Casian vorbeşte adeseori despre pocăinţă şi despre conştientizarea greşelilor proprii, însă el insistă în egală măsură şi asupra bucuriei călugărilor; aceştia sunt oameni fericiţi, ,,oameni în sărbătoare” şi tot în acest sens ei nu mai sunt din lumea care este ,,împărăţia tristeţii şi a disperării”. Împărăţia lor este ,,Bucurie şi Pace în Sfântul Duh”: ,,Împărăţia lui Dumnezeu, spune Evanghelistul, nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 20-21). Or, în noi nu poate exista decât cunoaşterea sau ignorarea adevărului ş iubirea pentru viciu sau virtute; prin aceasta noi oferim domnia asupra inimii noastre, fie diavolului, fie lui Hristos. Apostolul, la rândul său, descrie în felul următor natura acestei domnii: ,,Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură; ea este neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14,17).
Aşadar, dacă Împărăţia lui Dumnezeu este în noi înşine, şi dacă ea constă în dreptate, pace şi bucurie, oricine cultivă aceste virtuţi se află fără nicio îndoială în Împărăţia lui Dumnezeu; şi oricine trăieşte, din contră, în nedreptate, discordie şi tristeţea care produce moartea este supus al împărăţiei diavolului, al infernului, al morţii, căci acestea sunt semnele după care pot fi deosebite cele două împărăţii (Convorbiri).
Atunci când vorbeşte despre ,,linişte statornică şi pace veşnică”, Casian pare a se teme să nu fie considerat un visător, un utopist sau chiar mai rău, să nu fie acuzat de hedonism; de aceea, el precizează că este vorba despre ,,o bucurie şi o pace pe care lumea nu le poate oferi”, acestea nefiind euforizante. Dezvoltând spusele Apostolului, el precizează că este vorba despre bucuria în Duhul Sfânt, care este diferită de acea bucurie despre care s-a spus ,,vai vouă care râdeţi, pentru că voi veţi plânge”. Această bucurie se află dincolo de contrarii şi nu depinde de întâlniri sau de circumstanţe favorabile. Este bucuria Fiinţei; râsul, veselia şi buna dispoziţie naturală nu sunt această ,,bucurie care se revarsă în mijlocul necazurilor”, bucurie ontologică, deschidere a inimii faţă de o altă conştiinţă.
Despre această ,,cu totul altă bucurie”, rod al rugăciiunii neîncetate şi al credinţei în Dumnezeu, Casian ne spune că ,,suntem capabili să o dobândim”, iar prin aceasta el nu face decât să ne reamintească ceea ce ne este promis în Scriptură: ,,Despre adevărul spuselor mele vreau să aveţi şi altă chezăşie decât ceea ce am scris doar eu, şi anume autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Ascultaţi cum înfăţişează El, în rostirea-I luminoasă, natura şi condiţiile lumii ce va veni: ,,Iată, spune El, că voi crea un nou cer şi un nou pământ; cele vechi se vor şterge din amintire, şi nu vor mai trăi în locaşul tainic al inimii; ci voi veţi gusta o bucurie şi o veselie veşnică în ceea ce Eu am să creez”; şi din nou: ,,Va fi bucurie şi veselie, mulţumiri şi cântece de slavă, din lună în lună şi din Sabat în Sabat”; şi încă o dată: ,,Bucuria şi veselia vor fi partea lor, durerea şi gemetele vor pleca”. Dacă doriţi mai multă lumină asupra a ceea ce este viaţa şi cetatea sfinţilor, ascultaţi ce spune vocea Domnului, adresându-se Ierusalimului ceresc: ,,Îţi voi da drept vizită de judecată pacea, şi drept judecători dreptatea. De nedreptate nu se va mai auzi niciodată pe pământ, nici de pustiire şi de ruină la hotarele tale. Mântuirea va fi pe zidurile tale; slava, la porţile tale. Pentru tine, nu va mai fi soare care să strălucească în timpul zilei; luna nu te va mai lumina cu strălucirea ei: ci Domnul îţi va fi lumină veşnică, Dumnezeul tău care va fi slava ta. Soarele tău nu va mai avea apus, iar luna nu va mai descreşte: ci Domnul îţi va fi veşnică lumină, şi se va sfârşi cu zilele tale de doliu” (Convorbiri).
Soarele fără de apus este inima care prin rugăciune s-a statornicit în Iubire şi, după chipul Celui Viu, Drept şi Milostiv, ,,străluceşte asupra celor buni şi asupra celor răi”. Ea cunoaşte acum pacea (isihia – quies) celui care nu mai are nimic altceva de făcut pe acest pământ decât să iubească. Pelerin şi călător în meandrele obscurului, el rămâne în lumină şi ,,mulţi se bucură de lumina sa”.
Etimologic, termenul creativitate provine din latinescul ,,creare” – a naşte, a zămisli, a crea, a făuri. Termenul a fost folosit în literatura de specialitate de Gordon Allport, în 1937 – creativity, cu sensul de capacitate de a genera noul, dispoziţie generală a personalităţii.
Definiţiile creativităţii nu se exclud unele pe altele, ci se completează, surprind aspecte privind personalitatea creatoare, procesul creator şi produsul rezultat.
Iată câteva definiţii ale creativităţii care ilustrează diferite perspective de abordare:
● Ca formaţiune sintetică de personalitate, creativitatea dispune de o structură complexă ce unifică, în ordinea importanţei, motivaţia şi orientarea specifică, imaginaţia constructivă şi inteligenţa (Paul Popescu-Neveanu);
● Creativitatea este activitatea sau procesul care duce la un produs caracterizat prin noutate sau originalitate şi valoare pentru societate. Creativitatea se referă şi la găsirea de soluţii, idei, probleme care nu sunt noi pentru societate, dar la care se ajunge pe o cale independentă. Produsul este nou pentru subiect (Al. Roşca);
● Creativitatea este capacitatea de a modela experienţa în forme noi şi diferite, capacitatea de a percepe mediul în mod plastic şi de a comunica altora experienţa unică rezultată (I. Taylor);
● Creativitatea este acel proces care are ca rezultat o operă personală, acceptată ca utilă sau satisfăcătoare pentru un grup social, într-o perioadă anumită de timp (M. Stein);
● Creativitatea este procesul modelării unor idei sau ipoteze, al testării acestor idei şi al comunicării rezultatelor (E.P.Torrance);
● Creativitatea reprezintă ansamblul de calităţi şi raporturi care duc la generalizarea noului, la originalitate (Gordon Allport).
Indiferent de modul de abordare se pot identifica două note definitorii ale creativităţii: noutate şi valoare. Noutatea poate să se situeze la diferite niveluri, fiind evaluată prin distanţa dintre punctul de plecare şi produsul nou obţinut, această distanţă reprezentând, de fapt, cota de originalitate.
Creativitatea ca proces şi activitate hipercomplexă are atât o valoare individuală, cât şi una socială superioară. Creativitatea individuală este o premisă a creativităţii sociale.
În plan psihoindividual creativitatea presupune obţinerea unui produs nou într-o manieră proprie pentru individ, chiar dacă prin raportare la ştiinţă acel produs este cunoscut, a fost deja descoperit. Practic este vorba de ,,a descoperi” adevăruri deja cunoscute de către individ, de aici şi importanţa strategiilor euristice în actul de predare-învăţare.
În funcţie de structura şi condiţiile individuale se conturează mai multe tipuri de creativitate. Aceasta presupune inteligenţă, gândire direcţională, imaginaţie constructivă, o anumită tehnică de lucru, dar şi o condiţionare afectiv-motivaţională, de unde şi caracterul spontan sau intenţionat voluntar al demersului creativ.
Principalele caracteristici ale creativităţii, după Paul Popescu-Neveanu, sunt:
– fluiditatea – uşurinţa şi rapiditatea asociaţiilor între imagini şi idei, debitul verbal;
– flexibilitatea – uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de abordare al unei probleme când un procedeu se dovedeşte inoperant;
– originalitatea – maniera individuală, personală de abordare a problemelor.
Ca însuşire general-umană, creativitatea se prezintă în diferite forme şi se situează la diverse niveluri tehnice. După C. W. Taylor se disting cinci niveluri ale creativităţii:
● creativitatea expresivă, caracterizată prin spontaneitate şi libertate de expresie, fără preocupări de utilitate sau valoare, ca în cazul desenelor realizate de copii;
● creativitatea productivă, care constă în însuşirea de informaţii, formarea şi dezvoltarea unor priceperi, a unor tehnici, originalitatea fiind minimă (de exemplu, o ţesătoare de covoare);
● creativitatea inventivă face posibile invenţiile, îmbunătăţirile aduse produselor, aparatelor, suficient de importante pentru a fi brevetate, difuzate în producţie;
● creativitatea inovatoare duce la modificări ale principiilor ce stau la baza unui domeniu, la noi modalităţi de exprimare, specifice talentelor; e caracteristică unei minorităţi, unei elite;
● creativitatea emergentă se manifestă la omul de geniu care revoluţionează un domeniu ştiinţific, ori la creaţia artistică, deschizând noi căi de abordare.
Factorii structurali ai creativităţii
La dezvoltarea creativităţii contribuie toate procesele psihice, începând cu senzaţiile şi percepţiile şi încheind cu afectivitatea şi voinţa.
În psihologia românească se cultivă modelul bifactorial al creativităţii, prin care emergenţa sistemului psihic uman este explicată.
b) Operaţiile şi sistemele operatorii de orice fel (Paul Popescu-Neveanu).
Vectorii pot fi creativi şi noncreativi. Ei sunt cei care declanşează, selectiv, ciclurile operatorii şi le pilotează într-un anumit sens.
Trebuinţele de creştere, de perfecţionare şi de performanţă se opun trebuinţelor homeostazice, strict utilitare.
Motivaţia intrinsecă, de implicare în acţiune pentru plăcerea acţiunii, din înclinaţie sau interes cognitiv, se opune motivaţiei extrinseci, indirecte, care are influenţe constrictive şi presante.
Aspiraţiile superioare facilitează drumul spre performanţă, faţă de aspiraţiile de nivel scăzut, care nu permit valorificarea optimă a propriilor posibilităţi.
Atitudinile nonconformiste se opun celor conformiste şi convenţionaliste.
Operaţiile se împart în categorii de operaţii rutiniere, automatizate, cuprinse în programe algoritmice şi care nu sunt generatoare de noi idei şi sisteme operatorii de tip deschis, euristic, ca şi formulele logice noi şi repertoriile nelimitate ale procedeelor imaginaţiei, care duc direct la descoperire şi invenţie.
,,Considerată ca o structură de personalitate, creativitatea este, în esenţă, interacţiunea optimă dintre atitudinile predominant creative şi aptitudinile generale şi speciale de nivel supramediu şi superior.” [1]
Cele mai importante atitudini creative sunt: încrederea în forţele proprii şi înclinaţia puternică spre realizarea de sine; interesele cognitive şi devotamentul faţă de profesiunea aleasă; atitudinea antirutinieră menită să dechidă calea unor noi experimentări; cutezanţa de a adopta noi scopuri neobişnuite şi îndepărtate dar şi asumarea riscurilor legate de îndeplinirea proiectelor; perseverenţa în căutarea de soluţii şi realizarea proiectului; simţul valorii şi atitudinea valorizatoare care duc la recunoaşterea dechisă a valorii; grupul atitudinilor direct creative (simţământul noului, dragostea şi receptivitatea faţă de nou, respectul faţă de originalitate, cultivarea acesteia, în special a celei care se corelează cu o valoare socială şi umanistă superioară).
Factorii structurali ai creativităţii se împart în trei categorii:
Inteligenţa este o aptitudine generală care joacă un rol important în procesul creativ. Ea apare ca un sistem de însuşiri stabile proprii subiectului individual şi care, la om se manifestă în calitatea activităţii intelectuale centrată pe gândire. Măsura inteligenţei este echivalentă cu rata acomodărilor ce permit o bună înţelegere şi rezolvare de probleme. Empiric, inteligenţa se poate evalua după randamentul învăţării, după uşurinţa şi profunzimea înţelegerii şi după dificultatea şi noutatea problemelor pe care subiectul este în stare să le rezolve.
E. Landau consideră că inteligenţa şi creativitatea sunt complementare, creativitatea fiind o completare a inteligenţei în ierarhia aptitudinilor umane. După Paul Popescu-Neveanu, interacţiunea dintre aptitudini şi atitudini constituie baza structurală a creaţiei. Punerea în valoare a aptitudinilor este condiţionată de atitudini, prin care omul se orientează în viaţă, se autoreglează. Atitudinile negative pot diminua aptitudinile remarcabile, iar cele pozitive pot valoriza aptitudini, în ciuda unei dotări intelectuale modeste.
Gândirea divergentă este asociată cu fenomenul de creativitate, de către J.P.Guilford.
Factorii intelectuali ai creativităţii sunt:
● sensibilitatea faţă de probleme –atitudine deschisă, receptivitate faţă de experienţă, faţă de nou, de trebuinţele şi atitudinile altora, permanentă curiozitate, dorinţa de a cunoaşte, de a elabora, experimenta şi verifica noi ipoteze;
● sensibilitatea la implicaţii– capacitatea de a recunoaşte probleme acolo unde alţii nu le văd;
● fluenţa– bogăţia, uşurinţa şi rapiditatea cu care se realizează şi se succed asociaţiile între imagini, idei; fluenţa poate fi:
– ideaţionistă (bogăţia de idei);
– verbală (bogăţia de cuvinte şi folosirea lor);
– asociativă (stabilirea de analogii, similarităţi, sinonimii);
– expresională (cantitatea de noi expresii corelate cu un sistem);
● flexibilitatea – capacitatea subiectului de a modifica, restructura rapid şi eficient mersul gândirii, de a adopta puncte de vedere noi; flexibilitatea poate fi:
– spontană (iniţiativa aparţine subiectului);
– adaptivă (impusă de situaţii noi);
● originalitatea– capacitatea subiectului de a produce imagini şi idei noi, de a găsi soluţii noi;
● ingeniozitatea – capacitatea de a rezolva problemele într-un mod abil şi surprinzător, cu metode şi procedee originale şi foarte simple; capacitatea de a găsi calea cea mai simplă de rezolvare;
● redefinirea – capacitatea de a restructura, de a interpreta, de a transforma sau schimba funcţia unui obiect, în vederea unor noi întrebuinţări;
● elaborarea – capacitatea de a organiza coerent informaţiile, ideile, de a planifica acţiuni pe baza a cât mai multor detalii, cu anticiparea rezultatului final, elaborarea unor ipoteze multiple şi selectarea celor mai semnificative.
Memoria păstrează impresiile şi ajută la crearea unei baze de informaţii acumulate în prealabil.
Volumul experienţei are o mare influenţă asupra posibilităţilor de creaţie.
Varietatea experienţelor ajută la soluţionarea unor probleme prin analogie cu fapte constatate în altă disciplină.
Experienţele pot fi:
– directe (observarea directă a fenomenelor sau discuţii cu specialiştii);
– indirecte (lectură sau audiere).
Imaginaţia este funcţia esenţială a procesului de creaţie, fiind definită ca ,,acel proces psihic al cărui rezultat este obţinerea unor reacţii, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor.”[2]
Însuşirile imaginaţiei pot fi considerate drept principalele caracteristici ale creativităţii:
– fluiditatea (imaginarea a numeroase idei într-un timp foarte scurt);
– plasticitatea (uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de abordare);
– originalitatea (expresia noutăţii, a inovaţiei).
Imaginaţia creatoare este cea mai complexă şi valoroasă formă a imaginaţiei voluntare şi active. Aceasta este îndreptată spre nou, spre ceea ce este posibil, spre viitor. Produsul imaginaţiei creatoare este un proiect mental caracterizat prin noutate, originalitate şi ingeniozitate. Combinatorica sa este complexă, desfăşurată în mai multe faze şi caracterizată prin bogăţia procedeelor, ineditul utilizării lor, valorificarea combinaţiilor inconştiente, unificarea tuturor disponibilităţilor personalităţii, susţinere afectiv-motivaţională.
Această formă de imaginaţie este implicată în toate activităţile omului, favorizând apariţia unor ipoteze, inventarea unor noi căi şi metode, a unor construcţii tehnice, producţii artistice etc.
Motivaţia reprezintă factorul declanşator. Împreună cu trebuinţele şi interesele intră în grupa factorilor dinamogeni. Trebuinţele de creştere, de dezvoltare, de afirmare independentă, de autorealizare se opun celor de securitate, de nevoie de certitudine. Motivul creativ este cel care îl împinge pe om înainte, impunându-i deplina funcţionare a tuturor capacităţilor sale. Curiozitatea epistemică este motivul creativ care generează dorinţa de cunoaştere.
W. G. Allport consideră că trebuinţa relaţiei cu mediul înconjurător, satisfacţia dată de acţiunea creativă în care se exprimă eul lor, este cauza declanşatoare a creativităţii unor indivizi.
Afectivitatea contribuie la adâncirea fenomenului creator, prin emoţia dată de activitatea de creaţie, de succesul dobândit.
Voinţa, perseverenţa sunt necesare în finalizarea procesului de creaţie, care cere eforturi şi o luptă îndârjită pentru realizarea obiectivului propus.
Însuşirile de personalitate contribuie la originalitatea activităţii şi produsului de creaţie. Cele mai evidente trăsături de personalitate sunt: ,,capacitatea de a lucra susţinut şi de a fi absorbit de muncă, motivaţia puternică, atracţia şi orientarea spre aspecte şi probleme cu totul noi, asumarea riscului pentru soluţionarea lor creatoare, o mare curiozitate intelectuală, sensibilitatea emoţională.”[3]
Factori sociali
Atât omul de ştiinţă cât şi artistul se află sub puternica influenţă a mediului ambiant, în special a celui social. Motivaţia, aspiraţiile unei persoane depind de cerinţele societăţii în care s-a dezvoltat.
Atitudinea receptivă faţă de orice eveniment, orice trăire, faţă de mediu, contribuie la dezvoltarea creativităţii unui individ.
Inteligenţa socială, a fost definită de către L. E. Thorndike, ca fiind capacitatea de a acţiona eficient în cadrul relaţiilor interumane.
Howard Gardner introduce termenii de inteligenţă interpersonală, intrapersonală,inteligenţă emoţională, ca forme ale inteligenţei sociale, în teoria inteligenţelor multiple. Acestea asigură o adaptare superioară la mediul social.
Inteligenţa emoţională influenţează modalităţile noastre de raportare la mediu, contribuie la luarea deciziilor, la soluţionarea problemelor. Aceasta presupune în primul rând conştientizare de sine, autodisciplină şi empatie.
Reuven Bar-On a denumit inteligenţa emoţională ca fiind ,,o gamă de aptitudini, competenţe şi calităţi ne-cognitive care pot influenţa capacitatea unei persoane de a reuşi să facă faţă presiunilor şi solicitărilor mediului.”[4]
Peter Solovey şi Jack Mayer, care au inventat termenul de ,,inteligenţă emoţională”, îl descriu ca fiind ,,capacitatea de a percepe emoţiile, de a accesa şi genera emoţii astfel încât să vină în sprijinul gândirii, de a înţelege emoţiile şi semnificaţia acestora şi de a regla în mod eficient emotivitatea, pentru a determina îmbunătăţirea evoluţiei emoţionale şi intelectuale.”[5]
Potenţialul emoţional şi social al copiilor poate fi dezvoltat, învăţându-i să-şi recunoască sentimentele personale şi să le diferenţieze, să-şi pună de acord sentimentele cu ale celorlalţi, să înveţe să asculte, să fie constructivi.
Dezvoltarea inteligenţei emoţionale este deosebit de importantă pentru o persoană creativă. Aceasta poate fi dezvoltată prin educaţie.
Copiii care trăiesc emoţii pozitive atât acasă, cât şi la şcoală, sunt mai relaxaţi din punct de vedere psihologic, sunt mai stăpâni pe sentimentele lor, dovedesc o concentrare mai mare a atenţiei şi o capacitate de învăţare mai mare. De asemenea, îşi dezvoltă mai mult talentele, aptitudinile, capacitatea de a crea.
,,Copiii nu au nevoie de părinţi extraordinari, ci de fiinţe umane care să vorbească limba lor şi care să fie capabile să pătrundă în inima lor.”[6]
Procesele fundamentale ale imaginaţiei
Imaginaţia are la bază două procese fundamentale: analiza şi sinteza. Analiza realizează descompuneri ale unor asociaţii, ale unor reprezentări care sunt reorganizate apoi prin sinteză, în alte structuri, deosebite de cele percepute sau gândite anterior. Sinteza are loc prin anumite procedee ale imaginaţiei.
,,Un procedeu imaginativ este un mod de operare mintală, presupunând o succesiune mai mult sau mai puţin riguroasă de compuneri, descompuneri şi recompuneri, de integrări şi dezintegrări, ducând la rezultate variabile cantitativ şi calitativ.” (Tinca Creţu)[7]
Combinatorica imaginativă este într-o continuă naştere, într-o nelimitată generare de noi procedee şi organizări ale acestora. Cele mai cunoscute şi frecvent folosite sunt următoarele:
● Aglutinarea – o nouă organizare mentală a unor părţi uşor de identificat, care au aparţinut unor lucruri, fiinţe, fenomene etc. (sirena, centaurul, radiocasetofonul);
● Amplificarea şi diminuarea – modificarea proporţiilor, a dimensiunilor unei structuri iniţiale, obţinându-se un nou efect (Setilă, Gerilă, minicalculatorul);
● Multiplicarea sau omisiunea – modificarea numărului de elemente structurale, păstrându-se identitatea acestora. Efectul nou constă în schimbarea numărului (Coloana infinitului, balaurul cu şapte capete, Ciclopul);
● Diviziunea şi rearanjarea pot fi aplicate separat sau în corelaţie, asupra aceloraşi elemente iniţiale; se pot face diviziuni multiple, cu corespondent în realitate sau într-un proiect nou (braţul mecanic, perceptronul); rearanjarea presupune păstrarea elementelor unei structuri cunoscute, dar dispunerea lor în alte corelaţii;
● Adaptarea – aplicarea unui obiect, a unui element sau a unui principiu funcţional într-o nouă situaţie;
● Substituţia – înlocuirea într-o structură existentă a unui element, a unei funcţii, a unei substanţe etc. (De exemplu, în tehnică se înlocuiesc materiale tradiţionale cu altele cu calităţi superioare; în artă substituirea personajelor creează situaţii deosebite);
● Modificarea – păstrarea unor elemente ale structurilor cunoscute şi schimbarea altora, obţinându-se efecte noi (laleaua neagră);
● Schematizarea – selecţia unor însuşiri şi omiterea celorlalte (portretul robot al unei persoane, schiţa unei plante etc.);
● Tipizarea – identificarea generalului şi apoi transpunerea lui într-un produs nou, care îmbină generalul cu fenomenalul (în creaţia literară – avarul);
● Analogia – identificarea unor elemente comune şi necomune la două serii de obiecte sau fenomene şi investigarea elementelor necunoscute, pe baza celor comune (maşinile inteligente, construite pe baza analogiilor cu inteligenţa umană);
● Empatia – transpunerea imaginară în plan perceptiv, intelectual, afectiv, în altceva (obiect, persoană, fenomen etc.), aceasta ducând la descoperirea unor noi înţelesuri şi aspecte.
Etapele procesului de creaţie
Munca procesului de creaţie parcurge mai multe etape:
Prepararea – se adună informaţii, se fac observaţii, se stabileşte scopul prin
delimitarea problemei, se elaborează o ipoteză (un proiect general).
Incubaţia – timpul eforturilor, al încercărilor. Soluţia nu este definitivă, concretizarea proiectului nu este satisfăcătoare. Timpul de incubaţie poate dura chiar ani de zile.
Iluminarea – este momentul în care apare soluţia, sau opera e văzută integral. Apare uneori în mod spectaculos. În artă i se mai spune ,,inspiraţie”; în ştiinţă se vorbeşte despre ,,intuiţie”.
Iluminarea poate apărea în mod surprinzător, în momente de relaxare, când creatorul nu se gândeşte deloc la problemele respective. Alteori se produce treptat, creatorului venindu-i câte o idee care îl face să progreseze câte puţin.
Verificarea – este ultima etapă care este necesară după concepţia iniţială, pentru a elimina eventuale erori sau lacune. Artistul îşi revizuieşte creaţia, face retuşuri. Uneori reface părţi din operă.
Momentul cheie este cel al iluminării, chiar şi parţială.
După descrierile unor mari savanţi sau artişti, este evidentă contribuţia inconştientului. Prelucrarea intensă din timpul incubaţiei este continuată în inconştient, acest calculator uriaş care intervine mereu în viaţa psihică (Andrei Cosmovici).[8]
Chiar la nivel de percepţie sunt prezente transformări şi aprecieri cu baza în inconştient (răsturnarea imaginii vizuale, aprecierea direcţiei surselor sonore şi a distanţei obiectelor). S-a emis ipoteza că semnificaţiile sunt grupate în unităţi complexe, ca un fel de matrice. Rigiditatea creată de limbaj şi de sistemele logice poate împiedica apariţia unor noi relaţii între ele şi în perioada de relaxare s-ar produce un nou recul spre o mai slabă integrare a matricelor. Atunci pot apărea conexiuni neobişnuite (după Schlanger, J.)[9].
Iluminarea nu este condiţionată doar de munca celui care creează, ci şi de întreaga sa cultură, de varietatea cunoştinţelor sale.
[1] P. Popescu-Neveanu, Mielu Zlate, Tinca Creţu, Psihologie, EDP, R.A., Bucureşti, 1996, p. 183
[2] A. Cosmovici, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 148
[3] E. Dănescu, Stimularea creativităţii la vârsta preşcolară, Editura Paralela 45, 2009, p. 21
[4] S.J.Stein, H.E.Book, Forţa inteligenţei emoţionale, Editura Allfa, Bucureşti, 2003, p. 14
(…) Fie că este vorba de acţiune sau despre contemplaţie, noi nu trebuie să le punem în antiteză. Ceea ce îi cere Iisus Martei este ca ea să-L iubească în timp ce-L serveşte, la fel cum Maria îl iubeşte în meditaţia ei. Tot ceea ce facem fără iubire este timp pierdut. Tot ceea ce facem cu iubire este eternitate regăsită.
Pentru a ne menţine în această stare de vigilenţă şi de iubire, urmând exemplul părinţilor din deşert, Casian ne reaminteşte că nu avem alt mijloc decât rugăciunea neîncetată. A te ruga neîncetat şi a fi cu inima curată constituie o unică şi aceeaşi beatitudine care îţi permite ,,să-L vezi pe Dumnezeu”, adică să simţi în starea ta limitată o frântură din iubirea Sa nemărginită. ,,Întregul ţel al călugărului şi desăvârşirea inimii şed în neîntrerupta stăruinţă în rugăciune. Atât cât îi e dat fragilităţii omeneşti, este un efort înspre neclintita linişte a sufletului şi înspre veşnica puritate” (Convorbiri).
Această ,,linişte sufletească” este ceea ce grecii numesc isihia, rodul rugăciunii şi al purităţii inimii.
Pentru a ajunge la această rugăciune neîncetată sau la această ,,stare de rugăciune”, Casian, la fel ca – mai târziu – călugării de pe muntele Athos, recomandă o formulă scurtă, în care mintea să poată să se reculeagă şi să-şi revină din starea sa de dispersie: ,, Este o taină pe care puţinii urmaşi ai părinţilor din veacurile dintâi ne-au destăinuit-o, şi tot astfel noi nu o dăm mai departe decât puţinelor suflete cu adevărat însetate de cunoaştere. Aşadar, pentru a-L păstra mereu în gând pe Dumnezeu, trebuie să repetaţi neîncetat această rugăciune:
,, Nu degeaba a fost ales acest scurt verset din toată Scriptura. El exprimă toate sentimentele de care e capabilă firea omenească; el se potriveşte în mod fericit tuturor stărilor şi este de ajutor în lupta cu toate ispitele.
Găsim aici chemarea lui Dumnezeu împotriva tuturor primejdiilor, o comuniune plină de umilinţă şi cuvioşenie cu Dumnezeu, starea de veghe a unui suflet mereu treaz şi plin de râvnă, conştientizarea fragilităţii noastre. Această rugăciune exprimă credinţa noastră în mântuire şi certitudinea ajutorului divin care ne este alături, mereu şi pretutindeni, căci cel ce nu încetează să-şi cheme în ajutor binefăcătorul este foarte sigur de a-l avea mereu alături. Este vocea iubirii şi a aspiraţiei înflăcărate; e strigătul sufletului treaz şi conştient de încercările la care este supus, care tremură în faţa duşmanilor, şi văzându-se asediat zi şi noapte de ei, mărturiseşte că nu poate scăpa fără de ajutorul apărătorului său divin.” (Convorbiri)
Oare nu este aceasta o frumoasă definiţie a ceea ce mai târziu se va numi ,,rugăciunea inimii”?
Casian vorbeşte de asemenea despre ,,taina bine păstrată”; astfel, el reaminteşte că transmiterea energiei conţinute în această scurtă invocaţie se face ,,de la inima mea la inima ta”, de la fiinţă la fiinţă.
Meditând asupra ,,Convorbirilor”, vom regăsi diversele elemente şi diversele ,,semne” care însoţesc experienţa profundă a rugăciunii: lacrimile, ardoarea, umilinţa, bucuria etc., precum şi reamintirea faptului că ,,aceste semne ce deocamdată sunt încă prea exterioare, prea apropiate de conştiinţa egoului” trebuie să fie depăşite, căci ,,rugăciunea nu este nicidecum desăvârşită, spunea Antonie, când călugărul e conştient de sine însuşi şi ştie că se roagă”.
A fost odată ca niciodată, o poveste. Era o poveste nici veselă, nici tristă, nici prea lungă nici prea scurtă, nici prea frumoasă nici prea urâtă. Numai bună de citit.
Într-o seară, povestea asta a noastră s-a plictisit să mai stea în cartea în care era închisă (căci oricum n-o prea citea nimeni) şi s-a gândit, s-a gândit mult… cum să facă să plece de acolo.
A încercat să strige la copilul care trecea mereu pe lângă ea, sperând că acesta va lua cartea şi o va citi. Dar băieţelul iubea fotbalul şi nu-l interesau poveştile.
Şi-a foit toate paginile când mama băieţelului a trecut pe lângă bibliotecă, dar ea, grăbită, nu a văzut şi nu a auzit nimic.
Tatăl copilului nu prea trecea pe acolo, aşa că nici nu l-a urmărit.
Mai avea o şansă: fetiţa cu părul lung, care poposea adesea lângă bibliotecă şi se zgâia la titlurile cărţilor. Dar nu lua cu ea nicio carte. De ce oare?
După o vreme, o auzi pe mama copiilor discutând cu fetiţa:
– Vrei să citeşti o poveste? Acum cunoşti toate literele, poţi încerca.
– Aş vrea cartea aceea roşie, cu scrisul alb.
– Aceea?
– Da.
Povestea noastră se fâstâci de emoţie când văzu că i se ivise ocazia de a ieşi. Fetiţa luă cartea pe care o dorise demult şi se aşeză la biroul micuţ, ca să citească. Nu ajunse din prima zi la povestea cu pricina. Mai trecu o săptămână până când se întâlniră.
În sfârşit! Când cartea fu deschisă la pagina aşteptată, pe măsură ce copila sorbea pe nerăsuflate cuvintele, în jurul ei se formă un norişor de litere ce pluteau vesele. Acestea n-o mai părăsiră şi oriunde mergea ea, pluteau şi ele.
Acum crescuse şi avea şi ea copii, la rândul său. Literele pluteau în continuare, invizibile, în jurul ei. Şi aşa se gândi… să facă o poveste parfumată, care să plutească peste tot, în toată lumea. Să simtă şi alţii dorinţa de joacă a literelor şi să le poarte, ca pe un parfum drag, în orice împrejurare.
Totul ne desparte pe tine şi pe mine: distanţa, oamenii, viaţa şi poate şi destinul. Ţi-aduci aminte? Ca să-l cunoasca pe Cesar, Cleopatra însoţită de un singur credincios a trecut marea cu barca, înfruntând-o, s-a lăsat înfăşurată într-un sac ordinar şi dusă pe umeri în palatul lui Cesar, fără ca nimeni să-şi închipuie că într-un top purtat pe umeri regina Egiptului vine să-l vadă pe Cesar.
Iată ce-ţi aduce scrisoarea mea. Nu mă tem de zâmbetul tău. Deci nu mă tem de nimic. Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odăii tale: depărtarea. Sunt cea mai mică fată a lumii între rândunelele ei fiindcă mă înfăşor în întregul ei necunoscut. Privirea ta nu mă va găsi nicăieri. Amintirea ta nu are unde să mă afle. Glasul tău nu poate să mă strige şi nu ştie unde. Sunt între cele patru zări: răspântia lor.
Cu zece ani în urmă ţi-aş fi spus „cu-cu” la fereastră. Dar sufletul meu şi-a pierdut glasul copilăriei. Ştii să asculţi? Auzi vântul la fereastră? Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo şi într-acolo, fără fiinţă, o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta.
Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund.
Mi-e inima sură ca o minge de sare lucrată în ocne. Cine nu cunoaşte truda şi setea închise într-un bulgăre de sare, să stea la o parte.
Dacă ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi ca să ajung până la tine, aş fi ajuns cu zdrenţele tinereţii mele sfâşiate, dându-ţi ultima ei picătură.
De-ar fi fost să trec prin ierburi cu şerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morţii mele, aducându-ţi-o să-i închizi ochii.
Dar la poarta casei tale veghează dragostea – şi mi-am tras paşii înapoi ca la ieşirea cu icoana din biserică.
Cânt răguşit pe sub ferestele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mizeria frumuseţii lor cu ochi mediteraneeni.
Cânt cu inima întinsă sub cer, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum: Ascultaţi voi toţi bucuria şi durerea mea.
Mă numesc Lorelei. Legenda spune că am ucis.
Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mână şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear.
Mi-e sufletul ca tufişul Paiurului pe coasta Mării Negre: numai ghimpi curbi care-au încununat odată fruntea lui Hristos.
A trecut o ploaie de primăvară şi s-a ţesut în zare brâul frânt de mătase al curcubeului; cu el îmi încing mijlocul şi mă duc.
Prin chiar înţelesul lui, un poem e alcătuit dintr-un parfum special: parfum de iubire, de contemplare, de vremuri apuse, de melancolie, de visare… Pe măsura sufletului fiecăruia. Şi fiecare suflet e un poem, mai liniştit sau mai zbuciumat.
Fiecare poem al fiecărui suflet poartă arome unice, indestructibile.
Rabindranath Tagore – Când îmi porunceşti să cânt
Când îmi porunceşti să cânt,
mă semeţesc de trufie;
dar privesc spre faţa Ta
şi lacrimile-mi umplu ochii.
Tot ce-i aspru şi urât în viaţa mea
se preface-n armonie
şi veneraţia mea îşi întinde aripile
ca o pasăre bucuroasă în zboru-i pe mare.
Ştiu că îti place cântecul meu.
Ştiu că, drept cântăreţ, am învoire-n faţa Ta.
Cântul meu înaripat ajunge la Picioarele Tale
pe care nu mai nădăjduiam să le ating.
Îmbătată de această bucurie de-a cânta,
îmi pierd firea şi Te numesc prieten,
pe Tine, Dumnezeul meu!
Cântul meu şi-a despuiat podoaba.
Eu nu mai pun trufie-n el.
Podoabele-ar împiedica unirea noastră,
s-ar pune între noi
şi foşnetul lor ar acoperi glasul Tău.
Mândria-mi de poet
moare de ruşine la vederea Ta.
O, Stăpâne-Poet,
m-am aşezat la picioarele Tale,
ca să fie viaţa mea simplă şi limpede –
un flaut de trestie pe care-l umpli cu muzica Ta!
(…) ,,După cum am mai spus, este adevărat: ţinta profesiunii noastre constă în Împărăţia lui Dumnezeu sau în Împărăţia cerurilor; dar calea noastră este puritatea inimii, fără de care este cu neputinţă ca cineva să atingă această ţintă. Ochind-o aşadar cu grijă, pentru a ne afla calea, ne îndreptăm direct spre ea, ca pe o linie trasă cu îndemânare. Când gândurile noastre se abat câtuşi de puţin, noi ne întoarcem de îndată la ea, şi corectăm din priviri această rătăcire, întocmai ca şi cum am folosi o riglă. Acest principiu, ajutându-ne să ne adunăm toate puterile pentru a le aţinti asupra unicului ţel, ne va înştiinţa de îndată ce mintea se va îndepărta de la direcţia pe care şi-a propus-o.” (Convorbiri).
(…) Scopul vieţii creştine este gnosis, viziunea lui Dumnezeu, participarea la viaţa Sfintei Treimi, domnia Fiinţei-Iubire, iar metoda este praktikè, purificarea pasiunilor şi a gândurilor (logismoi), purificarea inimii. ,,Ţelul lui praktikè este purificarea minţii şi a inimii şi slobozirea lor din gheara patimilor”. (…) La fel ca la Evagrie, puritatea inimii este pentru Casian o stare de libertate şi de nonataşament şi el insistă asupra descrierii dificultăţilor ce pot fi întâlnite pe această cale a eliberării; ataşamentul faţă de lucruri oricât de neînsemnate poate fi la fel de îngrăditor ca cel pentru lucrurile importante; am putea adăuga că ataşamentul faţă de aspectele ,,subtile” (practici spirituale, doctrine, percepţii subtile elevate etc.) poate constitui o piedică la fel de mare ca şi ataşamentul faţă de lucrurile ,,grosiere” cum ar fi averea, reputaţia sau mâncarea.
Cei care uită să privească în oglinda pură a inimii lor, care se ataşează de imaginile şi de reflexiile care se perindă pe ea, nu vor vedea lumina pură; însă puritatea inimii nu se dobândeşte niciodată ,,o dată pentru totdeauna”, ci oglinda trebuie spălată în fiecare dimineaţă de toată necurăţia întipărită pe ea.
(…) ,,Dovadă limpede că nu atingi dintr-o dată desăvârşirea numai prin goliciune, prin renunţarea la averi şi prin dispreţuirea slavei lumeşti, dacă nu adaugi şi această iubire, ale cărei diferite mădulare le descrie Apostolul. Or, ea nu şade decât în curăţenia inimii. Căci a nu cunoaşte nici pizma, nici înfumurarea, nici mânia; a nu fi dezmăţat; a nu-ţi urmări doar propriul interes; a nu te bucura de nedreptate; a nu ţine deloc cont de rău şi tot restul: ce este oare asta dacă nu jertfa către Dumnezeu a unei inimi desăvârşite şi foarte pure, pe care o păstrezi mereu neprihănită de orice patimă?” (Convorbiri)
Această căutare a purităţii inimii nu este doar o căutare a paradisului pierdut, a inocenţei pierdute, o întoarcere la integritatea adevăratei noastre naturi, ci chiar căutarea Împărăţiei în sensul în care iubirea este cea care purifică şi izbăveşte totul.
A face orice fără iubire, iată ce face omul necurat; infuzarea iubirii în toate faptele noastre, iată ce le transformă şi le purifică din interior, la fel ca focul, după cum spun vechii alchimişti – ,,când focul a pătruns în inima plumbului, acesta devine aur”: ,,Puritatea inimii va fi deci singura măsură a faptelor şi a dorinţelor noastre. Pentru ea trebuie să luăm calea singurătăţii, să suferim în ajunare, veghe, muncă, goliciune, să ne dedăm lecturii şi practicii celorlalte virtuţi, neavând alt ţel, prin ele, decât de a ne face şi păstra inima de nepătruns pentru toate patimile cele rele, şi de a urca, prin tot atâtea trepte, până la desăvârşirea iubirii.” (Convorbiri)
Atunci când Augustin (…) afirmă că ,,omul nu poate nimic fără graţia lui Dumnezeu”, el (Sfântul Ioan Casian) răspunde cu cuvintele lui Atanasie: ,,Nu vă lăsaţi înfricoşaţi, când auziţi vorbindu-se despre virtute, şi nu folosiţi acest cuvânt ca pe o sperietoare: Ea nu se află departe de noi; nu sălăşluieşte în afara noastră; este destul să vrei… sufletul a fost creat bun şi într-o perfectă cuminţenie, el urmează natura când rămâne aşa cum este… să ne păstrăm sufletul întru Domnul, ca un dar primit în păstrare de la El, pentru ca El să-şi recunoască opera, văzând-o aşa cum a creat-o” (Vita Anton, 20).
Casian observă că în orice artă şi în orice profesie există un scop care se doreşte a fi atins şi o cale de urmat pentru a ajunge la el: ,,Orice artă, orice disciplină are scopul ei anume şi un ţel care-i este propriu; oricine vrea la modul serios să exceleze în acea artă urmăreşte neîncetat acel ţel, şi pentru aceasta îndură toate greutăţile, primejdiile şi pierderile, cu un suflet liniştit şi fericit.” (Convorbiri I,2)
(…) În viaţa spirituală, (…) se desfăşoară acelaşi proces: ,,Şi ea are scopul şi finalitatea sa specifică; şi pentru a o atinge, trudim în toate muncile de pe cale fără a da înapoi, ba chiar cu bucurie; nici postul şi nici foamea nu ne scad nădejdea; aflăm bucurie în oboseala ceasurilor de veghere; râvna întru cititul şi meditaţia asupra Scripturilor e pentru noi o mângâiere; munca neîncetată, goliciunea, chiar groaza acestei nesfârşite singurătăţi nu mai au nimic care să ne înspăimânte.”
(…) Pentru antici, Împărăţia este Regatul Spiritului asupra tuturor facultăţilor noastre, ,,precum în cer aşa şi pe pământ”, căci acelaşi Unic Spirit care se află în Dumnezeu se află şi în om. Împărăţia este totodată domnia iubirii într-o fiinţă umană, iubirea care cercetează celelalte facultăţi şi le călăuzeşte.
Cine domneşte asupra noastră? Se întrebau adeseori cei din vechime. Trecutul? Amintirile noastre? Ambiţiile noastre? Remuşcările? Dorinţele? ,,Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu.” Pentru a vedea bine trebuie să cauţi mai întâi lumina, pentru a-L vedea pe Dumnezeu trebuie să cauţi în primul rând iubirea, căci ,,cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu”. Atunci, Spiritul Său, Energia Sa domnesc asupra noastră. Împărăţia mai este şi domnia şi puterea lui Hristos ,,în toţi şi în toate”, este întruparea iubirii, încarnarea Luminii neprihănite.
M-am aruncat cu pasiune în zborul către stele sclipitoare, iluzorii.
Ele mi-au colorat viaţa apărând şi dispărând din percepţia mea, din afecţiunea mea.
Ani de zile le-am inclus în sufletul meu, sperând la minuni care să se împlinească.
Ani de zile mi-au înşelat aşteptările, oferindu-mi doar miracolul iubirii îngheţate de pe suprafeţele lor strălucitoare.
Acum le privesc cu iubirea mea îngheţată, simple corpuri agăţate de cerul visării.
Şi totuşi, undeva… în cele mai adânci unghere ale inimii mele, un colţ de stea şi-a păstrat nealterată frumuseţea. Se străduieşte să-şi adune energia necesară autocreării, pentru ca mai apoi, să renască prin speranţă, într-o stea unică, arzătoare şi… durabilă.
Am mai păstrat un colţ dintr-o stea veşnică. Să fie ea iubirea.
Povestea a început la Mirela. Tema a fost propusă de Shayna.
,,Vi se pare că puteţi avea încredere în propriul vostru creier? Poate că şovăie un moment când este confruntat cu tabla înmulţirii. Poate că din când în când vă trimite într-o cameră să căutaţi ceva doar pentru ca după aceea să vă abandoneze complet. Şi, dacă este cât de cât asemănător cu al meu, creierul vostru poate să refuze cu încăpăţânare să înveţe parcarea laterală. Însă acestea sunt doar câteva plângeri meschine şi nerecunoscătoare dacă ne gândim la tot ceea ce face creierul nostru pentru noi. […]
Însă adevărul […] este acesta: creierul vostru lipsit de scrupule nu vă merită deloc încrederea. El are câteva obiceiuri alunecoase care distorsionează şi maschează adevărul.”
Instituţiile educaţionale par incapabile să facă faţă creşterii cazurilor de agresiune şcolară, iar măsurile luate ţin de gestionarea administrativă a situaţiei, mai mult decât de studierea profundă a fenomenului.
Tipologia agresivităţii cuprinde diferenţe între agresivitatea impulsivă şi agresivitatea premeditată sau între agresivitatea proactivă şi agresivitatea reactivă.
Agresivitatea impulsivă este automată, neplanificată, rapidă; autorul nu se gândeşte la consecinţele acţiunilor sale.
Agresivitatea premeditată este deliberată.
Agresivitatea proactivă apare fără a fi provocată.
Agresivitatea reactivă se constituie ca un răspuns la agresivitatea altei persoane.
Adesea, cadrul didactic reacţionează impulsiv, necontrolat, ca răspuns la un comportament agresiv (real sau interpretat astfel) al unuia sau mai multor cursanţi ai săi. De aceea, el trebuie să identifice strategii de management pentru propria sa furie. Fiind o meserie stresantă, profesia didactică presupune acumularea unei stări de frustrare. Acumulând multă furie, profesorul trebuie să înveţe cum să şi-o exprime fără a-şi răni în vreun fel cursanţii. E indicată folosirea ,,mesajelor-eu”. Acestea presupun exprimarea obiectivă a propriei stări fără a face referiri negative la persoana celuilalt. Nu va spune: ,,Eşti un elev slab!”, ci va centra mesajul pe propria persoană: ,,Sunt dezamăgit!”
Profesorul trebuie să demonstreze un control al propriei furii, cel puţin la acelaşi nivel pe care îl aşteaptă de la elevii săi. Mai mult, în momentul în care îşi exprimă furia în sala de clasă, el are parte de unul din rarele momente de maximă atenţie din partea elevilor săi.
Factorii determinanţi ai agresiunii de care trebuie să se ţină seama:
– Factorii personali – atitudini ale agresorului, credinţe şi tendinţe comportamentale;
– Factorii situaţionali.
Factorii personali sunt direct legaţi de cei situaţionali: o anumită situaţie poate incita la agresiune anumite persoane, dar unele pot intra într-o stare agresivă mai uşor decât altele.
Printre instigatorii sociali se numără:
– provocarea;
– frustrarea – blocajul apărut în atingerea unor scopuri de către o persoană;
– frica şi disconfortul – înregistrarea unei stări anxioase poate genera o reacţie agresivă;
– stresul social cu care avem de-a face zilnic.
Cercetările arată că provocarea are efecte semnificative la nivelul persoanelor cu o stimă de sine înaltă, dar nesigură. Narcisiştii au o stimă de sine deosebit de fragilă şi instabilă, care poate ajunge la extreme în doar câteva minute, spre deosebire de un elev cu o stimă de sine stabilă şi coerentă.
Elevul trebuie ajutat să înţeleagă de ce este importantă pentru el activitatea solicitată de cadrul didactic, pentru a nu ajunge la frustrare.
Frica şi disconfortul generate de profesor (de şcoală) reprezintă o altă cauză pentru creşterea nivelului de agresivitate în interiorul procesului de învăţământ.
În ceea ce priveşte stresul social, cadrul didactic trebuie să ia în calcul incidenţa pe care acesta o are în activitatea sa curentă, atât de la el spre elevi, cât şi de la elevi spre profesor.
Concluzie:
,,Confruntat cu fenomenul violenţei şcolare, cadrul didactic trebuie să cunoască mecanismele intime ale agresivităţii, pentru a putea dezvolta o dimensiune strategică a managementului clasei de elevi!”
Nu a trecut prea mult timp de când ai plecat în această călătorie temporală şi déjà mi-e dor să comunic cu tine. O să continui să-ţi povestesc ceea ce începusem în ultima seară, înainte de plecarea ta…
Nu-mi amintesc când i-am simţit prezenţa prima oară. Ştiu doar că eram la vârsta căutărilor, nu ştiam prea bine ce caut, dar voiam cu tot dinadinsul să găsesc ceva. Cred că ai trecut şi tu prin asta; ai avut aceleaşi sentimente de nedefinire, nu ştiai dacă îţi place ceva cu adevărat sau nu, nu ştiai dacă vei mai avea puterea să visezi după trecerea primului eşec, totul era învăluit în culori pastelate şi fără nume, în atmosferă plutea acelaşi curent cu zeci de sensuri şi nu ştiai dacă vei putea parcurge traiectoria pe care ţi-ai ales-o.
Soarele îşi înconjura razele cu coroane de nori, învăluia florile în lumina sa cernită şi eu parc-aş fi stat, dar nu eram sigură că vreau asta, parc-aş fi adunat nişte flori, dar mi-era milă să le rup, aş fi păşit prin iarbă, dar nu voiam s-o strivesc şi îmi doream să zbor, ca să nu ating frumuseţea cu tălpile pantofilor.
Acasă mă înconjuram de cărţi, dar nu ştiam pe care să le aleg, toate mă atrăgeau şi nu ştiam care sunt mai importante.
Astfel, mă întorceam într-o seară din mijlocul naturii, cu gândul să merg în casă şi să mai citesc ceva. Şi i-am simţit prezenţa. Mi-am îndreptat mâna spre o carte nou apărută, cu câteva teorii de filozofie ce nu mai fuseseră abordate de mult timp şi, ca şi cum un gând aparte mi-ar fi trasat direcţia mâinii, am luat un caiet şi apoi un stilou. Am început să scriu şi gândurile erau ale mele, prezenţa sa nu mă influenţa aşa cum este influenţat un hipnotizat. Vrusesem să fac ceva, dar mi s-a indicat o altă acţiune. Mai târziu mi-am dat seama că mă făcea să-mi descopăr aptitudinile reale, era un fel de îndrumător care îţi arată traseul ce trebuie urmat, chiar dacă există ramificaţii.
De atunci i-am simţit prezenţa în fiecare clipă şi încet, încet, mă descopeream pe mine însămi. Aşa am început să scriu. Simţeam cum se apleacă peste umărul meu citindu-mi rândurile şi simţeam chiar ce îi place şi ce nu. Şi dacă ceva nu-i plăcea, reciteam paginile scrise şi le refăceam. Să nu crezi că între noi exista un mod propriu-zis de comunicare. Pur şi simplu mă făcea să înţeleg că urma să fac un anumit lucru. Era, într-un fel, prezenţa imaterială a ,,întâmplării” destinului meu. Nu? Pentru că pot să zic că ,,din întâmplare” am început să scriu, ,,din întâmplare” am învăţat anumite lucruri şi nu altele, ,,din întâmplare” mi-am ales o profesie şi nu alta şi tot ,,din întâmplare” te-am întâlnit pe tine. Şi după această ultimă ,,întâmplare” am devenit, bineînţeles, o fiinţă plină de extaz şi de aceea nu mi-am dat seama când a plecat. Poate, din prima clipă a întâlnirii mele cu tine?
Am aflat într-o zi, când tu plecasei undeva, într-o călătorie. Am simţit brusc, că sunt singură. Nu-i mai simţeam ,,respiraţia” atât de cunoscută mie. Ţin minte că o zi întreagă m-am tot învârtit de colo până colo neştiind ce să fac. Mă gândeam la tine şi ştiam că numai tu îi poţi înlocui prezenţa.
Atunci şi-a luat rămas bun de la mine.
Lăsasem fereastra deschisă şi vântul începuse să adie cu miros de toamnă. Ceva ca o chemare m-a împins spre fereastră şi, deodată, o frunză mi-a mângâiat obrazul cu prezenţa sa. Am început să plâng, ca atunci când te desparţi de cineva drag, ştiind însă că-l vei regăsi într-un alt mod.
Acolo, în dimensiunea temporală în care ai ajuns, îl vei simţi şi tu. Probabil că vei primi scrisoarea mea când te vei întoarce. Atunci vei ştii…
Aştept cu nerăbdare veşti de la tine. Mi-e dor de prezenţa ta.
“Ce emotie suava imprastie amintirile picurate cu grija aici de tine… M-au emotionat… Mirosul…mirosul poate fi uneori aura care inconjoara o persoana care inseamna ceva pentru noi… Corespondenta ta cu fiul scriitorului mi-a amintit de adolescenta mea si de prietenia epistolara pe care am avut-o cu un la fel de adolescent italian… Gasisem adresa lui in revista pentru copii Topolino…el spunea acolo ca doreste sa-si faca prieteni din intrega lume…asa ca…i-am scris…si in felul asta am inceput o corespondenta care a durat 7 ani… Iti multumesc ca mi-ai trezit aceasta amintire… Scrisorile de la el nu erau parfumate, dar hartia era imprimata discret cu imagini cu peisaje sau flori…eram topita dupa acele scrisori care aratau atat de diferit fata de ale noastre…”
Aurora: “Târziu în noapte, gândul mă poartă înapoi în timp, când cu fiorul ce străbate trupul fecioarei îndrăgostite, alergam înaintea poştaşului să-mi aducă cuvintele magice închise în plicuri albe sigilate… cu mâini tremurânde defsăceam în grabă scrisoarea şi ochii lacomi sorbeau în câteva clipe slovele-petale roşii născute floare din iubire, învăluindu-mă în parfumul dragostei… O citeam o dată şi încă o dată… şi-o ascundeam cu grijă sub perna mea de fată, să-mi rămână în gând şi în vis. Urma răspunsul cu alte clipe de magie, când fiecare cuvânt ce se aşternea era un strop din inima mea ce bătea nebuneşte. Sărutam în taină fiecare pagină … sigilam plicul şi mâini necunoscute urmau să-mi poarte acea parte din suflet până la făt-frumos. Urmau zile de aşteptare cu emoţie şi nerăbdare.”
Şi acum scriu scrisori. Cu mare drag. Mi se pare mai personal, mai cald, mai … altfel… fiindcă parfumul unei scrisori nu se compară cu nimic!
Discriminarea există şi contribuie la multe situaţii tensionate. Putem vorbi despre discriminări la nivelul relaţiilor profesor-elev, elev-elev, părinte-elev, părinte-părinte etc.
Baza celor mai multe dintre discriminări se regăseşte în stereotipuri (diferenţierea pe criterii etnice). Este eficient să-i îndemnăm pe elevi să-şi înfrâneze acest tip de gândire?
În urma unor experimente s-a constatat că atitudinea stereotipă a fost exacerbată de cerinţa de a suprima gândirea stereotipă. La fel s-a întâmplat şi în cazul comportamentului. O suprimare a atitudinii şi comportamentului discriminatoriu are efect doar pe parcursul cazului la care se cere, revenind mult mai puternic în situaţiile următoare.
Încercând să efectueze ceea ce li s-a cerut (suprimarea comportamentului discriminatoriu), subiecţii s-au concentrat pe încercarea de a elimina din propria gândire orice perspectivă stereotipă. Însă această acţiune de scanare, de căutare, a generat ceea ce se numeşte accesibilitatea stereotipului. Acesta este un efect al interdicţiei. Dacă i se spune unui elev să nu se mai poarte urât cu colegul său de o anumită etnie, elevul se concentrează mai mult pe etnia colegului său, ceea ce îl va face să-şi exacerbeze mai apoi atitudinea sau comportamentul care iniţial au fost suprimate
Mai întâi trebuie eliminată ameninţarea stereotipului (Steele). Aceasta înseamnă că stereotipul nu este cunoscut doar de către persoana care îl gândeşte în raport cu un alt individ, ci şi acesta este foarte conştient de felul în care este perceput de către ceilalţi. Acest lucru creează o stare de frustrare şi anxietate care îşi pun amprenta asupra activităţii victimei stereotipului.
În studiul lui Steele, prejudecata conform căreia capacităţile cognitive ale afro-americanilor sunt mai prejos decât ale celorlalţi creează o presiune suplimentară asupra acestora în timpul testelor de evaluare; frica îi va face să aibă mai multe erori şi să obţină scoruri mai scăzute decât în cazul în care ameninţarea stereotipului nu s-ar fi produs.
Concluzie:
Încercaţi să dezvoltaţi la elevii dumneavoastră comportamente nondiscriminatorii prin încurajarea atitudinilor pozitive şi nu prin interzicerea celor negative. Aparent paradoxal, interzicerea nu va produce efectul scontat decât pentru scurt timp, după care atitudinea negativă va reveni în forţă!
Toate textele și/sau imaginile de pe acest blog sunt protejate potrivit Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe. Niciun text și/sau imagine nu poate fi preluat/ă fără acordul autorului.
innerspacejournal 