamă. A avut un deget foarte lung, care m-a atins și pe mine.”

În ultimele secole speranța de viata a crescut mult. Persoanele cele mai valoroase nouă au trăit în special pentru alții. Poate și noi am făcut la fel. Uneori trebuie să ni se reamintească că putem avea mulți ani frumoși în față și putem face mai departe bine altora, dacă începem chiar acum să facem ceva pentru noi înșine.

Să mergem în locuri la care am visat și să facem lucruri pe care ni le-am dorit ani întregi. Să înlocuim competiția cu puțină contemplație. Să ne bucurăm împreună cu cei la care ținem, de recompensele muncii depuse.

Prietenul meu Shorty a murit de atunci. I-am fost alături pe patul de moarte. Mereu îmi repeta “Fred sunt așa de bucuros că am fost în America de Sud împreună. Mulțumesc lui Dumnezeu că nu am amânat plecarea.” ”

sursa: http://florinrosoga.ro/blog/in-gradina-chinezeasca-cum-te-bucuri-viata/

13 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune

Pe lângă cine ai trecut azi? – psi-luneli

Dragul meu Vis,

În ultimul mesaj îți povesteam cum primăvara a început să crească în grădinile sufletelor, cu simbolicii meri ai iubirilor… n-aș vrea să zic trecătoare… Dar primăverile sunt trecătoare, nu-i așa? Trebuie să le prinzi atunci când înfloresc și când, timide, își întind crengi întinerite către inimile noastre. Dacă treci pe lângă ele și nu le simți… hm… nu e bine. Ai putea să rămâi bătrân în veșnicie! Ai putea să rămâi fără puterea de a mai zâmbi, sau… cine știe, poate ai muri pentru totdeauna. Noi știm că nimeni nu vrea să moară definitiv…

Azi am ieșit la o plimbare pe străzile însorite, tocmai ca să nu pierd primăvara din acest an. O bătrânică modest îmbrăcată, obosită, dar cu zâmbetul pe buze, întindea buchete mici de flori trecătorilor. Le vindea la un preț nesemnificativ. Nu i-ar fi ajuns banii strânși nici să se întoarcă acasă, probabil… Toți treceau nepăsători. Nu vedeau florile, nu vedeau omul de dincolo de marfă. Ea îi privea cu tristețe uneori, dar zâmbea în continuare. Știa cum gândesc aceștia… Se simțea stingheră acolo, în mijlocul mulțimii grăbite.

Mai departe, o femeie de la țară cerea cu disperare bani de drum, celor care treceau pe lângă ea, pentru că fusese la spital și nu mai avea cu ce să se întoarcă acasă. I-am dat o sumă oarecare. Întâmplarea a făcut să ajung la autogară și să observ cum se uita  după un autobuz. Continua să ceară bani și privea autobuzul care se pregătea de plecare. I-am dat cât îi mai trebuia și a fugit să prindă mașina…

Ce simte un om aflat într-o astfel de situație? Dar, mai ales, ce simte când cere ajutorul și nimeni nu vrea să i-l ofere? Câtă umilință și câtă durere poate avea în suflet?

Am ajuns, apoi, în parc. O femeie trecută de prima tinerețe, elegantă, îmbrăcată în negru, stătea pe o bancă izolată, cu fața înspre lac. Se citea pe fața ei tristețea pierderii cuiva drag…

Mai târziu am fost în vizită la una dintre mătușile mele, bolnavă și destul de bătrână. N-o mai văzusem de mult timp și am vrut să-i duc un mărțișor. Nu credeam că va fi atât de bucuroasă să mă vadă, aș fi putut să trec mai des pe la ea…

Așadar, mă gândeam, Vis, cum sunt oamenii pe lângă care trecem? Cum îi percepem? Cum le zâmbim, cum îi respectăm?… Cum ar trebui să FIM? Ce e în sufletul fiecăruia? Ce ar vrea fiecare dintre noi de la semenii noștri?

Ce ar fi dacă i-am VEDEA pe toți cei pe lângă care trecem? Și dacă le-am oferi o mică rază din primăvara pe care noi ne-am plantat-o în suflet?

TU… pe lângă cine ai trecut azi?

O temă de psi-luneli.

Au trecut și s-au intersectat:

1. dor 2. lili3d
3. tibi 4. vavaly
5. motanul Pandalie 6. roxana
7. Cita 8. Griska
9. mitzaa 10. La Fee
11. Scorpio 12. Dictatura Justitiei
13. Cu Emiru-n jurul lumii 14. Abisurile
15. Gara pentru doi

 

40 comentarii

Din categoria Psi-luneli

Copacul (În deșert – poveste parfumată)

Repostare

Se opinti din greu să urce panta abruptă ce-i apăruse în cale. Oboseala o ajunsese de multă vreme, dar foamea era mai puternică.

Cu câtva timp în urmă, pe undele unei uşoare brize simţise mirosul Lui. Şi plecase în linişte, fără să comunice nimic. S-ar fi creat o vânzoleală de nedescris la auzul informaţiei că mai există Unul. Noroc că undele vântului nu ajunseseră şi la ceilalţi; îşi schimbaseră traiectoria la timp, iar înfometaţii o luaseră în altă direcţie, umblând haotic în căutarea hranei.

Se afla pe o colină stâncoasă care încă stătea în picioare.

Aerul era greu respirabil. Oxigenul se redusese până la limita de jos. Pielea oamenilor se întărise, se asprise şi începea să devină ca o crustă. Cei puţini care mai erau, deveniseră lenţi în mişcări, mai mult se târau decât mergeau, ca să-şi adapteze cât mai bine ritmul respiraţiei la condiţiile de secetă şi arşiţă. Mai erau puţine plante. Copacii fuseseră cel mai grav afectaţi. Acolo nu mai rămăsese niciunul. Sau, cel puţin, aşa credeau. Până când îl simţise ea.

În zona locuită de ei, erau multe stânci. Se urcau, uneori, pe cea mai înaltă, ca să vadă în depărtare. Şi vedeau deşert şi stânci.

Peştera în care îşi găsiseră adăpost avea un mic izvor de apă, un firicel, care le satisfăcea nevoile cu greutate. Dar erau mulţumiţi pentru asta.

Ceilalţi plecaseră să mai caute ceva rădăcini, sau plante comestibile. Fiindcă se hrăneau doar cu asta, plantele se împuţinaseră, nu mai aveau timp să se înmulţească şi nici condiţii. Animalele se ascundeau sau dispăruseră. Insecte nu mai erau de mult timp. Oamenii se adaptaseră cel mai bine, atâţia câţi mai rămăseseră.

Continuă să adulmece. Mirosul Lui era foarte vag, se putea confunda cu celelalte din aer. Nu că ar mai fi fost prea multe. Semenii ei se îndepărtaseră destul de mult. Nu-i mai vedea.

Ajunse în vârful colinei. Îşi puse mâna la ochi şi privi în zare. Nicio mişcare. Doar gri: nisip şi stânci. Aproape că nu credea să-l mai găsească. Dar se baza pe simţurile sale care n-o înşelau. Continuă să meargă. Coborî colina. Urma o zonă întinsă, aridă. Nişte mărăcini erau răsfiraţi la câteva sute de metri. O luă într-acolo. O dureau picioarele, dar avea antrenament. Se obişnuise să nu mai ia în seamă durerea. Putea să meargă oricât, cu condiţia să fi mâncat nişte rădăcini înainte.

Descoperiseră, în timp, tot felul de soiuri de rădăcini comestibile, care îi ajutau să supravieţuiască. Până să le deosebească între ele, dăduseră şi peste unele care le provocau greţuri, însă au învăţat cum să le pregătească. Dar şi astea deveneau din ce în ce mai rare.

Se apropie de mărăcini. Ştia cum să-i aleagă. Degetele se fereau cu rapiditate de spini. Pe aceştia îi adună într-un săculeţ mai mic, special. Planta o depozită în alt săculeţ, pe care îl purta cu sine totdeauna. Spera ca floarea să mai aibă seminţe, pe care le-ar fi putut pune în pământ, în apropierea peşterii, unde avea posibilitatea să le ude. Chiar şi mărăcini, ce mai conta? Erau buni şi aceştia. După ce termină de strâns totul, porni din nou la drum. Se îndepărtase destul de mult. Trebuia să se fi îndepărtat destul, dacă nu i-au dat de urmă până în acel moment. Cunoşteau cu toţii împrejurimile, pe o rază de câteva sute de kilometri. Nu puteau călători prea multe zile din cauza arşiţei. Şi se înapoiau înainte de a descoperi prea multe lucruri noi. Odată , un băiat mai rezistent lipsise vreo patru zile, dar a fost nevoie de ajutor ca să-l aducă înapoi. Altădată, doi tineri plecaseră şi nu se mai întorseseră. Nu ştia nimeni ce s-a întâmplat cu ei.

Rar, veneau imagini ale unor triburi, ca nişte holograme. Nu ştiau cine le produce şi le trimite la ei. Însă, într-una din imagini apăruse la un moment dat o pădure. Fusese zarvă mare. Mulţi voiau să plece în căutarea ei. Dar şi-au dat seama că nu puteau ajunge prea departe şi au renunţat. Trăiau cu convingerea că, la un vânt mai puternic, nişte seminţe ar fi putut ajunge şi acolo şi, dacă le descopereau la timp ca să le ude, s-ar fi putut prinde. Sperau asta de câţiva ani. Deocamdată, degeaba. Doar să se întâmple cât mai aveau izvorul, să nu sece şi acesta!

Toate aceste gânduri îi treceau prin minte pe măsură ce înainta. Mersese trei zile, deja. Mai avea bucăţi de la mărăcinele găsit. Mai rezista o vreme, dar trebuia să-şi facă rost de hrană pentru a se putea întoarce. Se afla la o distanţă care nu-i mai oferea siguranţă, aşa că nu avea decât să înainteze. Noaptea găsea câte o stâncă pe care se aşeza ca să se odihnească. Nu avea de ce să-i fie teamă. Nu erau nici măcar furtuni de nisip. Nu se explica acest lucru, dar, după cum se pare, era un dezavantaj.

Era a treia noapte. Nu zărea nicio stâncă pentru a se opri. Se gândi să-şi facă un culcuş în nisip, dar era cam periculos, se putea trezi sub… nisip. Aşa că merse mai departe. Pământul nu mai avea ca satelit Luna. Noaptea luminau doar stelele. Fiind senin, lumina lor era acceptabilă. Îşi vedea propriile picioare. Era mai greu cu direcţia de mers. Dar se uită după Luceafăr şi se mai ghidă câtva timp. În sfârşit, găsi o stâncă. Se culcă repede  pentru a mai prinde câteva ore de somn.

O treziră şoapte. Nişte foşnete ca nişte şoapte. Nu se dumerea ce este. Imaginile străine nu apăreau decât ziua. Ascultă cu atenţie: erau într-adevăr foşnete, pe care nu le mai auzise vreodată. După câteva minute încetară. Buimacă, se culcă la loc. Şi atunci visă: îl visă pe El.

După următorul masiv stâncos, într-o fostă depresiune, la capătul acesteia, stătea un Copac bătrân, cu multe noduri, însă drept şi puternic. Avea coaja groasă şi crăpată, multe crengi uscate şi părea că scârţâie din toate încheieturile. La o adiere de vânt dădea impresia că s-ar putea prăbuşi. Spre vârf mai avea câteva frunze de culoare verde şi mai multe galbene. Ele foşneau:

–         Vino mai repede!…

Se trezi cu senzaţia că fusese real. Se pregăti de drum. O chema. Ştia că e real. Nu mai avea nevoie de stele. Simţea drumul, simţea Calea. Merse toată noaptea. Spre ziuă mai făcu un popas, ca să mănânce nişte bucăţele de mărăcine. Nu stătu prea mult şi porni. Merse toată ziua. Nu mai simţea nimic, nici durere, nici foame. Doar voinţa de a ajunge. Mai dură o noapte şi o zi. Aproape că nu se mai odihni.

Era seară când îl văzu. Se miră cum de nu-l mai găsise nimeni până atunci, când o frunză galbenă o atinse pe mână. Simţi o furnicătură şi se scutură. Se apropie cu paşi mici, şovăitori. Îi simţi prezenţa impunătoare şi călduroasă, în acelaşi timp. Întinse mâna spre trunchiul gros. Coaja era aspră şi mirosea plăcut. Îl luă în braţe, fericită. În sfârşit… prezenţa Vieţii îi inundă sufletul.

O creangă verde, pe care n-o văzuse, se aplecă şi-i mângâie părul încâlcit. Frunzele şoptiră iar şi un zgomot puternic o trezi din visare. Trunchiul se deschidea cu un geamăt de uriaş. Îşi pierdu cunoştinţa.

***

Când se trezi îşi văzu lăstarii înmuguriţi. Crengile uscate căzuseră pe pământ. Coaja era subţire şi fină. În aer plutea miros de … primăvară.

În curând, vor veni şi ceilalţi.

Povestea a început la Mirela, unde vă puteţi înscrie. Tema a fost propusă de pandorhaa

Au mai scris:

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.

37 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate