Calea rugăciunii – Arsenie – 15

 Quiesce

Ultimul cuvânt adresat lui Arsenie este ,,Quiesce” – ,,odihneşte-te” sau ,,intră în repaus”.

Călugării latini, în special cei din ordinul chartreux, vorbesc despre ,,quies” ca fiind scopul vieţii creştine, aceasta fiind o traducere a ceea ce călugării greci numesc ,,isihia”, iar evreii ,,shalom”, pacea lui Dumnezeu. ,,Află pacea lăuntrică, spunea sfântul Serafim, şi o mulţime va fi mântuită odată cu tine”, ca şi cum mântuirea tuturor ar depinde de starea noastră de pace interioară. Dacă dăm crezare legilor fizice ale legăturilor dintre toate lucrurile – ,,nu poţi ridica un pai fără a clinti o stea” – putem accepta faptul că o fiinţă care trăieşte starea de pace transmite o parte din calmul şi din seninătatea sa întregii lumi. Niciodată nu meditezi doar pentru tine. De altfel, în Cartea înţelepciunii se spune că ,,Dumnezeu caută printre oameni un loc pentru odihna Sa”; omul aflat în pace este sălaşul lui Dumnezeu. Înţelegem astfel importanţa isihiei la sfinţii părinţi, căci fără ea Dumnezeu nu poate rămâne printre oameni. Fuga de agitaţie, tăcerea buzelor şi a inimii nu aveau alt scop decât de a conduce la această pace.

(…) Căutând pacea, mulţi şi-au pierdut orice urmă de odihnă! Din cauza singurătăţii şi a liniştii, mulţi nu au găsit în deşert decât insensibilitate şi indiferenţă, inima lor de carne a devenit o inimă de piatră şi unii îşi sfârşesc jalnic viaţa, ca maniaci, megalomani sau depresivi, dacă nu chiar cruzi sau disperaţi…

Pacea inimii este o dorinţă comună tuturor şi este experienţa cea mai puţin comună.

Quiesce – poate că această indicaţie ar trebui luată mai întâi în sensul său foarte fizic: ,,destinde-te”; o anumită tensiune, fie ea de ordin muscular sau nervos (cele două aspecte sunt de altfel legate), ne poate împiedica nu numai să ne simţim bine, să ne deschidem faţă de ceilalţi, ci şi să fim permeabili faţă de alte dimensiuni. Un călugăr ortodox contemporan spunea: ,,Nu te rogi la fel cu fesele încordate şi cu ele relaxate”, şi adăuga ,,Dumnezeu este acelaşi, fie că noi suntem crispaţi sau destinşi, este adevărat, dar omul tensionat este mai puţin deschis faţă de Prezenţa Sa; Dumnezeu este pretutindeni, este adevărat, însă Dumnezeu nu este pretutindeni decât acolo unde este lăsat să intre”.

A te destinde înseamnă a-ţi deschide mai larg porţile, fie că acestea sunt senzoriale (porţile percepţiei), afective sau intelectuale.

Este suficient doar să ne amintim de un moment de mare destindere pe care l-am trăit cu ocazia unei ieşiri la iarbă verde: ,,Unde începea pământul, unde se sfârşea trupul meu?” În deşert, destinderea nu era căutată pentru starea de bine pe care o aduce, ci ca mijloc de amplificare a receptivităţii faţă de celălalt, faţă de oricare Altul; ar fi mai corect, fără îndoială, să folosim termenul ,,relaxare”, slăbire a strânsorii ego-ului, a voinţei sale de a reuşi cu orice preţ, chiar şi cu preţul meditaţiei sau rugăciunii. Este cunoscută povestea unei persoane care împingea, împingea mereu pentru a deschide o uşă; când în sfârşit s-a oprit, epuizată, uşa s-a deschis… în celălalt sens… Credem că-L căutăm pe Dumnezeu când de fapt El ne caută pe noi, iar misiunea noastră nu este de a-L prinde , ci de a-L primi.

                                                              (Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm) 

Recomandări: Clipe de Cluj, Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Robert, Samsara, Schtiel, Shayna, Vizualw