Concertul

Concertul

 – Mi, hai să ne jucăm împreună, vrei? Uite, lângă copacul acela înalt şi umbros.

– Imediat, La, de-abia aştept! Stai puţin să-i cer voie mamei; ştii, s-ar putea să aibă nevoie de mine, căci l-am văzut pe Paganini acordându-şi vioara. Dar, mai bine vino şi tu să vezi ce interesant e! Ai mai intrat vreodată în compoziţiile unui muzician?

– Am încercat odată, dar era un copil nepriceput şi m-am cam lovit în coardele viorii sale.

 – Da, trebuie să intri pe undele unui cântăreţ priceput, altfel o poţi păţi! Unul din fraţii mei era să moară odată, când posesorul unei chitare zdrăngănea fără rost, iar el tocmai intrase în cutia de rezonanţă.

– Dar voi cum l-aţi cunoscut pe acest muzician?

– Nu ştiu. Pur şi simplu l-am văzut. L-am auzit cântând. Chiar şi când exersează, el creează nişte opere fantastice. Ne-a chemat prin vibraţiile emise.

– Şi nu deranjez dacă intru şi eu?

– Va fi cu atât mai frumos! Se va crea o armonie nouă, mai complexă şi mai melodică decât până acum. Dar să-l lăsăm să-şi acordeze vioara. Ar fi riscant să intrăm în aceste momente.

Mi şi La porniră val-vârtej către Fa, mama lui Mi, vibrând sub diferite forme, apoi amplificându-şi fiecare vibraţia, de la limita minimă la cea maximă pe care o puteau atinge.

La, care era dornică să se joace, îşi schimbă frecvenţa, transformându-se în La minor, astfel obligându-l şi pe Mi să coboare un pic, cu un bemol doar. Însă, lui Mi nu i-a ajuns: dorea să-i arate prietenei sale la ce nivel tehnic ajunsese şi coborî, coborî, încă o octavă…şi…pleosc! Lui Paganini i se rupse o coardă. Mi continua să coboare şi, deodată, fără să vrea, îi gâdilă urechea muzicianului.

Ideea era fixată. Paganini luă o coardă de violoncel şi-o înlocui pe cea ruptă.

Pe măsură ce se apropiau, cei doi copii şi mama lui Mi se întâlniră cu o mulţime de alţi prieteni: aproape toată gama. Într-o muzică de neimaginat pentru percepţia umană, sunetele intrară în cutia de rezonanţă a lui El Cannone – vioara.

Paganini privea în jur, extaziat de feeria ce-l înconjura. Era de neconceput să lase totul baltă! O nouă piesă i se învârtea tumultuos în minte. Îşi luă arcuşul şi începu.

La chicotea încântată: nu se mai jucase niciodată atât de frumos…Se unea cu Mi în sunete prelungi, în timp ce unii dintre prieteni îi acopereau cu amplitudini grave, sau fermecătoare, cristaline; apoi îşi măreau frecvenţele până la soare, ieşeau pe jumătate din cutia de rezonanţă, intrau la loc, se întrepătrundeau râzând zgomotos; se luau de mâini cu undele vântului, mai construiau nişte combinaţii originale; La se supăra pentru că Mi n-o lăsa să-şi micşoreze amplitudinea şi ieşea din vioară; mama lui Mi venea şi-i împăca, mîngâindu-i cu căldura ei. Totul, desigur, în completarea compoziţiei lui Paganini.

Degetele  violonistului alergau pe coarde, luându-se la întrecere cu undele emise. Sufletul lui era o înlănţuire fantastică de triluri de păsări, valuri de mare, susur de izvoare, vuiet de furtună, foşnet de pădure şi linişte de munte.

Mi şi La nu s-ar mai fi oprit niciodată din joaca lor. Spaţiul din jurul lor părea că s-a mărit, s-a luminat şi s-a umplut de senin şi pace.

Într-un târziu, mama lui Mi îi chemă:

– Haideţi, copii! E ora de culcare. Vom mai veni şi altădată.

Mi şi La ieşiră din vioară şi se înălţară undeva… nu se ştie unde.

Deşi se oprise, muzicianul mai auzea încă, vocile păsărilor, ale valurilor, ale vântului, din ce în ce mai departe, mai departe…

Cu ochii spre cer, Paganini zâmbea.   

***

Bolnav, muzicianul atinse vioara cu mâna tremurând. Era pe moarte. Ar fi vrut să mai cânte, dar nu mai avea putere în braţe şi în degete. Singurul lucru care îi uşura suferinţa era vibraţia muzicii pe care o purta cu sine din tinereţe. Nimic nu dispăruse din capacitatea sa de transpunere în vibraţii muzicale. Doar că o făcea la nivelul subconştientului şi al inconştientului. Toţi prietenii lui polifonici erau acolo, în mintea sa. Se împrieteniseră pe când el era foarte tânăr.

Odată, când exersa la vioară, după ce i s-a rupt o coardă, a început să cânte, cuprins de frenezia creaţiei. Dar sunetele emise nu corespundeau mereu cu ceea ce degetele sale atingeau pe coarde. Apăruseră altele şi altele, armonii deosebite, divine. Muzica sa împreună cu muzica venită din exterior se completau într-o polifonie ce nu putea fi imaginată în plan real. Ce era asta? Era absolut sigur pe tehnica sa, pe îndemânarea sa. Şi acele armonii nu veneau din creaţia proprie. Atunci, de unde?

***

Când Paganini se stinse, se înălţară sunete cristaline, acorduri minore şi-o muzică ce aducea, în esenţă, cu muzica psaltică, bizantină. Cei din jur o auziră, cu uimire şi aproape cu spaimă. Le era teamă de perfecţiunea distrusă. Cineva dorea să se răzbune? Miracolul formelor vibraţiilor se întipărise în natură? Satana?

***

– Iată-l, Mi. Vine spre noi.

– Să-l întâmpinăm.

– Te salutăm, maestre! Te vom conduce spre locul existenţei tale actuale.

– Cine sunteţi voi?

– Prietenii tăi din viaţa terestră. Notele muzicale ale sufletului tău. Apariţia noastră fizică e condiţionată de puterea de transformare pe care o are compozitorul asupra vibraţiilor cosmice. Tu ai creat nişte capodopere universale, pe care nimeni nu a reuşit să le transpună. Şi atunci am apărut noi. Ca să completăm ceea ce mintea umană nu putea înregistra. Să completăm lipsa de armonie din viaţa ta.

– Interesant. Acum înţeleg tot ceea ce am trăit. Toată viaţa mea a fost muzică. Nu am perceput aproape nimic din răutatea umană.

– Noi am făcut asta. Te-am ajutat să percepi doar creaţia, nu şi realitatea. Ca să îţi poţi împlini menirea, după cum spuneţi voi.

– Şi totuşi, nu înţeleg: ce sunteţi voi?

– Entităţi formate din energia vibraţiilor armonice, create de tine.

– Dar cum am reuşit?

– Doar cu puterea voinţei tale şi a talentului tău. Prin undele α emise de creierul tău. Suntem acorduri independente.

 – Şi ceilalţi, vă pot auzi?

– Datorită ţie, da. Dar nu sub formă de armonii, ci doar ca note separate. Însă, dacă găsim alţi muzicieni asemeni ţie, s-ar putea să ne facem simţită prezenţa pe planetă. Acum trebuie să ne despărţim. Te lăsăm aici, împreună cu cei făcuţi din muzică.

***

– Mi, vii să ne jucăm?

– Acum, La. Unde?

– Acolo, în camera aceea plină de instrumente muzicale. Deşi, pe unele nu le cunosc.

– Ai grijă, La! Îşi acordează vioara! Nu intra acum!

– Dar nu e loc în cutia de rezonanţă! E închisă!

– Şi-atunci?

– Am găsit: în cablul acela! Aşa putem ajunge în vioară.

***

Nigel îşi scutură sacoul colorat şi jerpelit, se învârti, făcu o plecăciune şi începu.

Muzica lui se răspândi cu o sensibilitate dusă la extrem, în toată sala. Deşi vioara sa era electrică, interpretarea ştergea toate inconvenientele.

Mi şi La împreună cu prietenii lor, ameţiţi de intensitatea electrică a sunetelor, se transformau în entităţi vizibile. În aer se derulau în ritmul şi măsurile impuse de Nigel note, acorduri, armonii împletite cu altele, paralele. Erau vibraţii ce se puteau percepe cu ochiul liber!

Era un dans al emisiilor muzicale ce se creau ele însele, prin ele, prin muzician şi prin vioara sa. Cu graţie şi mare intensitate se răspândiră în sală, în aer, pe toată planeta.

Era Concertul.

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ilustratori, Ioan Usca, Mirela,  Mirela Pete,  Ragnar, Robert, Schtiel, Shayna, Vizualw