Arhive lunare: mai 2012

Sfaturi pentru părinţi – 6

Dacă copilul dumneavoastră nu-şi însuşeşte limbajul adecvat vârstei lui, aşa cum fac ceilalţi copii din aceeaşi generaţie, dacă îşi caută constant cuvintele, răsucind silabele şi sunetele, dacă cere adesea să i se repete cele spuse, confundă cuvintele între ele, se exprimă mai degrabă cu mâinile decât cu cuvintele cu care este în conflict, pe scurt, din momentul când aveţi cel mai mic dubiu în ceea ce priveşte dezvoltarea abilităţilor de limbaj ale copilului trebuie să:

–         Evitaţi să lăsaţi lucrurile să treneze. Devine important şi chiar urgent să consultaţi un specialist pentru a primi ajutor, cel mai târziu la intrarea la grădiniţă.

–         Fiţi vigilenţi, corectaţi copilul când greşeşte; fără a repeta greşeala lui, reformulaţi pentru el cuvântul sau fraza prost construită.

–         Fiţi răbdători când îşi caută cuvintele, aşteptaţi înainte de a interveni sau a spune cuvântul în locul lui. Cereţi acelaşi lucru fraţilor şi surorilor, care se grăbesc să răspundă în locul lui.

–         Jucaţi cu el jocuri de cuvinte, cântaţi cu el, construiţi împreună poveşti pornind de la desenele lui, discutaţi cu plăcere cu el încurajându-l să-şi spună părerea; pe scurt, înmulţiţi ocaziile de a se juca cu cuvintele, sunetele şi frazele.

–         Puneţi accentul, de la intrarea în clasa întâi, pe citit şi pe importanţa de a înţelege sensurile.

–         Încurajaţi copilul, cât mai mult posibil, să recurgă la mijloace concrete şi vizuale pentru a-l ajuta să compenseze dificultăţile de înţelegere şi de memorare a informaţiilor primite sau de a le evoca verbal (desene, scheme, sublinieri).

Consecinţele unui simplu retard de limbaj sau tulburări de limbaj la vârstele mici sunt greu de suportat pentru micii elevi. Ele se complică pe măsură ce trece timpul şi copilul creşte. Legătura directă între aceste probleme şi tulburările de învăţare, de adaptare şi de comportament nu sunt puse la îndoială în mediile şcolare şi clinici. Aceste probleme stau la baza numărului mare de elevi care renunţă la şcoală şi de delincvenţi, atunci când nu se face nimic pentru ca aceste probleme să fie remediate.

Trebuie reacţionat la timp pentru a evita eşecul şcolar şi inadaptarea socială.

(Marie-Claude Béliveau – Necazurile micului şcolar)

Recomandări: Bibliodevafiliala3G1b2i3, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Shayna

Reclame

14 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Sfaturi pentru părinţi

Pădurea de salcâmi

Era aproape. Mersese câteva ore bune, după indicaţiile primite şi acum simţea deja mirosul.

Lăsă maşina la câteva sute de metri de pădure. Voia să inspire… I se păru că aude un zgomot, făcut de o altă maşină. Se retrase spre marginea drumului. Prefera singurătatea. Se uită în urmă dar nu văzu nimic. Poate i s-a părut? O uşoară îngrijorare o cuprinse. El… ştia?

Urma să-l întâlnească pe undeva, pe la mijlocul pădurii… Dacă îl urmărise cineva? De câţiva ani i se făceau tot felul de şicane. Fusese implicat într-un experiment secret şi se retrăsese după ce a aflat care este scopul acestuia. Însă aveau nevoie de el în viaţă…

Mai erau vreo sută de metri. Pădurea se vedea ninsă de flori, până la mijloc. Inspiră adânc. El era acolo. Îl simţea. Dar mai simţea ceva… O prezenţă străină, oarecum ostilă. Grăbi pasul. O alee largă se deschidea spre interior. Avea vizibilitate. La intrare, doi salcâmi bătrâni se aplecau într-un salut de bun venit.

Voiau să ducă proiectul până la capăt, împreună. Acolo, în miresmele liniştitoare. Era una dintre condiţii. Dar sperau să nu fie descoperiţi. Şi ceilalţi încercaseră acel experiment, însă în scopuri negative. Rezultatele au fost câteva sinucideri ale celor implicaţi. El se retrăsese la timp.

Găsiseră singura soluţie de a fi împreună, de a scăpa de atacurile diverse ale sistemului.

Intră. Mirosul era deosebit. Efectul de calmare începea să se simtă. Păşea peste frunze uscate. Petece de iarbă verde apăreau din loc în loc. Se apropia de locul de întâlnire. Dacă ar fi fost urmărită, ar fi auzit paşii datorită frunzelor uscate. Nu se auzea nimic. Doar propria-i respiraţie. Simţea şi respiraţia lui, de câte ori inspira. Erau aproape unul de celălalt.

Îl zări, în sfârşit. Ducea cu el un aparat de acordare la frecvenţele timpului. Amândoi zâmbiră. Era momentul.

Se retraseră în interiorul pădurii părăsind aleea. Era ceva mai puţină lumină acolo. Se uitară în jur. Părea că n-ar fi niciun pericol. Se aşezară. Puteau începe.

***

Se trezi în mijlocul unei păduri… o specie necunoscută de copaci. Semănau cu salcâmii, dar aveau flori care atârnau până la pământ, ca nişte ghirlande albe. Şi mirosul era asemănător, dar… mai plutea ceva în aer… Inspiră cu nesaţ sperând să o simtă pe ea. Însă… nimic. Se uită puţin uimit la ceasul mare pe care îl avusese şi dincolo: i se citi dezamăgirea pe faţă. Coordonatele timpului nu fuseseră respectate întocmai. O mică eroare: ea urma să vină… după douăzeci de ani.

Povestea a început la Mirela.

Invitaţi: G1b2i3, George, Ioan Usca, Robert, Shayna  şi oricine doreşte.

25 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate, Proză

Sfaturi pentru părinţi – 5

Pentru a încadra un copil în mediul exterior, trebuie să i se fixeze un număr de limite, în interiorul cărora să se construiască. Aceste limite sunt asigurătoare şi îi transmit valorile determinante pentru a câştiga abilităţi şi pentru a trăi fericit alături de alţii. Copilul trebuie să înţeleagă că libertatea sa se opreşte acolo unde începe libertatea celorlaţi şi să o respecte. Este sarcina părinţilor să-l înveţe asta; şcoala va putea urma aceeaşi direcţie. Este, de asemenea, important să i se dea copilului responsabilităţi pe măsura lui: astfel, i se comunică faptul că poate fi util pentru bunul mers al familiei şi că se poate conta pe el, aşa cum şi el poate conta pe familie.

A-l face să-şi asume consecinţele actelor sale înseamnă să se insiste asupra direcţiei pe care trebuie să o urmeze, în interiorul limitelor care îi sunt impuse acasă, la şcoală şi în societate.

Disciplina, adică impunerea unui minim de reguli, este necesară dezvoltării copilului, în măsura în care ea nu devine un abuz de autoritate.

***

Dreptul la reuşită

Se ajunge uneori ca înşişi copiii, în mod inconştient, să-şi refuze dreptul de a reuşi la şcoală. De fapt, pentru unii, simplul fapt de a fi ,,capabil” să înveţe este dificil de asumat, ţinând cont de legăturile relaţionale pe care învăţarea le impune în echilibrul emoţional al familiei. Copiii care prezintă, totuşi, capacităţi intelectuale normale sau superioare, pot trăi la şcoală eşecuri repetate. Nu manifestă nici interes, nici curiozitate intelectuală pentru ceea ce sunt învăţaţi, cu toate că testele efectuate nu lasă să se întrevadă niciun deficit cognitiv. Aceşti copii au înţeles foarte devreme neplăcerile pe care le-ar putea provoca familiei dacă ar reuşi acolo unde alţi membri au eşuat. Mecanismele de inhibiţie intelectuală care paralizează procesele gândirii, precum şi plăcerea pentru ansamblul lumii exterioare – sunt activate în mod inconştient pentru a păstra un anume echilibru în familie.

Cuplurile de gemeni, de exemplu, pot avea unul dintre copii cu mari dificultăţi de învăţare. În asemenea cazuri se ajunge frecvent în situaţia în care, chiar dacă ei au profiluri cognitive diferite, îşi nivelează randamentul şcolar.

De exemplu, dacă unul prezintă un deficit specific în ,,instrumentele de învăţare” şi celălalt va învăţa mai puţin bine, fără să existe vreo explicaţie cognitivă obiectivă. Pentru primul copil este posibil să se stabilească un plan de intervenţie destul de clar dar, pentru al doilea lucrurile stau cu totul altfel, pentru că ipotezele care explică eşecurile succesive nu se găsesc în sfera cognitivă. Dacă loialitatea este binecunoscută în cuplurile de gemeni, se ştie şi că nu este simplu pentru unnul dintre ei să reuşească atunci când celălalt eşuează.

Acest tip de inhibiţie serveşte adesea, la evitarea angoasei care apare dacă disocierea dintre fraţi se actualizează. În asemenea situaţii, numai ajutorul psihoterapeutic sau psihopedagogic şi familial permite fiecăruia să-şi pretindă locul în lume, fără ca aceste conflicte să însemne un handicap prea mare în viitorul acestor copii.

Uneori se observă acelaşi fenomen de inhibiţie la unii fraţi, fără ca aceştia să fie gemeni. Astfel, prezenţa în familie a unui copil handicapat intelectual atrage după sine şi la ceilalţi copii dificultatea de depăşire; şi asta, mai ales dacă cel cu probleme este mai mare. De asemenea, în familiile în care unul dintre copii întâmpină dificultăţi grave de învăţare, este unori dificil pentru cei care vin după după el să accepte că pot reuşi. Inegalităţile care se observă între potenţialele copiilor din aceeaşi familie pot provoca tensiuni dificil de suportat; ele au repercusiuni asupra celorlalţi membri ai familiei.

Această inhibiţie a capacităţilor intelectuale, care atrage un anume contrast între potenţialul copilului şi randamentul lui, ia, uneori, forma unei inhibiţii a capacităţilor sale de a produce. Astfel, în timp ce unii învaţă puţin, alţii reuşesc să înveţe, dar nu le permit adulţilor să le evalueze performanţele. În această situaţie nevroza eşecului se traduce prin inhibiţie care conduce şi ea la eşec. Unii copii nu fac ce li se cere sau nu răspund la examenele scrise; alţii îşi uită temele acasă, le pierd sau le rup după ce le termină. Deşi sunt capabili să înveţe, comportamentele lor conduc spre eşecuri repetate, spre reuşite modeste sau chiar la distrugerea sistematică a rezultatelor, uneori obţinute cu mare greutate. Aceste comportamente dovedesc dificultăţile copiilor de a reuşi, în pofida potenţialului pe care îl au. În acest caz, performaţa este variabilă în timp, dar inhibiţia apare de fiecare dată când folosirea potenţialului intelectual are o foarte mare importanţă în viaţa relaţională.

***

Este destul de uşor să fie depistaţi copiii care, inconştient, nu folosesc din plin potenţialul pe care îl au pentru a învăţa. În general, în prima fază a dezvoltării lor, aceştia se desfăşoară normal, chiar strălucitor, dar, ulterior, îşi pierd interesul pentru învăţătură şi încearcă să eşueze acolo unde deja şi-au manifestat capacităţile. Aceşti copii sunt adesea trişti şi puţin deschişi la nou. Dimpotrivă, în mod paradoxal, se arată interesaţi să-i ajute pe cei mai mici, cale prin care, adesea, este posibil să-şi recapete pofta de învăţătură. Nu le place să primească, dar, de multe ori, sunt gata să facă servicii.

Este important ca părinţii să observe când copilul prezintă asemenea simptome de inapetenţă intelectuală şi de atitudini care duc la eşec.

Ataşamentul, siguranţa, autonomia, încrederea şi respectul de sine se numără printre fundamentele identităţii fiecărei persoane. Inteligenţa copiilor şi capacitatea lor de a învăţa la şcoală sunt mai mult sau mai puţin ,,utilizabile”, în funcţie de cât de bine sunt înscrise aceste fundamente în personalitatea copilului.

(Marie-Claude Béliveau – Necazurile micului şcolar)

Recomandări: G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Shayna.

9 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Sfaturi pentru părinţi

Un an!

Azi am împlinit un an de blogăreală!

26 comentarii

Din categoria Capsule, Diverse, Imagini

Rugăciunea tuturor simţurilor – 7

Liturghia sau unificarea tuturor simţurilor

Citindu-l pe sfântul Ioan al Crucii trebuie să ne ferim de senzaţiile apărute în rugăciune, fie acestea auditive, vizuale, gustative sau olfactive.

Într-adevăr, a te ruga nu înseamană a urmări să obţii nişte senzaţii. Nu înseamnă nici a te complace în ele, ci a le primi, dacă apar, ca un dar de la Dumnezeu.

Trebuie însă să le utilizăm cu discernământ: simţurile, la fel ca şi raţiunea, pot fi utilizate în sens divin, natural, sau demonic.

Utilizarea divină sau cerească este cea pe care le-o putem da în rugăciune: să le orientăm spre Dumnezeu şi să ne îndreptăm, astfel, spre El cu toată fiinţa noastră.

Utilizarea naturală este cea pe care le-o putem da în meditaţie, pentru a auzi, a vedea, a gusta, a atinge sau a respira mai bine ,,ceea ce ESTE”.

Utilizarea infernală sau pământească este cea pe care le-o putem da într-un narcisism steril şi schizoid care ne separă de Real. Ne închidem atunci într-o suită incoerentă de senzaţii pe care le considerăm a fi întreaga realitate, absolutizând relativul, ceea ce constituie o nouă formă de idolatrie.

Aşadar, senzaţia poate fi o icoană, o imagine sau un idol:

–         o icoană, atunci când ea ne pune în prezenţa lui Dumnezeu; realitate vizibilă care ne conduce la Realitatea Invizibilă;

–         o imagine, atunci când ea ne revelează frumuseţea oricărei suprafeţe, însă fără a ne conduce în profunzime;

–         un idol, atunci când suntem ,,alienaţi” de forma sa particulară şi suntem tentaţi să o considerăm drept ,,unica realitate”.

În tradiţia străveche, Liturghia, care este locul rugăciunii realizate în comun, va fi şi locul purificării şi unificării tuturor simţurilor. Într-adevăr, această Liturghie se adresează nu numai minţii şi inimii, ci şi tuturor simţurilor:

–         urechilor, prin cântece;

–         ochilor, prin icoane şi lumini;

–         atingerii, prin postúri, mătănii, atingerea icoanelor;

–         gustului, prin Euharistie;

–         mirosului, prin tămâiere.

Niciun simţ nu trebuie exclus din slăvirea lui Dumnezeu. Omul trebuie să pătrundă în întregime în Prezenţa lui Dumnezeu; este însuşi procesul Transfigurării. Liturghia este rugăciunea tuturor simţurilor adunate, ca nişte ,,oi gânditoare”, la chemarea Adevăratului păstor. Omul poate cânta atunci, la unison cu sfântul Augustin:

Târziu te-am iubit

Frumuseţe veche şi atât de nouă

târziu te-am iubit

Tu erai înăuntrul meu

şi eu eram afară…

Tu erai cu mine

şi eu nu eram cu tine…

Tu m-ai chemat, şi ai strigat,

şi mi-ai biruit surditatea.

Ţi-ai arătat lumina

şi strălucirea ta mi-a alungat orbirea.

Ţi-ai răspândit parfumul

şi eu l-am respirat

şi tânjesc după tine.

Eu te-am gustat,

mi-e foame şi mi-e sete de tine.

Tu m-ai atins,

şi ard de dorul păcii tale.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Atlantisra, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Shayna

21 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Rugăciunea tuturor simţurilor – 6

Mirosul

După îmbrăţişare, trupul celuilalt a lăsat asupra trupului nostru un pic din parfumul său, şi putem astfel rămâne mult timp parcă învăluiţi de prezenţa lui… Din nou, metafora iubirii pare mai potrivită decât cea conceptuală pentru descrierea trăirii corespunzătoare acestei forme de rugăciune: ,,Periniţă de mirt este iubitul meu, care se ascunde între sânii mei.” (Cântarea Cântărilor 1, 13).

Nu există imagine mai frumoasă, vor spune asprii părinţi ai deşertului, pentru a descrie cele mai înalte culmi ale rugăciunii inimii. Prezenţa lui Dumnezeu ne impregnează atunci atât înăuntru cât şi în afară, şi toate faptele noastre sunt precum aura parfumată a lui Hristos Cel viu în noi…

În legătură cu versetul 1,11 din Cântarea Cântărilor: ,,Cât regele a stat la masă, nardul meu a revărsat mireasmă”, Zoharul afirmă: ,,Regele Îl desemnează pe Cel Sfânt, binecuvântat fie El”; ,,la masa mea” desemnează omul iubitor de Dumnezeu şi care merge pe calea cea dreaptă, om în care Domnul Şi-a făcut lăcaş; ,,nardul meu a revărsat mireasmă” desemnează faptele bune ale omului (I, 56 b).

Poate că mirosul este simţul nostru cel mai subtil, dar şi cel de care lumea contemporană pare a se teme cel mai mult, dacă e să ne luăm după succesul deodorantelor… (sau poate că lumea şi-a pierdut mirosul bun de odinioară?) Parfumul cuiva este taina sa, ,,esenţa” sa, şi se spune despre cineva, în mod pe cât de semnificativ pe atât de iraţional: ,,nu-mi miroase a bine”.

În domeniul rugăciunii, fenomenele manifestării unor parfumuri aşa-zis ,,supranaturale” nu sunt deloc rare. Să ne gândim doar la ce pot trăi uneori credincioşii care se roagă la biserica Notre-Dame-du-Laus; Fecioara Maria îşi manifestă prezenţa printr-un parfum care nu seamănă cu niciunul dintre cele pe care le putem găsi în flacoanele scumpe din magazinele noastre.

Sfântul Serafim de Sarov îşi iniţiază prietenul, pe Motovilov, în rugăciunea în Duh, prin manifestarea nu numai a unei păci foarte profunde şi a unei blândeţi extraordinare, ci şi prin parfumul său.

De altfel, nicio tradiţie nu ignoră puterea tămâiei. Rolul său este cu adevărat acela de a ne face să pătrundem într-o nouă stare de conştiinţă, de a ne trezi faţă de frumuseţea Prezenţei. Atunci nu ne mai putem dori să auzim nimic, ci doar să închidem ochii, ,,doar să respirăm”, iar în fiecare inspiraţie să simţim cum în tot corpul nostru se difuzează prezenţa Celui Viu.

A-ţi răspândi parfumul simbolizează, de asemenea, actul prin care te încredinţezi cu totul lui Dumnezeu în rugăciune. Este actul de iubire prin excelenţă; să ne gândim la Maria Magdalena la picioarele lui Iisus.

Când rostim, la unison cu Psalmul: ,,Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta”, aceasta înseamnă că ne încredinţăm lui Dumnezeu ,,atât în esenţa noastră, cât şi în existenţa noastră”. De acum, totul Îi aparţine, la fel cum bobul de tămâie aparţine flăcării.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

 Recomandări: G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna

Un comentariu

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Holisticromii

                                                                                          

Galben, roşu, verde.

Albastru, galben, roşu, crom.

Albastru, verde, crom.

Trebuie să scriu la persoana I. Cu ce să scriu? Cu cele două tentacule? Hm, o să încerc.

***

Societatea galactică de scriptologie anticipativă m-a desemnat drept prim scriptolog  pentru relatarea principalelor stări prin care trece orice fiinţă ce suportă Transformarea. De ce eu? N-am înţeles. Mi-a explicat cineva că sugestopedia combinată cu cromoterapia şi încă ceva, vor avea efectul de transformare. Mă străduiesc să înţeleg, pentru a putea reacţiona pozitiv.

Voi fi un Holisticrom. Adică, o fiinţă care face parte dintr-un tot, o fiinţă întreagă. Dar cine a zis că o fiinţă întreagă va arăta ca zeii pământenilor?

***

Sunt un Holisticrom.

Cele două tentacule pentru scris mă ascultă, cuminţi. Ce urâte sunt!

Mă uit la solzii de pe picioare şi mă înfior. Mi-e frică de apă. Transformarea mă va ajuta să scap de această fobie. Mai am două tentacule la spate, crescute din coloana vertebrală, care mă ajută să am un echilibru stabil şi să aud mai bine în apă. Tentaculele de lângă fostele braţe care sunt şi ele nişte tentacule acum, se foiesc, unduindu-se scârbos. Astea mă ajută să-mi folosesc simţul văzului în apă şi în alte substanţe  lichefiate.

Ca să mă scarpin, am nevoie de o excrescenţă specială pe unul dintre tentacule, formată din solzişori deşi, dintr-un material care se rupe prea des. Ar fi cazul să nu mă mai scarpin. Ah!!!

Mă uit în oglinda noroioasă a apei şi văd o caracatiţă cu picioare, cu şase tentacule verzi-negricioase, cu un cap plin de alge. Ochii nu lipsesc, ca două bile verzi, fără pleoape. Cealaltă pereche de ochi, din capetele tentaculelor de lângă tentaculele-braţe, sclipeşte cu o lumină galbenă, strălucitoare. Picioarele au rămas în aceeaşi poziţie, dar nişte degete lungi, desfăcute şi solzoase sunt dispuse circular. Astea se termină cu nişte perniţe moi, ca de căţel. Cool!!! Pot să alerg-înot fără să mă mai doară tălpile! Hoolistic!!

Dar, rolul meu este acela de scriptolog!

Îmi pun  două tentacule pline de cerneală pe suprafaţa unui lichid îngheţat, care se va topi şi va împrăştia informaţiile peste tot, în mediul în care mă voi bălăci.

Să încep:

,,Galben, roşu, verde.

Braţele îmi cresc cu înţepături de ace subţiri. Văd degetele căpătând o culoare vineţie, o pieliţă creşte unindu-le. Mă mănâncă groaznic. Solzii apar unul câte unul, la fiecare suport o înţepătură uşoară şi o mâncărime incomodă. Apoi simt ochii cum se dilată şi pocnesc, vederea mi se tulbură şi, cu o zvâcnire puternică, accept lumina galbenă în mijlocul materiei mele crom. Acum mă scarpin în cap şi o mână de păr cade peste tot. Dar nu simt pielea capului, ci nişte fire groase, ca de fân, care se ridică în toate părţile. Cred că arăt tare bine!… Un zâmbet larg mă binedispune. Voi fi un Holisticrom tare frumos! Părul meu (algele, de fapt) miroase a lucernă crudă şi are câte o mică floricică pe fiecare fir. Tentaculele îmi unduiesc duios. Ce drăguţ! Solzişorii de pe corp strălucesc la fiecare nouă emoţie. Sunt un registru luminos de culori.

Albastru, galben, roşu, crom.

O durere intensă îmi apasă coloana vertebrală, de sus în jos. Se plimbă de-a lungul spatelui, în duplex. Deja, centrul de greutate mi s-a schimbat. Două tentacule  mă mângâie în locurile unde durerea fusese ascuţită. Parcă mi-a mai trecut. Acum am…patru tentacule! Ce bine! Aud cum şopteşte vântul printre prădători. Aud paşii ascunşi ai acestora. Le aud respiraţia!

Dar n-am scăpat. De deasupra braţelor, două cucuie se ridică vertiginos. Alte înţepături. Dar mai uşoare. Parcă mă strânge ceva, ducându-mi cucuiele spre spate, apoi în faţă. Mai cresc două tentacule pline de personalitate! Acum ies la iveală şi doi ochi, mai bulbucaţi decât cei dinainte. Ăştia sunt ba galbeni, ba albaştri. Deodată, văd totul! Văd solzii de pe tot corpul acesta bine înfipt pe picioare; văd peşti peste tot, trecând  pe lângă mine; văd toată gama culorilor existente aici; văd prădătorii!…

Albastru, verde, crom.

Acum sunt un Holisticrom. Parcă şi creierul merge mai bine! La propriu, în lichidul metalizat din interiorul sferei mele craniene.

Prădătorii nu vor mai putea să mă atace. Nu mă vor mirosi, nu mă vor vedea, nu mă vor simţi. Voi trece pe lângă ei fără să-mi pese. Pentru ei nu mai exist.”

***

Am scris toate astea pentru a-i încuraja pe locuitorii planetei Crom să accepte Marea Transformare. Doar astfel vom putea scăpa de fiinţele care ne atacă, din cauza mirosului degajat. Mirosul nostru îi irită, le întunecă mintea şi îi face să reacţioneze violent. Dacă ne transformăm în Holisticromi, scăpăm de mirosul acesta şi putem percepe totul mult mai rapid şi mai intens decât orice fiinţă de pe planetă. Ca să nu mai vorbim de reprezentări, care vor fi mult mai detaliate pentru minţile noastre cele noi. Gândirea se va dezvolta foarte mult pe latura logicii, dar şi a creativităţii. Imaginaţia s-ar putea să ne dea bătăi de cap, deoarece, uneori o mai ia razna din cauza cromului conţinut de creier. Şi personalitatea… a… personalitatea se va naşte odată cu noi. O altă personalitate, desigur. Una INVIZIBILĂ.

Recomandări: Atlantisra, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna

12 comentarii

Din categoria Proză

Rugăciunea tuturor simţurilor – 5

Gustul

Auzind, Văzând şi Atingând cum se cuvine, Prezenţa divină ne-a devenit mai familiară. Contactul a fost deja stabilit. Mai putem oare face încă un pas în intimitate? Psalmul ne invită: ,,Gustaţi să vedeţi cât de bun este Domnul” (Psalmul 34, 8). Trebuie să gustăm şi să savurăm această Prezenţă.

Etimologia cuvântului înţelepciune (sapientia, sapere) ne reaminteşte că înţeleptul este cel care ştie să guste, cel care ,,gustă” savoarea Fiinţei în cele mai variate forme ale sale.

A te ruga, înseamnă a simţi gustul lui Dumnezeu. ,,Sărută-mă cu sărutările gurii tale”, spune primul verset din Cântarea Cântărilor, iar începutul Zoharului adaugă: ,,Atunci când Cel Sfânt – binecuvântat fie numele Lui! – i-a revelat lui Israel, pe muntele Sinai, Cele Zece Porunci, fiecare vorbă s-a împărţit în şaptezeci de sunete; iar aceste sunete au apărut în ochii lui Israel ca tot atâtea lumini strălucitoare.”

Israel a văzut, de asemenea – cu proprii săi ochi – Slava lui Dumnezeu, aşa cum stă scris: ,,Şi tot poporul a văzut zgomotele” (Ieşire 20, 18). Scriptura nu spune ,,le-a auzit”, ci ,,le-a văzut” (îm). Acest zgomot i-a vorbit fiecăruia dintre israeliţi, întrebându-i: ,,Vrei să primeşti legea care cuprinde atâtea oprelişti şi porunci?”

Israelitul a răspuns: ,,Da!” Atunci zgomotul l-a sărutat pe fiecare israelit pe gură, după cum stă scris: ,,Să mă sărute cu sărutările gurii lui!” (II,146 a).

Nu este de ajuns să ,,auzi” porunca lui Dumnezeu; mai trebuie să-L şi ,,vezi”, întrupat în persoana Celui Drept, iar apoi să-L ,,guşti”, să-L apreciezi singur, să-L manifeşti prin întreaga ta viaţă.

Rabbi Isaac mai spune în Zohar (II, 124 b): ,,De ce oare nu nspune Scriptura: ,,să mă iubească”, în loc de ,,să-mi dea sărutări?” Prin sărut, prietenii ăşi schimbă duhurile (suflurile) şi, de aceea, sărutul se dă pe gură, izvorul duhului (pneuma). Când duhurile a doi prieteni se întâlnesc printr-o sărutare, gură pe gură, aceste duhuri nu se mai despart unul de altul. De aici rezultă cât de bună este moartea prin sărutul divin: sufletul primeşte un sărut de la Domnul şi se uneşte, astfel, cu Duhul Sfânt, pentru a nu se mai despărţi niciodată de El.

Iată de ce  Adunarea lui Israel spune: ,,Să-mi dea o sărutare a gurii Sale, pentru ca duhul nostru să se unească cu al Lui şi să nu se mai despartă de Acesta.”

Acest limbaj figurativ ne poate irita, dar dacă Dumnezeu ,,le vorbeşte oamenilor”, de ce să nu spunem şi că El ,,îi îmbrăţişează”? Tradiţia ne spune că Moise a murit dintr-un sărut al lui Dumnezeu, indicând astfel, în mod simbolic, în ce stare de uniune ajunsese el prin intermediul rugăciunii.

În experienţa rugăciunii, Dumnezeu nu este lipsit de savoare, deşi nicio savoare, nicio comparaţie nu se poate apropia de Realitatea că El Este. Părinţii Bisericii – în continuarea rabinilor – vor relua tema gustului  simţit în rugăciune şi al sărutului mistic, când vor vorbi despre Euharistie. Sfintele Taine reprezintă semnul sensibil al unei realităţi invizibile, aşa cum sărutul dat de o mamă copilaşului ei este semnul sensibil al iubirii pe care i-o poartă. Euharistia este semnul sensibil al iubirii pe care Dumnezeu o are pentru noi. El se face pâinea noastră, vinul nostru; El vrea să fie gustat, cunoscut din interior.

Cunoaştem ce repercusiuni poate avea un sărut asupra corpului uman, ce fiori lăuntrici poate el trezi. Rugăciunea savuroasă este o intrare în camera nupţială, în misterul Unirii creatului cu necreatul. Atunci, spune sfântul Augustin, Dumnezeu va fi experimentat ca fiind ,,cu totul Altul decât mine şi mai mult decât mine”.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: AtlantisraColţu cu muzică, G1b2i3, George,  Mirela Pete, Schtiel, Shayna

6 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Scriitorii

 

Mă aşez în faţa suprafeţei albe pentru scris, o privesc cu dragoste, îi admir puritatea, o ating cu sufletul şi îi imprim clipa magică a creaţiei. Îmi acordez cu satisfacţie degetele care vor prinde uşor peniţa, o vor roti pentru a o pregăti de scris, se vor lipi de ea cu toată dăruirea de care sunt capabile. Şi, împreună, vor purcede la uimitoarea aventură a eliberării energiei albastre, energie care aprinde în absolut toate fiinţele inteligente, iubirea…divină.

            Energia albastră începe, ca o primă balerină, să danseze pe suprafaţa perfect netedă. De aici, Cuvântul va pleca spre… Voi.

***

            Nu poţi face acest lucru dacă nu ţi-ai acordat, de asemenea, şi sufletul, cu iubirea Mamei Universului Albastru. Asta cere o pregătire îndelungată, într-un loc anume, secret pentru cei care au ales altă cale. Vreme de mulţi ani am străbătut, împreună cu colegii mei, trasee speciale, intra şi interdimensionale, supra şi subspaţiale, universuri paralele sau concentrice, neidentificate de inteligenţele de vârf ale civilizaţiilor ostile nouă. Călătoria a fost una de încercare, s-a folosit şi energia roşie, ca să ne testeze puterea de a trece prin suliţele otrăvite ale noncreaţiei. Au fost şi indivizi care au renunţat, întorcându-se acasă pentru a-şi alege alte ,,meserii”.

            În sfârşit, am zărit din mijlocul energiei roşii locul minunat unde urma să primim botezul iniţierii. Am fost coborâţi cu grijă printr-o spirală tubulară, până la nivelul planetei unde eram aşteptaţi. Credeam că vom ajunge într-un spaţiu al spiritelor verzi, dar era cu totul… altceva. Era…rece. Fiori de gheaţă ne înţepau de peste tot. După energia roşie, am trecut printr-un proces ciudat de călire. E-adevărat că toţi am simţit că suntem pe punctul de a renunţa, atât de dure au fost săgeţile de gheaţă. Dar eram deja testaţi. Se ştia că putem duce atât cât e nevoie. Şi am avut impresia că săgeţile s-au oprit la timp, dar de fapt, noi eram cei care coordonam durata şi intensitatea durerii provocate de ele.

            Programul prevedea şi câte o ,,mică” pauză. La locul de cazare, norişori albaştri şi albi te invitau la odihnă. Fără să vrei, un somn profund te cuprindea, crezându-te în braţele protectoare ale Mamei. Sau poate că erau chiar braţele Ei. Când credeai că te-ai odihnit suficient, coşmaruri negre te făceau să respiri sacadat, dureri puternice ţi se aşezau în piept şi gheonoaie te urmăreau cu respiraţie putredă. Spre dimineaţă, visuri albe te învăluiau ca nişte giulgiuri înmiresmate cu esenţe speciale. Sub fiecare dintre ele te simţeai singur, dar în siguranţă.

            Trezirea din somn se făcea printr-un procedeu care ne încălzea inimile. Părea că o briză uşoară îţi ridică pleoapele, oferindu-ţi privelişti luate din Rai. Din raiul fiecărei inimi în parte. Simţeai sărutul Mamei şi mângâierea Ei iubitoare. Apoi, când nici nu îţi făcusei bine ordine în gânduri, te găseai în mijlocul unor cutremure sau inundaţii, ori incendii din care nu ştiai cum să scapi mai repede. Erai înconjurat de vuiete ale adâncurilor, ale apelor, sau de groaza focului. Nu apucai să te scufunzi, să te îneci sau să te arzi, căci apăreau îngeri ca nişte fiinţe transparente, care te ridicau în tăcere şi te aşezau cu grijă în norişorii albaştri.

Apoi, pauză.

Astfel alternau procedeele de formare, tot timpul: de la frig la cald, de la rău la bine, de la spaimă la extaz, de la cădere la zbor, de la demoni la îngeri.

Nimeni nu ştia unde ne aflăm. Însă, peste tot simţeam iubire: în copaci, în iarbă, în sol, în nori, în stratosferă. Cu toate astea, noaptea, la un anumit timp pe care nu îl puteam defini, simţeam în aceleaşi lucruri, ură. Ne înconjura şi ne apăsa foarte aproape de infarct. Cădeam în adâncuri negre care păreau că ne comprimă, lăsându-ne, totuşi, să trăim printre rare inspiraţii. Toată fericirea din timpul zilei se dezintegra la acel ceas din noapte. Dar dimineaţa exista în continuare şi aerul era respirabil. Când apăreau zorile, nu vedeam niciun soare, niciunde. Lumina venea, parcă, din noi. Cu cât avansam pe treptele pregătirii, cu atât lumina era mai potrivită. Unde aveam nevoie de ea se intensifica  sau  scădea, după preferinţe.

Prin toate aceste încercări am trecut relativ uşor. Dar mai erau două probe, cele mai grele: proba confruntării cu fiinţe asemenea nouă şi proba confruntării cu noi înşine. O perioadă de timp stabilită după mişcarea fiecărei planete unde eram duşi separat, fiecare dintre noi trebuia să trăiască anumite ,,vieţi” cu fiinţe alese special, care să ne creeze tot felul de probleme sau clipe plăcute. Erau situaţii date pentru a ne face să reacţionăm, să învăţăm, să decidem ce alegeri am putea face, în universuri potrivite cu nivelul conştiinţelor proprii.

Trăiam o viaţă nouă, originală, în lumea aleasă de Formatori. Totul era cât se poate de real, nu existau simulări. Aveam cu noi doar energia câştigată în programul de pregătire, pe planeta scriitorilor. Ne integram total în  noile lumi, astfel încât uitam de unde am venit.

Într-un fel sau altul, viaţa din universul paralel se încheia şi eram aduşi din nou, pe planeta amintită. Despărţirea era o nouă lecţie din care ieşeam cu sufletele rupte în două.

Ultima lecţie era judecata conştiinţei. Imaginaţia, talentul, creativitatea dispăreau, punându-ni-se în faţă doar Adevărul. Ultima probă. Cea care hotăra pe ce planetă vom fi repartizaţi să FIINŢĂM.

Cum vedeam Adevărul? Prin derulare, revizuire, gândire critică, iubire. Adică, prin Înţelepciune. Derulam amintirile din programul de formare, revizuiam toate procesele prin care trecuserăm, criticam atitudinile şi comportamentele proprii, iubeam TOTUL. De fapt, nu era chiar aşa de simplu. Autoevaluarea se desfăşura într-o perioadă temporală care părea destul de lungă, dar fără a putea fi măsurată. Nouă ni se părea…infinită. Dar, desigur că relativitatea în care trăiam de mult timp, ne făcea să nu apreciem corect anumite limite.

Când, în sfârşit, lupta cu conştiinţa era câştigată, Mama Universului Albastru ne cuprindea tandru în nemărginirea Sa, dăruindu-ne ultima legătură cu Fiinţa Sa.

Bineînţeles că eram cu toţii pregătiţi de acum, pentru manifestarea prin Creaţie a Iubirii.

Mai rămăsese ceva de făcut: fiecare dintre noi primea o repartiţie pe câte o planetă nou creată. Cu aceasta eram acordaţi pe aceeaşi lungime de undă.

***

Aici. Imensităţi de Frumuseţe. Energie Pură. Ireal plantat în Real. Armonie Multiversală.

La început, va fi Cuvântul… Apoi Veţi fi Voi şi Cuvântul Meu către Voi.

Recomandări: G2b2i3, George, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw 

15 comentarii

Din categoria Proză

Rugăciunea tuturor simţurilor – 4

Atingerea

Auzul şi văzul ne menţin în preajma lui Dumnezeu, dar prezenţa nu se transformă în îmbrăţişare decât prin atingere. De altfel, aceasta este succesiunea indicată de sfântul Ioan în prima sa Epistolă, ca şi cum uzul fiecărui simţ ar manifesta un anumit grad de intimitate cu Cuvântul Vieţii:

,,Ce era de la început,

ce am auzit,

ce am văzut cu ochii noştri,

ce am privit

şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii,

şi Viaţa s-a arătat

şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim” (I Ioan 1, 1-2)

Ceea ce auzim, vedem sau atingem, precizează sfântul Ioan, este ,,ceea ce este de la începuturi”. Noi nu avem nimic de adăugat, nimic de inventat; trebuie doar să ne aplicăm simţurile noastre la ceea ce este, pentru ca ,,acesta” să se poată manifesta.

Uneori, atingerea sperie, ca şi cum s-ar raporta la o senzorialitate mai densă decât cea a Auzului sau a Văzului, mai ataşată de materie, de caracterul grosier al lucrurilor.

În rugăciune, urechea devine capabilă să audă neauzitul, iar ochiul – să vadă nevăzutul. Oare rugăciunea nu face şi Atingerea capabilă să simtă neatinsul, spaţiul din sânul suprafeţei? Să ne amintim de experienţa lui Teilhard de Chardin, când a strâns în pumn o bucată de metal; aceasta a fost prima lui ,,senzaţie a lui Dumnezeu” – un infinit s-a făcut simţit în acea infimă bucăţică de univers…

,,Dacă aţi şti ce profundă este pielea”, spunea şi Paul Valéry. Da, însă depinde cum o atingi… Există persoane care ne ating ca o scoarţă de copac, iar altele ne fac să ne înfiorăm până în străfundurile fiinţei. Există mâini care ne strivesc, care ne fac să ne simţim ca nişte obiecte, ca nişte animale, şi există mâini care ne liniştesc, care ne vindecă şi uneori chiar ne îndumnezeiesc (a se vedea, de pildă, practica impunerii mâinilor, ca mijloc de vindecare dar şi ca mijloc de transmitere a graţiei).

Cei din vechime vorbeau adeseori despre rugăciunea mâinilor, referindu-se la muncă, dar oare mâinile nu se roagă decât atunci când muncesc? Oare nu se pot ruga şi când mângâie, adică atunci când devin sălaşul iubirii şi al respectului, fiind astfel ,,spiritualizate”?

Rugăciunea Atingerii este rugăciunea unui trup care nu se cramponează, care nu se încolăceşte ca un laţ în jurul celuilalt. A-L atinge pe Dumnezeu, sau a ne lăsa atinşi de El, nu înseamnă a ne simţi striviţi, ci a ne simţi învăluiţi de spaţiu. Dumnezeu nu ne sufocă niciodată.

Rugăciunea este o îmbrăţişare care ne face liberi.

Nu ne rugăm cu pumnii strânşi, nici cu ghearele, nici cu lipici în vârful degetelor…

Nu ne putem ruga decât cu braţele deschise, cu palmele oferite ,,Ţie Doamne”.

 (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Child again, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna

3 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Rugăciunea tuturor simţurilor – 3

Văzul

Cartea lui Iov se încheie cu următoarele cuvinte, care par a indica o anumită superioritate a vederii asupra auzului: ,,Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă.” (Iov 42, 5-6).

Ascultarea menţine distanţa; prin privire, prezenţa apare în proximitatea fiinţei noastre. A auzi pe cineva nu este chiar acelaşi lucru cu a-l vedea; or, omul doreşte şi să vadă, iar dacă vorbim despre Dumnezeu, omul doreşte să-L vadă ,,aşa cum este”, după cum spune sfântul Ioan, şi nu doar aşa cum şi-L poate închipui sau reprezenta…

,,Ştim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.” (I Ioan 3,2).

Pentru a-L vedea pe Dumnezeu ,,aşa cum este”, şi ochiul, la fel ca şi urechea, trebuie să fie purificat. Altminteri, riscul cel mare este ca el să nu vadă decât o nălucă, o proiecţie.

Privirea noastră este atât de des împovărată de amintiri, de judecăţi, de comparaţii…

Cel ce ar vedea măcar o dată trandafirul, ar şti ce înseamnă a te ruga…

Trandafirul sau o faţă.

Acolo unde oamenii vedeau un adulter sau o păcătoasă, Iisus vedea o femeie; privirea Lui nu se oprea asupra măştii sau a grimasei, ci contempla chipul ei.

A te ruga înseamnă a contempla chipul tuturor lucrurilor, adică prezenţa Sa, apropierea Sa familiară, care constituie o dovadă a duioşiei lui Dumnezeu.

Suntem întotdeauna frumoşi în privirea unui om care se roagă; el nu se lasă păcălit de sclifoselile noastre, ci vede mai în profunzime ceea ce avem mai bun. El Îl priveşte pe Dumnezeu din noi.

Pentru a ne ruga mai bine, dacă ochii noştri ar începe să vadă ceea ce văd, dacă privirea noastră şi-ar face timp să se aşeze şi să se odihnească în ceea ce percepe, ar descoperi şi că toate lucrurile ne privesc, că toate lucrurile se roagă.

Să încetăm să aplicăm etichete.

Să trecem de la observaţie la contemplare, aceasta este mişcarea rugăciunii ochilor.

Să sesizăm tot ceea ce este invizibil, în ceea ce vedem.

Să ne îndreptăm spre acel punct inaccesibil în care toate privirile se întâlnesc.

A vedea devine viziune.

Viziunea devine uniune.

,,Devenim asemeni Lui pentru că Îl vedem aşa cum este.”

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Child again, Clipe de Cluj,  Colţu cu muzică, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna

8 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Rugăciunea tuturor simţurilor – 2

Auzul

,,Ascultă Israele…”

Prima poruncă este ,,Ascultă”. Într-adevăr, a te ruga nu înseamnă în primul rând a vorbi cu Dumnezeu, ci mai degrabă a tăcea pentru a asculta. Iar ceea ce auzim la început nu este infinita Sa tăcere, ci hărmălaia gândurilor noastre, a reprezentărilor noastre, a conceptelor pe care ni le-am creat de-a lungul veacurilor. Să ascultăm acest zgomot, aceste rumori, puerile sau grandioase, aceste cuvinte care ne spun totuşi ceva despre Dumnezeu. ,,Ceva”… Dumnezeu nu este ,,ceva care vorbeşte”, ci ,,cineva”, a cărui prezenţă rezonează în noi şi dă uneori naştere cântecului, iar alteori cuvintelor profetice – ecouri puternice şi nesigure ale acestei Prezenţe.

A asculta… a deschide urechile… Se spune adeseori că Israel este poporul Ascultării, mai degrabă decât cel al vederii (grecii), dar de ce să privilegiem un anumit simţ în detrimentul altuia, de ce să ne rugăm mai degrabă cu un simţ decât cu altul? Există o ascultare globală, care este o atenţie globală la ceea ce este

Este adevărat că în deşert nu există nimic de văzut. Ochii nu se prea pot sprijini de lumină… dar există cântece de nisip, freamăte de animale şi voci purtate de vânt, cuvinte lăuntrice… ,,Ascultă Israele”.

Poporul care poartă cuvântul lui Dumnezeu este poporul Ascultării.

A te ruga înseamnă a asculta.

Trebuie să ciulim urechile, şi uneori chiar să rezistăm dorinţei de a auzi ceva, până când liniştea va săpa în noi o dorinţă şi mai mare. Să înţelegem că cel care ne vorbeşte nu ne va spune niciodată nimic…

Faptul de a asculta ne înconjoară din toate părţile de tăcere, şi în această linişte sesizăm cât de ,,cu totul Altfel” este Celălalt, şi cât de pregnantă este existenţa Sa…

                                                                         (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Child Again, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Ragnar, Robert, Schtiel, Shayna

26 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Lacul

A început să plouă. Cad stropi mari, grei, întunecaţi. În afară de sunetul liniştitor al ploii, nu se mai aude nimic. Din când în când trec maşini, stropind trecătorii de pe trotuare.

Văzduhul se întunecă din ce în ce mai mult. Negura s-a lăsat până la pământ. Plouă de câteva zile. Nicio pauză. Ieşim cât putem de puţin. Noaptea, îngrijorarea creşte. Dacă vom fi inundaţi? Până acum am scăpat, dar nu e niciun semn de potolire a ploii. Digul de lângă râu e destul de înalt. Apa a crescut mai mult decât oricând.

Oamenii sunt posomorâţi, umbrele nu mai găseşti pe la niciun magazin. Unii au pelerine lungi, alţii şi-au croit nişte mantale din saci de plastic. Umezeala îţi pătrunde până la creier. Nu mai judecă nimeni chiar corect. Ne străduim să păstrăm o oarecare ordine în relaţii, ca să putem să ne vedem de treburile zilnice. E destul de greu.

A trecut mai mult de o săptămână. Neoanele stau aprinse toată ziua şi toată noaptea. Autorităţile au pus paznici care să dea alarma în caz de urgenţă. Încă rezistăm.

Am luat legătura cu exteriorul. Nicăieri în ţară nu mai plouă, de atâta timp. Se pare că norii stau adunaţi doar deasupra localităţii noastre. Semne de întrebare. Lipsă de răspunsuri.

Apa mai are un metru până la marginea digului. Ne e teamă să nu se rupă. Mai la vale, lacul a crescut şi el, până la limitele prevăzute. Dar ploaia nu s-a oprit. Ce ne facem? Cei care locuiesc la altitudine joasă au început să-şi ducă bagaje la cei de mai sus. Li s-a adunat apa în curţi, la unii a intrat şi în case. La activităţile de pregătire pentru situaţii de dezastre naturale, ni s-a comunicat care este nivelul la care trebuie să urcăm. Ne pregătim cu toţii. Unii sunt la limita depresiei.

Ne sosesc ajutoare. Dar nimeni nu poate opri ploaia. Şi nimeni nu ştie de ce s-au concentrat atâţia nori deasupra noastră. Oare i-a atras lacul?

***

A doua săptămână. Am avut dreptate. Lacul era de vină. Toţi norii s-au adunat, acum, deasupra lacului. De la distanţă e o privelişte paradoxală. S-a creat un flux între nori şi apa lacului.

Am scăpat, cât de cât, cu bine. N-au fost pagube mari. Am rămas cu o mare nedumerire. Ce-a fost asta? Şi încă mai e.

Ziua ne adunăm pe malul lacului şi privim. Fluxul continuă. Bineînţeles că malurile sunt altele, mai aproape, mult mai aproape de sat. Privim tot cu îngrijorare. Ce se întâmplă? A venit şi televiziunea. Toţi tac şi privesc sau filmează. E liniştea apei. Ne simţim mici şi nevrednici. Ne gândim că merităm o scuturătură pentru felul în care ne-am purtat cu propriul pământ.

***

S-a oprit. Încă e o atmosferă întunecată. Lacul e negru şi s-a mărit mult. În jurul lui a apărut o perdea de aburi. În afară s-a făcut lumină. Respirăm uşuraţi. Dar priveliştea lacului te înfioară. Înainte era verde şi limpede.

Ne-am reluat activităţile cotidiene. De undeva, o tăcere profundă ne-a marcat sufletele. Suntem mai gânditori, ne purtăm mai grijuliu unii cu alţii, jignirile au dispărut. Certăreţilor parcă le e teamă să se mai manifeste ca până acum. Cei care minţeau cam mult umblă cu privirile în pământ şi nu scot o vorbă, decât dacă sunt întrebaţi. Bârfitorii nu mai ies pe la colţuri. Nu mai vezi priviri pline de invidie sau răutate. Cei care nu simt frumos, nu te mai privesc în ochi. Au rămas doar privirile limpezi ale copiilor şi cele ale oamenilor buni. CEVA ne-a schimbat.

***

Erau pe marginea lacului, ca-n fiecare zi. Cei care n-aveau ce face. I-am văzut venind în fugă,  fluturându-şi mâinile. Ne chemau. Ne-am grăbit să le răspundem. Erau agitaţi. Ne-am dus spre lac. Culoarea acestuia se schimbase, nu mai era negru, se făcuse verde-închis. La suprafaţă, o mulţime de spinări negre, ca de piatră, se mişcau de colo-colo, în limita spaţiului oferit de apă. Erau de forma unor balene, cu o crustă neagră pe corp şi având vreo doi-trei metri fiecare. Ni se păreau nişte fiinţe mari şi greoaie. Peşti? Mamifere?

Nu se uitau la noi. Înotau tot timpul, mişcându-se la suprafaţa lacului. Erau foarte multe. Le-am numit balenele negre.

Cineva a aruncat o piatră. Nu am perceput sunetul izbirii de apă şi nu s-au format unde. Dar s-a ridicat iarăşi perdeaua de aburi (aşa credeam noi). Am înţeles că trebuia să le lăsăm în pace.

Au trecut zile. În jurul lacului, zarvă mare. Oficialităţi cu tot felul de aparate. De câte ori voiau să testeze ceva care ar fi perturbat viaţa fiinţelor negre, se ridica perdeaua de aburi şi nu puteau face nimic. Era un ecran de protecţie.

Acolo era linişte. Nu se auzea decât plescăitul cozilor lor în apă. Ne lăsau să ne uităm. Le simţeam pacea. Era multă pace în sufletele lor. Ne-o transmiteau şi nouă. Cine se apropia de lac, devenea alt om. Devenea OM. Ne doream să rămână acolo veşnic. Erau fiinţe telepate, care nu transmiteau gânduri, ci sentimente. A fost cea mai frumoasă perioadă. Le-am întrebat de unde vin şi am simţit adâncul pământului. Era dincolo de puterea noastră de înţelegere cum au ajuns aici.

***

A mai trecut o săptămână. Le vizitez în fiecare zi. Mă simt bine în preajma lor. Ieri am atins apa cu degetul. Nu s-au format unde, dar nici perdeaua de aburi nu s-a interpus între mine şi ele. Însă, altceva s-a întâmplat. Cea care era în apropierea mea a ridicat privirea. Era prima dată. Două raze albastre mi-au pătruns în minte, sau în suflet, habar n-am. Dar am aflat. Am ştiut că sunt aici de când lumea, că le-am făcut să sufere cu inconştienţa şi egoismul nostru şi cu mare greutate s-au desprins de interiorul pământului, ca să vină să ne avertizeze. Au considerat că trebuie să ne comunice să ne schimbăm, ca să nu distrugem totul.

Vor mai rezista încă o săptămână, apoi vor pleca. Atmosfera noastră le îmbolnăveşte.

***

Au sosit echipaje de la mai multe televiziuni. Ultima zi. Toţi au pregătit camerele să filmeze. Malurile lacului au devenit  neîncăpătoare. Nu ştiam ce va urma.

Deodată, toate au înălţat capetele şi le-am putut vedea ochii. Mii de raze albastre au transmis mesajul lor, lumii. Au transmis ceva peste gândire. Au fost zece minute de integrare în universal. Am înţeles cu toţii.

Rămas bun, fiinţe negre.

După alte câteva minute, perdeaua de aburi şi-a făcut apariţia şi noi ne-am retras. Se pregăteau de plecare. A început iarăşi să plouă. Pentru puţin timp ne-a fost teamă. Nu am mai văzut nimic pe lac. Am simţit o strângere de inimă la gândul că nu le vom revedea. Dar şi-au îndeplinit misiunea.

***

Azi m-am întors. Mi-era dor. Lacul a redevenit cel dinainte. M-am aşezat aproape de apă, privind printre undele curate. Am întins mâna. Am simţit ceva în palmă. Când am deschis-o, o piatră mică, neagră, cu formă de balenă, îşi reflecta razele albastre în ochii mei.

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna

10 comentarii

Din categoria Proză

Rugăciunea tuturor simţurilor – 1

Dacă dorim să medităm şi să ne rugăm, trebuie oare să ne eliberăm de tirania simţurilor? Este rugăciunea creştină un proces de ,,rupere” din carne, pentru a merge mai repede, ca ,,spirit pur”, către Cel Care este Spirit Pur?

Oare nu spune şi Iisus în Evanghelie: ,,Dumnezeu este Spirit şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în spirit şi în adevăr” (Ioan, 4, 24)? Trebuie totuşi să consultăm vocabularul grecesc. Termenul pe care noi l-am tradus prin ,,spirit” în text, este oare nous, intelectul sau pneuma, suflul divin?

,,… patrie en pneumati kaî aletheia” (în textul din Vulgate: in spiritu et veritate oportet adorare: spiritus, şi nu mens sau intellectus).

A te ruga en pneumati nu înseamnă deci ,,a lăsa deoparte folosirea simţurilor”, a închide uşa percepţiilor, ci dimpotrivă a le-o deschide, a introduce  pneuma, suflu în fiecare dintre ele, pentru ca să devină organe ale cunoaşterii lui Dumnezeu.

De altfel, aşa au înţeles aceasta şi Părinţii Bisericii atunci când au elaborat doctrina ,,simţurilor spirituale”, adică a simţurilor spiritualizate, locuite, animate de Duhul lui Dumnezeu, în antropologia creştină omul nefiind ,,mormântul sufletului” (după cum spune Platon), ci ,,Templul Spiritului” (după cum spune sfântul Pavel).

Origene, şi după el Grigorie din Nyssa, Macarie, Diadoh din Foticeea, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, vor propune o întreagă pedagogie a simţurilor spirituale, în legătură, de altfel, şi cu viaţa duhovnicească, căci problema rămâne aceea de a ne ridica din domeniul sensibil către împărăţia aflată ,,dincolo de simţuri”, ,,a păşi de la aceste realităţi trecătoare la realitatea nepieritoare”. Simţurile nu sunt distruse, ci transfigurate; ele devin simţuri divine, care fac omul din ce în ce mai ,,capax dei”.

,,O examinare a problemei ne va face să spunem, potrivit Scripturii, că există un fel de simţ divin pe care preafericitul îl găseşte în prezent, după spusele lui Solomon: ,,vei găsi un simţ divin”. Iar acest simţ cuprinde mai multe feluri: vederea, care poate fixa realităţile superioare trupului, din care fac parte heruvimii şi serafimii; auzul, care percepe sunete a căror sursă nu este în aer; gustul, pentru a savura pâinea pogorâtă din cer şi care a dat viaţă lumii; tot astfel, mirosul, care simte acele parfumuri despre care vorbea Pavel, când spune că ,,Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă” (Efeseni 5,2); atingerea, graţie căreia Ioan afirmă că a atins cu mâinile lui ,,Logosul Vieţii”. ,,După dobândirea simţului divin, preafericiţii profeţi priveau dumnezeieşte, auzeau dumnezeieşte, gustau şi miroseau tot astfel, ca să zicem aşa, cu un simţ mai presus de fire; iar ei atingeau Logosul prin credinţă, precum o boare sosită de departe pentru a-i vindeca. Astfel, ei vedeau ceea ce scriu că au văzut, auzeau ceea ce spun că au auzit, simţeau senzaţii de acelaşi fel când mâncau, după cum au scris, ,,sulul” unei cărţi ce le era oferită.” (Origene, C. Cels I, 48)

Tot Origene afirmă că Dumnezeu, care locuieşte într-o ,,lumină nepătrunsă”, este perceptibil într-un anumit fel prin simţuri, şi nu numai prin inimă şi prin minte, pentru că El s-a întrupat cu adevărat în Iisus Hristos. După cum va spune şi Irineu: ,,Iisus este văzut în nevăzut”. Pe Dumnezeu nu L-a văzut şi nu-L va vedea niciodată nimeni. Dumnezeu nu este sesizabil, comprehensibil, decât în creaţia sau ,,umanitatea” Sa.

Hristos devine obiectul percepţiei fiecărui simţ al sufletului. El se numeşte ,,adevărata lumină”, pentru a lumina ochii sufletului; ,,verbul”, pentru a fi auzit, ,,pâinea”, pentru a fi gustat; tot astfel El este numit ,,uleiul de mir şi de nard”, pentru ca sufletul să se delecteze cu mirosul logosului; el a devenit ,,Verbul făcut trup”, palpabil şi sesizabil, pentru ca omul inferior să poată sesiza Cuvântul Vieţii. Acelaşi Verb al lui Dumnezeu este toate acestea (Lumina, verbul etc.). El devine astfel în urma unei rugăciuni pline de fervoare, şi nu permite ca vreunul dintre simţurile spirituale să fie lipsit de har (Origene, în Cant.II).

Să medităm şi să ne rugăm în toate simţurile

În rugăciune, înainte de a ilumina, opera Duhului este de a vindeca, de a-i reda omului buna funcţionare a simţurilor sale, pentru a-i permite – cu adevărat – să vadă, să audă, să atingă, să miroase, să guste ,,ceea ce este” şi să pătrundă în Prezenţa ,,Celui ce Este”.

Exerciţiul meditativ al tuturor simţurilor ar putea fi, astfel, introducerea într-o stare de rugăciune profundă.

Trebuie să considerăm simţurile ca pe nişte aliaţi, nu ca pe nişte duşmani sau obstacole în calea graţiei.

Tot ceea ce ştim despre Dumnezeu, tot un om ştie. Tot ce ştie omul despre Dumnezeu, ştie în trupul lui. Conform tradiţiei ortodoxe, Pavel Evdokimov vorbeşte despre un ,,sentiment al lui Dumnezeu”, indicând participarea întregii fiinţe la rugăciune.

În studiul contemporan al proceselor de memorie, se cunoaşte mai bine importanţa corpului. Noi nu ne amintim decât de ceea ce am experimentat cu adevărat în trupul nostru. În tradiţia străveche, a-ţi aminti de Dumnezeu nu este un simplu act al minţii şi al inimii, ci înseamnă a păstra în sinea ta amprenta unei prezenţe. ,,Umblă în prezenţa Mea şi fii desăvârşit”, îi spunea Dumnezeu lui Avram.

A te ruga nu înseamnă a te gândi la Dumnezeu; înseamnă a întreţine senzaţia unei prezenţe care te învăluie şi te ghidează.

Desigur, această prezenţă nu trebuie redusă la senzaţia pe care o putem noi avea despre ea (şi nici la înţelegerea sau iubirea noastră pentru ea).

Prezenţa ne copleşeşte total percepţiile, dar cu toate acestea, ,,potrivit capacităţii noastre” (care poate fi mereu lărgită), ea se transmite cu adevărat fiinţei noastre.

Esenţa lui Dumnezeu rămâne nepătrunsă, şi am putea spune că simţurilor noastre li se transmite energia Sa, dacă ar fi să reluăm distincţiile lui Grigorie Palamas. Nu ne aflăm în inima soarelui, şi totuşi fiecare rază a luminii sale este tot soarele… A te ruga înseamnă a fi gol şi a te lăsa mângâiat de razele soarelui.

Asceza începe printr-o purificare a tuturor simţurilor, pe care trebuie să le punem la unison cu prezenţa necreatului, să le facem tăcute, fără interpretările mentalului. Cu alte cuvinte, trebuie să le ,,dezgolim”, pregătindu-le pentru îmbrăţişarea Celui ce este.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky,  George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw

20 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Sfaturi pentru părinţi – 4

Unele particularităţi din mediul familial pot face ca un copil să fie mai mult sau mai puţin în măsură să profite de şcoală pentru noi experienţe. Diferite probleme şcolare îşi au rădăcinile în dinamica familială în care evoluează copilul. Valorile care îi sunt oferite, coerenţa părinţilor în atitudinile lor educative şi locul copiilor printre fraţi sunt factori care influenţează adaptarea la şcoală. Este interesant de observat situaţia în care al doilea copil este mai puţin interesat de învăţătură, atunci când fratele mai mare este primul din clasă. Şi dacă se întâmplă invers este greu de acceptat. De fapt, se ajunge ca acestui al doilea copil, dacă învaţă mai repede decât cel mare şi îl ajunge din urmă, să îi fie greu să accepte să-l depăşească. Copiii au tendinţa să se deosebească unii de alţii pentru a ,,obţine atenţia” părinţilor. Copiii cu vârste apropiate se disting adesea unii de alţii, dezvoltând competenţe diferite. Nu este, deci, o situaţie rară într-o familie ca, atunci când primul copil excelează la şcoală, cel de-al doilea să reuşească în sport sau în artă, în timp ce al treilea va fi în măsură să reuşească la şcoală sau în toate domeniile care îl vor deosebi de ceilalţi. Important este faptul că fiecare are sentimentul că devine ,,suveran” într-un domeniu care contează în ochii părinţilor.

Loialitatea care există între fraţi şi surori poate atrage după sine neplăceri atât de importante, încât al doilea copil preferă să facă ,,sub-performanţă” pentru că, adesea, inconştient, nu suportă ideea de a-l depăşi pe cel mare.

Echilibrul familial este, de asemenea, construit pe ideea de roluri, de ,,misiuni” pe care fiecare le are, uneori cu preţul problemelor de dezvoltare pentru unul sau mai mulţi dintre membrii familiei. Aceasta atrage după sine ,,răul de şcoală”, suficient de des întâlnit.

Dezmembrarea familiei are un rol esenţial asupra dezvoltării copiilor. Copiii provenind din părinţi separaţi nu se simt în mod necesar mai rău în propria piele după ce a trecut criza, şi nici nu prezintă, în mod automat, probleme la şcoală. Dacă majoritatea dintre ei se adaptează bine separării părinţilor, unii, dimpotrivă, suportă cu greutate consecinţele, nu atât din cauza separării în sine, cât din cauza schimbărilor pe care acestea le impun.

În perioada de separare copiii trăiesc mai stresaţi şi devin atenţi la şicanele dintre părinţi. Sentimentul de siguranţă scade şi asta are, în general, un impact asupra deprinderilor de socializare şi de învăţare chiar dacă, în cele din urmă, mulţi dintre ei se adaptează. Odată criza trecută, copiii continuă, totuşi, să trăiască toată gama de emoţii legate de părinţii lor, ceea ce îi face adesea mai puţin disponibili pentru şcoală. Uneori acumulează întârzieri care le minează încrederea în ei şi chiar motivaţia, dacă valul eşecurilor şcolare se dezlănţuie. Această perioadă de pierderi şi de tristeţe îi obligă să se adapteze continuu, ceea ce le solicită multă energie şi îi face mult mai puţin disponibili pentru învăţătură. Separarea de părinţi schimbă locul copilului în sânul familiei.

În aceste situaţii, copiii sunt nevoiţi să recunoască faptul că părinţii nu sunt atât de perfecţi cum i-au crezut. Idealizarea părinţilor contribuie la dezvoltarea sentimentului de siguranţă şi facilitează integrarea regulilor; dar celui care este privat prea devreme îi este greu să respecte autoritatea şi să se conformeze sistemului în care evoluează. Pierderea reperelor interne este una dintre faţetele cele mai dificile ale separării.

Probleme care apar frecvent, în rândul copiilor:

  • Agitaţie şi probleme de atenţie (uneori confundate cu problemele de motivaţie sau de depresiune);
  • Personalităţi anxioase (lipsă de siguranţă interioară);
  • Inhibiţie;
  • Narcisism (se interesează de alţii numai pentru folosul propriu);
  • Devalorizare (sentiment de competenţă redus);
  • Dependenţă de adult sau hiperindependenţă;
  • Puţină interiorizare şi introspecţie (adesea din lipsă de dezvoltare a limbajului, care nu poate acţiona ca un instrument de autoreglare);
  • Exces de teamă şi culpabilitate;
  • Absenţa fricii şi a culpabilităţii (de unde dificultatea de a interioriza interdicţiile, de a controla comportamentele şi impulsivitatea; prin urmare, intoleranţa la frustrare şi probleme în relaţiile sociale);
  • Sărăcie a vieţii imaginare şi a creativităţii;
  • Exacerbarea lumii imaginare devenită un ,,refugiu”, pentru a se sustrage marii tensiuni a anturajului imediat sau, dimpotrivă, un foarte mare vid emoţional;
  • Dizarmonie în dezvoltare, unele sfere rămânând imature, în timp ce altele evoluează normal;
  • Imaturitate şi mare dependenţă de mediu;
  • ,,Mici adulţi” hiperintelectualizaţi, dar inabili psihic şi social;
  • Căutare de stimuli intenşi (în măsura în care cotidianul ,,obişnuit” este dispreţuit).

Disciplina trăită în respect şi calm este recunoscută în toate mediile de educaţie ca o valoare organizatoare a reperelor interioare şi sociale ale copiilor, repere care îi ajută să se adapteze lumii care îi aşteaptă.

                                                 (Marie-Claude Béliveau – Necazurile micului şcolar)

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw

12 comentarii

Din categoria Psihologie şi pedagogie, Sfaturi pentru părinţi