Cerul se întindea pe toată suprafaţa de deasupra sa. Nu se vedea niciun punct luminos pe pământ. Se uită după steaua despre care-i povestise bunicul. O luă ca reper pentru a nu se rătăci. Obosise, dar era mai intensă dorinţa de a ajunge la bunici. Îl cuprinse un dor teribil de ei, dorea să-i strângă în braţe şi să se lase mângâiat de ei… Voia să simtă din nou căldura lor ce-l alina şi-i dădea linişte. În privirea albastră a bunicii se simţea ocrotit şi iubit, iar bunicul era încă puternic şi blând.
Căsuţa lor din lemn de stejar şi de brad avea o prispă lungă, pe care îi plăcea să stea, pentru a privi munţii. Se aşezau cu toţii acolo, şi vorbeau domol, ca şi cum nimic rău nu exista pe lume.
Bunica se pregătea dinainte: scutura preşurile şi cuverturile, spăla toate vasele ca să strălucească, aranja frumos masa şi îşi schimba hainele. Avea mereu acelaşi miros: tămâie. Îl gătea şi pe bunicul cu hainele lui cele curate. Şi aşteptau.
Probabil că acum dormeau. Găsi drumul care ducea spre căsuţa lor. Mai era puţin. Aerul deveni mai tare căci intrase pe aleea cu brazi. Se apropie de curte. Haiduc începu să latre, cu vocea lui groasă de câine ciobănesc. O bucurie caldă îl năpădi. Grăbi pasul. Bunicul ieşise pe prispă, să vadă de ce latră câinele. Îl strigă. Se aprinseră luminile şi apăru şi bunica. Îi văzu din curte, fericiţi şi bătrâni. Alergă la ei şi-i luă în braţe. Mirosul de tămâie îi lumină sufletul.
Povestea a început la Mirela, unde vă puteţi înscrie.
Au mai scris: Gabi, Carmen, Florentina, Pandhoraa, Daurel, Vania, EllyWeiss.
Invitaţi: Acrilicepointpen, Atlantisra, Bibliodevafiliala3, Culţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Shayna
innerspacejournal 