Eram pe margine. Aveam chipul cadaveric, trupul descărnat, un putregai al existenței mele ratate… În decorul sumbru mă vedeam tot mai des descompus în mii de bucățele… Un giulgiu îmi acoperise fața, corpul… Așteptam. Aș fi vrut să văd cum îmi stă… Convoiul funerar se deplasa încet, parcă vrând să-mi prelungească intrarea în mormânt. Le-aș fi spus să meargă mai repede, să miște carul acela mortuar mai vioi, că mă doare capul de la atâta moarte împrăștiată cu jelaniile lor…Și mai urma să-mi cânte și-un prohod de vreo câteva zeci de strofe!… Ah! Cine m-a pus să-mi pun țărână în cap? Unde era Lolita? Să mă salveze de la aceste orori? Daaa… mi-am amintit: era… de partea cealaltă. După ce m-a descoperit flirtând cu Elena, s-a măritat. Dar… Amalia? Și ea… m-a văzut când cerșeam dragostea Mariei! Of! Pe cine mai puteam invoca? Pe… Anabela. Ea, cea inocentă, care nu știa nimic despre toate celelalte… iubiri. Ea m-ar fi putut ajuta. Aveam nevoie de energia ei creatoare și pură, ca să mă trezesc din coșciug. Ce căutam acolo? Aa… da! Voiam să-i fac o farsă Belindei, ca să-i câștig dragostea for ever!… Și nu știu de ce mi-era atât de somn… Ușor… m-a cuprins o stare de fericire, de extaz inițiatic… Fabulos! Toată lumea din convoi râdea. Râdea și râdea și râdea, de parcă le-aș fi prezentat un spectacol de divertisment! Ce nerușinare!
Dar mai spunea cineva, ca o completare, că, de fapt, râsul îl învinge pe… Satan.
Plictisitor. Tot ce citea era plictisitor. Își aduse scrumiera de pe noptieră. A, nu, nu mai fuma. Acolo își ținea bomboanele de ciocolată. Se gândi la toți fanii lui care erau din ce în ce mai numeroși și mai lingușitori. Plictisitor. Ar fi schimbat tot conținutul publicației. I-ar fi dat o tentă de… ezoterism, că tot se poartă, de puțină istorie, tot ezoterică (cine a mai auzit de așa ceva) și, poate ar fi organizat concursuri de interpretare… Îi surâdea ideea. Se uită la like-urile care se înmulțiseră precum niște scame pe un covor de lână. Ce bine se simțea când apărea un nou fan!… Îi creștea inima și îl făcea să împrăștie numai iubire în jur. Și de pe scara cerului i-ai fi putut vedea strălucirea… Era un scop îndeplinit, nu?
Câți citeau cu adevărat ceea ce scria? Unii aveau obiceiul să aplice câte un like înainte de a apuca să citească ceva. Verificase timpul și observase cine făcea așa. Zâmbi dezamăgit. Singura scuză pentru asta găsea că este tinerețea. Își aminti de propria lui tinerețe. Câte prostii mai făcea!…
Iubise femeile. Pe toate. Avea un scenariu bine pus la punct și perfecționat în timp. Nu le putea da ,,like” pe vremurile acelea, dar știa cum să le cucerească. Le găsea întotdeauna punctele sensibile, le făcea declarații pe care nu le puteau refuza, le dăruia flori (uneori imaginare), le încuraja în tot ce făceau, le mai manipula puțin, pe scurt, le amăgea cu propriile lor trăiri. Le făcea să înflorească (Ce-i mai plăcea expresia asta!) din doar câteva cuvinte și puțin mister. Alteori alegea melodii cu semnificații bine ascunse în mesajele transmise, pe care le dedica lor… la timpul potrivit. Întotdeauna găsea câte o fană care să-l ajute, mai sclifosită sau mai sobră… nu conta. Era un vampir energetic. Le storcea de vlagă pe rând, apoi încerca să se descotorosească de ele, mai delicat sau mai dur, după situație. Unele înțelegeau și, din mândrie, se retrăgeau cu capul sus, dar rănite, altele renunțau mai greu și încercau să se răzbune (fără succes, desigur – cine le mai credea?) și câteva rezistau eroic… dar cu sufletele pline de îndoieli.
Își trase scaunul mai departe de birou și își urcă satisfăcut picioarele pe lângă tastatură, pe pupitru. Cumpărase chiar el scândura de cireș din care îl făcuse.
Lăsă deoparte analiza lecturilor și se apucă de scris. Avea de așternut multe amintiri. Inima lui devenise o scorbură de la ultima… cucerire. Oare aceea era ultima, sau o confunda? Nu mai știa. De atunci, sufletul i se golise și nu mai reușea să-și aplice vechile ,,trucuri”. Îi secase izvorul… iubirii. Trebuia să scrie, ca să retrăiască momentele de ,,glorie” și astfel să cheme cu puterea gândurilor… CE? Conștiința? Va mai vedea. Se gândi că iubirea lui era un mozaic de diamante șlefuite din care putea alcătui acum, în sfârșit, iubirea aceea unică pe care toată lumea o visează. Oare?
O duzină de cuvinte în mai multe… diamante, se află la psi.
Am lăsat soarele să-mi deschidă ferestrele albe ale sufletului, primindu-i cu străvezie dorință sărutul trandafiriu. Am preschimbat inima în pajiște verde și-am alergat printre florile gălbui, roșiatice, violet… M-am înălțat spre albastra nemărginire cu brațele deschise a toamnă și codrul ruginiu a gemut cu durere de moarte. A rămas câmpul cenușiu al neputinței acolo jos, cu gândul înnegrit în butoaie de smoală.
Am așezat sărutul soarelui într-o scrisoare temporală și ți-am trimis-o prin spațiile dimensiunii tale. Să-l păstrezi cu grijă după ce l-ai desfăcut, ca să-ți fie iubire eternă.
Alte duzini de cuvinte cu multe culori, găsiți în tabelul lui psi.
Într-un palat din palisandru, ce-ți dădea palpitații când te uitai de sus în jos și deveneai palid iar palmele ți-asudau, stătea odată o prințesă ce purta o palatină și-o pălărie ce părea prinsă dintr-o pală de vânt. Ei îi plăcea să se plimbe cu un palanchin printre paltini. Slujitorii stăteau îmbrăcați cu paltoanele negre, până când prințesa își termina plimbările.
Palanchinul era un element palpabil la curtea regală, restul era… vânare de vânt.
La psi găsiți alte elemente ale vânărilor de vânt în duzini de cuvinte.
Urcă în grabă treptele de la capătul centralei, a ce mai rămăsese din ea… Timpul din ultima perioadă se scursese accelerat, parcă ar fi fost un tren cu pornirea mai grea, dar imposibil de oprit după aceea. Mulțimea de trecători pe lângă care trecuse n-o mai stânjenea ca altădată, când orice gest i se părea analizat și studiat în mod exagerat. Își luase un trening oarecare, eticheta nu-și mai avea rostul în momentele în care trepidații puternice anunțau catastrofa. ,,Să trecem mai repede prin tremurul Pământului”, se gândi în treacăt și iuți pasul. Cine și-ar fi închipuit, în trecut, că vom face acest ultim salt? Umbrele de pe pereții pe lângă care trecea arătau un trepied care se deplasa în paralel cu ea. Își păstră cugetul treaz, căci știa ce efecte dau gazele din atmosfera respirabilă. Puteau fi halucinații. Nu era sigură, însă. Dacă reușea să ajungă pe platforma de evacuare, treaba era făcută.
Se văzu ridicată din senin, tocmai când credea că se va prăbuși din cauza mișcărilor violente ale Pământului. Platforma era neclintită. Erau mai mulți acolo – cei care câștigaseră lupta. Fusese pe muchie de cuțit…
Se uită cu curiozitate în zare: lângă soarele care-și descompusese lumina, se năștea un soare mai mic, ce pâlpâia stingher și neîndemânatic. Se observau culorile incerte pe care le proba pentru a le pune în rezonanță cu planeta dominantă.
Zâmbi, deși o durea sufletul pentru ce rămăsese în urmă: se împărțiseră în două lumi – cea veche, cunoscută, și alta nouă, pe care trebuia să o descopere fiecare… Ea alesese necunoscutul.
Ca într-un dansaristocrat ne învârtim, ne ocolim, ne studiem, ne analizăm…
Un fluviu de gânduri ne e măsura în care ne înscriem. Jucăm piesa de secol XIX a unui salongerman sau poate franțuzesc, joc de societate menit să ne ducă la autocunoaștere. Un valsvioi ne trezește la realitatea ființei noastre amintindu-ne de romantism, de visare împreună, de ,,a împărți unii cu alții”…
La psi-words găsiți alți înscriși la ,,Duzina de cuvinte”:
Pe vremea când dulcerc se legănau tristalerii în albele dimensiuni ale planetei Balcondur și un drogor subțire cuprindea spațiul închis al acesteia dându-le calde efluvii de alinaval, ce-i făcea să viseze cu ochii deschiși pe parcursul întregii lor existențe, pe vremea aceea deci, trăia un tristaler puțin diferit de restul populației. Nu se știe cum și de ce, în locul feței triste pe care o aveau toți locuitorii planetei, el se născuse cu un zâmbet ciudat (tristalerii nu aveau cuvântul ,,zâmbet” în vocabular), ce-i grava fizionomia și-l făcea ieșit din comun, ca pe un cal breaz. De aceea, primise numele de Telurictus, care să exprime particularitatea sa nativă.
Și, datorită acestui defect al său, nici prieteni nu prea avea, așa că, umbla singur pe unde-l tăia capul, ceilalți se cam fereau de el și-l lăsau în plata Domnului. De multe ori colinda spațiile albe ale planetei până la granița de care nu aveau voie să treacă, nu se știe de ce. Îl atrăgea foarte mult spațiul colorbit ce se zărea dincolo de graniță și se întreba adesea cum ar putea să treacă, pentru a vedea ce e acolo…
Tot fâțâindu-se el pe lângă graniță, zări, la un moment dat, un alt tristaler ce colinda, cu fața lui tristă, pe potecile singurătății… Se îndreptă spre el zicându-i:
– Bună lungere, tristaler trist ce ești! De ce ești singur pe aici, la marginea Balcondurului?
– Bună lungere și ție, tristalere ciudat! Tocmai ce am primit, de la Primul Cristaler un verdiction prin care mi se interzice contactul cu alți locuitori, din cauza unei greșeli pe care am făcut-o.
– Ce greșeală ai făcut?
– Am mâncat din șerbetiv, fructul interzis, fără să știu… Nu-mi spusese nimeni cum arată, că l-aș fi ocolit. Dar așa, când l-am întâlnit, mi s-a părut îmbietor și… am gustat din el. Dacă mă vede cineva că vorbesc cu tine, cine știe ce verdiction mai primesc! spuse el speriat.
– Stai liniștit. Pe aici nu vine nimeni, niciodată. Eu am fața asta… ciudată și toți mă ocolesc crezând că le port ghinion. Spune-mi, cum te cheamă?
– Amarcus. Pe tine?
– Telurictus. Te sperie fața mea?
– Puțin. Dar prefer așa, decât să fiu singur, să nu mai văd vreodată față de tristaler…
– Bine. Hai să-ți arăt ceva!
Se îndreptară spre linia de despărțire dintre albul planetei și spațiul colorbit care se contura din ce în ce mai clar, dincolo de linie.
– De ce crezi că nu avem voie să trecem?
– Pentru că multitudinea de culori de dincolo ne-ar face rău, probabil…
– A încercat cineva?
– Nu am auzit până acum.
– Ce-ar fi…
– Nu! Nu se poate!
– Ce avem de pierdut? Singurătatea? râse Telurictus. Cine ne mai dorește pe aici?
– Eu știu… Mi-e teamă.
Telurictus întinse mâna spre pojghița subțire ce despărțea albul de colorbit, împunse cu degetul și își retrase mâna.
– Vezi? Nu se întâmplă nimic! și întinse mâna din nou pătrunzând și mai adânc.
Spațiul din jurul mâinii sale se coloră ușor, fuzionând cu albul în care trăiau… de-o veșnicie. Se apropie cu tot corpul și făcu un pas. Nu se întâmplă nimic. Râse cu poftă apoi mai făcu un pas. Trecu dincolo cu tot corpul. Amarcus era în culmea disperării, dar nu se apropia. Telurictus își schimba coloritul la câteva secunde, trecând printr-o gamă variată de culori necunoscute.
– Amarcus, mă simt bine! Nu mi s-a întâmplat nimic. Vino și tu!
Ezitând, prietenul lui îl urmă gândindu-se că ar fi primit un verdiction ireversibil, doar la aflarea veștii că vorbise cu Telurictus despre spațiul colorbit… Așa că, făcu pasul decisiv și intră.
Ce urmă după aceea…
Alte combinații de cuvinte inventate de psi, găsiți lapsi, precum și un tabel de înscriere.
Atunci când dragosteapunestăpânirepesufletultău, orice rău seevaporă din calea ta șibinelecelorlalți devine un lucru firesc al existenței, pentru care poți lupta cu ușurință, fără ca tulburătoare ape să-ți mai brăzdeze inima neîncrezătoare.
Alte cuvinte ale aceleiași duzini, la psiîn tabel…
Un tremur interior o cuprinse când realiză greutatea vorbelor lui. Cu ironii subtile îi dăduse de înțeles că nu are încredere în ea, luase în râs toate eforturile ei de a-i face pe plac… Nedumerită, se gândise la alte trepte pe care le avea de urcat pentru a-i demonstra iubirea. Însă, ce sens ar fi avut? Cum l-ar fi putut mulțumi vreodată, dacă toată nevinovăția și încrederea pe care ea le investise în această iubire, fuseseră luate în derâdere? Mai avea vreo șansă? Se simțea ca într-un tren al dorințelor luminoase, deraiat din cauza unui creion aflat pe calea ferată…
Cu câteva zile în urmă, el păruse mai… îndrăgostit ca niciodată. O uimise cu exuberanța cu care făcea treceri spre stări necunoscute, încă. Se lăsase purtată pe aripile în care cred îndrăgostiții și își trasase cu creta sufletului o dâră, pe care s-o găsească atunci când va pierde calea spre lumină…
De unde apăruse breșa de neîncredere din sentimentele lui? Ce se întâmplase? Ce îl făcuse să intre în breasla cinicilor tocmai în raport cu ea? Să fi fost acea creolă implicată? Tot nu înțelegea. Nu făcuse nimic greșit. Îl iubea sincer și-i dorea tot binele. Apoi, această întorsătură neașteptată care o scotea din starea de fericire și îi greva inima cu sentimente grele, necunoscute, dureroase… Începuse suferința iubirii? Știa că va veni, dar crezuse cu toată deschiderea în iubirea celuilalt. Ce era de făcut?
Se întrebă cu îngrijorare: oare mai există iubire în lipsa încrederii?
Va afla în timp. Va lupta pentru a învinge și neîncrederea și influențele unora, altora… Va lupta pentru iubirea ei! Și nu o va pierde!
Un pui zgribulit, cu fulgii până la genunchi, se ascundea timid într-o bucată de atlas pe care a adus-o un vânt năprasnic, atunci când s-a pornit furtuna din două vârtejuri nebănuite, ridicate în amurg, de după coline. Aștepta cu disperare să-și scoată burta la soare, printre floriude și pleoștite. Pâinea din castronelul cu mâncare nu-l mai atrăgea, fiind îmbibată cu apă și noroi. Își scutură deodată aripile mocioite zdravăn, căpătând curaj să-și părăsească culcușul. Dar umbra lui Grivei se ivi de după coteț, amenințătoare și ciudată. Însă, cloșca sări în fața lui, vitează, și puiul își căpătă liniștea… de după furtună. Grivei se retrase mârâind, soarele răsări și toți puii ieșiră vioi prin ogradă.
Toate așteptărilelegate de iubire se nasc din nevoia de apartenență a omului. Ele sunt corelate, în esența lor, cu măsura în care ne hrănim dezvoltarea spiritului.
Îmi doream cândva, ca lupta pentru adevăr să devină o datorie, mai presus de căutarea propriei împliniri. Dar cum se va desfășura ea dacă simțirea îți va cădea înspre patimă, dacă îți petreci viața în tărâmuri ale fanteziei și te lași dus de orice sclipire efemeră a bogăției fără suflet?
Tu știi? Da, tu cunoști întotdeauna răspunsurile, dar mă lași să ghicesc, sau să le aflu singură.
Spuneau niște versuri: ,,Într-o existență cu un ritm perfect/ Tu ești singura eroare de poet.”
Am dat valoare fiecărui gând îndreptat către tine și fiecărui gând al tău îndreptat către mine. Am cules fiecare sentiment cernut printre rânduri, lăsat cu greu să răzbească printr-un haos al trăirilor existențiale. L-am învelit cu grijă în adăpostul inimii mele, încălzindu-l în mod constant cu blânde emisii de iubire, ca să se dezvolte liniștit în înfloriri magice de cuvinte, spuse șoptit.
Am descoperit pacea inimii tale atunci când eșecul unei vieți nedorite s-a preschimbat în libertatea de a trăi.
Am învățat esența felului de a discerne între real și imaginar și, în final, nimic nu mă oprește să fac bine din rău, libertate din prizonierat, lumină din întuneric, iubire din piatră seacă…
Te-am căutat zile și nopți în rucsacul cu amintiri, sperând să dau de tine printre frumoasele gânduri și simțiri ale unor mesaje cu teme impuse. Uneori, te-am surprins zâmbindu-mi misterios și încurajându-mă să-mi desfac aripile pentru magica și dorita călătorie a sufletului meu, în căutarea tainicelor și ademenitoarelor sonate ale iubirii, compuse în armonia deplină a îmbrățișării cuvintelor-energie.
Am găsit în gropița dintre zâmbetul primăverii și cel al verii nebune, o amintire cu iz de poezie, dintr-un jurnal cu universuri în mișcare, cu frunze aruncate în plutirea norilor. Ca atunci când un bărbat se îndrăgostește de o femeie doar de dragul iubirii, nu al ființei înseși. Iar ea se trezește înghițită de marele val al fericirii sintetice pe care singură și-a programat-o. Și, cu un sfârșit pe care niciunul nu l-a prevăzut, rămân pe aceeași direcție de atracție reciprocă, tot timpul mișcării universurilor.
Te-am căutat zile și nopți și te-am găsit, fără să programez Timpul… sau Universul.
Duzina de cuvinte o găsiți la psi… Aici vă puteți înscrie.
Totdeauna timpul a adus cu sine multă tensiune interioară, multe regrete sau ani înfloriți în livezi ale vieții. Unde sunt livezile?
Dacă timpul are ca obiectivdeplina noastră manifestare ca ființe cu inimă, atunci măsura lui nesăbuită poate fi un păcat tratat cu indiferență de felul nostru de a privi evoluția.
Și dacă spațiul s-a arcuit pentru micșorarea distanțelor, ce facem noi cu această corabie a gândurilor, de izolare sufletească?
Poate fi acesta un triumf, atunci când creștem într-un deșert al negativității?
Abia atunci când vom transforma deșertul în livadă, vom percepe ,,întotdeauna – timpul” cu ochiul interior al împlinirii.
Azi am privit în ochi primăvara și am descoperit-o ca pe un copil dornic de joacă, plină de prospețime, de flori și de sensibilitate… Pe terenul ei de manifestare se făcea un intens schimb de frumusețe, între flori și păsări, între iarbă și gândăcei, între zâmbete și zâmbete…
M-am adaptat fără regret la momentul ei de explozie în iubire și am dat o infinită valoare de adevăr trăirilor sale transmise prin puterea hipnotică a energiei de regăsire. Ce dovadă mai clară de maturitate să aduc în favoarea comportamentului de integrare în respirația pământului?
Am profitat de mângâierile tandre ale soarelui asupra grădinii din sufletul meu și am plantat un măr ce răsărise timid din semințe aruncate demult, într-un anotimp ce-l credeam dispărut printre iernile fără sfârșit.
Știam că ești alături de mine când potriveam micuțul pom în locul destinat devenirii sale. Știam că îți imaginezi creșterea lui ca pe o acțiune menită să asigure transfuzii de sevă a vieții din adâncuri către înalt.
Știam că în spatele imaginilor din mesajele tale stă acea libertate care deschide inimi către renaștere.
Și mai știam că Ești, că Sunt, că Vom fi…
Cuvintele din duzină sunt ale lui psi, unde vă puteți înscrie…
Se gândise mult la asta. Foarte mult. Își concentrase toate gândurile într-o singură direcție: cum să facă să scape, să iasă din… problemă. Un timp îndelungat nu întrezărise nicio formă de realizare, dar studiase în amănunt toate variantele pe care le putea vedea. La un moment dat, începuse chiar să nu mai creadă că ar putea reuși vreodată.
Dar într-o seară de primăvară, pe când înfloriseră cele patru rânduri cu câte șapte vișini și cele nouă rânduri cu câte patru meri, fetița din problemă își scoase bonetaalbă și, nepăsătoare, o aruncă pe jos scuturându-și părul lung și ondulat. Măsură cu privirea distanța dintre rândurile de pomi și constată că era egală pentru fiecare două rânduri alăturate… Hmmm… începea să se întrevadă o portiță de salvare…
Dincolo de livadă, pe deal, ciripeau păsări cu felurite glasuri vesele. Freamătul pădurii era plin de o taină neștiută până atunci. Adieri călduțe ale vântului îi atingeau cu sfială fața rotundă și inocentă. Un glas șoptit o invita să iasă, să vină la spectacolul Vieții.
Nu mai stătu pe gânduri. Evadarea îi reușea dacă avea curaj s-o pornească pe pantele abrupte ale sfârșitului de iarnă…
*
De acolo, de sus, privi mulțumită cele patru rânduri cu câte șapte vișini și cele nouă rânduri cu câte patru meri. Acum le vedea pe toate în același timp…
E-atât de mare distanța dintre dorurile noastre, încât trăiesc prea des iluzia mersului stingher al fiecărui pas făcut înspre tine. Cu cât vreau să mă apropii, cu atât te îndepărtezi… Îmi dai senzația că niciodată nu te voi ajunge, că este spațiul cel care te împinge alunecând fără oprire. Aș vrea să nu mai fie un echilibru între apropiere-îndepărtare, într-un vremelnic dans al căutării fără regăsire… ci doar o dimineață nesfârșită cu proaspete vise fantastice rămase de peste noapte.
Ascund într-un buzunar al timpului cuvinte-nestemate, desprinse din pomul iubirii, fructe de soare crescute dintr-un misterios anotimp…
Inventez o cheiță a descătușării din blazare și cu maximă exigență recalculez ecuația ieșirii din dulcele balans al nonimplicării.
Comprim distanța inițială transformând-o într-un punct de întâlnire. Rezolvarea ecuației – un singur dor.
Puteți rezolva ecuații de cuvinte la psi, unde vă puteți înscrie.
Rezonez cu sufletul tău ermetic, închis în matricea unei lumi virtuale, posibile, probabile… Tu îmi răspunzi cu eleganță, deși ești vizibil enervat de insistențele mele de a te explora, în adâncime… Orice explicație pe care mi-o dai, ocolește răspunsurile pe care nu vrei să le faci cunoscute. Mă faci să alunec neîncetat în căutarea unui echilibru pe care l-aș dori stabil, de câte ori mă lansez plină de elan în rețeaua de energizare creată de elita înțelepților, descoperitori ai secretelor de dincolo de curgerea relativă a timpului. Mă aduci adesea într-o eclipsă a ideilor față de sentimente, împiedicându-mă în cursiva-mi exprimare. Dar asta se întâmplă de-o eternitate și tu n-o să te schimbi, rămânând în încăpățânarea cât un elefant, pe care o adori…
Gândurile mele ecou se duc peste limita încordării tale, obținând, totuși, avantajul unei perseverențe magnetice.
O duzină de cuvinte a fost programată la psi-words. Acolo vă puteți înscrie, de asemenea. Până acum au mai scris:
Aspir la bucuriasimplă, lăuntrică, pe care doar un profet o poate avea, mă ridic din căderea la podea ce mi-a lăsat sufletul neschimbat după o dezvăluire a speranței renăscută din experiență, atunci când fericirea de a fi îndrăgostit mi-a dat puterea de a face bucățimărul otrăvit al îndoielilor…
La psi e lansarea duzinei de cuvinte. Alte povești… de duzină, la:
Toate textele și/sau imaginile de pe acest blog sunt protejate potrivit Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe. Niciun text și/sau imagine nu poate fi preluat/ă fără acordul autorului.
innerspacejournal 