Mărturisire – Liviu Rebreanu

„Astăzi însă, știu și înțeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată. Cei mândri își închipuiesc că nu au trebuință de inimă; ei nu vor decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârșit, că și în iubire succesul e tot. Dorințele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulțumite, da. Dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată!

Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă ca și credința. În iubire n-ai să fii convins niciodată. Tot ce nu e supunere și devotament nu e iubire. Trebuie să trăiești mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambitioși, cei mândri, cei obraznici și nerecunoscători nu pot ști ce este iubirea și, așa, cei mai mulți dintre noi de abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înțelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu.

Pe mine viața m-a frământat, m-a umilit; mie viața mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun ca ele nu merita să fie iubite, ci să strig pretutindeni: știu să iubesc, fiindcă am învățat a plânge, a suspina și a mă resemna!

Astăzi aș vrea și eu să nu iubesc, aș vrea să fiu iar mândru, ambițios, cuceritor. Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aș cânta din syrinx te-aș duce într-o poiană scăldată de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, și ți-aș șopti la ureche cântecul celor iubiți. Atunci poate ai pricepe și tu că iubirea nu cunoaște ceea ce lumea numește “a fi iubit”.

Te iubesc pentru că mă iubești: aceasta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, și nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc: aici începe iubirea. Îți mulțumesc din suflet că te iubesc: acesta este cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că ești oacheșă; nici: te iubesc pentru că ești bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că ești oacheșă, cu toate că ești bună, și te-aș iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu și firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oameni care, și altmintrelea, erau cam porniți spre nebunie, a făcut gurmanzi din oamenii care până atunci erau înfometați. Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înțeleagă poezia cea mare a suferinței trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeții au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeți! Iar eu care citesc bucuros în stele și-mi fac o plăcere dintru a așterne slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.

O, vanitas, vanitatum vanitas! Zice profetul. Toate suferințele sunt deșarte! Îți șoptește un glas dinăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deșertăciuni mari, nimicuri pline de durere.
Și totuși, pentru aceste nimicuri deșarte, pentru aceste deșertăciuni nepătrunse aș fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aș fi în stare să-mi dau chiar viața.

Nu știu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deșertăciunile lumești, am ales pe cea mai frumoasă, care e și cea mai frumoasă, fiindcă e cea mai deșartă din toate.”

Sursa:

http://reasheeshablog.wordpress.com/2013/05/27/marturisire-liviu-rebreanu/