Mereu m-am întrebat cum miroase cedrul, deși știam. Probabil că o analiză intuitivă a cuvântului, a sunetelor sale, a găsit frecvența undelor materializate în real.
Am crescut cu el, m-am jucat printre crengile sale, mi-am dat cu ceara sa pe mâini, ca să miros frumos, am făcut ceai din mugurii săi și mi-am umplut viața cu energia sa puternică, de ascensiune.
Dar cuvântul… sensul său emoțional – le-am descoperit în existențe străvechi ale neamului meu de femei, asemănătoare cu Fefeleaga. Da. Femei puternice, silite să muncească și să întrețină familii cu tații plecați la război, cu puterea dată de iubire și de iubire de viață. Femei înfrățite cu cai de povară – asemenea lor și ele. De o dârzenie ca a ființelor mitice care au colindat Pământul… Supuse pământului care le hrănea copiii. Blânde cu nepoții intrați în inimile lor. De neînfrânt în fața soldaților rătăciți pe pământurile lor. Perseverente până la Dumnezeu. Curioase în fața misterelor vieții omenești dar și a plantelor și animalelor. Recunoscătoare pentru fiecare firimitură de pâine ori bucată de mămăligă ce le hrănea copiii. Senine pentru fiecare rază de soare ce le creștea porumbul și iarba din fânețe… Uimite de fiecare picătură de ploaie ce le uda recoltele și le transforma în energie vitală. Credincioase soților plecați. Penelope răbdătoare, țesând povești în gherghefuri. Mame planetare identificate cu Geea. Necuprinse. În expansiune…
Femeile care mă susțin și m-au susținut cu existențele lor integrate în a mea. Toate, imense, intense, pure, curajoase, stăpâne ale vieții lor, blânde, vulnerabile, angelice…
Ele și cedrii necunoscuți ai pădurilor lor. Doar ele și cedrii. Alergând cu lupii și caii…
Mă înclin în fața sufletelor lor! În fața sufletului meu!
M-am întrebat adesea, ca oricine. Ce caut aici? Ce trebuie să fac și ce am făcut, de fapt? De ce sunt eu? Ce rost am? De ce sunt singură, aici, în Univers? Și care e amprenta trecerii mele, pe aici, care e… semnătura mea parfumată?
La început, mi-am făcut semnătura cântând. Nu știam de ce mă fascinează sunetele și vibrația inimii la sunete, dar… emiteam. Eram un emițător nealterat de răutate și urâțenie. Probabil că simțeam că trebuie să mă conectez cu Universul.
Mai târziu, am început să mă semnez cu litere, cu cuvinte, cu scriituri. Era lucrul pe care nu putea să mi-l ia nimeni, pe care îl puteam păstra în minte și în suflet, pentru oricând, pentru orice, pentru oriunde.
Apoi, am învățat să îmi găsesc propria semnătură în liniște, în liniștea minții… și a sufletului. Am experimentat înăuntrul meu, am căutat, mai caut și voi căuta.
Ulterior, am găsit necuvintele în munți: în munții care te iubesc, în munții care îți arată măreția, în munții care te fac să te simți ca acasă, cu familiile de megaliți, în munții care te plimbă pe colinele lor blânde, în munții care te inundă în frumusețe, în munții care te transportă în lumi nevăzute, de basm, în munții care se joacă cu tine făcându-se invizibili și împingându-te cu vântul, uneori chiar făcându-te să zbori…
Da, m-am gândit că asta ar putea fi semnătura mea parfumată: aerul tare al zăpezii, al brazilor plini de rășină, al brândușelor și al altor flori cu arome suave, de munte, al vântului ce le poartă pe toate pe aripile sale. Parfum de munte.
La mulți ani, Clubului Condeielor Parfumate! Mirela Pete este creatoarea și gazda acestui frumos club. Aici sunt și celelalte povești.
E mirosul trandafirului, al cuișoarelor, al bujorului sălbatic, dar cel mai mult, da, e miros de brad!
L-am întâlnit într-o seară, când pluteam pe aripi de zbor interior. Își spunea Arijoul și dansa râzând ca un copil senin și nebunatic. Eu, serioasă, îi ironizam încercările stângace de a intra în vorbă… Dacă dansa, cum puteam vorbi cu el? Era ca prințul ce voia să îmblânzească vulpea…
Se uita la mine cu ochi de cer, cu o claie de păr negru și ciufulit și cu zâmbetul nelipsit. Cum să ai încredere într-o astfel de creatură? Era prea… iubăreț. Iar eu, prea… serioasă. L-am întrebat rece:
– Ce vrei de la mine?
– Să-ți sărut sufletul. Mă lași?
– Încearcă (Dacă poți, gândeam eu)!
– Hm! Ești puternică, zise. E greu…
Mă uitam la el cu mirare. Cum ar fi putut să îmi sărute sufletul? Dacă eu nu îi dădeam voie… M-am gândit să experimentez, să vedem ce capacități are…
– Pot să-ți fiu lumina din inimă, începu iar dansatorul.
– Nu mai spune! De unde ți-ai luat replicile?
– Pot să fiu energia caldă ce te învăluie… mai șopti el lingușitor.
Zâmbeam și mă amuzam copios.
– Și mai ce?
– Când te duci la munte, îmbrățișează un copac, privește soarele și zâmbește. Și eu te voi îmbrățișa și cu o rază îți voi săruta sufletul…
– Dar cine ești tu? l-am întrebat cu neîncredere.
– Eu sunt… Infinitul. Sunt spectrul tău de lumină, descompus în curcubeu…
– Ai mai evoluat… în replici, i-am zis. Dar începuse deja să devină interesant. Simțeam cum, într-adevăr, mă încălzesc și… roșesc. Ei, poftim, uite cum mă lăsasem manipulată de niște… cuvinte banale…
– Ești magică! spuse, după ce începu să-mi povestească despre viața lui. Eu îl ascultam, cu uimire, neîncredere, amuzament și interes. Nu l-am mai luat în râs. Avea replici de copil sincer și nepăsător. Se strecura cu îndemânare, cu căldură, se lipea de sufletul meu. Ce-ar fi dacă…
Mă luă de mână, mă privi cu ochii lui de cer senin și începu să mă învârtească în dansul nebunatic, pe ritmuri de tango. ,,Ești dragostea mea secretă”, cânta falsând și zâmbind. ,,Eu cred în sunet și Lumină”, îmi spunea. ,,Și tu îmi transmiți mie iubire, iar eu mă transform în spectru de lumină…”
Ce putea urma? Ridicarea la cer, desigur… levitația…
Da, Vis, e cu esențe de trandafir, de cuișoare, de bujor sălbatic, de brad…
Povestea face parte din ,,Povești parfumate”. La Mirela găsiți alte povești pline de parfumuri…
Depinde ce fel de dans… Să fie dansul ploilor? Al vântului? Al razelor de soare, de lumină? Al iubirii? Al tristeții? Al pasiunii? Al tandreții? Al luptei? Al războinicului? Al planetelor?
Da, pe primele patru mi le-aș alege…
Mi-aș alege dansul cu aromă de apă curată, venită direct din ceruri, să purifice totul cu cristalele ei limpezi.
Mi-aș alege dansul cu aromă de vânt, care se rotește vesel, de la încet la sălbatic, și aruncă în neant impuritățile ce nu-i rezonează…
Aș alege dansul razelor, m-aș face lumină și aș chema ființele să iubească. Ar fi parfumul florilor de vară adunate în esențe particulare dar răspândindu-se într-un întreg…
Aș alege și dansul pasiunii, dar i-aș da o aromă puternică și care durează mai puțin… Să nu ucidă…
Aș alege o aromă de flori de vișin și aș dansa-o până ce aș prinde vântul în apele iubirii… Aici și acum.
Ție ți-aș trimite esența dansului întreg, să o împrăștii în dimensiunea ta și să o trimiți prin reflecție, înapoi… în mine. Și atunci, aș mirosi a… primăvară.
Celelalte povești parfumate le găsiți la Mirela în tabel. Următoarea poveste este programată pentru 23 aprilie, după o idee de Ella: Parfumul seducției.
Destul de repede. E de ajuns să te lași în voia Lui Dumnezeu și sincronicitățile răsar la tot pasul. Intenția și primul pas făcut în direcția intenției nasc serii întregi de întâmplări revelatorii sau neașteptate…
Cândva scriam povești pe blogul Mirelei, cu miresme îmbătătoare de mere coapte, de salcâmi, de tei, de copilărie, de iubire, de ploaie… și multe altele. Cândva, trăiam într-o lume total diferită de cea de acum. Timpul era mai diluat, activitățile mai sărace în conținut, stilul de viață se voia unul liniștit, alături de o familie, gândurile și simțirile erau mai limitate și cu o mulțime de principii/restricții pe care le respectam… Dar aveam cuvintele, dincolo de limite, ca unică formulă de evadare din ceea ce era partea urâtă sau limitată a vieții mele…
Privind înapoi, într-o vreme și mai îndepărtată, când adolescența era la graniță cu tinerețea, scriam, scriam, scriam pe caiete pe care le prelucram cu drag, le personalizam, le impregnam cu aromele purității și visurilor de devenire… În acea vreme, a așterne pe hârtie propriu-mi suflet era o trăire premergătoare vremurilor de acum, când sufletul s-a obișnuit să zboare în lumină.
Luam stiloul cu cerneală albastră între degetele subțiri și delicate, dar puternice și începeam să dansez pe hârtia albă creând adesea un balet al mâinii și literelor. Simțeam mirosul de cerneală plutind pe deasupra paginilor cu litere așternute… Îl inspiram ca pe lumina ce îmi trasa pe atunci, un drum anevoios, cu multe piedici. Litere rotunde, ascuțite, dantelate, dansate sau nervoase, pline de iubire sau de melancolie, de tristețe adesea… cu miros de flori de munte, de izvoare, de păduri, de păr în vânt, de aer tare, de zăpadă curată, de copilărie sălbatică, cu zdrelituri, cățărări, jocuri…
Se spune că există o artă și nu doar atât, a literelor, care creează destine, care transformă omul din omidă în fluture, care îi dă aripi de înger și mâini vindecătoare, dacă scrie aceste litere cu propriile sale mâini. Dar pentru asta, trebuie să le găsească, să le așeze în cuvinte pline de iubire, credință, imaginație… Astfel, el va inspira parfumul cernelii și al hârtiei albe, îl va aduce din minte în inimă, va contura pe inimă literele alese și le va trimite apoi în centrul Universului, prin particulele odorifice specifice. care vor atinge în drumul lor planete, sori, comete… Ce stă la baza acestor particule? Te-ai întrebat? Da: e apa și pădurea.
O să construiesc pentru tine litere înflorite cu miros de viorele, brândușe și ghiocei, ca să-ți umpli dimensiunea cu frumos iar tu să creezi cuvinte-inimă și să le împrăștii în curcubeu.
Alte povești parfumate găsiți la Mirela, care a propus și tema de astăzi. Următoarea temă este ,,Parfumul dansului” și este propusă de Irina Bek Silving, pentru 26 martie.
Prea târziu. Prea târziu, își spuse, uitându-se cu îngrijorare în jur. Mersese prin albia fostului râu dorind să-i găsească izvorul, să vadă ce se întâmplase acolo. Mai avea de străbătut o distanță nu prea mare, după cum arătau urmele. În jurul său, copacii începuseră să se usuce, iarba era arsă, codrul era pustiu.
Bău o gură de apă, economisind-o cu atenție. Era un peisaj dezolant. Vedea cum se scurge viața lăsând pământul gol, neacoperit. Doar pietrele mai străluceau în lumina arzătoare a soarelui. Drumul devenea mai greu. Era mai greu de urcat. La un moment dat, stânci înalte au blocat complet înaintarea. Trebuia să ocolească pe marginea albiei. Da… acolo fusese o cascadă. La picioarele stâncilor era o adâncitură destul de mare, probabil locul de vărsare… Se îndreptă spre marginea albiei pentru a căuta o potecă să-și continue înaintarea. Se impunea un ocol destul de mare. O găsi ușor.
Printre ierburi uscate zări o plantă. Era aceeași peste tot. Avea frunze verzi, adaptate la soarele puternic, ascuțite ca niște săgeți. Apărea din ce în ce mai des, ca și cum i-ar fi ghidat calea. Se aplecă să o miroasă. Rămase surprinsă: nu știa cum să definească, dar… mirosea a apă. Adică i se transmitea senzația pe care o ai în apropierea apei foarte reci și foarte curate, în mișcare. Natura se adaptase cumva? Se gândi că dacă ar cultiva acea plantă, ar putea schimba atmosfera din jurul ei creând un aer foarte proaspăt. Nu se îndură să rupă o frunză. Merse mai departe. Locurile deveniseră interesante. În primul rând, aerul nu mai era uscat, apăreau din ce în ce mai multe plante necunoscute. Ajunse din nou în apropierea albiei. Părea că se apropie de final, când, deodată, auzi. Era sunetul pe care îl căuta și nu spera să mai dea de el… Era… sunetul apei. Râul își schimbase albia. Curgea în sens invers pornind direct într-o cascadă. Și o mulțime de plante dintre cele întâlnite mai devreme creșteau pe toată întinderea de dincolo de izvor.
Își aminti de cascadele copilăriei: fascinante, tumultoase, proaspete. Speranța începu să se înfiripe din nou.
A crede… ce înțelesuri să alegem? A crede un lucru, a avea o părere; a crede pe cineva, a considera spusele lui adevărate; a crede în cineva, a avea încredere în acel om; a crede în ceva, a avea anumite convingeri personale dobândite prin educație, prin influențe; a crede în binele universal, în inteligența supremă, în Creator… credința că Binele va triumfa mai devreme sau mai târziu, că Dumnezeu are grijă de toți, într-un fel sau altul, după merite sau prin încercări…
Credința e un test permanent al Vieții. Și evaluarea se desfășoară având ca itemi părțile de suflet ajustate de voință, împărțite pe axa pozitiv-negativ. Evaluatorul măsoară rezonanța pe care ne-am înscris fiecare, pe liniile care merg spre punctul central al iubirii Sale. Uneori ne trimite câte un zâmbet de reglare a comportamentului, alteori câte o lacrimă cristalină de sensibilizare… Trebuie doar ca noi să vedem zâmbetul, să culegem lacrima și să prindem rezonanța cea mai apropiată. Și apoi, în leagănul extatic al ÎNȚELEGERII, să emanăm parfum de smirnă, tămâie, busuioc, trandafir, primăvară, flori de câmp, fructe îmbietoare, brad în zăpadă, rouă a inimii, petale de zbor… și câte altele!
Parfumul credinței, Vis, e rezonanța în care am intrat împreună: să credem unul în celălalt și să credem în Cel Care Ne Iubește.
Ascult muzica pe care o emiți crezând în mine și sper să nu rămân mai prejos…
Alte păreri găsiți la Mirela Pete, inițiatoarea Poveștii parfumate.
Era ca un cântec ce o trezea în fiecare dimineață: un sunet blând și limpede ce o făcea să deschidă ochișorii negri și strălucitori. Își ștergea ciocul micuț de paiele din cuib, dădea de două ori din aripioare, își întindea codița în formă de furculiță. Apoi arunca o privire scurtă spre puișorii adormiți și îi împingea delicat cu ciocul, trezindu-i.
Urma ca el să vină, să le lumineze noua zi de muncă și antrenament. Dar ei îl așteptau devreme, pe sârmele electrice aeriene, aliniați în trei-patru șiruri alb-negre. Cântau încetișor, cu glasuri limpezi și calde, aducând bucurie în inimile celor iubitori de zori de vară. Și atunci, toate spiritele nopții se grăbeau să se retragă, refugiindu-se din calea luminii care începea să cuprindă emisfera rândunelelor.
Picături de rouă spălau petalele odihnite ale florilor, primenindu-le pentru întâmpinarea iubitului lor. Acestea își deschideau întreaga frumusețe strălucind în mijlocul aromelor de curat amețitor. Fiecare zâmbea cu parfumul ei unic: regina nopții, trandafiri, crini, flori de nu-mă-uita, flori de câmp…
Iar el se apropia vertiginos de linia orizontului unde era așteptat. Și când prima rază atingea marginea muntelui, toți își ridicau capetele a salut de bucurie: se treziseră. Noua energie îi pregătea pentru noua zi. Nimic nu putea egala momentul răbufnirii de puritate și parfum. Nimic nu se putea compara cu victoria luminii asupra întunericului, cu înnoirea respirației Pământului dimineții în momentul nașterii noii zile.
Fiecare atom își încărca porția de viață pentru a duce mai departe infinitul.
Povestea parfumată începe de la Mirela, unde vă puteți înscrie și voi.
Își ridică privirea spre cer, ca într-un ultim gând de stabilire a traseului pe care voia să-l urmeze. Soarele era spre apus, putea fi privit cu ușurință, făcându-te astfel să te separi de lumea reală, ca linie de demarcație dintre lumină și penumbră. Se pregăti. Recapitulă încă o dată pașii pe care trebuia să-i urmeze. Orice greșeală o putea duce direct în… penumbră. Acesta era pericolul asupra căruia o avertizaseră mai mulți dintre cei ce experimentaseră zborul. Chiar și el îi spusese. Nu o dată… ,,Să ai grijă, încrederea ta trebuie să fie deplină, o mică ezitare poate dărâma totul, te poate arunca în prăpăstiile adânci ale deznădejdii, în brațele forțelor întunecate; atât așteaptă; te vor prinde fără milă și nu sunt mulți cei care au reușit să scape… Nu trebuie să întrerupi bătăile aripilor, o faci extrem de lent, calm, cu toată forța ta interioară, inspiri lumina și o păstrezi în tine… Adânc, în profunzimile ființei tale, există iubirea care crește. Nu întrerupe procesul. Ai trecut testele de rezistență. Acum depinde doar de felul în care te mobilizezi. Acolo ești pe cont propriu.” O luase de mână și îi transmisese pentru ultima dată, din energia adâncurilor lui. ,,Acum poți să zbori!”
Îi zărise lacrima din suflet și îl simțise aproape trist. Ei nu aveau voie să fie triști. Nu mai erau… muritori. Înțelese. Zborul ei putea fi redeschiderea căii lui.
Se lansa cu cea mai puternică motivație profund activată. Își strânse aripile în față, ca într-o rugăciune, le ridică încet în sus, le deschise apoi și începu să se ridice lent și constant. Privirea lui o urmărea, ajutând-o să rămână cu inima deschisă. Soarele se apropiase de linia orizontului și începea să dispară puțin câte puțin. Depăși insesizabil limita dintre lumea de aici și cea în care trebuia să ajungă. Nu simți acel șoc al trecerii despre care i se spusese. Nu se rostogoli prin tunelul înconjurat de întuneric. O lumină albă se ivi ca la un nou răsărit, discret și plină de căldură. Se transformă într-o sferă imensă care o cuprindea inundând-o. O simțea ieșindu-i din mijlocul pieptului și cuprinzând-o, în același timp. Erau sfere de raze albe, concentrice. O bucurie imensă se împrăștie împreună cu lumina: în interior și în exterior.
Acolo jos, el zâmbi și ochii îi străluciră. Știa că a reușit. Acum se putea pregăti s-o urmeze.
La câtva timp, în noua dimensiune, cei doi își uniră zâmbetele și privirile într-o nouă sferă de alb. Emanau arome de iubire pură, împlinită atât de rar…
Alte povești parfumate găsiți la Mirela, inițiatoarea clubului Poveștii parfumate.
Atunci când stelele n-au mai strălucit așa de tare, când florile au căpătat semnificații de ființe plăpânde, fără capacitatea de a se apăra, când copacii au început să vorbească despre lumile ascunse în interiorul lor, când apele și-au limpezit singure picăturile, curățând albii și maluri, când păsările au ieșit din pădure pentru a-mi atrage atenția cu trilul lor perfecționat până la armonie, atunci… am reușit. Am obținut ceea ce demult îmi doream, ceea ce visam, fără să cred în vreo șansă reală de îndeplinire a visului. Am atins proximele culmi ale înțelegerii, cu laturile derivate ale acesteia din trăiri, experiențe, tehnici…
Mă întrebam adesea, ce înseamnă (ca trăire) să experimentezi mereu ceva nou, de ce unii se dau în vânt după asta? Poate că acesta este un atribut al tinereții, sau al tinereții spirituale? Sau este un atribut al celor netrăite dar dorite…
Aș fi strigat ,,Evrika!”, dar timpul nu mai era de partea mea, sau eu îmbătrânisem încă din tinerețe… Aș fi dansat, aș fi cântat, aș fi fluierat ca păsările seara, în pădure…
Am reușit. Și am ieșit din povestea cu satul copilăriei, cu natura îmblânzită de peregrinări, cu tradițiile bine respectate, cu oamenii calzi sau… bârfitori.
Ce parfum are succesul? Miroase a garofițe sălbatice? A cuișoare, a regina-nopții, a trandafiri proaspeți? A brad și mușchi gros? A fân cosit de curând? A flori de câmp?
Cum te simți când ți-ai îndeplinit visul?
Succesul miroase a mândrie care trebuie ținută în frâu, miroase a zâmbete până la urechi, miroase a gânduri de necuprindere a propriei ființe…
Când atingi centrul visului tău, simți că zbori, vrei să îl atingi tot timpul, să-l strângi la piept, să-i revezi parcursul de nenumărate ori… Până când se naște un nou vis, mai greu de atins, mai departe în înalturi, sau în adâncuri, mai captivant, mai plin de frumusețe, mai… vis.
Tu ce ești Vis? Ești visul meu, ești parte a succesului meu?
Ce se întâmplase? se întrebă ea. El dispăruse în momentul programat, dar ea rămăsese tot acolo, în pădurea de salcâmi. Se uită la ceasul care fusese sincronizat cu ceasul lui și cu aparatul de transport într-un alt univers. Nu părea în neregulă. Se gândiseră, la început, să facă teleportarea într-o realitate paralelă, dar acolo ar fi încurcat destinele celor similari… Acordarea la frecvențele timpului îi ajuta să stabilească un punct de pornire în noul univers.
Salcâmii se unduiră ușor la adierea vântului ce pornise. Mirosul puternic, dar plăcut în același timp, o învălui amețitor. Nereușita o lăsase într-o stare de dezorientare. Fără el, nimic nu avea sens.
Încercă să-și adune gândurile, pentru a putea analiza situația. Probabil că el ajunsese în locul accesat. Trebuia să fie o pădure similară cu cea în care se aflaseră și în care ea rămăsese. Puteau crea o reversibilitate a situației? Nu aveau nicio modalitate de a stabili o cale de comunicare… Nu se puteau baza decât pe sincronizarea gândirii ei cu a lui, ca timp și ca mod de acțiune. Trebuia să gândească amândoi într-o armonie perfectă și să acționeze în același timp.
Își aminti cum începuse relația lor. Își interceptaseră reciproc câteva mesaje, fără să știe ceva unul despre celălalt. După un timp, începuseră să-și recunoască unul altuia stilul și să decodifice mesajele din punct de vedere emoțional. Încă nu se cunoșteau… După încă un timp, ajunseseră să-și sincronizeze gândurile, până aproape de telepatie. Și… ,,întâmplător” s-au întâlnit în aceeași misiune.
Asta era singura soluție.
Calculă timpul de când se despărțiseră și speră că și el va face același lucru, luând în considerare noul timp pe care îl putea măsura.
Apăsă pe butonul ceasului…
***
Ghirlandele albe de salcâm, ale pădurii ce îi primise cu căldură, se unduiau în fața lor atingându-i timid. Fiecare floare, din fiecare ciorchine, zâmbea și… privea.
Amândoi se racordaseră, cumva, la gândurile celuilalt. Cele două universuri se intersectaseră o fracțiune minusculă de timp. Acum se îmbrățișau cu uimire. O altă fracțiune de secundă îi despărțise. Timpul…
Aromele din noua pădure le promiteau o lume diferită, fascinantă.
Povestea parfumată a fost inițiată de Mirela, unde vă puteți înscrie. Tema a fost propusă de Samewhiteblue.
Să te trezești dimineața simțindu-i respirația caldă și puternică lângă tine și să inspiri adânc energia plină de calm și lumină pe care o emană prezența sa…
Dar nu să te trezești încovoiată, mirosind o respirație putrezită de băutura consumată cu o seară înainte (ca în toate serile…), nu să inspiri o cantitate mare de energie negativă pe care ți-o trimite sadic printr-o privire tulbure și rea, gata să te împingă cu brutalitate din pat, dacă mai întârzii…
În privirea lui să te vezi frumoasă, dorită, apreciată… Să-ți zâmbească cu recunoștință și iubire, să-i vezi stelele din ochi atunci când te însoțește, să te amețească cu două vorbe din care ai simțit cât de adânc ești în sufletul lui…
Și nu să te facă să te vezi urâtă, bătrână și rea, de câte ori îți spune ceva (bineînțeles – acuzator), să-ți rânjească în față de câte ori ai greșit (sau nu), să-ți arunce o privire disprețuitoare sau una inexpresivă, înghețată, să-ți ceară să fii a lui cu tupeul bețivului care nu se vede pe sine, dar devine violent dacă îl refuzi…
Să simți că prezența ta îi dă puterea și calmul cu care învinge greutățile și că apreciază darul pe care îl primește din sufletul tău…
Și nu să-ți reproșeze la orice pas că din cauza ta…
Să-l simți ca pe un dar de la Dumnezeu, pentru care mulțumești în fiecare zi în fața icoanei…
Și nu să te rogi în fiecare zi la Dumnezeu să-ți dea răbdare și putere, ca să mai reziști un timp…
Să-i simți mângâierile și îmbrățișările care te transportă în alte dimensiuni…
Și nu palmele sau pumnii cu care te amenință sau te lovește…
Să îi respiri iubirea prin intermediul soarelui, de câte ori se luminează-n zori, atunci când spațiul și timpul vă despart pe Pământ.
Și nu aerul libertății atunci când ai avut norocul să pleci departe de el…
Să-l simți adânc în sufletul tău știind că și el simte la fel… Să-i simți mirosul drag în orice moleculă din spațiul care te înconjoară…
Să-l simți ca pe cea de-a doua spirală care se împletește cu a ta, spre infinit.
Povestea a început la Mirela, unde vă puteți înscrie.
Îl așteptau cu toții cu sufletul la gură… Erau vreo câțiva ani de când nu-l mai văzuseră. Plecase într-o misiune despre care nu știau mai nimic și foarte mult timp nu comunicaseră în niciun fel.
Toți copiii țopăiau de fericire că îl vor revedea: era prietenul lor drag, care se jucase cu ei de când erau mici, îi protejase de răutățile celor mai mari, îi învățase cum să reziste într-o lume plină de răutate. Și acum se întorcea, pentru un timp…
Sofia era cea mai mică dintre ei. Și ea îl aștepta cu nerăbdare. Încă mai avea o floare presată între copertele cărții cu plante medicinale, dăruită de el. Merseseră pe dealul din spatele orfelinatului, ca să adune flori de leac și să învețe câte ceva despre fiecare. Și ea păstrase floricica albastră care o ajuta să treacă mai ușor peste durerea despărțirii.
Acum se întorcea. Făcuseră curățenie, împodobiseră camerele așa cum se pricepeau mai bine, se ferchezuiseră, se dăduseră cu parfum…
Sofia se așezase într-un colț așteptând cu mâinile în poală și ochii rotunjiți de emoție.
***
În sfârșit, intră. Avea o geantă mare de voiaj și un zâmbet care îi lumina fața. Toți alergară în jurul lui, îi săriră în brațe și-l prinseră în mijlocul lor. El îi strânse cu putere și începu să le ofere cadourile din geantă. Fiecare avea câte ceva ce-și dorise.
Sofia așteptă cuminte, cu ochii mari, retrasă. N-o văzu. Era amețit de drum și de bucuria revederii. Tăcută, se retrase încet pe ușa din spate, suspinând. Voia să se ascundă, să n-o mai vadă nimeni, niciodată. Sperase, cu tot suflețelul ei, ca cineva să-și amintească și de existența sa. Lacrimi mari îi umezeau obrajii de copil. Se îndreptă spre dulapul cu haine din camera comună. Acolo se mai ascundea câteodată, când era supărată și nu găsea alinare în brațele nimănui. Hainele curate, așezate pe umerașe, îi dădeau senzația că cineva îi este aproape, că exista și pentru ea o familie care o iubea, simțea arome de căldură sufletească, își imagina mângâierile mamei sau ale tatălui. Puseseră mentă și busuioc în pliculețe de hârtie, ca să îndepărteze insectele și să păstreze mirosul de curat și îngrijit. Era locul unde își crea propria lume, propria trăire…
Își șterse lacrimile cu mâneca rochiței și inspiră din nou mirosul falșilor părinți.
Auzi o voce puternică, dincolo de ușa dulapului:
– Sofia unde este?
Ușa se deschise ivindu-se o figură binecunoscută și două mâini care o scoaseră de acolo.
Ochii ei mari se făcură mici de bucurie și surpriză, în timp ce era săltată la o înălțime amețitoare…
– Credeai că te-am uitat? Ha! Ha! Ha! Hai să vezi ce ți-am adus!
Dintr-o dată, uită de toată durerea provocată de falsa impresie a lipsei iubirii și începu să râdă scoțând cristale de bucurie.
Părinții ei adoptivi din șifonierul cu haine rămaseră iarăși singuri, în așteptarea unui nou tovarăș care să le țină de urât…
Povestea parfumată a început la Mirela. Tot ea a propus și tema de azi.
Da, te-aș iubi cum mă iubești și tu.
Inim-ar spune da, cugetul nu.
Te-ai așteptat vâltoarea să mă ia
Și să mă ardă în dogoarea ta.
De unde te-ai ivit să mă-mpresori
Cu-atâtea stele și cu-atâți fiori ?
Nu ți-ai dat seama, și de-abia
Vedeam și eu ca ai putea
Să fii copila mea.
Simțirea dragostei, ades nebună,
Răzlețele streine le-mpreună,
Și vârstele le face deopotrivă.
Femeie pătimașă, aprinsă, uscățivă,
Ești tânără, trufașe și frumoasă.
Mă vrei al tău și-atât, și nu-ți mai pasă
De toți ai tăi, de toți ai mei,
Jertfiți unei femei.
Ai vrut să te desfaci dintre dantele,
Să mi te dai ca versurilor mele.
Beția te prinsese de o dată,
Și vreai să fii a mea detot și toată,
Călcând o pravilă, uitând
Că ai ieșit din rând.
Și te-am făcut să suferi, știu,
În ce aveai în tine mai zvâcnit și viu.
M-am prefăcut că nu-nțeleg,
Ca să rămâi ce ești, și eu întreg,
Și te-am jihnit cu voie, să mă ierți,
Poți să blestèmi și să mă cerți,
Din depărtarea care îți ascunde,
Cu plânșii ochi, și coapsele rotunde.
,,Limbajul corporal tradeaza multe dintre emotiile pe care le-am dori stiute doar de noi. Vrem, nu vrem, gesturile si mimica ofera destule indicii despre felul in care ne simtim intr-o anumita situatie.
In cadrul primei intalniri, am dori ca toate detaliile sa fie riguros organizate, iar noi sa emanam doar calm si incredere. Cu toate astea, limbajul trupului este cel care ne strica de cele mai multe ori socotelile. AskMen prezinta cele mai importante si mai frecvente 10 greseli in ceea ce priveste limbajul corporal, pe care oamenii le fac adesea la prima intalnire.
Incrucisarea bratelor
In orice fel de cadru, de altfel, incrucisarea bratelor ii transmite celui din fata ta faptul ca nu esti dispus sa socializezi. Partenerul tau se va simti jenat ca nu esti dispus sa comunici.
Ii invadezi spatiul
Extremele nu reprezinta niciodata varianta corecta, asa ca nici apropierea excesiva nu este recomandata. Chiar daca cel sau cea pe care o placi a flirtat cu tine, a dat semne ca te place, la prima intalnire nu e cazul sa stai la cativa milimetri de ea.
Nu poti sta locului
Fie ca te joci cu diverse obiecte de pe masa, fie ca nu poti sta locului, e semn ca esti nervos si nu te simti in largul tau. Da, se poate ca atractia pe care o simti sa fie adevarata cauza, insa celalalt ar putea interpreta un astfel de comportament drept lipsa de incredere sau, mai rau, dezinteres. Asadar, fii natural si incearca sa iti pastrezi calmul.
Te uiti fix
Da, contactul vizual este foarte important, mai ales in cadrul acestui tip de intalnire. Asta nu inseamna, insa, ca trebuie sa devii agasant si sa te holbezi de-a dreptul. Partenera ta se va simti stanjenita si se va retrage.
O atingi
O greseala pe care o fac in special domnii, mai ales dupa ce flirteaza un pic, se angajeaza in discutie si consuma un pahar de sampanie. Specialistii spun, insa, ca acest gest nu este de bun augur, intrucat partenera ar putea considera ca barbatul este interesat doar de sex.
Se pare ca, ori de cate ori suntem interesati de ceva sau cineva, ne indreptam corpul in acea directie. La prima intalnire, picioarele ar trebui sa fie indreptate catre partener, nu catre alta persoana din bar.
O mangai pe spate in timpul unei imbratisari
Partenera ar putea interpreta acest gest drept o incercare de a scurta imbratisarea. De asemenea, ai putea lasa senzatia ca te simti inconfortabil in aceasta ipostaza.
Te misti prea repede
Chiar daca organismul tau inregistreaza emotiile pe care le experimentezi, fii atent la gesturile pe care le faci atunci cand vorbesti sau mananci. Din nou, gesturile rapide arata ca esti nesigur si nervos.
Dai din cap prea mult
Desigur, aprobarea exprimata prin acest gest poate semnifica si atentie, insa repetat in mod exagerat denota exact contrariul. Asadar, partenerul ar putea crede ca e un gest fals, iar tu nu asculti, ci esti chiar plicisit de conversatie.
Potriviti-va ritmul!
E drept ca nu poti mima o conexiune cu o alta persoana, insa fii atent la ritmul tau si al partenerului. Nu il lasa sa vorbeasca prea mult sau prea repede, in vreme ce tu doar stai sa asculti si scoti doua cuvinte la jumatate de ora. Aceasta lipsa de fluiditate ar putea fi interpretata ca nepotrivire de personalitate.”
,,Vremurile moderne aduc numeroase schimbari in relatia dintre femei si barbati. Unele obiceiuri trebuie respectate cu sfintenie, la altele poti renunta.
Oricat de nonconformist ai fi, trebuie sa stii ca barbatul este cel care invita o fata la o intalnire. Nu exista o alta solutie, in acest caz, oricat de greu ar fi sa spargi gheata. Conform revistei Men’s Health, fiecare barbat trebuie sa tina seama de urmatoarele reguli:
Tu incepi
La inceput, barbatul trebuie sa faca tot efortul si sa ii propuna femeii o intalnire. Sa insiste daca e nevoie si sa faca tot posibilul pentru a o convinge. Femeilor le place sa stie ca sunt dorite si curtate de barbati, acesta fiind specificul lor, spune Karen Sherman, autoarea unei carti de specialitate.
Barbatul trebuie sa aleaga locul in care vor iesi in oras, insa si femeia trebuie lasata sa aleaga uneori, acest lucru aratandu-i ca ai incredere in ea.
Deschide-i usa
Este important ca un barbat sa deschida usa femeii, acesta fiind un gest politicos si care arata ca el tine la cealalta persoana. La fel trebuie sa se intample si cu usa masinii, atunci cand o femeie coboara. Trebuie sa fii atent sa nu faci astfel de gesturi repetate prea devreme in relatia voastra, caci femeia le poate interpreta gresit, iar relatia voastra va dura putin.
Vorbeste-i
A invita o femeie la intalnire prin SMS nu este cea mai buna idee. O femeie care accepta un asemenea mod de abordare este prea usor de cucerit si ar trebui sa iti dea de gandit. Cel mai bine este sa ii vorbesti fata in fata, caci va aprecia mai mult acest gest.
De asemenea, evita SMS-urile in exces, caci ele pot crea o falsa legatura si vor incarca negativ relatia voastra.
Sexul
Nu trebuie sa te grabesti in privinta acestui aspect. Important este sa ai rabdare si sa ai incredere in propriile forte. Daca simti ca tu esti cel care controleaza situatia inca de la prima intalnire, nu forta lucrurile. Totul va veni de la sine.”
,,…de la o zi la alta mai mult, mai rapid, mai puternic, se simte un flux vital nou și totuși străvechi. Energia feminină se trezește. Din somnolență, neîncredere și durere țâșnește forța primordială perfectă, manifestată prin Femeie.
Încă nu a învățat cine este, încă nu își cunoaște Puterea și totuși, instinctiv, forța divină din ea se cere manifestată. Încet, cu răbdare și perseverență, mugurii proaspeți sparg crusta întunericului pus asupra ei. Începe să strălucească. O femeie completă, care se cunoaște pe ea însăși deși nu o știe încă, care se iubește și se acceptă cu toate greșelile trecutului. Nu puține, nu puține…
Ce forță vitală trezește Ființa adormită care poate, vrea, știe și dorește să danseze în soare, pur și simplu pentru că există? Fără să ceară nicio răsplată, nici măcar a admirației celor din jur?
Este un început de primăvară… altfel. De fiecare dată e altfel, dar acum e un început de zbor. Spre înaltul din ea, spre înaltul Înaltului. A stat închisă în ea, a curățat cu răbdare tot neamul ei și pe cel omenesc și pe cel stelar, a curățat și a transformat totul într-un imens Câmp de Iubire, cu iubirea ei.
Acum primește manifestarea acestei străvechi forțe a vieții care începe să iasă ca să strălucească în toate nuanțele posibile, ale tuturor culorilor. Vizibile și invizibile. Femeia începe să își dorească să fie femeie în adâncul ființei ei, fără să o spună. Doar s-o arate. În sfârșit! Nu mai dorește să conducă, să fie egală cu bărbatul sau în loc de…
A venit timpul reconcilierii energiilor manifestate masculine cu cele feminine.
Echilibrarea poate să înceapă. Curând, femeia se va simți ea însăși.
Până acum a făcut Câmpul de Iubire.
Acum ea este Câmpul de Iubire.
Și este forța vieții care salvează Viața însăși.”
Mon cœur s’ouvre à ta voix comme s’ouvrent les fleurs
Aux baisers de l’aurore!
Mais, ô mon bien-aimé, pour mieux sécher mes pleurs,
Que ta voix parle encore!
Dis-moi qu’à Dalila tu reviens pour jamais!
Redis à ma tendresse
Les serments d’autrefois, ces serments que j’aimais!
Ah! réponds à ma tendresse!
Verse-moi, verse-moi l’ivresse!
Ainsi qu’on voit des blés les épis onduler
Sous la brise légère,
Ainsi frémit mon cœur, prêt à se consoler
À ta voix qui m’est chère!
La flèche est moins rapide à porter le trépas,
Que ne l’est ton amante à voler dans tes bras!
Ah! réponds à ma tendresse!
Verse-moi, verse-moi l’ivresse!
Se opinti din greu să urce panta abruptă ce-i apăruse în cale. Oboseala o ajunsese de multă vreme, dar foamea era mai puternică.
Cu câtva timp în urmă, pe undele unei uşoare brize simţise mirosul Lui. Şi plecase în linişte, fără să comunice nimic. S-ar fi creat o vânzoleală de nedescris la auzul informaţiei că mai există Unul. Noroc că undele vântului nu ajunseseră şi la ceilalţi; îşi schimbaseră traiectoria la timp, iar înfometaţii o luaseră în altă direcţie, umblând haotic în căutarea hranei.
Se afla pe o colină stâncoasă care încă stătea în picioare.
Aerul era greu respirabil. Oxigenul se redusese până la limita de jos. Pielea oamenilor se întărise, se asprise şi începea să devină ca o crustă. Cei puţini care mai erau, deveniseră lenţi în mişcări, mai mult se târau decât mergeau, ca să-şi adapteze cât mai bine ritmul respiraţiei la condiţiile de secetă şi arşiţă. Mai erau puţine plante. Copacii fuseseră cel mai grav afectaţi. Acolo nu mai rămăsese niciunul. Sau, cel puţin, aşa credeau. Până când îl simţise ea.
În zona locuită de ei, erau multe stânci. Se urcau, uneori, pe cea mai înaltă, ca să vadă în depărtare. Şi vedeau deşert şi stânci.
Peştera în care îşi găsiseră adăpost avea un mic izvor de apă, un firicel, care le satisfăcea nevoile cu greutate. Dar erau mulţumiţi pentru asta.
Ceilalţi plecaseră să mai caute ceva rădăcini, sau plante comestibile. Fiindcă se hrăneau doar cu asta, plantele se împuţinaseră, nu mai aveau timp să se înmulţească şi nici condiţii. Animalele se ascundeau sau dispăruseră. Insecte nu mai erau de mult timp. Oamenii se adaptaseră cel mai bine, atâţia câţi mai rămăseseră.
Continuă să adulmece. Mirosul Lui era foarte vag, se putea confunda cu celelalte din aer. Nu că ar mai fi fost prea multe. Semenii ei se îndepărtaseră destul de mult. Nu-i mai vedea.
Ajunse în vârful colinei. Îşi puse mâna la ochi şi privi în zare. Nicio mişcare. Doar gri: nisip şi stânci. Aproape că nu credea să-l mai găsească. Dar se baza pe simţurile sale care n-o înşelau. Continuă să meargă. Coborî colina. Urma o zonă întinsă, aridă. Nişte mărăcini erau răsfiraţi la câteva sute de metri. O luă într-acolo. O dureau picioarele, dar avea antrenament. Se obişnuise să nu mai ia în seamă durerea. Putea să meargă oricât, cu condiţia să fi mâncat nişte rădăcini înainte.
Descoperiseră, în timp, tot felul de soiuri de rădăcini comestibile, care îi ajutau să supravieţuiască. Până să le deosebească între ele, dăduseră şi peste unele care le provocau greţuri, însă au învăţat cum să le pregătească. Dar şi astea deveneau din ce în ce mai rare.
Se apropie de mărăcini. Ştia cum să-i aleagă. Degetele se fereau cu rapiditate de spini. Pe aceştia îi adună într-un săculeţ mai mic, special. Planta o depozită în alt săculeţ, pe care îl purta cu sine totdeauna. Spera ca floarea să mai aibă seminţe, pe care le-ar fi putut pune în pământ, în apropierea peşterii, unde avea posibilitatea să le ude. Chiar şi mărăcini, ce mai conta? Erau buni şi aceştia. După ce termină de strâns totul, porni din nou la drum. Se îndepărtase destul de mult. Trebuia să se fi îndepărtat destul, dacă nu i-au dat de urmă până în acel moment. Cunoşteau cu toţii împrejurimile, pe o rază de câteva sute de kilometri. Nu puteau călători prea multe zile din cauza arşiţei. Şi se înapoiau înainte de a descoperi prea multe lucruri noi. Odată , un băiat mai rezistent lipsise vreo patru zile, dar a fost nevoie de ajutor ca să-l aducă înapoi. Altădată, doi tineri plecaseră şi nu se mai întorseseră. Nu ştia nimeni ce s-a întâmplat cu ei.
Rar, veneau imagini ale unor triburi, ca nişte holograme. Nu ştiau cine le produce şi le trimite la ei. Însă, într-una din imagini apăruse la un moment dat o pădure. Fusese zarvă mare. Mulţi voiau să plece în căutarea ei. Dar şi-au dat seama că nu puteau ajunge prea departe şi au renunţat. Trăiau cu convingerea că, la un vânt mai puternic, nişte seminţe ar fi putut ajunge şi acolo şi, dacă le descopereau la timp ca să le ude, s-ar fi putut prinde. Sperau asta de câţiva ani. Deocamdată, degeaba. Doar să se întâmple cât mai aveau izvorul, să nu sece şi acesta!
Toate aceste gânduri îi treceau prin minte pe măsură ce înainta. Mersese trei zile, deja. Mai avea bucăţi de la mărăcinele găsit. Mai rezista o vreme, dar trebuia să-şi facă rost de hrană pentru a se putea întoarce. Se afla la o distanţă care nu-i mai oferea siguranţă, aşa că nu avea decât să înainteze. Noaptea găsea câte o stâncă pe care se aşeza ca să se odihnească. Nu avea de ce să-i fie teamă. Nu erau nici măcar furtuni de nisip. Nu se explica acest lucru, dar, după cum se pare, era un dezavantaj.
Era a treia noapte. Nu zărea nicio stâncă pentru a se opri. Se gândi să-şi facă un culcuş în nisip, dar era cam periculos, se putea trezi sub… nisip. Aşa că merse mai departe. Pământul nu mai avea ca satelit Luna. Noaptea luminau doar stelele. Fiind senin, lumina lor era acceptabilă. Îşi vedea propriile picioare. Era mai greu cu direcţia de mers. Dar se uită după Luceafăr şi se mai ghidă câtva timp. În sfârşit, găsi o stâncă. Se culcă repede pentru a mai prinde câteva ore de somn.
O treziră şoapte. Nişte foşnete ca nişte şoapte. Nu se dumerea ce este. Imaginile străine nu apăreau decât ziua. Ascultă cu atenţie: erau într-adevăr foşnete, pe care nu le mai auzise vreodată. După câteva minute încetară. Buimacă, se culcă la loc. Şi atunci visă: îl visă pe El.
După următorul masiv stâncos, într-o fostă depresiune, la capătul acesteia, stătea un Copac bătrân, cu multe noduri, însă drept şi puternic. Avea coaja groasă şi crăpată, multe crengi uscate şi părea că scârţâie din toate încheieturile. La o adiere de vânt dădea impresia că s-ar putea prăbuşi. Spre vârf mai avea câteva frunze de culoare verde şi mai multe galbene. Ele foşneau:
– Vino mai repede!…
Se trezi cu senzaţia că fusese real. Se pregăti de drum. O chema. Ştia că e real. Nu mai avea nevoie de stele. Simţea drumul, simţea Calea. Merse toată noaptea. Spre ziuă mai făcu un popas, ca să mănânce nişte bucăţele de mărăcine. Nu stătu prea mult şi porni. Merse toată ziua. Nu mai simţea nimic, nici durere, nici foame. Doar voinţa de a ajunge. Mai dură o noapte şi o zi. Aproape că nu se mai odihni.
Era seară când îl văzu. Se miră cum de nu-l mai găsise nimeni până atunci, când o frunză galbenă o atinse pe mână. Simţi o furnicătură şi se scutură. Se apropie cu paşi mici, şovăitori. Îi simţi prezenţa impunătoare şi călduroasă, în acelaşi timp. Întinse mâna spre trunchiul gros. Coaja era aspră şi mirosea plăcut. Îl luă în braţe, fericită. În sfârşit… prezenţa Vieţii îi inundă sufletul.
O creangă verde, pe care n-o văzuse, se aplecă şi-i mângâie părul încâlcit. Frunzele şoptiră iar şi un zgomot puternic o trezi din visare. Trunchiul se deschidea cu un geamăt de uriaş. Îşi pierdu cunoştinţa.
***
Când se trezi îşi văzu lăstarii înmuguriţi. Crengile uscate căzuseră pe pământ. Coaja era subţire şi fină. În aer plutea miros de … primăvară.
În curând, vor veni şi ceilalţi.
Povestea a început la Mirela, unde vă puteţi înscrie. Tema a fost propusă de pandorhaa
Ultima dată ne-am despărțit în pași de dans, cu picioarele goale în petale de flori și străluciri de stele în priviri. Acolo sus. De atunci, am adus dansul peste tot: în șoaptele râurilor, în unduirile crengilor pădurii, în mișcarea firelor ierbii, în vâltoarea norilor, în adierile vântului… Am învelit piscurile în ceață albastră, am deschis porțile grădinilor lăsând fluturii să se împrăștie peste tot cu miresmele florilor de vară… am risipit soare în undele lacurilor și cristale în izvoare… am presărat mușchi verzi pe lângă potecile iubirii și scări din rădăcini de copaci pentru îndrăgostiții Vieții. Din liane am făcut leagăne pentru prințișorii râsetelor netulburate și le-am pus cununi de ochiul-boului pe frunțile luminoase…
Cineva m-a întrebat:
,,- Ce este fericirea?
– Fericirea ești tu…
– Cum sunt eu fericire?
– Tu ești fericire pentru că știi să zâmbești atunci când necazurile te cuprind și le transformi în lecții de curs.
– Nu e de ajuns să zâmbești…
– Zâmbetul îți descrețește fruntea și îți aduce dragoste în privire… Și când iubești, nu poți fi decât fericit…
– Pot să iubesc și să nu fiu fericit!
– Greșit. Dacă iubești cu adevărat, te transformi… în fericire.
– Pot să iubesc și să condamn?
– Nu.
– Dar iubirea aduce și durere pe lângă trăirile extraordinare…
– Adevărat.
– Și-atunci, nu dispare fericirea?
– Nu. Ea coexistă împreună cu durerea…”
Încă mai am amintirile vii ale ultimei tale vizite. O să le păstrez într-o scorbură din adâncul pădurii inimii mele. Acolo mă întorc mereu să stau de vorbă cu bătrânii copaci. Te-am așezat și pe tine printre ei… Astfel, veți crea povești împreună – cu sufletul tău și cu înțelepciunea lor…
Povestea a fost inițiată de Mirela – unde vă puteți înscrie și tema a fost propusă de Elly.
Nimic nu se potrivea. Își ascultă inima: tăcea. Își consultă programul de judecăți de valoare: părea șters. Pe ce să se bazeze? Își privi interlocutorul cu niște ochi inexpresivi încercând să-i surprindă vreo privire rătăcită. Niciun rezultat. Acesta vorbea privind pe undeva, pe deasupra. Oare vorbea cu ea? Se întoarse și se uită în spate. Acolo era muntele. Hm… Era genul de om care nu te privește în ochi atunci când vorbește cu tine. Nu era un semn prea bun. Poate era timid? Poate comunica doar așa… de complezență? Sau avea un repertoriu de care se plictisise folosindu-l prea des? Își trecu o mână prin păr. Da. Erau ochelarii. Ai ei. Cum să te privească cineva când ai pe nas o pereche de ochelari întunecați? Același sentiment îl avea și ea când întâlnea o persoană care se ascundea în spatele unor lentile.
Se gândi că a făcut o greșeală venind să-l întâlnească. Se simți singură printre copacii înalți, cu tulpini drepte. Băncile erau toate goale, aleile pustii…
***
Reprogramă.
***
Se îndreptă cu pași mici spre locul de întâlnire. El stătea așezat pe o bancă de la marginea parcului, sub un tei bătrân. Era îmbrăcat elegant, prea elegant pentru o întâlnire în parc… Când o zări, se ridică și îi sărută mâna. O privea… ca pe un obiect, cu un zâmbet în colțul gurii. Își dăduse părul cu gel și mirosea a parfum tare. Hmmm… îi plăcea să iasă în evidență… de prost gust. Îl privi rece, după ce își scosese ochelarii. Cine nu ar fi fost intimidat de o asemenea privire?
El se bâlbâi tot timpul, încurajat de aprobările ei… superioare. A respirat ușurat când întâlnirea a luat sfârșit. Tensiunea creată fusese copleșitoare.
Ea se simți iarăși singură, printre copacii care răspândeau arome amețitoare… Băncile erau goale, aleile pustii…
***
Refăcu programul.
***
Mersese mult în interiorul parcului, până aproape de lac. Câteva sălcii întregeau priveliștea într-o atmosferă de liniște și pace. Valuri ușoare se izbeau de mal și apa era curată, dând impresia de răcoare. Sub sălcii erau bănci.
Se așeză pe o bancă, așteptând. Poate nu va mai veni. Nici nu i-ar fi părut rău. Era frumos și așa în mijlocul parcului cu lac, departe de larma sufletelor. Dar auzi pași în spate. Se întoarse. Se izbi de o privire pătrunzătoare, care, aproape că o făcu să-și lase ochii în jos. Niciun alt amănunt n-o mai interesa. Îl privi și ea, uitând să mai facă o analiză rece a situației.
Firesc, se așeză pe bancă lângă ea, începând să discute ca și cum s-ar fi cunoscut dintotdeauna.
Băncile nu mai erau goale, aleile se animaseră brusc și se făcuse cald…
Povestea a început la Mirela, unde vă puteți înscrie. Tema a fost propusă de Samewhiteblue.
Ziua alunecă, trăgând după ea
prin fereastra joasă, culorile joase,
de parca-ai fi împins-o cu mâinile subțiri
pe care le-ai ridicat din îmbrățișarea mea.
Steaua neagră a pletelor tale
îmi răsare, scânteind,
în dreptul inimii,
când iedera uscată bate ritmic în geam
un tot mai îndepărtat și mai negru tam-tam
al secundelor noastre nedezlegate.
Ziua alunecă spre cenușiu, spre negru,
smulgând frunzele și trăgând de pe cer
tavanul alburiu al norilor goi,
și-un relief de munți, întors spre noi,
izbucnește deasupra, urcând,
coborând.
Era în ajunul Anului Nou. Ca de obicei, mama făcea pregătiri, la care cel mai mic nu participa, ba chiar era lăsat liber și aproape… nesupravegheat!
Ura! Pe uliță! La sanie!
Văzu o mulțime de copii și oameni mari care se îndrepta spre clădirea veche a grădiniței… Ce făceau oare acolo? Se luă după ei, curios, mai ales că era și sora sa în mulțime. Și… află. Sala mare a grădiniței se transformase într-o sală de cinema, cu multe scaune, o scenă și un ecran mare, sus, pe scenă. Din podul unde altădată erau Gheonoaiele, Scorpiile și alte lighioane care speriau copiii, porneau câteva raze care se proiectau pe ecranul cel mare.
Cum să intre și el acolo? O căută pe soră-sa și se ținu de ea până își atinse scopul. Noroc că cel care proiecta… FILMELE era un unchi înțelegător, care le dădu voie să intre fără să plătească. Fu în culmea fericirii, mai ales când văzu ce se întâmpla cu adevărat acolo. Sora lui știa exact de ce venise acolo. El nu. Și așa uitară cu desărvârșire că părinții îi așteptau acasă, pentru ultimele pregătiri de Revelion. Când se termină filmul, își dădură seama de ceea ce va urma. Adică, o mică pedeapsă pentru o întârziere cam mare. Sora sa își ceru repede iertare și scăpă. Dar el… cum să-și ceară iertare dacă nu îi părea rău de ce făcuse? Și stătu așa… îmbufnat, până la miezul nopții (nimeni nu îl băga în seamă), când realiză că ar putea să spună cuvintele magice, dacă voia să guste și el ceva bun!…
Asta fu prima aventură legată de cinematograf…
Povestea a început la Mirela, unde vă puteți înscrie…
Privi cu deznădejde spre adâncul cerului negru, nemaiavând nici puterea de a se ruga. Se uita… urât, încruntându-se. Știa că e urmărit, doar că nu se arătau. Îl tachinau prelungindu-i agonia.
Începuseră cu o ploaie ușoară, care părea că s-a pregătit îndelung. Norii fuseseră gri, se întunecaseră treptat până când înnegriseră tot spațiul vizibil, rămânând doar o slabă lumină, atât cât să vezi pe unde mergi, la câțiva pași. Voiau să-l înnebunească treptat. Nici nu era greu în atmosfera neagră pe care o încărcaseră cu o energie apăsătoare. Îi puteau transforma sentimentele, chiar și… credințele. Da, mai ales asta… Asta doreau să… experimenteze. Și… aproape că reușiseră. Dar tot nu se opreau. Cât voiau să-l mai chinuie?
***
Își aminti. Cu o zi înainte, începuse să ningă ușor, ca întotdeauna când se anunța o iarnă grea, plină de zăpadă. Până seara, se transformase într-o ninsoare atât de deasă, încât părea că se rup norii și se varsă pe pământ. Era copil. Se bucura de năvala zăpezii, de parcă aducea vreun soi de fericire… Se rotea cu brațele deschise, cu năsucul roșu plin de fulgi, cu căciula albă, cu gura deschisă… Nu știa ce îi poate aduce zăpada. Era doar… liniște și bucurie.
Ninsese toată ziua. Cu furie. Se așternuse de aproape un metru, pe pământ. Încă nu se puteau da cu săniile. Era prea multă zăpadă. Deplasările erau din ce în ce mai grele. Copiii erau mai mult ținuți în case. Și a doua zi era ,,Colindețul”… Cum se vor duce cu săculețele atârnate de gât prin zăpada imensă?
Toată noaptea au circulat tractoare cu lame de plug pe ulițe, pentru a elibera drumurile… Dimineața, când era încă întuneric, părinții studiau cu îngrijorare căile de acces pentru a-și trimite plozii la colindeț. Adică, aceștia plecau cu trăiștile-n spinare să adune covrigi, mere, biscuiți, eugenii, de la cei care stăteau pe la porți și îi așteptau. Startul se dădea de la casa preotului și toți copiii până în paisprezece ani participau, mai cu voie, mai fără voie, la datina transmisă, cine mai știe de când…
Ca întotdeauna de sărbători, lucrurile au mers bine: copiii au putut să-și facă datoria de mici colindători întorcându-se acasă cu grămezi de merinde…
Ca în orice zi de Ajun de Crăciun, mamele nu mai știau de capul lor până a pune la punct totul. Copiii erau buni de trimis la cumpărături și la… sanie, ca să nu perturbe făcutul maionezei, de exemplu. În sfârșit, venea și ora de odihnă, care preceda mersul la biserică, la împărtășit. Trebuia să vină și Moșul în seara aceea. Și noaptea, până spre dimineață veneau preucile de colindători – flăcăi, cu colinde locale. Oooo, ce de evenimente, care puteau umple mintea unui copil cu amintiri intense…
***
Zâmbi. Își amintise de dimineața când, cu sufletul curat, cu inima deschisă spre Dumnezeu, se dusese la biserică și luase, din lingurița preotului, împărtășania… Moșul îi adusese cu o seară înainte ceva de îmbrăcat, o jucărie și niște dulciuri… Atât de intens își aminti, încât senzația gustului vinului sfânt părea reală și acum.
Se uită spre întunecimea negurii creată artificial și nu i se mai păru atât de înfiorătoare. Știa că nu puteau manipula vremea la nesfârșit… Era doar o chestiune de răbdare… și voință. Terra își regla singură anomaliile. Și, în plus, amintirile lui erau atât de puternice… mai puternice decât orice fel de energie negativă. Nu-l puteau manipula nici pe el fără oprire.
Zâmbi din nou. O rază de lumină albă se născu din privirea sa pătrunzând lin în negura energiilor apăsătoare. Negura începu să se destrame concentric lăsând să se vadă un petec de cer albastru…
Mere și gutui. Nu. Mere și lămâi. De ce? Merele sunt dulci-acrișoare. De ce și lămâi?
Tăie un capac lămâii din mâna stângă și stoarse o picătură pe felia de măr de pe farfurie. Așezase o farfurie pătrată ce avea colțurile rotunjite, pe masa pregătită pentru lucru, strălucind de curățenie. Îi tot suna în minte: mere și lămâi, mere și gutui…
Se pregătea ritualul de inițiere al noilor ucenici în știința psicantooratoriei. Erau fructe aduse de pe Cantora. Se foloseau doar o dată pe an, atunci când noii-veniți erau integrați în școală. Li se dădea o felie foarte mică de lămâie, după care urma să își susțină fiecare eseul cântat, pregătit pentru oratorie… Era proba care stabilea cine are cu adevărat aptitudini…
Testul următor consta în ingurgitarea unei felii de măr cu calități energo-amplificatoare, ce preceda analizei psihologice pe care fiecare trebuia s-o facă unei persoane necunoscute.
De cele mai multe ori, prima probă era cea mai amuzantă, când efectul lămâii (mult mai puternic decât al unei lămâi obișnuite) îi făcea pe ucenici să cânte în cele mai ciudate feluri și să scoată cele mai ciudate sunete. Era cea mai tare inițiere pe care o puteai vedea și asculta! Candidații fuseseră consiliați și testați înainte de procedura de inițiere, pentru a nu dezvolta competiția mai mult decât era necesar.
Așeză feliile de mere și de lămâi pe farfurii separate, repetând procedeul descris. Erau zece farfurii. I se păru ceva ciudat la una dintre farfurii și o așeză ultima, ca s-o diferențieze. Culoarea feliei de lămâie părea puțin diferită .
Inițierea decurse ca de obicei, cu o grămadă de râsete din partea auditoriului. Ucenicii făceau adevărate eforturi pentru a putea să-și mai folosească vocile, cât de cât. Și veni rândul ultimei…
Povestea a început la Mirela, unde vă puteți înscrie, după o temă de Tury.
Călătoresc fără viteză, adâncul accelerează în jurul meu, culorile nu se schimbă, nu se amplifică, nu se intesifică. Negru și albastru. Așteptam să văd stele galbene, roșii, albe, dar adâncul nu permite forme și culori calde în Sine.
Liniște.
Accelerația mă amețește la propriu, negrul se combină cu albastrul și pare că nu există un final al călătoriei. Nu e obositor, e o amețeală care transformă gândurile în nemișcare, în nimic.
Realizez aproape cu durere liniștea totală. Încerc să-mi ascult organele interne, dacă sunt vie le voi auzi și voi face o legătură între mine și adâncul necuprins. Orice sunet ar putea deveni muzică, dar totul pare înghețat. Nu aud nici pârâitul gheții. Vreau să simt bucurie sau tristețe, dar nu simt nimic. Pietrele au și ele sunete, pot fi calde sau reci.
Totuși, există gândul liniștii și ea… liniștea. Oare are vârstă? Era aici dintotdeauna? E în mine? Eu sunt în ea?
Adâncul se oprește deodată, ca și cum mi-ar fi auzit întrebările. Se întoarce înspre mine cu negrul și albastrul strălucind. Din infinitul lui se eliberează, aproape invizibil, un punct minuscul. Se apropie de mine. Renaște un gând. Renaște o imagine. Renaște un sunet. Îmi aud inima. Bate neregulat și timid. Punctul înaintează renăscând mișcarea.
A fost o clipă. Clipa tăcerii. Clipa de liniște.
Un fulg alb mi se așază pe obraz.
Povestea a început la Mirela, unde vă puteți înscrie și tema a fost propusă tot de ea.
Privi în jur. Copacii mai aveau încă frunze, toate colorate și cu miros de umed. Soarele se oglindea pe suprafața rece a apei și îi cunoștea zâmbetul înghețat. De la distanță părea cald și îmbietor în strălucirea sa falsă.
Mai avusese câteva prietene care se stinseseră încet, încet, de parcă razele le-ar fi otrăvit pe rând, dându-le pumnale de gheață în loc de căldura plină de energie a verii.
Fusese o vară lungă – dădea impresia că nu se va mai termina, era bine, dincolo de munte ardea, dar cei de aici nu știau… Aici, florile străluceau, albastrul cerului era mai intens decât oricând, aerul era oxigenat și curat, tot ce era viu difuza lumină și bucurie, parcă s-ar fi aflat cu toții într-o cupolă transparentă.
De la o vreme începuse gerul: mai ușor în primele zile, dimineața și seara. Trebuia să-ți strângi frunzele și să-ți închizi ochii. Ziua se termina mai repede iar noaptea plutea ceva în aer, ceva care te biciuia cu pale de gheață în răstimpuri. Un vuiet straniu strecura fiori de spaimă prin tulpini, ajungând până aproape de rădăcini.
La câțiva metri mai avea un prieten, un trandafir roz, pe care îl vedea de dimineață, de când se trezeau cu toții – care mai rămăseseră. Azi i se păru supărat, foarte supărat… Ce i s-o fi întâmplat? Își ridică una din flori încercând să-i atragă atenția, dar el nici nu mișcă. Așteptă până când prima rază se strecură vizibil către căpșorul lui și înlemni: rămăsese cu un zâmbet strâmb pe față și toate petalele erau acoperite de… gheață. La creșterea temperaturii va cădea singur în țărână… și el.
Se strânse mai tare în sine cu senzația că ce va urma, nu o va ocoli nici pe ea. Dar petalele sale erau vioaie, deși frunzele de la bază începuseră să se îngălbenească. Fiecare noapte îi aducea șfichiuiri înghețate și din ce în ce mai puternice. Știa. Se uită înspre El, soarele, și își luă rămas bun. În noaptea următoare, o brumă mai groasă ca cea dinainte se așternu pe toată grădina…
Povestea a început la Mirela, unde vă puteți înscrie și tema a fost propusă de Minnie.
M-am născut într-o noapte de iarnă. Erau multe steluțe deasupra mea și o ceață albă spre care priveam fascinat, crezând că voi urca acolo și mă voi juca cu ea, în mijlocul stelelor. Ea parcă îmi zâmbea duios, făcându-mă să mă simt protejat și… iubit. I-am zâmbit și eu cu toți porii pe care mi-i simțeam, dându-i răspuns că mă simt bine în prezența sa și dorind să o înconjor cu fericirea din cuprinsu-mi.
Am observat că mă pot deplasa. Există ceva care mă împinge, uneori mai ușor, alteori mai tare și mă face să-mi schimb adesea înfățișarea. Văd tot felul de lucruri în calea mea. Încerc să le imit înfățișarea. Poate sunt și eu de-al lor. Dar, după ce reușesc să semăn cu ele, mă destram și reușesc cu greu să mă mai adun. Oare mai sunt și alții ca mine? O să caut ceața care era la nașterea mea. Sigur ea știe ceva. Ea m-a învățat să mă bucur…
Prietenul care mă împinge a devenit mai rece azi, cred că e supărat, dar parcă mă îngheață și pe mine. Brrr… răcesc! Ce mă fac? Am încercat să vorbesc cu el dar nu mă înțelege… Atunci de ce mă împinge? Credeam că mi-e prieten… Sper să se oprească la timp, încep să nu-mi mai simt porii. Dar, ia te uită… mă transform în niște minunății de steluțe. E clar. Sunt de-al lor. De-al steluțelor care erau la nașterea mea și pe care le văd noaptea deasupra mea. Însă ele sunt din foc! Dacă mă vor topi? Ce-mi pasă! Numai să ajung la ele…
Am căpătat o viteză mai mare, aproape că amețesc în vâltoarea nebunaticului meu prieten. Am încercat să ajung la steluțele de sus, dar nu pot să trec de o barieră. Dacă prietenul meu m-ar împinge în sus… Dar el are direcția lui proprie. Of… nu am decât să-l las să mă ducă… unde o vrea! Am zărit în depărtare niște formațiuni gri care nu-mi inspiră prea multă încredere. Dar el exact acolo merge. Mă strâng cât pot și aștept. M-a izbit cam tare de ei. Curios. Parcă sunt și ei la fel ca mine… Diferă doar culoarea. Să-i întreb CE sunt.
Mi-au spus că sunt nori de ploaie și s-au grăbit să se ciocnească unii cu alții! M-am speriat când am văzut ce se întâmplă și m-am tras puțin mai departe. Prietenul meu se potolise, că altfel, mă ducea chiar în mijlocul lor. Un foc lung și roșu a ieșit dintre ei și s-a dus până la cer și până la pământ. A fost ca și cum s-a rupt cerul în două. După un timp, norii cei gri au dispărut de parcă îi aspira ceva de pe pământ. Soarele mă privea cu duioșie, ca ceața albă care era la nașterea mea. Îmi aminti de ea și mă cuprinse un dor adânc…
Se face din ce în ce mai cald… Steluțele mele albe nu mai sunt. Văd acolo jos, o apă limpede, un lac micuț. Pe mal sunt doi tineri care stau întinși, cu fața în sus, înspre mine. Se țin de mână. Din când în când se privesc zâmbind și ochii le strălucesc. Mă opresc o clipă să mă uit la ei. S-a oprit și prietenul meu, nu mă mai împinge. Cred c-a obosit. Mă impresionează felul în care se țin de mână. Se vede că ei sunt la fel. Aș vrea să fiu și eu ca ei. Dar eu sunt singur, cu prietenul meu care mă împinge de la un capăt la altul al Pământului, de când m-am născut. În ochii fetei văd niște steluțe transparente, cum nu am mai văzut. Îi curg pe la colțuri. Așa arată fericirea?
Vreau să-i mângâi pe cei doi, așa cum mă mângâia pe mine ceața cea albă, pe care nu am mai găsit-o. O să mă topesc încet, încet, ca să ajung acolo, pe malul lacului.
Cei doi se uitară unul la altul râzând: începuse o ploaie caldă și lină, care îi atingea delicat în trecerea ei spre pământ. Se opri după câteva zeci de minute. Pe deasupra lor apăruse un curcubeu cu culori intense…
Povestea a început la Mirela, unde vă puteți înscrie. Tema a fost propusă de Carmen.
– De ce nu mi-ai spus? continuă ea înfierbântată. Nu meritam atâta încredere? Vrei să plec, nu?
– Nu, dar…
– Am înțeles. Nu mai am loc în viața ta. Nu trebuie să inventezi nimic. POT să înțeleg.
– Aș vrea să știi că te-am iubit… și nu te-am mințit niciodată, spuse el abia auzit.
– OK. Mă retrag.
Ieși aruncându-i o privire de dojană. Avea ochii în lacrimi. El îi cunoștea privirea aceea, de căprioară rănită. Știa că-i rupsese sufletul în două. Dar nu avea de ales. În curând, aveau să sosească. Și ucideau pe oricine era cu el. Cumva, singur s-ar mai fi putut salva. Dar voia s-o protejeze pe ea. Și pentru asta, trebuia s-o facă să plece. Hm… reușise… O văzu din spate, cum merge clătinându-se. Plângea. Nu întoarse capul.
Închise ușa sperând ca ea să nu se întoarcă. Se așeză. Încă nu știa ce modalitate de a-l ucide vor folosi. Pe ea n-o cunoșteau. Reușise să-i ascundă identitatea mai mult de un an, de când se cunoșteau. Se pregăti de plecare. Nu dorea ca ei să afle de locuința aceea. Poate că ea s-ar mai fi întors vreodată și atunci ar fi fost în pericol. Așa că, își pregătise un alt loc, unde ei credeau că-și petrece cea mai mare parte a timpului.
Coborî la mașină și demară. Era urmărit. Asta însemna că ei cunoșteau și locul acela. Tresări gândindu-se la ea. Era necesar să-și schimbe planurile. Trebuia să o salveze. Întoarse mașina cu prima ocazie și se grăbi s-o ajungă din urmă. Din fericire, nu ajunsese prea departe. Se așezase pe o bancă. Opri și îi făcu semn să urce. Ea îl privi nedumerită, gata să refuze, când observă mișcarea ciudată a unei mașini de mai departe. Urcă…
– Trebuie să ne îndepărtăm. Suntem pe cale de a fi prinși, spuse el urmărind oglinda retrovizoare.
– Tu… voiai să mă îndepărtezi, din această cauză? îl întrebă ea tremurându-i vocea.
– Da. Dar acum te-au descoperit și pe tine. Nu știu dacă vom scăpa. De data asta s-au hotărât să scape de mine, i-am deranjat prea mult cu articolul acela. Știam că așa va fi.
– Până se dau lucrurile pe față, putem merge la una dintre prietenele mele, spuse ea. Dacă reușim să scăpăm de ei…
După un timp, cu multă îndemânare, reușiră să se facă nevăzuți. Lăsară mașina pe o stradă oarecare și luară un taxi. După ce au coborât, s-au îmbrățișat ca și cum nu se văzuseră de mult timp. Acum erau împreună… De undeva, venea un miros de regina-nopții…
Povestea a început la Mirela, unde vă puteți înscrie.
Tara fusese întotdeauna imprevizibilă. Uneori, obositor de imprevizibilă, astfel încât trecuse de partea adversarilor, tocmai când el era mai încrezător… Hm… asta însemna antrenament… şi, ce era mai grav, manipulare. În iubire, manipularea îţi lasă un gust amar, dacă nu e folosită ca un joc în care să fii prins cu şi pentru dragoste. Te lasă cu sentimentul că ai fost folosit, că tot ce s-a derulat a fost o farsă, o minciună în care tu ai fost cel păcălit. Cu toate astea, voia s-o vadă, să-şi lămurească lui însuşi sentimentele pe care le trăia de când Tara dispăruse. Voia să-i vadă strălucirea din ochi, zâmbetul, mişcările… Voia să-i audă glasul, să-i simtă vibraţia muzicală a cuvintelor. Să-şi dea seama care sunt adevăratele ei sentimente… Să o vadă pe ea, cea reală. Oare, se schimbase? Dar care era adevărata Tara? Cea pe care o iubise, sau cea care se manifesta în prezent?
Trebuia să meargă în Oraşul Vechi. Locul de întâlnire era ,,Casa de dans”, unde învăţaseră împreună să danseze tango. De ce tocmai o casă de dans din trecutul nu foarte îndepărtat? Se gândi la ce avea deosebit construcţia respectivă: oglinzile din sala cea mare. Oglinzi care acopereau toţi pereţii interiori, până la tavan. Era ceva în spatele oglinzilor? Sau poate doar o percepţie amestecată a mişcărilor… Se întâmpla ceva cu dispozitivul furat, în prezenţa oglinzilor? Îşi dădu seama că da… Acestea îi puteau anula efectul. Asta era. Dar de ce tocmai acolo? Tara voia să retrăiască momentele lor de fericire, sau… Aiurea, astea nu revin niciodată! Da… era vorba despre materialul din care erau făcute oglinzile. Un aliaj necunoscut în trecut, ,,împrumutat” de pe o navă prăbuşită. Nu avea idee cum ajunsese tocmai acolo. Doar dacă nu s-a vrut ca acesta să fie ascuns… la vedere.
Își pregăti un costum de stofă care să se adapteze la timpul cerut de întoarcere. Era… elegant. Deși mai pusese câteva kilograme față de perioada în care mergea, avea aceeași alură sportivă, aceeași frunte largă și senină, aceeași blândețe în ochii aurii. Inspira, mai mult față de atunci, o putere interioară care răzbătea din zâmbetul său… magnetic. Poate că Tara ar fi trebuit să se teamă în încercarea ei de a-l recuceri, sau poate că și puterea ei devenise mai mare?
Rememoră ultima lor comunicare. Începu să-și pună întrebări în legătură cu adevărata utilitate a dispozitivului. Dacă Tara avea dreptate? Dacă prin ridicarea vibrațiilor avea să se producă un colaps, din cauza alegerii proaste a momentului, sau din cauza insuficientei pregătiri a populației? Dacă interesul era altul decât cel comunicat? Nu știa cât de bine fusese testat dispozitivul, nu i se dăduseră informații despre asta. Era posibil ca și Tara să aibă dreptate. Trebuia să vadă despre ce e vorba. Nu avea ce să i se întâmple, atâta timp cât dispozitivul nu se afla la el… Însă, într-un fel sau altul, datoria lui era să-l recupereze.
Fu gata, în sfârșit, de plecare. De data asta, își luă mașina pe care o primise pentru misiuni de călătorie în timp. Se îndreptă spre Orașul Vechi. La linia de demarcație temporală se opri, rememorând momentele de dans din tinerețe, împreună cu Tara. Fuseseră, cândva, o pereche ce stârnea invidie prin frumusețea ei, prin legătura ce părea intens consolidată, prin iubirea ce părea că nu se va termina niciodată, prin felul în care se înțelegeau din priviri… Se scutură repede, dându-și seama că asta nu-l va ajuta cu nimic, ba dimpotrivă. Apăsă pe buton și își ținu respirația, ca și cum era prima dată…
„Un singur cuvânt ne eliberează de toate greutăţile şi durerile din viaţă: Acel cuvânt este dragostea.” – Sofocle
„Atenţia este cea mai simplă formă de iubire; prin ea binecuvântăm şi suntem binecuvântaţi.” – John Tarrant
„Iubim pentru că este singura aventură adevarată.” – Nikki Giovanni
„Iubirea este ca argintul viu în mâna ta. Lasă-ţi mâna deschisă şi va sta. Închide palma şi va sări departe.” – Dorothy Parker
„Iubirea este prietenia pusă pe jar.” – anonim
„Iubirea este un lucru ideal, căsătoria un lucru real.” – Goethe
„Uneori, iubirea este mai puternică decât toate convingerile omului.” – Isaac Bashevis Singer
„Iubirea nu conştientizează meritul sau lipsa lui; nu are scală… Iubirea iubeşte; aceasta este natura ei.” – Howard Thurman
„Iubirea este ca războiul: uşor de început însă foarte greu de încheiat.” – Anonim
„Iubirea constă în asta: două singurătăţi care se salută, se protejează şi se ating una pe alta.” – Rainer Maria Rilke
„Dragostea este dorinţa irezistibilă de a fi dorit irezistibil.” – Mark Twain
„Iubirea este mai mult de trei cuvinte rostite înainte de culcare. Iubirea este susţinută de acţiune, un tipar de devotament în lucrurile pe care le facem unul pentru celălalt în fiecare zi.” – Nicholas Sparks
„Iubirea este singurul răspuns sănătos şi satisfăcător în problema existenţei umane” – Erich Fromm
„Ei nu iubesc ceea ce nu îşi arată iubirea. Cursul dragostei lor nu a mers niciodată fără cusur. Iubirea este familiară. Iubirea este un demon. Nu există alt înger întunecat la fel ca dragostea.” – William Shakespeare
„A iubi înseamnă a suferi. Pentru a evita suferinţa trebuie să nu iubeşti. Însă există suferinţă provocată de lipsa iubirii. Astfel încât, a iubi înseamnă a suferi, a nu iubi înseamna a suferi. A suferi înseamnă a suferi. Eşti fericit când iubeşti. Deci eşti fericit când suferi. Dar suferinţa te face nefericit. În concluzie, pentru a fi nefericit cineva trebuie să iubească, sau să iubească a suferi, sau să sufere din prea multă fericire. ” – Woody Allen
Şi… povestea mea despre cei care au CUVINTE: aici.
Mă aşez în faţa suprafeţei albe pentru scris, o privesc cu dragoste, îi admir puritatea, o ating cu sufletul şi îi imprim clipa magică a creaţiei. Îmi acordez cu satisfacţie degetele care vor prinde uşor peniţa, o vor roti pentru a o pregăti de scris, se vor lipi de ea cu toată dăruirea de care sunt capabile. Şi, împreună, vor purcede la uimitoarea aventură a eliberării energiei albastre, energie care aprinde în absolut toate fiinţele inteligente, iubirea…divină.
Energia albastră începe, ca o primă balerină, să danseze pe suprafaţa perfect netedă. De aici, Cuvântul va pleca spre… Voi.
***
Nu poţi face acest lucru dacă nu ţi-ai acordat, de asemenea, şi sufletul, cu iubirea Mamei Universului Albastru. Asta cere o pregătire îndelungată, într-un loc anume, secret pentru cei care au ales altă cale. Vreme de mulţi ani am străbătut, împreună cu colegii mei, trasee speciale, intra şi interdimensionale, supra şi subspaţiale, universuri paralele sau concentrice, neidentificate de inteligenţele de vârf ale civilizaţiilor ostile nouă. Călătoria a fost una de încercare, s-a folosit şi energia roşie, ca să ne testeze puterea de a trece prin suliţele otrăvite ale noncreaţiei. Au fost şi indivizi care au renunţat, întorcându-se acasă pentru a-şi alege alte ,,meserii”.
În sfârşit, am zărit din mijlocul energiei roşii locul minunat unde urma să primim botezul iniţierii. Am fost coborâţi cu grijă printr-o spirală tubulară, până la nivelul planetei unde eram aşteptaţi. Credeam că vom ajunge într-un spaţiu al spiritelor verzi, dar era cu totul… altceva. Era…rece. Fiori de gheaţă ne înţepau de peste tot. După energia roşie, am trecut printr-un proces ciudat de călire. E-adevărat că toţi am simţit că suntem pe punctul de a renunţa, atât de dure au fost săgeţile de gheaţă. Dar eram deja testaţi. Se ştia că putem duce atât cât e nevoie. Şi am avut impresia că săgeţile s-au oprit la timp, dar de fapt, noi eram cei care coordonam durata şi intensitatea durerii provocate de ele.
Programul prevedea şi câte o ,,mică” pauză. La locul de cazare, norişori albaştri şi albi te invitau la odihnă. Fără să vrei, un somn profund te cuprindea, crezându-te în braţele protectoare ale Mamei. Sau poate că erau chiar braţele Ei. Când credeai că te-ai odihnit suficient, coşmaruri negre te făceau să respiri sacadat, dureri puternice ţi se aşezau în piept şi gheonoaie te urmăreau cu respiraţie putredă. Spre dimineaţă, visuri albe te învăluiau ca nişte giulgiuri înmiresmate cu esenţe speciale. Sub fiecare dintre ele te simţeai singur, dar în siguranţă.
Trezirea din somn se făcea printr-un procedeu care ne încălzea inimile. Părea că o briză uşoară îţi ridică pleoapele, oferindu-ţi privelişti luate din Rai. Din raiul fiecărei inimi în parte. Simţeai sărutul Mamei şi mângâierea Ei iubitoare. Apoi, când nici nu îţi făcusei bine ordine în gânduri, te găseai în mijlocul unor cutremure sau inundaţii, ori incendii din care nu ştiai cum să scapi mai repede. Erai înconjurat de vuiete ale adâncurilor, ale apelor, sau de groaza focului. Nu apucai să te scufunzi, să te îneci sau să te arzi, căci apăreau îngeri ca nişte fiinţe transparente, care te ridicau în tăcere şi te aşezau cu grijă în norişorii albaştri.
Apoi, pauză.
Astfel alternau procedeele de formare, tot timpul: de la frig la cald, de la rău la bine, de la spaimă la extaz, de la cădere la zbor, de la demoni la îngeri.
Nimeni nu ştia unde ne aflăm. Însă, peste tot simţeam iubire: în copaci, în iarbă, în sol, în nori, în stratosferă. Cu toate astea, noaptea, la un anumit timp pe care nu îl puteam defini, simţeam în aceleaşi lucruri, ură. Ne înconjura şi ne apăsa foarte aproape de infarct. Cădeam în adâncuri negre care păreau că ne comprimă, lăsându-ne, totuşi, să trăim printre rare inspiraţii. Toată fericirea din timpul zilei se dezintegra la acel ceas din noapte. Dar dimineaţa exista în continuare şi aerul era respirabil. Când apăreau zorile, nu vedeam niciun soare, niciunde. Lumina venea, parcă, din noi. Cu cât avansam pe treptele pregătirii, cu atât lumina era mai potrivită. Unde aveam nevoie de ea se intensifica sau scădea, după preferinţe.
Prin toate aceste încercări am trecut relativ uşor. Dar mai erau două probe, cele mai grele: proba confruntării cu fiinţe asemenea nouă şi proba confruntării cu noi înşine. O perioadă de timp stabilită după mişcarea fiecărei planete unde eram duşi separat, fiecare dintre noi trebuia să trăiască anumite ,,vieţi” cu fiinţe alese special, care să ne creeze tot felul de probleme sau clipe plăcute. Erau situaţii date pentru a ne face să reacţionăm, să învăţăm, să decidem ce alegeri am putea face, în universuri potrivite cu nivelul conştiinţelor proprii.
Trăiam o viaţă nouă, originală, în lumea aleasă de Formatori. Totul era cât se poate de real, nu existau simulări. Aveam cu noi doar energia câştigată în programul de pregătire, pe planeta scriitorilor. Ne integram total în noile lumi, astfel încât uitam de unde am venit.
Într-un fel sau altul, viaţa din universul paralel se încheia şi eram aduşi din nou, pe planeta amintită. Despărţirea era o nouă lecţie din care ieşeam cu sufletele rupte în două.
Ultima lecţie era judecata conştiinţei. Imaginaţia, talentul, creativitatea dispăreau, punându-ni-se în faţă doar Adevărul. Ultima probă. Cea care hotăra pe ce planetă vom fi repartizaţi să FIINŢĂM.
Cum vedeam Adevărul? Prin derulare, revizuire, gândire critică, iubire. Adică, prin Înţelepciune. Derulam amintirile din programul de formare, revizuiam toate procesele prin care trecuserăm, criticam atitudinile şi comportamentele proprii, iubeam TOTUL. De fapt, nu era chiar aşa de simplu. Autoevaluarea se desfăşura într-o perioadă temporală care părea destul de lungă, dar fără a putea fi măsurată. Nouă ni se părea…infinită. Dar, desigur că relativitatea în care trăiam de mult timp, ne făcea să nu apreciem corect anumite limite.
Când, în sfârşit, lupta cu conştiinţa era câştigată, Mama Universului Albastru ne cuprindea tandru în nemărginirea Sa, dăruindu-ne ultima legătură cu Fiinţa Sa.
Bineînţeles că eram cu toţii pregătiţi de acum, pentru manifestarea prin Creaţie a Iubirii.
Mai rămăsese ceva de făcut: fiecare dintre noi primea o repartiţie pe câte o planetă nou creată. Cu aceasta eram acordaţi pe aceeaşi lungime de undă.
***
Aici. Imensităţi de Frumuseţe. Energie Pură. Ireal plantat în Real. Armonie Multiversală.
La început, va fi Cuvântul… Apoi Veţi fi Voi şi Cuvântul Meu către Voi.
Povestea parfumată a început la Mirela,unde găsiţi şi tabelul de înscriere, iar tema a fost propusă de Sara.
– Trebuie să citeşti câte o pagină pe zi, îmi spuse sora mea, arătându-mi o carte cu coperta roşie – cam mare – mi se păru mie.
Mă uitai urât la ea:
– O PAGINĂĂĂ! Aşa mult?
– Dacă vrei să înveţi să citeşti!…
Luai cartea fără nicio tragere de inimă. Pe copertă – un desen drăguţ care reprezenta titlul: ,,Păpuşa năzdrăvană”. Autorul nu mă prea interesa… în clasa I.
– Biiiine!…
Am reuşit să termin pagina destul de repede. Textul nu semăna cu cele din Abecedar. Era ceva deosebit, care îmi ghida imaginaţia în aventuri minunate, cu personaje fantastice. A doua zi, am cerut singură cartea şi mi-am depăşit recordul. A treia zi – la fel… şi tot aşa. Era o lume nouă, diferită de tot ce trăisem vreodată până la vârsta aceea. Era lumea în care voiam să mă duc în fiecare zi, acolo unde binele învingea răul şi frumuseţea înflorea în toate ţinuturile. Era lumea perfectă.
***
Fetiţa cu părul lung, castaniu, uşor ondulat, îşi privi tatăl cu ochi strălucitori, surprinsă de cadoul pe care îl descoperise plutind în jurul patului. El îşi dădu seama, dar se prefăcu neştiutor:
– A… te-ai trezit! Bună dimineaţa, al doilea soare al meu! Te-ai odihnit în visuri frumoase?
Ea îi zâmbi cuceritor şi-l întrebă aproape şoptit, arătându-i cu degetul:
– Tati… ce e asta?
El se uită în jur şi ridică sprâncenele:
– De unde-a apărut capsula asta năzdrăvană?
– Tu nu ştii?… Tatiiii… hai spune-mi, se miorlăi ea pisiceşte, cum făcea când voia să obţină ceva de la el.
– Păi… când m-am trezit, mai devreme, am simţit că mă gâdilă ceva pe la urechi şi când m-am uitat, ce să vezi, capsula (o împinse cu degetul) se tot foia în jurul capului meu. Am vrut să o prind dar, de câte ori o atingeam cu mâna se ferea, dibace, deformându-se într-o strâmbătură. Am alergat un pic prin cameră, dar ea se tot ducea înspre uşa ta şi se ferea de mine. Aşa că, i-am deschis uşa să văd ce face. Şi, iat-o! Se pare că îţi aparţine.
Fetiţa se uită neîncrezătoare la el, ştia că o păcăleşte, dar îl iubea aşa de mult când o făcea!… Se ridică din pat şi îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui, pupându-l zgomotos pe obraji. El se pierdu cu totul, aproape lăcrimând:
– La mulţi ani, iubirea mea! Să fii fericită!
– Dar, tati… sunt!
Apoi repede:
– Ce e jucăria asta?
– Cadoul tău. Vino să vezi!
Cu un gest scurt opri capsula din zborul ei. Apăsă pe un buton şi aceasta îşi ridică jumătatea superioară, dezvăluind un câmp luminos care se mări considerabil.
– Acum, gândeşte-te la ceva!
Fetiţa închise ochii şi spuse:
– Gata!
În spaţiul nou luminat, apărură imagini mici, cu fiinţe care locuiau acolo, părând a nu-şi da seama că erau urmărite de ochii mari, căprui, miraţi până peste poate.
– La ce te-ai gândit? o întrebă părintele, blând.
– M-am gândit la bunica mea. Am vrut să văd cum era ea când era mică, aşa ca mine. Tu mi-ai povestit despre ea…
Fetiţa blondă, cu fruntea înaltă, din hologramă, stătea cuminte la o masă mică, făcută parcă special pentru ea. Era aplecată deasupra unei cărţi cu copertă roşie, din carton, şi i se citea concentrarea intensă pe faţa-i delicată. Cu mânuţe agile dădea paginile de hârtie ale cărţii, de parcă voia să o integreze în respiraţia sa. Parcă simţind că e privită, îşi ridică ochii aurii şi, pentru o clipă, îi întâlni pe cei plini de mirare ai urmaşei sale. Amândouă înţeleseră: acolo era lumea perfectă.
Povestea a fost iniţiată de Mirela, unde vă puteţi înscrie.
Rămase cu poșeta în mână, uitându-se gânditor la umbrele de pe aleea din fața sa. Înțelese cât de mult se complicase misiunea. Tara era liberă și își făcuse o nouă echipă, după cum părea. De aceea îl aleseseră pe el: pentru că o cunoștea. Și timpul nu constituia un dezavantaj pentru partea întunecată, dimpotrivă.
Privi încă o dată poșeta și deschise fermoarul de la buzunarul interior. Un plic de culoare albă, micuț, se afla înăuntru. În acel moment, o siluetă înaltă și suplă se desprinse de după trunchiul gros al unui copac. Purta o rochie din mătase grea, după tiparul celor din perioada interbelică, asortată cu poșeta din mâinile lui. O văzu de la spate, dar recunoscu mersul elastic, de felină, al celei care, altădată, îi umpluse sufletul de iubire. Se întrebă ce voia să-i transmită. O invitație de întoarcere în timp? În ,,Micul Paris”? Va vedea din scrisoare. Era inutil s-o urmărească. Ar fi dispărut la primul pas făcut de el cu această intenție. O conduse cu privirea până la capătul aleii, sperând că își va întoarce capul. O boare ușoară de vânt primăvăratic îl înconjură, cu miros de Chanel. Ameți. Era chiar… ea. Și sperase că a uitat-o.
Scoase scrisoarea din plic, emoționat. Dar se strădui să-și oprească freamătul inimii. Nu-și permitea să se lase purtat de sentimente. Le-ar fi dat satisfacție celor din echipa adversă.
,, Iubitul meu,
Ce ironie că încă îți mai spun astfel, nu-i așa? Dar simți și tu savoarea acestui cuvânt, unic pentru tine și pentru mine. Indiferent ce crezi, nimănui n-o să-i mai spun vreodată astfel…
A fost nevoie să mă întorc în timp, pentru a-l descoperi pe cel care a inventat dispozitivul (Ce ușor l-am luat!). Stai liniștit: nu l-am ucis, i-am arătat doar ce efecte va avea ceea ce el crede că e pozitiv! Sau voi credeți că va face bine planetei!… Privește mai adânc în inima ta ca să simți ce înseamnă trecerea la acele niveluri de frecvență. Diferența e extrem de mică, pentru a ajunge la distrugere. Și… aici, ,,răul” e necesar. Nu ți s-a spus, pentru a fi mai eficient în misiunea ta. E cam greu să mă crezi, nu? După ce am dispărut așa… inexplicabil și apoi m-ai regăsit la forțele întunecate. Vei înțelege singur, la un moment dat.
Încă mă gândesc la tine, cu intensitatea pe care tu m-ai învățat s-o folosesc. Nu ai simțit până acum? M-aș mira. Aaa… dar să nu crezi că poți folosi asta împotriva mea. Am învățat foarte bine să-mi stăpânesc sentimentele. Nu le poți simți decât dacă eu vreau… Deci, nu vei ști niciodată să mă manipulezi apelând la sensibilitățile omenești… Ai intrat atât de adânc în sufletul meu, încât te-am ascuns într-o zonă total inaccesibilă oricărui aparat de citire a spațiului interior. Și te păstrez acolo… “
Se așeză pe bancă. Crezuse… altceva. Dar poate ea dorea doar să-l cucerească din nou, apelând la partea sensibilă… Era mai mare această probabilitate. Se reculese. Da, sigur că asta era. Avea nevoie de el pentru obținerea audienței în fața oamenilor, în politica sa de cucerire a sufletelor. Împreună cu el ar fi fost greu de distrus, sau de înlăturat. Scrisoarea avea un efect neașteptat. Îi inundase sufletul puternic, aducându-i în memorie pasiunea pentru Tara. Fusese, probabil, iubirea vieții lui. De când ea se alăturase celorlalți, nu mai întâlnise pe nimeni care să aibă o astfel de influență asupra lui. Continuă să citească:
,, Ai înțeles, presupun. Te aștept în Orașul vechi, acolo unde călătoream ca să trăim un moment de eternitate… în dans. Să te îmbraci elegant!… Vei avea o surpriză.
Cu mult dor,
Tara ”
Închise scrisoarea și o puse la loc, în poșetă. Avea de învins amintirile, ca să poată înțelege ceea ce urmărea Tara. O călătorie… în timp?
Povestea a început la Mirela, iar tema a fost propusă de Elly.
Era din nou printre oameni. Începu să se integreze în forfota oraşului aglomerat. Se simţea ca un sălbatic adus de curând în mijlocul ,,civilizaţiei”. Câteva secunde privi în jur, căutând să se orienteze. Îşi aminti instrucţiunile de parcurgere a traseului pentru a ajunge la locul de întâlnire. Trebuia să folosească transportul în comun. Luă mai întâi metroul şi merse patru staţii. Apoi luă un autobuz cu care parcurse trei staţii. De aici trebuia să meargă pe jos cam un sfert de oră. Atenţia îi era trează. Ieşise din starea de amorţeală dată de lipsa acţiunii. Hmm… ce bine era! În sfârşit, părea a fi în elementul său.
Discret, observă oamenii care treceau pe lângă el şi analiză starea generală. Cei mai mulţi păreau preocupaţi de grijile cotidiene: serviciu, casă, familie, sănătate. Câţiva erau trişti, chiar supăraţi, din motive emoţionale, afective: singurătate, iubiri pierdute sau interzise, eşecuri profesionale… Foarte puţini erau veseli, optimişti, zâmbitori. Nu obţinuse o analiză îmbucurătoare. Raportul său va exprima necesitatea implementării unei strategii de urgenţă… la nivel planetar. Colegii săi care avuseseră aceeaşi misiune, dar în locuri diferite, veniseră cu analize asemănătoare.
În acel sfert de oră simţi şi resimţi stările şi sentimentele celor cu care se intersecta. Aproape că îl copleşeau. Avea nevoie să se aşeze… Ajunsese într-un parc mare, cu multe bănci, alei şi copaci îngrijiţi. Se îndreptă spre o bancă aflată mai departe de intrarea principală. Se aşeză, obosit de trăirile experimentate, dar însufleţit de scopul acţiunilor sale. Îi observă pe cei care se plimbau pe alei. Trebuia să apară persoana de contact. Era deja în întârziere. Presupuse că s-a întâmplat ceva neprevăzut, când privirea îi căzu pe banca din faţa sa. Acolo apăruse pe neaşteptate o poşetă elegantă din piele, micuţă, cu nişte forme ciudate brodate pe partea vizibilă. Nu văzuse nicio persoană îndreptându-se către acea bancă, poşeta nu fusese acolo când venise el. Şi-atunci, de unde apăruse? Se gândi că persoana de contact nu voia să fie recunoscută de nimeni şi lăsase poşeta, special pentru el. Dar cum de nu o văzuse? ,,S-a teleportat”, îşi zise zâmbind. ,,Cred că mi s-au cam atenuat abilităţile pe care le aveam în tinereţe…” Dar experienţa sa era copleşitoare faţă de a celor mai tineri. Trăise etape deosebite, schimbări majore în care pieriseră aproape toţi partenerii săi. Se număra printre puţinii veterani rămaşi. Cea mai grea misiune pe care o trăise fusese aceea când tocmai iubita lui făcea parte dintr-o grupare de forţe negative. Şi atenuarea sau eliminarea acestora cerea chiar ceva sacrificii. Ea şi încă vreo câţiva fuseseră capturaţi într-o sferă de lumină, pentru a se încerca transformarea lor în forţe pozitive, ,,reabilitarea întunericului” – cum o numiseră. Dar dezamăgirea pe care o trăise atunci când a descoperit adevărul, i-a distrus treptat iubirea pentru ea. Sperase că procedeul de reabilitare va realiza o metamorfoză completă, însă, nu se ştie de ce, iubita lui fusese singura care nu dorea să se schimbe. Îl duruse foarte tare, deoarece îşi atribuia lui însuşi o mare parte din vină.
Se ridică îndreptându-se către banca din faţă. Atinse cu grijă poşeta, după ce o studiase câteva clipe. Părea inofensivă. Urmări cu atenţie înscrisurile de pe o parte şi alta. Arătau ca nişte broderii fine…
Cel sau cea cu care trebuia să se întâlnească, avea de adus un dispozitiv micuţ, pentru amplificarea vibraţiilor de frecvenţă înaltă, la nivelul întregii planete. Un prototip, singurul de altfel. Deschise poşeta, bănuind că era ceea ce aştepta. Încă exista riscul ca obiectul din mâna lui să fie periculos… Continuă. Fără să vrea întoarse poşeta invers şi atunci văzu: broderia arăta o scriere codificată, folosită doar în misiunile top secret şi care nu mai fusese utilizată de foarte mulţi ani: ,,Dispozitivul e la noi” şi o semnătură binecunoscută lui, care odată îi fusese dragă…
Mergeam îngândurată pe poteca ce începuse de lângă ultima fâneaţă din şirul celor străbătute. O observasem în treacăt şi mi se părea normal să merg pe acolo. Simţeam aerul curat al pădurii, în timp ce gândurile – nu prea grozave – puseseră stăpânire pe mintea mea. Treceam pe lângă copaci fără să-i iau în seamă. Priveam în jos, la frunzele moarte. Le împrăştiam cu vârfurile ghetelor de piele pe care le purtam în asemenea plimbări, ca să nu alunec. Nu mai ştiam de când intrasem în pădure. Timpul părea că a dispărut rămânând doar gândurile şi… stratul imens de frunze foşnitoare. Gânduri… frunze; gânduri… frunze; gânduri… Am inspirat adânc, ca şi cum aş fi vrut să cuprind totul într-o singură respiraţie. Şi atunci…
Am văzut. Crengile copacilor se unduiau încercând să mă atingă, dar se retrăgeau apoi repede, de parc-ar fi vrut să nu le observ. Am zâmbit. Frunzele uscate (credeam că sunt moarte) se jucau în vârtejuri pe lângă mine şi aveau o mişcare bine organizată, cu un ritm care se potrivea cu… cântecul unei păsări.
M-am oprit, uimită de cele ce se petreceau în jurul meu. Şi de ceea ce auzeam.
Deodată, în jurul meu au apărut ca din pământ câteva animale, mai mici şi mai mari. Ha! Ha! Parcă eram Albă-ca-Zăpada! M-am frecat bine la ochi, m-am scărpinat în cap şi am început să merg încet.
Un ied de căprioară îşi freca botul rotund de pantalonii mei şi se uita în sus, să vadă cum îi răspund, behăind uşor. Cât pe ce să calc pe un arici care, la timp, s-a rostogolit spre marginea potecii. Două veveriţe (neapărat trebuia să fie două!) ţopăiau pe nişte crengi care se aplecaseră spre mine, până când m-am trezit cu ele pe umeri. Am început să râd. Credeam că imaginaţia mea o luase razna, schimbându-mi modul de percepţie. Alte păsărele – pe care altădată le auzeam seara din curtea casei – au început să-şi manifeste talentele cântând mai multe fraze muzicale, pe rând. Crengile valsau scârţâind câteodată amuzant. Şi… surpriză:
– Hai, ce mai stai, cât crezi că o să ţină muzica? Hai, profită şi dansează, scârţâi undeva o creangă, pe deasupra capului meu…
– Tu… cine eşti? întrebai bâlbâindu-mă.
– Eu sunt… Fagul cel Bătrân. Ne-am mai întâlnit, când veneai mai des pe aici şi nu priveai aşa mult în pământ… Acum ai mai crescut… Hmmm… Eu am mai îmbătrânit… Dar tot îmi place să dansez. Hai, nu mai sta! Lasă gândurile şi priveşte mai mult înspre cer!… Ca… mine!…
– Dar… de când… vorbeşti?
– Dintotdeauna. Când erai mică stăteam mai mult de vorbă, nu-ţi aminteşti? Tot timpul mă gâdilai când te urcai pe crengile mele.
– Îmi amintesc că aici aveam un loc de joacă, dar că vorbeam cu tine… nu mai ştiu.
– Hai, dansează! Vrei să-l chem pe Moş Martin să-ţi fie partener?
– Nuuu!… Bine, dansez… singură.
Mângâiai iedul pe creştet şi făcui câţiva paşi, spre satisfacţia vechiului meu prieten. Îi auzeam râsul aspru şi scârţâit, care mă făcea şi pe mine să râd, sus, spre cer. Mă îndreptai spre trunchiul gros şi-l îmbrăţişai, ca în copilărie. Aaa… începeam să-mi amintesc!… O creangă mlădioasă mă luă de mână, făcându-mă să mă răsucesc… în spaţiu. Iedul ţopăia pe lângă mine, nişte iepuraşi ţâşneau din tufiş în tufiş într-un joc ameţitor, o vulpe se unduia printre aluni, puţin mai departe. Uitasem ce mai caut pe acolo, cred că subconştientul mă ghidase, ca să-mi trezească amintiri pe care nu ştiam că le am.
Păsărelele încă mai cântau. Aerul se împrospăta la fiecare schimbare a frazei muzicale. Iarba se apleca atunci când înaintam. Furnicile îşi deviaseră traseul cu câţiva centimetri. Câteva raze de soare pătrundeau printre crengi şi-i mângâiau delicat pe prietenii mei. Şi eu printre ei…
La lăsatul serii păsările s-au retras şi o linişte adâncă se pregătea să cuprindă pădurea. Prietenul meu îmi spuse:
– Poţi să pleci, dacă vrei. De acum încolo sper că n-o să mai uiţi de noi… şi o să vii mai des.
– Cum aş putea să mai uit? Rămas bun!
Toţi ceilalţi mă conduseră spre ieşire, animând spaţiul din jurul meu, făcându-mă să mă simt… iubită. Îmi promisei mie însămi că n-o să mai uit niciodată şi o să mă întorc mereu acolo, până când nu voi mai putea merge…
Bătrânul fag scârţâi iar, cu dor, de data asta şi îmi trimise o boare… de aer curat şi proaspăt. Inspirai adânc, cuprinzând TOTUL în inima mea. Eram fericită.
Povestea a fost iniţiată de Mirela, unde vă puteţi înscrie.
,,Când cerurile se deschid, totul devine posibil.” Auzise acest lucru de la fetele şi băieţii care se plimbau pe lângă pajiştea unde crescuse ea. Nu se putea plimba. Era doar o floare: o sânziană. Dar aceste cuvinte o puseseră serios pe gânduri: chiar totul devine posibil?
De când îi înfloriseră primii boboci, zărise frumuseţea lumii de lângă ea. Auzea zvonuri, cum că, în noaptea aceea, pădurea era plină de fiinţe care întreceau chiar şi soarele în frumuseţe, că respiraţia acestora împrăştia arome ameţitoare, de iubire, că dansul lor chema pe oricine era în apropiere cuprinzând în frenezia lui toate fiinţele. Ar fi vrut să fie şi ea parte a acestui miracol, să participe la dans, nu ca o floare ucisă, ci ca o fiinţă dansatoare… Dorinţa ei se transmise instantaneu către celelalte surori ale sale. Un freamăt plăcut mirositor se înălţă către cerurile care urmau să se deschidă.
Arşiţa se potolise. Soarele era liniştit, acum. Pădurea se împrospăta din nou încurajându-şi păsările să cânte. Pe pajiştea cu multe flori de sânziene apăruseră noi capete cu petale deschise. Un grup de fete se apropie şi începu să le culeagă. Durerea cuprinse florile ce abia se născuseră. Nu puteau face nimic. Erau sortite iubirii ucigaşe a oamenilor care nu simţeau. Însă, cumva, sânziana care visa să danseze, scăpă. Plânse mult după celelalte, până la căderea serii.
Vedea cum soarele se stinge încet şi simţi o adiere răcoroasă venind de sus: se deschideau cerurile? Era obosită… cumplit de obosită. Simţea cum se ofileşte, petală cu petală. Se întunecase.
Adierea deveni mai puternică. Fete şi băieţi veneau în pădure, împodobiţi cu florile moarte. Sânziana îi mai privi o dată, apoi se înclină spre pământ.
O zână îmbrăcată în alb se ridică graţioasă şi puternică, în acelaşi timp, din mijlocul pajiştii. Avea părul din flori mărunte, alb-gălbui, iar rochia era, de asemenea, o imensă floare albă. Privi spre cer cu ochi de albăstrele şi zâmbi mulţumind. TOTUL DEVENISE POSIBIL.
Se alătură fetelor care se prinseseră într-o horă ameţitoare. Simţi cum surorile ei se trezesc la viaţă, contopindu-se cu capetele pe care le împodobeau.
***
Dimineaţa, sânziana se trezi cu câteva floricele ofilite, dar cu altele gata să înflorească.
Fusese o fiinţă dansatoare.
Povestea a fost iniţiată de Mirela, unde vă puteţi înscrie.
Traseul pe care îl urmam era estimat să fie parcurs în aproape şase ore. Dar un localnic ce avea antrenament îl putea parcurge într-o oră. Mergeam deja de vreo două ore şi pădurea era tot mai deasă. Nu vedeai cine ştie ce peisaje deosebite din cauza copacilor. Nu erau luminişuri, izvoarele pe lângă care treceam erau în nişte văi foarte abrupte, fiind riscant de coborât. Auzisem că în apropiere de pădurea de brad se deschidea un crâng, cu vedere spre poalele muntelui, singurul pe acel traseu.
Sus, la cabană, urma să-i întâlnesc pe ceilalţi, care străbăteau un alt traseu marcat.
Mă apropiam cu oarecare greutate de pădurea de brad. Trebuia să zăresc crângul din clipă în clipă. Deodată, panta deveni mai lină şi spre dreapta observai conturul unui gard viu, care părea să închidă o grădină. Nu-mi spusese nimeni că sunt grădini închise în acea zonă. Poate era păzită de vreun câine? Mă îndreptai spre ea uşor, ca să nu fac vreun zgomot prea strident. Am găsit o poartă veche, din lemn, cu scânduri inegale, legată cu o sârmă de un stâlp de susţinere. Am desfăcut legătura şi am intrat. O pajişte nu prea mare îmi dezvăluia o mulţime de specii de flori de câmp, vesele şi pline de iubire… La o margine a grădinii, o băncuţă de lemn aştepta să găzduiască pe cineva, sub un copac rămuros, cu frunze mari şi dese. Pe zidurile ridicate din pietre mari, creştea un gard viu plin de mure. M-am îndreptat spre el, să culeg câteva: când am întins mâna… murele au dispărut. Am mai încercat o dată: acelaşi lucru. Ciudat. M-am dus să mă aşez pe bancă. Când am atins-o, a… dispărut. M-am uitat în jur. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Am întins mâna spre copacul de lângă bancă. Când să-l ating… la fel. Mai rămăseseră florile, gardul de piatră, poteca ce ducea la poarta de la intrare. M-am aplecat spre flori: când doream să ating vreuna, dispărea ca şi cum nu fusese niciodată acolo. Era din ce în ce mai straniu. Parcă trăiam într-un vis neobişnuit. Am atins gardul, apoi poarta. Mai erau florile la care nu ajunsesem. Am încetat să mai ating ceva. M-am hotărât să mă întorc la poteca pe care pornisem iniţial. Mi-am reluat drumul, întorcându-mă să văd ce a rămas în urmă: grădina era la locul ei, cu flori, gard de piatră, băncuţă… Şi am realizat ceva: în grădină, florile nu aveau niciun miros, murele nu împrăştiau nicio aromă, aerul era fad, ca în oraşele aglomerate pe timp de vară.
Dincolo, se simţea deja prospeţimea.
Povestea a fost iniţiată de Mirela, unde vă puteţi înscrie.
Am adunat esenţe înmiresmate şi am construit o aripă dintr-un vis.
Le-am închis în sticluţe-bijuterii ca să le păstrez varietatea însufleţită.
Pe un raft al sufletului am aşezat esenţa teiului, s-o am în amintire când voi construi a doua aripă a visului meu.
Într-o zi, am deschis poarta sufletului şi am lăsat aromele să se împrăştie în zborul visului. Acesta s-a înălţat din ce în ce mai sus… şi a dus florile de tei undeva, către un alt suflet. A rămas acolo aşezându-se pe un raft, pentru a fi amintirea cu care el să-şi construiască aripile visului său…
Povestea a început la Mirela, unde vă puteţi înscrie…
Cerul se întindea pe toată suprafaţa de deasupra sa. Nu se vedea niciun punct luminos pe pământ. Se uită după steaua despre care-i povestise bunicul. O luă ca reper pentru a nu se rătăci. Obosise, dar era mai intensă dorinţa de a ajunge la bunici. Îl cuprinse un dor teribil de ei, dorea să-i strângă în braţe şi să se lase mângâiat de ei… Voia să simtă din nou căldura lor ce-l alina şi-i dădea linişte. În privirea albastră a bunicii se simţea ocrotit şi iubit, iar bunicul era încă puternic şi blând.
Căsuţa lor din lemn de stejar şi de brad avea o prispă lungă, pe care îi plăcea să stea, pentru a privi munţii. Se aşezau cu toţii acolo, şi vorbeau domol, ca şi cum nimic rău nu exista pe lume.
Bunica se pregătea dinainte: scutura preşurile şi cuverturile, spăla toate vasele ca să strălucească, aranja frumos masa şi îşi schimba hainele. Avea mereu acelaşi miros: tămâie. Îl gătea şi pe bunicul cu hainele lui cele curate. Şi aşteptau.
Probabil că acum dormeau. Găsi drumul care ducea spre căsuţa lor. Mai era puţin. Aerul deveni mai tare căci intrase pe aleea cu brazi. Se apropie de curte. Haiduc începu să latre, cu vocea lui groasă de câine ciobănesc. O bucurie caldă îl năpădi. Grăbi pasul. Bunicul ieşise pe prispă, să vadă de ce latră câinele. Îl strigă. Se aprinseră luminile şi apăru şi bunica. Îi văzu din curte, fericiţi şi bătrâni. Alergă la ei şi-i luă în braţe. Mirosul de tămâie îi lumină sufletul.
Povestea a început la Mirela, unde vă puteţi înscrie.
Era aproape. Mersese câteva ore bune, după indicaţiile primite şi acum simţea deja mirosul.
Lăsă maşina la câteva sute de metri de pădure. Voia să inspire… I se păru că aude un zgomot, făcut de o altă maşină. Se retrase spre marginea drumului. Prefera singurătatea. Se uită în urmă dar nu văzu nimic. Poate i s-a părut? O uşoară îngrijorare o cuprinse. El… ştia?
Urma să-l întâlnească pe undeva, pe la mijlocul pădurii… Dacă îl urmărise cineva? De câţiva ani i se făceau tot felul de şicane. Fusese implicat într-un experiment secret şi se retrăsese după ce a aflat care este scopul acestuia. Însă aveau nevoie de el în viaţă…
Mai erau vreo sută de metri. Pădurea se vedea ninsă de flori, până la mijloc. Inspiră adânc. El era acolo. Îl simţea. Dar mai simţea ceva… O prezenţă străină, oarecum ostilă. Grăbi pasul. O alee largă se deschidea spre interior. Avea vizibilitate. La intrare, doi salcâmi bătrâni se aplecau într-un salut de bun venit.
Voiau să ducă proiectul până la capăt, împreună. Acolo, în miresmele liniştitoare. Era una dintre condiţii. Dar sperau să nu fie descoperiţi. Şi ceilalţi încercaseră acel experiment, însă în scopuri negative. Rezultatele au fost câteva sinucideri ale celor implicaţi. El se retrăsese la timp.
Găsiseră singura soluţie de a fi împreună, de a scăpa de atacurile diverse ale sistemului.
Intră. Mirosul era deosebit. Efectul de calmare începea să se simtă. Păşea peste frunze uscate. Petece de iarbă verde apăreau din loc în loc. Se apropia de locul de întâlnire. Dacă ar fi fost urmărită, ar fi auzit paşii datorită frunzelor uscate. Nu se auzea nimic. Doar propria-i respiraţie. Simţea şi respiraţia lui, de câte ori inspira. Erau aproape unul de celălalt.
Îl zări, în sfârşit. Ducea cu el un aparat de acordare la frecvenţele timpului. Amândoi zâmbiră. Era momentul.
Se retraseră în interiorul pădurii părăsind aleea. Era ceva mai puţină lumină acolo. Se uitară în jur. Părea că n-ar fi niciun pericol. Se aşezară. Puteau începe.
***
Se trezi în mijlocul unei păduri… o specie necunoscută de copaci. Semănau cu salcâmii, dar aveau flori care atârnau până la pământ, ca nişte ghirlande albe. Şi mirosul era asemănător, dar… mai plutea ceva în aer… Inspiră cu nesaţ sperând să o simtă pe ea. Însă… nimic. Se uită puţin uimit la ceasul mare pe care îl avusese şi dincolo: i se citi dezamăgirea pe faţă. Coordonatele timpului nu fuseseră respectate întocmai. O mică eroare: ea urma să vină… după douăzeci de ani.
În faţa mea, primăvara îşi aranjează cochet pletele-i de salcie tânără şi zveltă, zâmbindu-mi cu o floare albă, dăruindu-mi o privire umedă, de căprioară, printre genele-i cu freamăt de codru. Îmi întinde o mână roz, de magnolie şi-mi mângâie obrazul printr-un sărut de liliac.
Îi simt inima în şoaptele pădurii, îi aud cântecul în sufletul naturii şi-i văd strălucirea oglindită în speranţe.
Rafale de vânt îi fâlfâie prin veşmintele de petale, împrăştiindu-i aroma călduţă peste liniştea abia spulberată a iernii.
Pas cu pas, soarele îmblânzeşte gerul şi privirile posomorâte. Le trimite tuturor câte o rază, trezind împietrirea şi topind îngheţarea.
O buburuză galbenă, rătăcită în spaţiu, se aşează pe o frunză, obosită de căutare. O acoperă o petală, ca să-i facă somnul lin.
Deodată, rândunele vesele încep să-şi anunţe venirea, punând în alertă toată suflarea.
S-a dus liniştea albă a zăpezii!… A venit Ea!… Primăvara.
A fost odată ca niciodată, o poveste. Era o poveste nici veselă, nici tristă, nici prea lungă nici prea scurtă, nici prea frumoasă nici prea urâtă. Numai bună de citit.
Într-o seară, povestea asta a noastră s-a plictisit să mai stea în cartea în care era închisă (căci oricum n-o prea citea nimeni) şi s-a gândit, s-a gândit mult… cum să facă să plece de acolo.
A încercat să strige la copilul care trecea mereu pe lângă ea, sperând că acesta va lua cartea şi o va citi. Dar băieţelul iubea fotbalul şi nu-l interesau poveştile.
Şi-a foit toate paginile când mama băieţelului a trecut pe lângă bibliotecă, dar ea, grăbită, nu a văzut şi nu a auzit nimic.
Tatăl copilului nu prea trecea pe acolo, aşa că nici nu l-a urmărit.
Mai avea o şansă: fetiţa cu părul lung, care poposea adesea lângă bibliotecă şi se zgâia la titlurile cărţilor. Dar nu lua cu ea nicio carte. De ce oare?
După o vreme, o auzi pe mama copiilor discutând cu fetiţa:
– Vrei să citeşti o poveste? Acum cunoşti toate literele, poţi încerca.
– Aş vrea cartea aceea roşie, cu scrisul alb.
– Aceea?
– Da.
Povestea noastră se fâstâci de emoţie când văzu că i se ivise ocazia de a ieşi. Fetiţa luă cartea pe care o dorise demult şi se aşeză la biroul micuţ, ca să citească. Nu ajunse din prima zi la povestea cu pricina. Mai trecu o săptămână până când se întâlniră.
În sfârşit! Când cartea fu deschisă la pagina aşteptată, pe măsură ce copila sorbea pe nerăsuflate cuvintele, în jurul ei se formă un norişor de litere ce pluteau vesele. Acestea n-o mai părăsiră şi oriunde mergea ea, pluteau şi ele.
Acum crescuse şi avea şi ea copii, la rândul său. Literele pluteau în continuare, invizibile, în jurul ei. Şi aşa se gândi… să facă o poveste parfumată, care să plutească peste tot, în toată lumea. Să simtă şi alţii dorinţa de joacă a literelor şi să le poarte, ca pe un parfum drag, în orice împrejurare.
Prin chiar înţelesul lui, un poem e alcătuit dintr-un parfum special: parfum de iubire, de contemplare, de vremuri apuse, de melancolie, de visare… Pe măsura sufletului fiecăruia. Şi fiecare suflet e un poem, mai liniştit sau mai zbuciumat.
Fiecare poem al fiecărui suflet poartă arome unice, indestructibile.
Rabindranath Tagore – Când îmi porunceşti să cânt
Când îmi porunceşti să cânt,
mă semeţesc de trufie;
dar privesc spre faţa Ta
şi lacrimile-mi umplu ochii.
Tot ce-i aspru şi urât în viaţa mea
se preface-n armonie
şi veneraţia mea îşi întinde aripile
ca o pasăre bucuroasă în zboru-i pe mare.
Ştiu că îti place cântecul meu.
Ştiu că, drept cântăreţ, am învoire-n faţa Ta.
Cântul meu înaripat ajunge la Picioarele Tale
pe care nu mai nădăjduiam să le ating.
Îmbătată de această bucurie de-a cânta,
îmi pierd firea şi Te numesc prieten,
pe Tine, Dumnezeul meu!
Cântul meu şi-a despuiat podoaba.
Eu nu mai pun trufie-n el.
Podoabele-ar împiedica unirea noastră,
s-ar pune între noi
şi foşnetul lor ar acoperi glasul Tău.
Mândria-mi de poet
moare de ruşine la vederea Ta.
O, Stăpâne-Poet,
m-am aşezat la picioarele Tale,
ca să fie viaţa mea simplă şi limpede –
un flaut de trestie pe care-l umpli cu muzica Ta!
M-am aruncat cu pasiune în zborul către stele sclipitoare, iluzorii.
Ele mi-au colorat viaţa apărând şi dispărând din percepţia mea, din afecţiunea mea.
Ani de zile le-am inclus în sufletul meu, sperând la minuni care să se împlinească.
Ani de zile mi-au înşelat aşteptările, oferindu-mi doar miracolul iubirii îngheţate de pe suprafeţele lor strălucitoare.
Acum le privesc cu iubirea mea îngheţată, simple corpuri agăţate de cerul visării.
Şi totuşi, undeva… în cele mai adânci unghere ale inimii mele, un colţ de stea şi-a păstrat nealterată frumuseţea. Se străduieşte să-şi adune energia necesară autocreării, pentru ca mai apoi, să renască prin speranţă, într-o stea unică, arzătoare şi… durabilă.
Am mai păstrat un colţ dintr-o stea veşnică. Să fie ea iubirea.
Povestea a început la Mirela. Tema a fost propusă de Shayna.
Nu a trecut prea mult timp de când ai plecat în această călătorie temporală şi déjà mi-e dor să comunic cu tine. O să continui să-ţi povestesc ceea ce începusem în ultima seară, înainte de plecarea ta…
Nu-mi amintesc când i-am simţit prezenţa prima oară. Ştiu doar că eram la vârsta căutărilor, nu ştiam prea bine ce caut, dar voiam cu tot dinadinsul să găsesc ceva. Cred că ai trecut şi tu prin asta; ai avut aceleaşi sentimente de nedefinire, nu ştiai dacă îţi place ceva cu adevărat sau nu, nu ştiai dacă vei mai avea puterea să visezi după trecerea primului eşec, totul era învăluit în culori pastelate şi fără nume, în atmosferă plutea acelaşi curent cu zeci de sensuri şi nu ştiai dacă vei putea parcurge traiectoria pe care ţi-ai ales-o.
Soarele îşi înconjura razele cu coroane de nori, învăluia florile în lumina sa cernită şi eu parc-aş fi stat, dar nu eram sigură că vreau asta, parc-aş fi adunat nişte flori, dar mi-era milă să le rup, aş fi păşit prin iarbă, dar nu voiam s-o strivesc şi îmi doream să zbor, ca să nu ating frumuseţea cu tălpile pantofilor.
Acasă mă înconjuram de cărţi, dar nu ştiam pe care să le aleg, toate mă atrăgeau şi nu ştiam care sunt mai importante.
Astfel, mă întorceam într-o seară din mijlocul naturii, cu gândul să merg în casă şi să mai citesc ceva. Şi i-am simţit prezenţa. Mi-am îndreptat mâna spre o carte nou apărută, cu câteva teorii de filozofie ce nu mai fuseseră abordate de mult timp şi, ca şi cum un gând aparte mi-ar fi trasat direcţia mâinii, am luat un caiet şi apoi un stilou. Am început să scriu şi gândurile erau ale mele, prezenţa sa nu mă influenţa aşa cum este influenţat un hipnotizat. Vrusesem să fac ceva, dar mi s-a indicat o altă acţiune. Mai târziu mi-am dat seama că mă făcea să-mi descopăr aptitudinile reale, era un fel de îndrumător care îţi arată traseul ce trebuie urmat, chiar dacă există ramificaţii.
De atunci i-am simţit prezenţa în fiecare clipă şi încet, încet, mă descopeream pe mine însămi. Aşa am început să scriu. Simţeam cum se apleacă peste umărul meu citindu-mi rândurile şi simţeam chiar ce îi place şi ce nu. Şi dacă ceva nu-i plăcea, reciteam paginile scrise şi le refăceam. Să nu crezi că între noi exista un mod propriu-zis de comunicare. Pur şi simplu mă făcea să înţeleg că urma să fac un anumit lucru. Era, într-un fel, prezenţa imaterială a ,,întâmplării” destinului meu. Nu? Pentru că pot să zic că ,,din întâmplare” am început să scriu, ,,din întâmplare” am învăţat anumite lucruri şi nu altele, ,,din întâmplare” mi-am ales o profesie şi nu alta şi tot ,,din întâmplare” te-am întâlnit pe tine. Şi după această ultimă ,,întâmplare” am devenit, bineînţeles, o fiinţă plină de extaz şi de aceea nu mi-am dat seama când a plecat. Poate, din prima clipă a întâlnirii mele cu tine?
Am aflat într-o zi, când tu plecasei undeva, într-o călătorie. Am simţit brusc, că sunt singură. Nu-i mai simţeam ,,respiraţia” atât de cunoscută mie. Ţin minte că o zi întreagă m-am tot învârtit de colo până colo neştiind ce să fac. Mă gândeam la tine şi ştiam că numai tu îi poţi înlocui prezenţa.
Atunci şi-a luat rămas bun de la mine.
Lăsasem fereastra deschisă şi vântul începuse să adie cu miros de toamnă. Ceva ca o chemare m-a împins spre fereastră şi, deodată, o frunză mi-a mângâiat obrazul cu prezenţa sa. Am început să plâng, ca atunci când te desparţi de cineva drag, ştiind însă că-l vei regăsi într-un alt mod.
Acolo, în dimensiunea temporală în care ai ajuns, îl vei simţi şi tu. Probabil că vei primi scrisoarea mea când te vei întoarce. Atunci vei ştii…
Aştept cu nerăbdare veşti de la tine. Mi-e dor de prezenţa ta.
“Ce emotie suava imprastie amintirile picurate cu grija aici de tine… M-au emotionat… Mirosul…mirosul poate fi uneori aura care inconjoara o persoana care inseamna ceva pentru noi… Corespondenta ta cu fiul scriitorului mi-a amintit de adolescenta mea si de prietenia epistolara pe care am avut-o cu un la fel de adolescent italian… Gasisem adresa lui in revista pentru copii Topolino…el spunea acolo ca doreste sa-si faca prieteni din intrega lume…asa ca…i-am scris…si in felul asta am inceput o corespondenta care a durat 7 ani… Iti multumesc ca mi-ai trezit aceasta amintire… Scrisorile de la el nu erau parfumate, dar hartia era imprimata discret cu imagini cu peisaje sau flori…eram topita dupa acele scrisori care aratau atat de diferit fata de ale noastre…”
Aurora: “Târziu în noapte, gândul mă poartă înapoi în timp, când cu fiorul ce străbate trupul fecioarei îndrăgostite, alergam înaintea poştaşului să-mi aducă cuvintele magice închise în plicuri albe sigilate… cu mâini tremurânde defsăceam în grabă scrisoarea şi ochii lacomi sorbeau în câteva clipe slovele-petale roşii născute floare din iubire, învăluindu-mă în parfumul dragostei… O citeam o dată şi încă o dată… şi-o ascundeam cu grijă sub perna mea de fată, să-mi rămână în gând şi în vis. Urma răspunsul cu alte clipe de magie, când fiecare cuvânt ce se aşternea era un strop din inima mea ce bătea nebuneşte. Sărutam în taină fiecare pagină … sigilam plicul şi mâini necunoscute urmau să-mi poarte acea parte din suflet până la făt-frumos. Urmau zile de aşteptare cu emoţie şi nerăbdare.”
Şi acum scriu scrisori. Cu mare drag. Mi se pare mai personal, mai cald, mai … altfel… fiindcă parfumul unei scrisori nu se compară cu nimic!
Abia de puţin timp trecuse dincolo. Oricât s-a străduit, n-a reuşit să rămână. Nici el nu înţelegea de ce. Fusese câţiva ani în mintea unui adolescent. Îi plăceau stările de extaz în care era dus adesea, lumile fantastice în care plutea la orice apus de soare, iubirea curată ce se năştea la orice privire adresată unei fete, elementele de viitor pe care credea că le vede în toate descoperirile sale, armonia naturii pe care o simţea la fiecare pas prin roua dimineţii. Fiecare floare pe care o întâlnea era un prilej de visare, stelele erau infinitul sufletului, apele erau cântecul inimii, copacii – prieteni vechi.
Acum nu mai era nimic. Unde se dusese totul?
Intrase într-o lume ciudată de demoni, care îi dădeau târcoale rânjindu-i fioros. Nu se mai putea orienta. Degeaba încerca să reia legătura cu tânărul. Aceasta fusese tăiată.
Rătăci o vreme prin dimensiunile incerte în care intrase, ferindu-se la fiecare pas de creaturile răutăcioase pe care le întâlnea. Nu găsi nimic bun în calea sa. Încet, îl cuprinse panica. Nu mai vedea nicio ieşire din lumea aceea mizerabilă. Nu ştia cum intrase, cum să iasă – nici atât!
Se ascunse într-o parte mai luminoasă, unde bănuia c-ar putea fi o ieşire. Era totuşi riscant, căci îl vedeau mai bine demonii. Dar poate se deschidea o poartă care să-l scoată de acolo. Un ţipăt sinistru îl săgetă adânc. Un frate de-al său, un vis al viciilor, fusese sfârtecat de demonii negri. Se sperie şi mai tare.
Un firicel de lumină se strecură către el dinspre zona luminoasă. Se duse repede să-l întâmpine. La prima atingere, conexiunea se realiză. Era din nou în extazul adolescenţei. De data asta, o fată bălaie, cu ochii mari şi visători devenise deţinătoarea visului. Din nou pe culmi, mai intens şi mai fragil în acelaşi timp.
Peste câţiva ani, visul realiză o nouă conexiune. O tânără şi un tânăr, visători ai aceluiaşi vis, se regăsiră într-o singură poveste.
Toate textele și/sau imaginile de pe acest blog sunt protejate potrivit Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe. Niciun text și/sau imagine nu poate fi preluat/ă fără acordul autorului.
innerspacejournal 
