Gabriela Tudorache Dumitru, în vârstă de 42 de ani a fost diagnosticată cu meningiom- fomaţiune craniană, afecțiune care duce la orbire prin strangularea nervului optic. Singura şansă de a-şi recăpăta vederea este o operaţie, care se poate realiza în Germania, la Clinica de Neurochirurgie INI, din Hanovra, costurile ridicându-se la suma de 35 de mii de euro.
Persoanele cu suflet care vor să o salveze pe Gabriela o pot face donând bani în unul dintre conturile deschise :
la BRD
RO49BRDE300SV90134183000 în RON
RO37BRDE300SV90134423000 în EURO
la BCR
RO87RNCB0623123175680001 în RON
RO60RNCB0623123175680002 în EURO
la Banca Transilvania
RO07 BTRL 0300 1201 F865 57XX în RON
RO79 BTRL 0300 4201 F865 57XX în Uro
sau personal sunând la numerele de telefon: 0724342082
0244582978 SAU DONEAZA ONLINE PRIN ASOCIAȚIA P.A.V.E.L
Pentru cei care doresc sa distribuie pe peretele personal de pe Facebook!
Sa-i dam o mana de ajutor Gabrielei!
Gabriela are nevoie de noi ca sa-si salveze VIATA!
La nivel psihologic, retragerea este deci o fugă de dispersie, de agitaţie, o fugă de ceea ce ne abate de la ceea ce considerăm noi a fi esenţial, o fugă de ceea ce pune sub semnul întrebării sensul profund al vieţii noastre. Artiştii, pictorii, muzicienii sau scriitorii au şi ei uneori nevoie să fugă de relaţiile lor cele mai intime pentru a se consacra în întregime muncii lor de creaţie; singurătatea lor nu este o respingere a societăţii, ci o necesitate vitală. Henri Laborit, unul dintre marii biologi contemporani, precizează în cartea sa Elogiul fugii că fuga este un act necesar creativităţii, însemnând de asemenea ieşirea de sub incidenţa raporturilor de forţă ,,stăpân-sclav” care ne tulbură ,,hipofiza şi corticosuprarenala”: ,,Acest comportament al fugii e singurul care ne permite să rămânem normali vizavi de noi înşine, atâta timp cât majoritatea oamenilor care se consideră normali va încerca fără succes să devină astfel, urmărind să-şi stabilească dominaţia – individuală, de grup, de clasă, de naţiune, de bloc etc. Într-adevăr, experienţele arată că punerea în stare de alertă a hipofizei şi a corticosuprarenalei – care duce în cele din urmă, dacă persistă, la patologia viscerală a maladiilor numite ,,psihosomatice” – este caracteristică persoanelor dominate, sau a celor care încearcă fără succes să-şi stabilească dominaţia, sau a celor dominatoare a căror dominaţie este contestată şi care tind să şi-o menţină. Toate aceste fiinţe sunt atunci anormale, căci nu este deloc normal să suferi de ulcer la stomac, de impotenţă sexuală, de hipertensiune arterială sau de vreunul dintre nenumăratele sindroame depresive, atât de frecvente în zilele noastre. Or, cum dominaţia stabilă şi incontestabilă este un lucru rar, din fericire, reiese clar că pentru a rămâne normal nu mai există decât soluţia fugii de competiţiile ierarhice”.
Putem să ne refugiem în droguri, în muncă, în imaginar, în supunerea orbească sau în fatalism – important este să conştientizăm care este aspectul de care fugim, iar acesta nu poate fi decât realitatea a ceea ce suntem acum. Oare Arsenie ştia de ce fuge? Fugea oare de iluzia a ceea ce credea el că este? Esenţial este însă faptul că el ,,fugea spre cineva”, acesta fiind sensul spiritual al fugii: afirmaţia unei Transcendenţe, afirmaţia că există în această lume ceva ce nu aparţine acestei lumi, că lumea nu-şi are sensul şi finalitatea în ea însăşi. Această relativizare a lumii i-a făcut adeseori pe creştini suspecţi în ochii regimurilor politice care nu văd ,,nimic altceva decât această lume”, neraportându-se la nimic altceva decât la propria lor putere.
A părăsi lumea înseamnă a-ţi afirma libertatea faţă de ea; etimologia cuvântului ,,sfinţenie” în ebraică indică ideea de separare; sfântul este cel aparte, cel care se comportă altfel. (…) pentru părinţii creştini din pustie, starea de sfinţenie înseamnă a-ţi păstra distanţa faţă de lume şi de moravurile ei, a-ţi afirma autonomia şi libertatea.
Marele model al tuturor acestor ,,fugari” este Avram, căruia Dumnezeu i-a cerut să-şi părăsească familia şi patria pentru a se îndrepta spre El şi spre ţara pe care avea să i-o arate. Din punct de vedere psihologic este necesar să-ţi părăseşti tatăl şi mama pentru a accede la autonomie şi a deveni adult.
………………………………………………………………………………………………………………
Arsenie, la fel ca şi Avram, fugea de certitudinile împământenite pentru a da curs incertitudinii dorului său lăuntric care îl conducea prin noapte, ceţuri şi uneori şi oaze, dincolo de deşert, spre Ţara făgăduinţei. A crede în Realitatea unei promisiuni mai mult decât în realităţile ce pot fi vândute şi cumpărate… înseamnă a-ţi asuma şi riscul eşecului. Dorul nostru cel mai profund este clădit pe structura graţiei, a gratuităţii, căutând ceea ce nu poate fi posedat. Dacă putem părăsi tot ceea ce putem poseda, o facem pentru că toate acestea ţin de domeniul lui ,,a avea”, însă aspiraţia noastră este dorul de o fiinţă care nu poate fi posedată, pe care nu o putem ,,avea”. Dumnezeu nu împlineşte dorul, ci îl adânceşte; El distruge realitatea ,,obiectelor dorinţelor” pentru a le înlocui cu ,,Subiectul” care nu poate fi posedat, deşi putem totuşi ,,să fim împreună cu El”, ,,să umblăm în Prezenţa Sa”…
Fiu al lui Avram, Arsenie înainta în noapte ,,ca şi cum ar fi văzut Nevăzutul”.
Dar la ce bun să fugim de lume, oare nu este lumea în noi? Oare trupul nu păstrează în fiecare dintre muşchii, nervii, celulele sale – memoria miasmelor lumii? E suficient să închidem ochii şi ne pomenim din nou în piaţa mare, ,,umpluţi” de mulţimea precupeţilor. Antonie a făcut celebre apariţiile anahoreţilor: puţine străzi sunt în lumea aceasta la fel de bogate în tentaţii ca imaginaţia unui sihastru.
Sfântul Ioan casian relatează şi povestea unui om care fugea de lume şi care lăsase la porţile mănăstirii bogăţii imense, dar care după mulţi ani de trai în chilie considera foarte preţioasă o simplă gumă, şi nu se putea îndura s-o împrumute nici unuia dintre fraţii săi… Exemplul este ridicol, însă el arată foarte clar că dacă pasărea este legată fie cu o sforicică, fie cu un lanţ gros de fier, ea tot nu poate să zboare. În momentul retragerii din lume, important este să abandonezi ataşamentul, dependenţa faţă de ea.
În deşert, ataşamentul devine mai subtil: poate că nu mai suntem ataşaţi de posesiunile pământeşti, dar putem deveni ataşaţi de anumite idei sau practici, unele chiar de natură spirituală… Câtă vreme nu am renunţat la noi înşine, la egoul nostru, totul poate deveni pretext de ataşament. De aceea, în tradiţia isihastă se insistă pe supunerea faţă de un părinte spiritual ca fiind un mijloc sigur de eliberare. Dacă îi luăm lui Narcis voinţa proprie şi complacerea în contemplarea propriei reflexii, el se va pomeni în deşertul lui Dumnezeu; altminteri, chiar şi atunci când se va ruga, el se va afla tot în faţa oglinzii.
La fel ca Arsenie, fiecare dintre noi ştie de ce trebuie să fugă pentru a-şi păstra libertatea. Lanţurile cele mai vizibile nu sunt întotdeauna şi cele mai trainice. Din ce este făcut oare acel fir invizibil care, chiar şi în cea mai mare despuiere a noastră de tot ce ne împresoară, ne face să rostim în continuare ,,eu”?
Opoziţia obişnuită dintre cufundarea în lume şi ieşirea din lume este fără îndoială prea ,,spaţială” – ar trebui să-i restabilim dimensiunea sa verticală: ,,ataşament sau non-ataşament”. Unii, chiar în inima lumii fiind, trăiesc mai detaşaţi – gata să-şi înapoieze viaţa Izvorului Vieţii – decât unii care ,,au renunţat la lume”, dar totuşi mai întreţin încă ataşamente afective sau chiar religioase.
Înainte de Avram, modelul lui Arsenie era Iisus Însuşi, Evanghelia ni-L arată adeseori fugind de mulţime, nu numai atunci când oamenii voiau să-l facă rege, ci şi noaptea, când fugea spre Cineva, spre Cel pe care-L numea Tatăl Său. ,,Să ştie lumea că Eu iubesc pe Tatăl”. El păstra această distanţă chiar şi faţă de ucenicii Săi, pentru a le arăta unde se afla comoara Sa, unde se afla inima Sa. În ziua Înălţării la cer, el îi părăseşte definitiv dar, după cum spusese în seara Cinei cea de Taină: ,,Vă este de folos ca să Mă duc Eu” (Ioan 16, 7). El se retrage pentru a lăsa loc. ,,Căci dacă Eu nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi.” (Ioan 16, 7). ,,Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul… că voi sunteţi în Mine şi Eu în voi” (Ioan, 16,13).
Iisus se retrage pentru a nu deveni un idol, ceva căutat în exterior, căci el este un principiu al Vieţii în interiorul nostru.
Trebuie să fugim de reprezentările exterioare ale lui Christos pentru a-L regăsi în Izvorul propriei noastre fiinţe. Meister Eckhart spune, mai târziu: ,,Chiar din dragoste de Dumnezeu trebuie să-L părăsim pe Dumnezeu”.
Ni se întâmplă uneori, în viaţa noastră spirituală, să spunem că Dumnezeu sau Iisus ,,fug” de noi, că se retrag. Or, Ei rămân – ,,acelaşi ieri-azi-mereu” – doar falsele imagini pe care ni le-am creat noi despre Ei dispar, ca nişte idoli ,,secretaţi” de nevoia noastră insaţiabilă de obiecte care împlinesc dorinţele. Convingerile noastre se dezagregă, lăsând loc credinţei, devoţiunii pure – chiar în sânul greşelilor şi neîmplinirilor noastre – faţă de Necunoscutul care ne ghidează.
,,Dumnezeu a creat lumea retrăgându-se”. Dumnezeu re-creează omul fugind neîncetat de el, menţinându-l astfel ,,în stare de funcţionare” pe culmea valului dorinţelor sale.
Arsenie este bine cunoscut de către isihaşti. La fel ca în pustiul Egiptului de odinioară, şi în mănăstirile ortodoxe de azi povestea sa este spusă de nenumărate ori: într-o zi, după ce încercase, fără succes, tot felul de leacuri şi de metode pentru a se vindeca de starea sa de neîmplinire sufletească, Arsenie l-a întrebat pe Iisus: ,,Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?” Mântuirea, pentru cei din vechime, înseamnă ,,a avea inima uşoară”, ,,a respira amplu”, ,,a fi liber”, ,,a fi pe deplin sănătos, fizic, psihic şi spiritual”, tot atâtea traduceri posibile ale termenului grecesc soteria. Arsenie I s-a adresat lui Iisus precum Mântuitorului său, Cel care poate să-i ofere cheile raiului, accesul la Pacea veşnică.
Iisus i-a răspuns în trei cuvinte scurte, trei mitsvots, exerciţii sau indicaţii de ordin practic, pentru redobândirea sănătăţii minţii, a sufletului şi a trupului, şi pentru a redeveni conform chipului şi asemănării lui Dumnezeu, paradisul pierdut, împărăţia care va veni: Fuge, Tace, Quiesce (fugi sau retrage-te, rămâi tăcut şi odihneşte-te). Fiecare dintre aceste cuvinte, la fel ca şi cele din Scripturi, pot fi înţelese la diferite niveluri; mai întâi în sens literal, apoi într-o interpretare psihologică, ajungând în final la sensul lor spiritual. Arsenie a întrebat: ,,Ce trebuie făcut?” El nu a dorit să afle care este sensul vieţii, sau care este cauza suferinţelor sale, ci a cerut o învăţătură care să poată fi pusă în practică, trăită, experimentată, pentru ca mântuirea să nu mai fie doar o vorbă în vânt.
Fuge
Arsenie, la fel precum sihaştrii din deşert, a luat această învăţătură în sens literal: trebuie să pleci, să te retragi, să-ţi părăseşti oraşul, să ieşi din lume şi din tot ceea ce implică ea. Trebuie să fugi pentru că te sufoci. În unele situaţii, nu există altă scăpare decât fuga, care atunci nu este o laşitate, ci un impuls sănătos. Fuga este forţa căprioarelor. Când simţi că mediul a devenit prea ameninţător, capabil să te sufoce sau să pervertească tot ce ai mai bun în tine, e mai bine să pleci. Într-un prim sens, a fugi înseamnă – mai întâi – a-ţi schimba locul, mediul, modul de viaţă. La unii adolescenţi, fuga sau escapada este o reacţie de supravieţuire, o necesitate vitală; nu trebuie să te complaci la nesfârşit în situaţii fără ieşire. Anticii fugeau din lume pentru că nu vedeau altă finalitate în ea decât moartea, şi o stranie aspiraţie lăuntrică îi făcea să simtă că nu se născuseră doar pentru a muri, ci că exista un alt Spaţiu, o altă lume – ,,în trup sau în afara trupului?” – care îi aştepta.
Deşertul fizic se află la hotarul spaţiului şi al timpului – nu există nimic de văzut, nimic de găsit în el, ci este un loc privilegiat pentru a afla Lumina.
Totuşi, la început această fugă poate fi luată în sens negativ: a fugi de ceva, în loc de a fugi spre ceva. Textele asceţilor sunt clare în această privinţă: trebuie ,,să fugi de rău”, iar această atitudine spirituală tinde să-l trezească, să-l scoată la lumină şi chiar să-l amplifice mai mult decât eram noi obişnuiţi. De aceea trebuie ,,să fugim de ceea ce ne duce spre păcat”. Pentru primii creştini, păcatul înseamnă ,,a rata ţinta”, a trece pe lângă scopul final (acesta este sensul literal al cuvântului hamartia), aspect dezvoltat apoi pe larg în textele Filocaliei: este ,,uitarea Fiinţei”.
Marcu sihastrul spune: ,,Atunci când îţi aminteşti de Dumnezeu, înteţeşte-ţi rugăciunea pentru ca, în ziua în care ţi se va întâmpla să-L uiţi, Domnul să te facă să-ţi aduci din nou aminte de El.” Scriptura grăieşte: ,,Iadul şi adâncul sunt cunoscute Domnului” (Proverbe 15,11). Aici se face referinţă la ignoranţă şi la uitarea din inimă; adâncul este ignoranţa, iadul este uitarea. Ambele sunt ascunse pentru că au ,,dispărut” din fiinţă, care nu le mai conştientizează. Trebuie să fugim de lume pentru că este o lume a uitării.
În deşert nu putem uita ,,cine suntem şi ce suntem”; fragilitatea noastră ne readuce în preajma Celui Viu ,,întru care avem viaţa, mişcarea şi fiinţa”. Ne regăsim axul nostru esenţial, învăţăm din nou ,,să ţintim bine” şi asta înseamnă a ieşi din păcat: ne aducem aminte de Cel Viu care ne iubeşte, urmărim să contemplăm ceea ce este El în inima a ceea ce suntem noi. Dar noi rămânem în continuare liberi să ne îndepărtăm de Fiinţă, să uităm de Ea – în acest caz, mai degrabă lumea este o ,,fugă de esenţial”, o laşitate în faţa evidenţei nimicniciei noastre. Dacă sfinţii părinţi au vorbit adeseori despre fuga de lume ca punct de plecare spre mântuire, ei au insistat mai mult asupra acestei retrageri ca fiind ,,o fugă spre cineva”. Plotin spunea ,,să fugi către Cel Unic”, fuga fiind un demers lucid şi conştient, însă într-o măsură mult mai mare un elan nestăvilit al inimii, ,,dorinţa de a cunoaşte aşa cum sunt eu cunoscut, dorinţa de a iubi aşa cum sunt eu iubit”, a fugi spre Dumnezeu, ,,a fugi nedespărţit, către Unul Dumnezeu”.
– Mi, hai să ne jucăm împreună, vrei? Uite, lângă copacul acela înalt şi umbros.
– Imediat, La, de-abia aştept! Stai puţin să-i cer voie mamei; ştii, s-ar putea să aibă nevoie de mine, căci l-am văzut pe Paganini acordându-şi vioara. Dar, mai bine vino şi tu să vezi ce interesant e! Ai mai intrat vreodată în compoziţiile unui muzician?
– Am încercat odată, dar era un copil nepriceput şi m-am cam lovit în coardele viorii sale.
– Da, trebuie să intri pe undele unui cântăreţ priceput, altfel o poţi păţi! Unul din fraţii mei era să moară odată, când posesorul unei chitare zdrăngănea fără rost, iar el tocmai intrase în cutia de rezonanţă.
– Dar voi cum l-aţi cunoscut pe acest muzician?
– Nu ştiu. Pur şi simplu l-am văzut. L-am auzit cântând. Chiar şi când exersează, el creează nişte opere fantastice. Ne-a chemat prin vibraţiile emise.
– Şi nu deranjez dacă intru şi eu?
– Va fi cu atât mai frumos! Se va crea o armonie nouă, mai complexă şi mai melodică decât până acum. Dar să-l lăsăm să-şi acordeze vioara. Ar fi riscant să intrăm în aceste momente.
Mi şi La porniră val-vârtej către Fa, mama lui Mi, vibrând sub diferite forme, apoi amplificându-şi fiecare vibraţia, de la limita minimă la cea maximă pe care o puteau atinge.
La, care era dornică să se joace, îşi schimbă frecvenţa, transformându-se în La minor, astfel obligându-l şi pe Mi să coboare un pic, cu un bemol doar. Însă, lui Mi nu i-a ajuns: dorea să-i arate prietenei sale la ce nivel tehnic ajunsese şi coborî, coborî, încă o octavă…şi…pleosc! Lui Paganini i se rupse o coardă. Mi continua să coboare şi, deodată, fără să vrea, îi gâdilă urechea muzicianului.
Ideea era fixată. Paganini luă o coardă de violoncel şi-o înlocui pe cea ruptă.
Pe măsură ce se apropiau, cei doi copii şi mama lui Mi se întâlniră cu o mulţime de alţi prieteni: aproape toată gama. Într-o muzică de neimaginat pentru percepţia umană, sunetele intrară în cutia de rezonanţă a lui El Cannone – vioara.
Paganini privea în jur, extaziat de feeria ce-l înconjura. Era de neconceput să lase totul baltă! O nouă piesă i se învârtea tumultuos în minte. Îşi luă arcuşul şi începu.
La chicotea încântată: nu se mai jucase niciodată atât de frumos…Se unea cu Mi în sunete prelungi, în timp ce unii dintre prieteni îi acopereau cu amplitudini grave, sau fermecătoare, cristaline; apoi îşi măreau frecvenţele până la soare, ieşeau pe jumătate din cutia de rezonanţă, intrau la loc, se întrepătrundeau râzând zgomotos; se luau de mâini cu undele vântului, mai construiau nişte combinaţii originale; La se supăra pentru că Mi n-o lăsa să-şi micşoreze amplitudinea şi ieşea din vioară; mama lui Mi venea şi-i împăca, mîngâindu-i cu căldura ei. Totul, desigur, în completarea compoziţiei lui Paganini.
Degetele violonistului alergau pe coarde, luându-se la întrecere cu undele emise. Sufletul lui era o înlănţuire fantastică de triluri de păsări, valuri de mare, susur de izvoare, vuiet de furtună, foşnet de pădure şi linişte de munte.
Mi şi La nu s-ar mai fi oprit niciodată din joaca lor. Spaţiul din jurul lor părea că s-a mărit, s-a luminat şi s-a umplut de senin şi pace.
Într-un târziu, mama lui Mi îi chemă:
– Haideţi, copii! E ora de culcare. Vom mai veni şi altădată.
Mi şi La ieşiră din vioară şi se înălţară undeva… nu se ştie unde.
Deşi se oprise, muzicianul mai auzea încă, vocile păsărilor, ale valurilor, ale vântului, din ce în ce mai departe, mai departe…
Cu ochii spre cer, Paganini zâmbea.
***
Bolnav, muzicianul atinse vioara cu mâna tremurând. Era pe moarte. Ar fi vrut să mai cânte, dar nu mai avea putere în braţe şi în degete. Singurul lucru care îi uşura suferinţa era vibraţia muzicii pe care o purta cu sine din tinereţe. Nimic nu dispăruse din capacitatea sa de transpunere în vibraţii muzicale. Doar că o făcea la nivelul subconştientului şi al inconştientului. Toţi prietenii lui polifonici erau acolo, în mintea sa. Se împrieteniseră pe când el era foarte tânăr.
Odată, când exersa la vioară, după ce i s-a rupt o coardă, a început să cânte, cuprins de frenezia creaţiei. Dar sunetele emise nu corespundeau mereu cu ceea ce degetele sale atingeau pe coarde. Apăruseră altele şi altele, armonii deosebite, divine. Muzica sa împreună cu muzica venită din exterior se completau într-o polifonie ce nu putea fi imaginată în plan real. Ce era asta? Era absolut sigur pe tehnica sa, pe îndemânarea sa. Şi acele armonii nu veneau din creaţia proprie. Atunci, de unde?
***
Când Paganini se stinse, se înălţară sunete cristaline, acorduri minore şi-o muzică ce aducea, în esenţă, cu muzica psaltică, bizantină. Cei din jur o auziră, cu uimire şi aproape cu spaimă. Le era teamă de perfecţiunea distrusă. Cineva dorea să se răzbune? Miracolul formelor vibraţiilor se întipărise în natură? Satana?
***
– Iată-l, Mi. Vine spre noi.
– Să-l întâmpinăm.
– Te salutăm, maestre! Te vom conduce spre locul existenţei tale actuale.
– Cine sunteţi voi?
– Prietenii tăi din viaţa terestră. Notele muzicale ale sufletului tău. Apariţia noastră fizică e condiţionată de puterea de transformare pe care o are compozitorul asupra vibraţiilor cosmice. Tu ai creat nişte capodopere universale, pe care nimeni nu a reuşit să le transpună. Şi atunci am apărut noi. Ca să completăm ceea ce mintea umană nu putea înregistra. Să completăm lipsa de armonie din viaţa ta.
– Interesant. Acum înţeleg tot ceea ce am trăit. Toată viaţa mea a fost muzică. Nu am perceput aproape nimic din răutatea umană.
– Noi am făcut asta. Te-am ajutat să percepi doar creaţia, nu şi realitatea. Ca să îţi poţi împlini menirea, după cum spuneţi voi.
– Şi totuşi, nu înţeleg: ce sunteţi voi?
– Entităţi formate din energia vibraţiilor armonice, create de tine.
– Dar cum am reuşit?
– Doar cu puterea voinţei tale şi a talentului tău. Prin undele α emise de creierul tău. Suntem acorduri independente.
– Şi ceilalţi, vă pot auzi?
– Datorită ţie, da. Dar nu sub formă de armonii, ci doar ca note separate. Însă, dacă găsim alţi muzicieni asemeni ţie, s-ar putea să ne facem simţită prezenţa pe planetă. Acum trebuie să ne despărţim. Te lăsăm aici, împreună cu cei făcuţi din muzică.
***
– Mi, vii să ne jucăm?
– Acum, La. Unde?
– Acolo, în camera aceea plină de instrumente muzicale. Deşi, pe unele nu le cunosc.
– Ai grijă, La! Îşi acordează vioara! Nu intra acum!
– Dar nu e loc în cutia de rezonanţă! E închisă!
– Şi-atunci?
– Am găsit: în cablul acela! Aşa putem ajunge în vioară.
***
Nigel îşi scutură sacoul colorat şi jerpelit, se învârti, făcu o plecăciune şi începu.
Muzica lui se răspândi cu o sensibilitate dusă la extrem, în toată sala. Deşi vioara sa era electrică, interpretarea ştergea toate inconvenientele.
Mi şi La împreună cu prietenii lor, ameţiţi de intensitatea electrică a sunetelor, se transformau în entităţi vizibile. În aer se derulau în ritmul şi măsurile impuse de Nigel note, acorduri, armonii împletite cu altele, paralele. Erau vibraţii ce se puteau percepe cu ochiul liber!
Era un dans al emisiilor muzicale ce se creau ele însele, prin ele, prin muzician şi prin vioara sa. Cu graţie şi mare intensitate se răspândiră în sală, în aer, pe toată planeta.
Când uităm persoana artistului, privindu-i tabloul, nu este oare acesta cel mai mare elogiu ce-l putem aduce unui artist?
Trebuie să idealizezi realul pe care-l vezi şi să realizezi idealul pe care-l simţi.
Cea mai mare durere ţi-o provoacă incertitudinea.
Victor Hugo (1802-1885)
A urca înseamnă să te jertfeşti. Orice pisc e sever.
Un creditor e mai rău decât un stăpân, căci acesta posedă doar persoana ta, în timp ce un creditor îţi posedă demnitatea.
După un eşec, planurile cele mai bine chibzuite par absurde.
Omul nu este un cerc cu un singur centru; este o elipsă cu două focare. Faptele sunt unul, ideile celălalt.
Fericirea supremă este de a fi iubiţi pentru noi înşine; să spunem, mai bine, de a fi iubiţi în pofida noastră.
Filozofia este microscopul gândirii.
Indigestia este însărcinată de Dumnezeu să întărească moralitatea stomacului.
Cine mă insultă totdeauna, nu mă insultă niciodată.
Argoul nu este nimic mai mult sau mai puţin decât o garderobă cu care limbajul, după ce a săvârşit o faptă rea, se travesteşte. Îşi pune măşti din cuvinte şi zdrenţe metaforice.
Câţi oameni, în literatură, au ureche muzicală bună, dar cântă fals…
Perfizii au parte de o fericire întunecată.
Când ne aflăm la sfârşitul vieţii, a muri înseamnă a pleca; când suntem la începutul ei, a pleca înseamnă a muri.
Popularitatea? – mărunţişul gloriei.
Adoptarea vălului monahal este o sinucidere rambursată cu eternitatea.
,,Întrebare: când ştie omul că inima sa a devenit pură? Răspuns: atunci când consideră că toţi oamenii sunt buni şi când nimeni nu i se mai pare impur şi murdar, atunci are cu adevărat inima curată…” (Isaac Sirul, Tratate ascetice, al 85-lea tratat)
…………………………………………………………………………………………….
Experienţa Transfigurării sau viziunea luminii necreate este un element caracteristic al marilor sfinţi ortodocşi. Dar cum se transmite această experienţă? În umilinţă şi iubire, dar şi cu toată forţa certitudinii. Aşa ne relatează şi Motovilov, acest filozof din secolul al XIX-lea, care cu ocazia vizitei sale la marele stareţ Serafim de Sarov (1759-1833) l-a întrebat: ,,Cum putem fi siguri că suntem în Duhul lui Dumnezeu; cum aş putea recunoaşte în mine însumi, în mod sigur, manifestarea Sa?”
Călugărul Serafim nu-i răspunde printr-un discurs. El îl face să participe la experienţa sa, împarte lumina cu el. Iată transmiterea cunoaşterii: pătrundere, participare la o Prezenţă care îmbrăţişează sufletul şi trupul.
Iată un extras din ,,Convorbirile duhovniceşti ale sfântului Serafim”:
– Prieten drag, amândoi suntem chiar în această clipă în Duhul lui Dumnezeu… de ce nu vrei să te uiţi la mine?
– Nu pot să mă uit la tine, Părinte, i-am răspuns eu, ochii tăi scapără fulgere; faţa ta s-a făcut mai strălucitoare decât soarele şi mă dor ochii când te privesc.
– Nu te teme, mi-a spus el, acum ai devenit la fel de pur ca mine. Acum te afli în plenitudinea Duhului lui Dumnezeu; altfel nu m-ai putea vedea aşa cum mă vezi.
Şi, aplecându-se spre mine mi-a şoptit la ureche:
– Mulţumeşte-I Domnului Dumnezeu pentru infinita Sa bunătate faţă de noi. Aşa cum ai remarcat, nici măcar nu am făcut semnul crucii; a fost de ajuns să mă rog la Dumnezeu în gând, în inima mea, rostind lăuntric: Doamne, fă-l vrednic să vadă limpede cu ochii săi muritori această coborâre a Duhului Tău, cu care-i mângâi pe robii Tăi, atunci când binevoieşti să apari în faţa lor în lumina minunată a slavei Tale. Şi după cum vezi, prieten drag, Domnul a îndeplinit imediat această rugă a umilului Serafim…Cât de recunoscători trebuie să-I fim Domnului pentru acest dar nepreţuit dat nouă! Nici chiar părinţii din deşert nu au primit întotdeauna asemenea manifestări ale bunătăţii Sale. Să ştii că Graţia lui Dumnezeu – la fel ca o mamă plină de iubire pentru copilaşii ei – a binevoit să-ţi mângâie inima îndurerată, prin mijlocirea Maicii Domnului Însăşi… De ce dar, dragă prietene, nu vrei să mă priveşti în ochi? Priveşte drept, fără de teamă: Domnul este cu noi…
Încurajat de cuvintele sale, am privit şi am fost cuprins de o teamă plină de cuvioşenie. Închipuiţi-vă în miezul soarelui, în strălucirea razelor sale orbitoare de la amiază, faţa omului care vă vorbeşte. Îi vedeţi mişcarea buzelor, expresia schimbătoare a ochilor, îi auziţi vocea, îi simţiţi mâinile cuprinzându-vă umerii, dar nu vedeţi nici mâinile, nici trupul celui ce vă vorbeşte – nimic altceva decât lumina strălucitoare care se răspândeşte până departe, la câţiva stânjeni de jur împrejur, luminând prin strălucirea sa pajiştea acoperită de zăpadă şi fulgii albi ce nu se mai opresc…
– Ce simţi? m-a întrebat Părintele Serafim.
– O fericire nesfârşită, i-am spus eu.
– Dar ce fel de fericire? De care anume?
– Simt, am răspuns eu, aşa o linişte, aşa o pace în suflet, încât nu găsesc cuvinte spre a o exprima.
– Aceasta, dragă prietene, este pacea de care vorbea Domnul când le-a spus ucenicilor ,,Vă dărui pacea Mea”; pacea pe care lumea nu o poate da…; ,,pacea care întrece orice minte”. Ce altceva mai simţi?
– O bucurie nesfârşită în inima mea.
Şi Părintele Serafim mi-a mai spus:
– Când Duhul lui Dumnezeu se pogoară asupra omului şi-l învăluie în plenitudinea prezenţei Sale, atunci sufletul e copleşit de o bucurie de nedescris, căci Sfântul Duh umple de bucurie tot ce atinge… Dacă premisele bucuriei viitoare ne umplu deja sufletul cu o astfel de dulceaţă, cu o astfel de veselie, ce vom mai spune despre bucuria care-i aşteaptă în Împărăţia cerească pe toţi cei care plâng aici, pe acest pământ? Şi tu, prietene, ai plâns în timpul vieţii tale pământeşti, dar uite ce bucurie îţi trimite Domnul pentru a te mângâia încă de pe acum.
Atunci, această bucurie pe care o simţim în aceste clipe, scurte şi trecătoare, va apărea în deplinătatea ei, copleşindu-ne fiinţa cu dulceţi de nedescris pe care nimeni nu ni le va putea lua. (Teologia mistică a Bisericii Orientale)
………………………………………………………………………………….
În acest context, a transmite cunoaşterea înseamnă a dărui din propria viaţă, a împărtăşi lumina. Înseamnă a fi ,,părinte” în sensul propriu al termenului. Înseamnă a zămisli un altul întru Unica Filiaţie şi întru Unicul Fiu, care este în noi toţi, înseamnă a deveni ,,Unul din Sfânta Treime”.
Numai Dumnezeu e Stăpânul. Numai Dumnezeu e Tatăl.
Evanghelia spune clar: ,,Nu numiţi pe nimeni Doamne sau Tată”. Orice paternitate înseamnă participare la Paternitatea lui Dumnezeu. Această paternitate nu este decât o reflexie a inefabilei iubiri şi a inaccesibilei lumini a Celui care este ,,mai mult ca fiinţă”. Apofaza, în sensul de mister, conduce credinciosul la starea de umilinţă şi în acelaşi timp la transfigurarea întregii sale fiinţe în lumină şi iubire.
,,Să mai amân o zi, se gândi Ana. Iarăşi o zi. O altă zi. Până când? Va trebui s-o fac. Nu se mai poate astfel. Şi totuşi, ar fi posibil să se schimbe ceva? Fără nicio intervenţie? Mă îndoiesc.”
Formă numărul.
– Aş dori o programare.
– Când, vă rog?
– Joi.
– La ce oră?
– La ora două.
– Sub ce nume?
– Ana Dinu.
– Vârsta?
– 38.
– Culoarea?
– Verde-deschis.
– Am reţinut. Joi, la ora două, Ana Dinu, de 38 de ani, culoarea verde-deschis.
– Mulţumesc.
– Vă aşteptăm.
Respiră uşurată. Spera să se termine. Să se elibereze. Din câte auzise, rezultatele erau miraculoase. Poate era doar publicitate. Poate minţeau. Poate, totuşi…
Sufletul ei era sfărâmat. Nu mai reuşea să se adune. Bucăţele mici din Sine se loveau de pereţii deznădejdii. Undeva, trebuia să găsească o metodă care să-i aline tortura conştiinţei. ,,E bine, nu e bine, dacă nu voi putea? Dacă cineva se va supăra? Dacă voi greşi? Dacă am greşit? Dacă…”
Asta trebuia să se termine. Gata. Joi.
***
Deschise poarta. Ieşi. Nu era nevoie să încuie. Zdreanţă păzea bine. O amintire, de la vechiul institut. O amintire grozav de simpatică: mirată şi zdrenţuită. Mai era totuşi ceva, care-i smulgea un zâmbet în fiecare zi.
Însă mai era şi conştiinţa.
Dorinţa de a se elibera o făcu să grăbească pasul, să ajungă mai repede, deşi nu putea intra mai repede decât avea programarea. Timpul era o afacere exactă, fără compromisuri.
În subteran nu se auzeau decât paşi. Paşi de toate felurile. Niciun alt sunet. Era un dans de step grăbit, aritmic, fără muzică şi fără… suflet.
De o parte şi de alta a tunelului erau uşi cu diferite direcţii de parcurs. După zece minute de mers apăru o uşă mare, colorată în culorile curcubeului. Acolo era. Se îndreptă spre ea. Atinse micul ecran din mijloc. Uşa se deschise. Şovăi o clipă, apoi intră. Un hol larg, luminat vesel se întindea pe o lungime de un kilometru. Peste tot alte uşi, diferit colorate, indicau intrări, după programările făcute. Ana îşi găsi numele spre capătul holului, la culoarea programată.
Nu mai putea da înapoi. Atinse micul ecran verde-deschis şi uşa se deschise. Intră. Era o cameră izolată, luminată bineînţeles, în verde-deschis. Pereţii nu aveau nicio nişă, nicio fereastră, o singură uşă. Sursa de iluminare era invizibilă. Nu era nimeni acolo. Se întrebă ce să facă. Imediat, o rază coborî spre ea, încercuind-o. Apoi dispăru. Iar gândi o întrebare: ce-a fost asta? O altă rază o învălui cu totul, ameţind-o.
Mai întâi, fusese scanarea. Toate trăirile negative fuseseră analizate. Apoi urmase dezinfectarea. O altă rază de lumină o învălui delicat, în întregime. Parcă-i intrase în minte, în inimă, în suflet. Nimic nu era şters. Totul se transformase. Amintirile erau acolo, dar nu mai erau ale sale. Nu le mai simţea dureros, le simţea străine. Trecuseră în conştiinţa colectivă? Iarăşi întrebare. Nu mai primi niciun răspuns. Asta a fost tot?
Nu… Deodată, ca şi cum ploaia şi vântul se abătuseră peste spaţiul său interior, se simţi ştearsă, udată şi apoi uscată. Era curios cum putea simţi astfel. I se părea că face parte dintr-un text verde pe fond alb.
Se terminase.
***
Acelaşi hol lung, frumos luminat, cu uşi colorate după preferinţele clienţilor: verzi, albastre, roşii, portocalii, galbene, maro… de toate nuanţele, intensităţile, tonurile.
Efecte psihologice: linişte, bună dispoziţie, relaxare, meditaţie, echilibru, contemplare, abundenţă de asociaţii mintale, de idei; culoare rece, plăcută, odihnitoare, liniştitoare şi calmantă; impresie de prospeţime; facilitează deconectarea nervoasă; senzaţie de depărtare în spaţiu.
Drumul spre casă i se păru scurt, ar fi vrut să meargă mai mult, să vadă oamenii, clădirile, maşinile, aranjamentele florale, copacii… Toate acestea i se păreau acum interesante. Îi plăceau. Îi plăcea totul. De parcă era un nou-născut care acum descoperă lumea şi minunăţiile ei. Forme de toate felurile umpleau spaţiile din jur, culori şi sunete, chipuri şi uimiri… Totul, dar totul trebuia văzut, analizat, sintetizat, creat din nou! Ar fi cântat, dacă era singură. Putea să fredoneze încetişor… să nu se audă în jur.
În apropierea casei, îl auzi pe Zdreanţă lătrând. O cunoscuse? Grăbi pasul. Nu era lătratul pe care-l cunoştea. Anunţa ceva rău. Lângă poartă realiză că aceasta nu era cum o lăsase. Acum era întredeschisă. Zdreanţă se agita în lanţ altfel decât o făcuse vreodată. Încercă să-l liniştească. Dar el nu reacţionă pozitiv. Se gândi că schimbarea aplicată sieşi o făcea să aibă alt miros, poate altă structură? Se îndepărtă. O să-l convingă mai târziu. Dacă nu, o să-l câştige ca şi cum ar fi fost o străină. Cu mâncare şi blândeţe. Se apropie de casă. Şi aici, uşa de la intrare era întredeschisă. O uşoară teamă o cuprinse. Hoţi? Nu. Nu mai existau demult. Nivelul de trai era suficient de ridicat pentru toată lumea. Cleptomani? Puţin posibil. Multe deficienţe de ordin psihic fuseseră remediate sau chiar vindecate de când se inventase aparatul. Singurul neajuns era depistarea indivizilor cu probleme. Se puteau ascunde sau se puteau preface, neputând fi găsiţi decât atunci când se manifestau.
Acasă nu rămăsese nimeni. Cine a deschis uşa?
Intră cu o uşoară teamă dar şi plină de curiozitate. Se uită în sufragerie, în bucătărie, luă dormitoarele la rând, dar nu văzu nimic. Căută prin debarale, se uită chiar şi în frigider. Se încruntă. În bucătărie, Maria, fata ei, lăsase masa nestrânsă. Şi nişte haine înşirate peste tot, prin camera sa. ,,Ea o fi lăsat uşile deschise, când a plecat în fugă la şcoală. Hm, o aşteaptă o muştruluială proaspătă!”
Se opri din căutare. Asta era explicaţia cea mai plauzibilă. Strânse sistematic hainele împrăştiate, apoi făcu ordine în bucătărie. Îşi aminti de Zdreanţă. Trebuia să-l hrănească. Luă o cutie cu mâncarea lui preferată şi ieşi în curte. Spera că o va recunoaşte şi se va linişti. Se apropie cu prudenţă. Zdreanţă mai lătră de câteva ori şi, la mirosul binecunoscut al mâncării, se potoli. În timp ce molfăia, mai mârâi de vreo două ori şi îşi ridică ochii acoperiţi de păr spre Ana. Scheună ca şi cum ar fi recunoscut-o. S-a rezolvat şi asta.
Îşi luase liber de la institut, aşa că restul zilei îi aparţinea.
Ar fi vrut să stea numai în curte. N-o mai atrăgea interiorul. Nu avea chef de vizionare, de comunicare sau de informare. Voia să stea cu ochii la cer şi să privească, visând. Nimic altceva. Îşi analiză sentimentele: asta era schimbarea? Poate că da. În timp îşi va da seama mai bine. Zdreanţă o lăsase în pace. Dormea cu botul pe labe şi cu părul peste ochi. O pasăre vioaie râdea printre ramurile părului din curte. Aşa era trilul ei. Din depărtare se auzeau alte triluri. Multe şi variate. Unic pe pământ acest spectacol. Deodată, cu o viteză semnificativă, drăguţa pasăre o boteză din abundenţă. ,,Noroc”, se spune. ,,Noroc de mizerie”, gândi. Zdreanţă se trezi şi lătră. Apoi, pace.
Se pregăti să-l părăsească. La intrarea în casă, uşa era deschisă. Nu o închisese? Nu avea obiceiul să o lase deschisă. Schimbarea intervenise şi în conţinutul deprinderilor şi al obiceiurilor? Ciudat. Ea nu se percepea diferită.
Se uită în jur şi păşi peste prag. Înăuntru toate erau la locul lor. Totuşi…
Se duse întâi la baie să se spele de ,,norocul” primit de la pasăre. Apoi căută manualul. Acolo trebuia să găsească explicaţii. Încă mai existau scrisul şi cititul. Nişte activităţi pentru care era recunoscătoare că se mai practică. I se potriveau. Răsfoi fişierul cu numele ,,Schimbări”. Află că se puteau produce modificări de comportament, un management accentuat al gândurilor şi modelări de temperament. Şi o conştientizare mai accentuată a deprinderilor.
Mai citise manualul şi înainte, dar poate era ceva ce-i scăpase.
Se întoarse brusc. Nu văzu nimic. Simţea că e însoţită.
Apăru un nou fişier: ,,Efecte secundare”. Era sigură că nu exista atunci când căutase informaţii despre schimbare.
,,S-au semnalat situaţii deosebit de rare când pacienţii au suferit modificări majore de comportament, datorate unor cauze necunoscute. Nu au mai putut fi vindecaţi”.
,,Sper că nu sunt un caz rar”, gândi Ana.
Aceeaşi senzaţie că mai era cineva acolo. Căută iarăşi prin toată casa. Nimic.
Afară începuse să se întunece. Maria trebuia să vină.
Se duse spre dormitor. Se uită atentă. Pe neaşteptate, în colţul mai îndepărtat zări o umbră. I se părea că e o umbră, dar nu distingea clar. Se îndreptă spre ea şi într-o secundă, o mogâldeaţă mică, neagră prinse contur. Stătea tremurând, chircită în colţ.
– Cine eşti?
Auzi doar un geamăt slab.
– Ce eşti?
O voce foarte slabă bâigui ceva.
Se apropiase destul de mult cât să vadă forma mogâldeţei. Făcu ochii mari. O umbră neagră, cu trăsăturile ei, ale Anei. Umbra se făcu şi mai mică acolo, în colţ.
– De ce te ascunzi? Vorbeşte! De ce ai înfăţişarea mea?
Îi răspunse cu o voce tremurată:
– Eu…sunt…tu…
– Poftim?!
– S-a întâmplat la dezinfectare. M-am desprins.
– De unde te-ai desprins?
– Din sufletul tău. Eu eram jumătatea negativă. Cu toate trăirile de coşmar care te-au făcut să alegi această intervenţie.
– Cum te-ai desprins?
– Nu ştiu. Ceva m-a smuls din întreg. M-am învârtit câtva timp prin cutia de dezinfectare şi, când intervenţia s-a terminat, am reuşit să ies. Apoi am ştiut drumul spre casă şi am ajuns aici. Nu m-a văzut nimeni.
– Dar tu poţi deschide uşa?
– Am reuşit cam greu. Nu ştiu să mă mişc prea bine. Nu mă simt bine. Nu ştiu dacă voi rezista astfel. Nu mai am echilibru. Desprinsă de tine trăiesc într-o tristeţe grea, de plumb. Şi cred că şi ţie o să ţi se schimbe starea de normalitate. Deocamdată te afli sub influenţa modificărilor psihice operate de aparat. Dar nu trebuia să se întâmple asta.
– Ştii dacă s-a mai întâmplat cuiva?
– Când am trecut prin cutia de dezinfectare am mai simţit şi alte suflete. Puţine.
– Cu ele ce se va întâmpla?
– Va trebui ca alegerea lor să fie aceeaşi ca şi a mea: întoarcerea la sufletul din care ne-am desprins.
– Şi, modificarea intensităţii trăirilor va mai putea fi repetată?
– Nu cred. Există suflete care nu mai pot fi ,,vopsite”.
– De unde ştii toate astea?
– În aceeaşi cutie se aflau informaţii, reziduuri ale modificărilor scăpate din raza de învăluire.
– De ce nu mi s-au transmis şi mie aceste lucruri?
– Sunt informaţii secrete. Ar afecta rentabilitatea maşinăriei. Cine ar vrea să rişte propria dezintegrare psihică?
– Şi acum? Dacă eu am aflat?
– Trebuie să mergem înapoi.
– Şi până atunci, ce se va întâmpla?
– Vom vedea. Nu ştiu nici eu.
– Te-aş ruga să te ascunzi, să nu te vadă Maria.
– Desigur, gândesc la fel ca tine, doar că… mi-e frică… reprezint toate temerile şi coşmarurile pe care le-ai avut tu.
***
Îl auzi pe Zdreanţă lătrând bucuros. Venise Maria.
Erau doar ele două. Martin, tatăl Mariei murise din cauza unei boli incurabile. Se chinuise mult timp, încercase mai multe variante de tratament, dar nu s-a reuşit decât o prelungire a vieţii acestuia. Noua maşinărie nu vindeca şi organismul uman, putea să acţioneze doar asupra materiei invizibile a esenţei Omului. Paradoxal, nu? Dar beneficiile erau destul de mari. Se intervenea cu mult succes asupra agresivităţii. Ori, aceasta, întotdeauna ieşea la iveală. Mândria de a-i controla pe ceilalţi prin violenţă nu se putea ascunde. Trebuia s-o vadă lumea! Şi aşa, agresivii erau prinşi cu uşurinţă şi duşi la ,,aparatul de vopsit suflete”. De obicei, aceştia primeau culoarea albastră, care avea efecte calmante puternice.
Maria intră, după ce îl smotoci puţin pe căţel. Îl lăsă afară.
– Bună, mami! Ce faci? Te simţi bine?
– Bună, dragă. Da, mă simt bine. Cum a fost la şcoală? Ceva nou?
– Da. Am început un alt capitol la matematică.
– Şi, e greu?
– E un pic. Dar o să mai lucrăm.
– Ai nevoie de ajutor?
– Nu.
– Dar la strâns masa şi aranjat hainele cred că ai maaare nevoie!
– Da, mami, cum zici tu.
– Hai, pregăteşte-te pentru masă.
– Acuşica, se maimuţări Maria.
Se duse ţopăind spre camera sa, unde-şi trânti geanta de şcoală. Apoi o luă spre baie fredonând ceva rap. Nu prea avea ,,ureche muzicală”, aşa că rap-ul îl cânta cel mai bine. Dar ce contează! Importantă era dispoziţia ei de veselie.
Seara şi-o petrecură povestind noutăţile de la şcoală ale Mariei, visurile pe care ea dorea să şi le împlinească… şi altele asemenea.
,,Umbra” Anei se ascunsese pe undeva, prin vreun colţ întunecat al casei. Ana o căutase, dar n-o văzuse pe nicăieri. Într-un târziu, se duse să se culce şi ea.
Începu să viseze. Îl visă pe Martin într-o livadă cu pruni şi caişi înfloriţi, zâmbind fericit. Nu mai visase demult ceva frumos. Toate visurile ei erau coşmaruri de la moartea lui. De aceea dorise schimbarea. Se pare că aceasta avusese, într-adevăr, efect.
Deodată, spre dimineaţă, i se păru că aude un zgomot şi se trezi, speriată. Ascultă cu atenţie. Din camera Mariei răzbătea un fel de foşnet. O fi ,,umbra”? Apoi, Maria ţipă:
– Mami!!!
Alergă alarmată spre ea.
– Ce s-a întâmplat?
– Un coşmar groaznic! O umbră neagră care erai tu, venea spre mine, încercând să mă acapareze. Şi a dispărut… în mine!! Şi apoi, tot felul de imagini îngrozitoare mă cuprindeau, în valuri.
Strângând-o pe Maria în braţe, Ana înţelese. Avusese loc un transfer. Trăirile negative se integraseră într-un suflet nou. Unul nevopsit.
Mă numeam Lu şi pe planeta Verra apele curgeau într-o beţie de miresme de pădure, cu sunete cristaline ce izbeau pietrele cu nuanţe de albastru.
Numele mi-l dăduseră de la seninul de pe buzele tuturor; însemna blândeţe, duioşie, compasiune, pace: caracteristicile fiinţei mele. De altfel, fiecare dintre noi îşi purta numele în funcţie de caracteristicile sale psihologice – care erau aproape întotdeauna pozitive.
Ajunsesem cu greu la acest stadiu, printr-o educaţie susţinută de dezvoltare a voinţei şi a autocontrolului minţii şi printr-o luptă extrem de grea cu dependenţa de obiecte. După sute de ani de practicare a autocontrolului şi dezvoltare a capacităţii de utilizare a creierului, am ajuns aici: la pace, senin şi bucurie.
Faptul de a folosi 90% din capacitatea creierului uman, presupunea infinit de multe posibilităţi. În primul rând, toate fenomenele aşa-zis paranormale de altădată, erau acum fenomene normale, naturale, obişnuite, dar riguros controlate şi utilizate în scopul cel mai potrivit umanităţii: acela de a exista pentru propria dezvoltare, de a trece la trepte superioare de existenţă, niveluri din ce în ce mai înalte, ultimul nivel fiind cel al integrării în divinitate, de contopire cu Supremul.
Societatea suferise transformări esenţiale în urma luării deciziei de a se lucra asupra dezvoltării capacităţii de folosire a creierului, în defavoarea procesului de supertehnologizare. Decizia stabilea ca majoritatea cercetărilor să fie îndreptate înspre studiul organismului şi psihicului uman, prevăzând de asemenea, înfiinţarea de şcoli unde se învăţau tehnici de control şi autocontrol a bioenergiei, cu legi care interziceau folosirea capacităţilor dobândite aici, în scopuri negative.
De-a lungul timpului, dependenţa de obiecte a dispărut, datorită creşterii nivelului trebuinţelor spirituale, umane.
Au avut loc revoluţii, procesul nu a decurs aşa de simplu, mulţi au fost sacrificaţi, mulţi s-au sacrificat, dar seminţele fuseseră aruncate. Nu se putea concepe altfel decât o întoarcere la natură, o contopire existenţială cu natura.
Comunicarea avea un rol vital. Natură şi oameni erau un flux continuu de relaţii comunicaţionale. Totul putea exista datorită comunicării, ca o cale energetică de manifestare a afectivităţii, cu sentimente calme, pozitive. Spaţii şi obiecte deveniseră, practic, inexistente. Întreaga planetă era o reţea luminoasă de unde emise de creier.
Oamenii aveau încă, o alimentaţie vegetariană şi cultivau legume, cereale şi pomi fructiferi. Datorită relaţiilor comunicaţionale deosebite, animalele trăiau fără să stingherească pe nimeni şi oamenii nu le mai vânau. Se ajunsese, în sfârşit, la armonia universală.
*****
Intrase într-o dimineaţă, trecând lejer prin reţeaua comunicaţională, fără să lase vreo urmă vizibilă care să pună pe cineva în alertă. Se infiltrase printre undele alfa fără să perturbe vreo reţea. Se integrase în sistem ca şi când făcea parte din el de la începuturi .
În dimineaţa aceea am avut un foarte vag sentiment de nelinişte, aproape insesizabil.
– Lu, reglează transmisia muzicală pe frecvenţa potrivită. Este o mică distorsiune în zona polară.
– Am reglat. Sistemul comunicaţional funcţionează normal. Copacii nu şi-au întrerupt cântecul.
O clipă, reţeaua luminoasă îşi pierdu din strălucire, fără să se stingă. Nu se mai întâmplase niciodată, până acum.
Seara, sistemul de comunicare intră într-o penumbră parţială. Comunicarea exista între fiinţe, dar o mare parte din ele se odihnea.
Sentimentul de nelinişte se transmise întregului sistem cu viteza gândului, desigur, aproape instantaneu. Un freamăt scurt străbatu planeta. Sunt călători spaţiali, fu primul meu gând. Se întâmplase de multe ori, când nave războinice treceau de la o planetă la alta, interferând parţial cu unde din reţeaua Verrei. Dar, aceste interferenţe erau de scurtă durată şi planeta noastră nu era afectată în vreun fel. La fel trecu şi aceasta din urmă, în câteva secunde totul revenind la normal.
Oamenii îşi vedeau de treburile zilnice cu liniştea ce le devenise caracteristică. Ocupaţiile lor erau diverse: unii îngrijeau plantele, atât pe cele sălbatice cât şi pe cele cultivate, alţii aveau grijă de animale, alţii creau opere de artă, alţii învăţau noi procedee de intensificare a calităţilor psihice dobândite, transmiţând tuturor cunoştinţele noi. Unii se ocupau de relaţiile comunicaţionale cu exteriorul planetei, relaţii ce erau abordate cu mare grijă, dată fiind importanţa lor. Eu eram coordonatorul emisiilor muzicale şi, în special, al emisiilor date de copaci şi ape. Muzica apelor şi-a pădurilor era fondul sonor pe care se desfăşurau activităţile. Şi creaţia naturii nu se producea la întâmplare. Era muzică adevărată, folosind doar natura ca instrument.
Într-o seară, ascultam glasurile copacilor în asfinţitul delicat al soarelui nostru. Copacii mai tineri, cu glasuri mai subţiri, creau o muzică mai veselă, şi-mi dădeau sentimente de tinereţe, cu exaltarea-i specifică. Copacii maturi dădeau o muzică mai gravă, mai profundă, plină de forţa existenţei şi de o linişte a gândurilor cu efecte de miracol.
Şi iarăşi. Acel sentiment de nelinişte, inexplicabil. De data asta a durat atât încât i-am sesizat apariţia şi intensitatea. Apăru şi un gând : ,,Lu, degeaba te străduieşti să creezi o ambianţă muzicală. Nu vei reuşi decât o simulare a efectelor ei. De ce nu vrei să recunoşti ?” Şi dispăru.
Trebuie să recunosc că m-a tulburat. Nu ştiu în ce fel, dar, undeva, în mine, ceva nu a mai fost la fel.
Zilele parcurgeau spaţiul temporal cu aceleaşi caracteristici obişnuite. Şi totuşi, era ceva diferit în existenţa comună : albastrul curat al cerului primise uşoare umbre cenuşii, izvoarele nu mai aveau aceeaşi strălucire de curăţenie, vântul de prin pădure căpătase o vagă undă de agresivitate.
Comunicarea parcă avea undeva un bruiaj, aproape imperceptibil. Simţeam o schimbare, cu toate atributele diminuate către insesizabil.
Şi, din senin apăru iar : ,,Lu, superficialitatea îţi domină simţirea şi realizările tale sunt false, te minţi tu însăţi spunându-ţi că eşti de vreun folos planetei. Priveşte-te în adânc şi recunoaşte-ţi incapacitatea ! “
Nopţile parcurgeau spaţiul temporal cu mai puţine caracteristici de linişte şi senin. Era pentru prima dată când se faceau simţite insomniile. Termenul nu mai fusese de mult folosit, însă acum, ca să exprimăm starea existentă, l-am readus din locurile ascunse ale subconştientului.
Dimineţile ne trezeam după vise lungi şi obositoare, cu sentimente de amar în cerul gurii. Liniile comunicaţionale se deschideau mai greu, cu tendinţe de împotrivire din mai multe colţuri ale planetei.
Ce se întâmplase ?
Copacii îşi întrerupeau tot mai des melodiile liniştitoare şi se plângeau că vântul devenise mai aprig şi le era teamă să-şi mai lase crengile în adierile lui. Florile se plângeau că soarele le iubeşte cu prea multă căldură şi le arde petalele. Izvoarele se plângeau că animalele le murdăresc apele din ce în ce mai mult… Oamenii se plângeau unii de alţii că…
,, Lu, priviţi în adâncul planetei voastre şi constataţi lipsa de temeinicie a tot ceea ce aţi făcut. V-aţi amăgit cu aşa-zisele voastre descoperiri asupra fiinţei umane, care reprezintă, de fapt, doar rodul imaginaţiei voastre, nimic consistent. Unde vă este controlul cu care vă tot lăudaţi c-aţi fi capabili să-l exercitaţi asupra propriilor voastre conştiinţe ? De ce nu aţi oprit virusul ? Voi, cei ajunşi la finalul dezvoltării umane !? ”
Nu mai ştiam ce să cred. Era de neconceput ca munca atâtor generaţii să fie distrusă de un banal virus, venit de undeva, de nu se ştie unde. Cum reuşise să învingă toate sistemele de apărare şi să patrundă în centrul reţelelor noastre naturale ? Undele emise de toate creierele de pe planetă nu puteau fi perturbate atât de uşor. Ce se întâmplase ? Care reţea cedase ?
Aşa continua lista întrebărilor fără răspuns, al căror număr se amplifica datorită faptului că toate fiinţele raţionale captaseră semnalele negative şi emiteau în toate direcţiile numai mesaje de îngrijorare .
O parte din reţele se arsese şi planeta strălucea mai puţin .
O umbră din ce în ce mai mare se aşeza pe capacitatea noastră de înţelegere . Ce era asta ?
Cine eşti tu, Virus ? Şi cum ai reuşit să provoci dezastrul ? Dă-ne măcar un răspuns, dacă tot te consideri învingător !
Cererile noastre rămâneau fără răspuns ; probabil se temea că dacă ne-ar fi spus cine este, i-am fi descoperit punctul slab şi l-am fi asimilat în reţelele noastre pozitive .
*****
Mă numesc Lu şi pe planeta Verra apele curg în căderi aprige, de cascade. Pădurile se-nchid în nopţi de nepătruns, răspândind în jur teamă şi mister .
Adesea, furtuni izbucnesc în diferite locuri şi au început să se simtă chiar mişcări seismice .Vor apărea iarăşi cutremurele ?
Mai avem o singură reţea comunicaţională nevirusată. Dar nu se ştie cât va rezista.
Printre oameni şi animale au apărut manifestări de agresivitate şi un predominant sentiment de teamă. În numeroase momente ale zilei ne cuprinde o frică inexplicabilă, care tensionează teribil de mult relaţiile pozitive care mai există.
Cei care suntem conectaţi la reţeaua rămasă nevirusată ne mai întrebăm încă, de unde a apărut acel Virus. Dar ne e greu să ne menţinem în contact, căci ne cuprind uneori sentimente de îngrijorare şi neîncredere care ne fac să nu mai fim proprii noştrii stăpâni. Singurul loc unde nu putem pătrunde cu mintea este inconştientul colectiv. Presupunem că de acolo s-a născut Virus. Şi iarăşi o listă de întrebări.
*****
Încă mai port numele Lu şi planeta Verra a devenit arena luptelor între reţele comunicaţionale pe bază de exprimări din ce în ce mai pline de violenţă. Şi ştiam că aceşti termeni dispăruseră de mult din vocabularul nostru. Cum au revenit atât de repede şi intens ?
Mă numesc Lu şi locuiesc pe planeta Verra. Cer ajutorul oricăror fiinţe raţionale care recepţionează mesajul. Planeta e în pericol de a exploda din cauza violenţelor din comunicare. Nu reuşim să ne salvăm singuri.
Întrerup transmisia din cauza unui gândac care-mi tot bâzâie prin faţă. Mă enervează la culme. L-am pocnit. Gata .
(…)… fără Hristos îndumnezeirea nu este posibilă. Întruparea Sa face posibilă comuniunea plenară dintre Dumnezeu şi om. ,,Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu.”
……………………………………………………………………………………………………….
,,Întruparea Domnului este un mister mai de neînţeles decât oricare altul. Întrupându-se, Dumnezeu nu se face înţeles decât apărând şi mai incomprehensibil. El rămâne ascuns chiar în această manifestare. Chiar şi exprimat, El este tot necunoscut.” (Maxim Mărturisitorul, Ambigua).
,,Întruparea lui Hristos nu dezvăluie misterul, ci îl aprofundează”, spune şi Simone Weil. Faptul că Dumnezeu este de neînţeles este ceva uşor de înţeles pentru mintea noastră, însă faptul că acest ceva incomprehensibil ne iubeşte şi se întrupează în timp şi spaţiu, este ceva ce întrece orice raţiune.
,,Hristos uneşte în iubire realitatea creată cu realitatea necreată şi ne arată că, prin graţie, cele două nu mai fac decât una. Tot omul intră în comuniune completă cu Dumnezeul plenitudinii şi, devenind tot ceea ce este Dumnezeu, cu excepţia identităţii de natură, primeşte în loc de sine însuşi pe Dumnezeul total.”(Maxim Mărturisitorul)
Potrivit legământului nostru de la botez, viaţa creştină nu înseamnă doar respectarea unui cod moral, ci ,,a deveni alţi Hristoşi”; înseamnă a uni în noi înşine cele două naturi, umană şi divină, creată şi necreată. Trebuie ca cele două să fie UNA ,,pentru ca lumea să creadă”.
Această uniune paradoxală care se realizează în Spirit ne re-creează după chipul şi asemănarea Fiului lui Dumnezeu. Omul îşi regăseşte frumuseţea cea dintâi întru care a fost creat.
De asemenea, ea îi face pe isihaşti să afirme, prin Grigorie Palamas, realismul experimentării lui Dumnezeu, continuând în acelaşi timp să afirme Transcendenţa Sa. Aceasta îi va face să distingă în Dumnezeu – dar fără a le separa – două aspecte fundamentale: Esenţa şi Energia.
,,De vreme ce putem să avem împărtăşire cu Dumnezeu şi întrucât esenţa supra-esenţială a lui Dumnezeu este absolut de neatins, înseamnă că există ceva între esenţa de neatins şi creaturi, care le permite acestora să se unească cu Dumnezeu. Iar dacă suprimi ceea ce este între Dumnezeu şi creatura Sa – o, ce abis! – atunci ne separi de Dumnezeu, distrugând legătura şi săpând o prăpastie mare şi de netrecut între Dumnezeu pe de o parte, şi creaţia şi îndrumarea creaturilor pe de alta. Trebuie atunci să căutăm un alt Dumnezeu, care nu numai să posede în El Însuşi propria finalitate, energie şi sfinţenie, ci care să fie şi un Dumnezeu bun – căci astfel, El nu se va mai mulţumi să existe doar pentru contemplarea Lui Însuşi – nu doar desăvârşit, ci şi întrecând orice plenitudine; într-adevăr, astfel, atunci când va voi, în bunătatea Sa, să facă bine, va putea; nu va fi doar neclintit, ci se va pune şi în mişcare; va fi astfel prezent pentru toţi, cu manifestările şi cu energiile Sale creatoare şi providenţiale. Într-un cuvânt, trebuie să căutăm un Dumnezeu cu care să ne putem împărtăşi într-un fel sau altul, pentru ca unindu-ne cu El, fiecare dintre noi să primim, în modul care ne este specific şi prin analogie participativă, fiinţa, viaţa şi îndumnezeirea.” (Triade, III)
……………………………………………………………………………………………………….
,,Se poate spune cu deplină dreptate, atât că inimile pure Îl văd pe Dumnezeu, cât şi că: nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Într-adevăr, ceea ce este invizibil prin natura Sa devine vizibil prin energiile Sale.” (Grigorie din Nyssa, Predica a VI-a despre Beatitudini)
,,Noi spunem că-L cunoaştem pe Dumnezeu prin energiile Sale, dar nu făgăduim că ne putem apropia de El în însăşi esenţa Sa, căci esenţa Sa rămâne nepătrunsă, pe când energiile Lui vin până la noi.” (Vasile din Cezareea, Scrisoarea 234)
……………………………………………………………………………………………………….
,,Realitatea nelimitată şi necuprinsă a lui Dumnezeu rămâne dincolo de orice înţelegere. Astfel, marele David, mânat de elanurile inimii sale, şi înaintând ,,din putere în putere” (Psalmul 84, 6-8), striga totuşi către Dumnezeu: ,,Tu, Doamne, eşti înălţat în veci de veci!” (Psalmul 92,9). Prin aceasta voia să spună, cred eu: în toată veşnicia veacului fără sfârşit, cel ce fuge spre Tine devine tot mai mare şi se înalţă tot mai sus, crescând mereu prin înteţirea Graţiei, în vreme ce ,,Tu rămâi acelaşi, Tu, Doamne, Împărat eşti pe vecie” (Psalmul 102, 12). (…) Într-adevăr, ceea ce percepi în fiecare clipă este desigur mult mai măreţ decât ceea ce simţeai înainte, dar cum ceea ce cauţi nu are limite, hotarul a ceea ce a fost descoperit devine, pentru cei ce urcă, punctul de plecare înspre descoperirea unor realităţi şi mai elevate.
Astfel, cel ce urcă nu se opreşte niciodată, mergând din început în început prin începuturi fără de sfârşit.
Dorinţa celui ce urcă nu poposeşte niciodată la ceea ce ştie deja; ci înălţându-se printr-o dorinţă mai mare spre una şi mai mare, el îşi continuă calea în infinit prin ascensiuni tot mai înalte” (Grigorie din Nyssa, Predica a VIII-a despre Cântarea Cântărilor)
Aşadar calea apofatică nu este doar o teologie negativă. Realitatea absolută este dincolo atât de negaţie cât şi de afirmaţie, adică dincolo de funcţionarea duală a minţii: nici aceasta, nici aceea.
Apofaza este deci experimentarea directă a Realului ,,aşa cum ESTE”, fără ca aparatul psihomental să intre în funcţiune, fără ca acesta să se proiecteze în el, deformându-l. Asta înseamnă a vedea fără ochi, a înţelege fără minte. Şi dacă numai cel asemenea îl poate înţelege pe asemănătorul lui, trebuie să devii Dumnezeu pentru a înţelege CINE este Dumnezeu. Acelaşi lucru este sugerat de Ioan în prima sa epistolă: ,,Vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este”.
Textele lui Dionisie ne pot părea pure speculaţii dacă le separăm de contextul existenţial, biblic, în care se trăiesc. Dumnezeul Bibliei este într-adevăr un Dumnezeu ascuns (Isaia 45,15). El ,,Şi-a pus întunericul acoperământ” (Psalmii 17, 13), iar tetragrama sacră YHWH, Numele revelat lui Moise în Rugul de Foc, drept un refuz de a se numi. ,,Eu sunt Cel Ce sunt” – Du-te, umblă în prezenţa Mea, vei vedea Cine sunt, Cine voi fi…
Calea ascensiunii apofatice, în care ne eliberăm gradat de tirania a tot ceea ce este cunoscut, este comparată de Dionisie – precum şi de mulţi alţi autori creştini, cum ar fi Grigorie din Nyssa – cu urcarea lui Moise pe muntele Sinai pentru a-L întâlni pe Dumnezeu.
,,Ieşind din lumea în care vezi şi eşti văzut, Moise pătrunde în tenebrele cu adevărat mistice ale necunoaşterii: aici el renunţă la orice cunoaştere pozitivă şi trece dincolo de orice percepţie şi orice viziune, căci acum îi aparţine complet Celui care este dincolo de tot şi de toate, căci el nu-şi mai aparţine lui însuşi şi nici altora, fiind unit prin ceea ce are el mai bun cu Cel care scapă oricărei cunoaşteri; renunţând la orice cunoaştere pozitivă, şi graţie tocmai acestei necunoaşteri, el cunoaşte dincolo de minte” (Teologia mistică; Grigorie din Nyssa, Viaţa lui Moise).
Astfel, este clar că drumul pe care ne invită Dionisie în urma lui Moise nu conduce la ,,Nimic” ci, prin ,,Nimic”, la ,,Uniune”.
Capătul căii apofatice, după Dionisie, este Extazul, Beatitudinea supremă, Unirea cu Dumnezeu Cel Viu, Care nu poate fi numit nici măcar prin termeni precum Fiinţa, Actul Pur (Aristotel) sau Unitatea (Plotin).
,,Degeaba vorbeşti despre Dumnezeu, spunea Grigorie din Nazianz, este mai bine să te purifici pentru El.”
Calea apofatică este deci o cale practică, ce duce la extaz. Deşertul pentru călugări, noaptea pentru mistici – acestea sunt creuzetele în care se realizează Uniunea incomprehensibilă dintre Creat şi Necreat.
Nici Iisus nu este uitat pe această cale; Iisus este El Însuşi Calea, adică Cel în Care se realizează unirea contrariilor, Unitatea paradoxală a Divinului şi a umanului, a finitului şi a infinitului, a Creatului şi a Necreatului. El este arhetipul, din interiorul timpului şi din Eternitate, a ceea ce este Dumnezeu în om şi a ceea ce este omul în Dumnezeu.
,,În umanitatea lui Hristos – afirmă Dionisie Areopagitul – Supraesenţialul s-a manifestat în esenţa umană fără a înceta să fie ascuns după această manifestare sau, pentru a mă exprima într-un mod mai divin, în inima manifestării. El sălăşluieşte în mister, căci misterul lui Iisus a rămas ascuns. Nicio raţiune, nicio inteligenţă nu a reuşit să desluşească ceea ce este El în Sine. Orice s-ar spune despre El, El rămâne inefabil şi orice am înţelege în privinţa Lui, El rămâne de necunoscut.” (Scrisori III)
El este Stăpânul etern încarnat în spaţiu şi în timp. El este Văzutul şi Nevăzutul, Învăţătura Maestrului ascuns.
(…) Dionisie Areopagitul, ucenic al sfântului Pavel şi prim episcop al Atenei:
,,Să preţuim negările […] pentru a cunoaşte fără văluri această taină pe care o ascunde, în orice fiinţă, cunoaşterea ce o putem avea despre ea, pentru a vedea astfel acea profunzime supra-esenţială care tăinuieşte întreaga lumină conţinută în fiinţe.” (Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, II)
,,Dacă se întâmplă ca, văzându-L pe Dumnezeu, să comentezi ceea ce vezi, înseamnă că nu L-ai văzut pe Dumnezeu Însuşi, ci pe vreunul din lucrurile sale cognoscibile care îi datorează Lui fiinţarea. Căci El în Sine întrece orice inteligenţă şi orice esenţă. El nu există, la modul supraesenţial, şi nu este cunoscut, dincolo de orice gândire, decât într-atât cât este pe deplin necunoscut şi nonexistent. Şi chiar această desăvârşită necunoaştere, luată în cel mai bun sens al cuvântului, constituie cunoaşterea adevărată a Celui care întrece orice cunoaştere.” (Dionisie Areopagitul, Scrisoarea către Galos)
,,Noi spunem despre Cauza universală, situată dincolo de întreaga manifestare, că nu este nici materie […] nici trup; că ea nu are nici faţă, nici formă, nici calităţi, nici greutate; că nu este nicăieri, că scapă percepţiei tuturor simţurilor […]. Înălţându-ne şi mai sus, spunem acum că această cauză nu e nici suflet şi nici minte; […] că nu o putem nici exprima, nici concepe, că ea nu are nici număr, nici ordin, nici mărime, nici micime, nici egalitate, nici inegalitate, nici asemănare, nici neasemănare; că nu stă pe loc şi nici nu se mişcă; […]că nu este nici putere nici lumină; că nu trăieşte şi nu este nici viaţă, că nu e nici esenţă, nici veşnicie, nici timp; că nu o putem sesiza cu mintea; că nu e nici ştiinţă, nici adevăr, nici domnie, nici înţelepciune, nici unnul, nici unitate, nici divinitate, nici bine; nici spirit, nici filiaţie, nici paternitate în sensul în care putem noi să înţelegem aceasta; nici nimic din ceea ce este la îndemâna cunoaşterii noastre sau a cunoaşterii oricărei fiinţe, dar de asemeni nimic din ceea ce aparţine fiinţei; că nimeni nu o cunoaşte aşa cum este; […] că ea scapă oricărui raţionament, oricărei denumiri, oricărei cunoaşteri; că nu este nici beznă, nici lumină, nici greşeală, nici adevăr; că despre ea nu putem afirma sau nega absolut nimic; că, atunci când facem afirmaţii şi discutăm despre diferite aspecte ale unor realităţi inferioare ei, despre ea însăşi noi de fapt nici nu afirmăm şi nici nu negăm nimic: căci orice afirmaţie rămâne mai prejos de Cauza unică şi perfectă a tuturor lucrurilor, căci orice negaţie rămâne mai prejos de transcendenţa Celui despuiat de toate şi Care este dincolo de orice.” (Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, IV şi V)
Câteva fraze antinomice şi paradoxale, specifice stilului propriu apofazei:
– Dumnezeu nu are nume şi are toate numele.
– El nu este nimic din ceea ce este şi este tot ceea ce este.
– Dumnezeu nu este cunoscut decât prin necunoaştere.
– Orice afirmaţie, precum şi orice negare, rămâne mai prejos de transcendenţa Sa.
Rezumând:
,,El e Misterul care e dincolo chiar de Dumnezeu;
Inefabilul, Cel pe Care totul Îl numeşte,
Afirmaţia totală,
Negarea totală,
Ceea ce se află dincolo de orice afirmaţie şi de orice negare.” (Numele divine, II)
,,Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu.” (Ioan 1,18)
,,Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru nemurire neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-l vadă.” (Timotei 6,16)
(…) aşa cum reaminteşte sfântul Iustin (100, 165), termenii ,,Tată, Dumnezeu, Creator, Domn… nu sunt, pentru El, nişte nume divine: sunt doar nişte apelative derivate din binefacerile şi din lucrările Sale.” (Apologia II)
A merge pe calea apofatică înseamnă a avea Simţul Simbolului. Numele lui Dumnezeu pe care Le folosim (Tată, Creator etc.) nu-L descriu, nu-L definesc, ci doar Îl indică şi-L desemnează de departe.
Însuşi cuvântul Dumnezeu: Deus, în latină, înseamnă ,,Zi Luminoasă”; este un simbol al Luminii tainice care, deşi face vizibile toate lucrurile, rămâne totuşi nevăzută.
Sfântul Ilarie (315-367) adaugă: ,,Dumnezeu este invizibil, inefabil, infinit; pentru a-L descrie nu avem cuvinte; mintea ni se clatină, în căutarea ei; pentru a-L sesiza, intelectul nu găseşte de unde să apuce.” ( De Trinitate, II, nr.6)
Dacă apofaza reaminteşte caracterul simbolic al limbajului, ea îşi va făuri de asemenea o limbă proprie în care abundă termenii ,,negativi”: invizibil, inefabil, infinit, necreat, inaccesibil, adică nevăzut, nespus, non-finit, non-creat etc.
Aşadar, după cum spune sfântul Toma de Aquino: ,,Despre Dumnezeu nu se poate spune ce este, ci doar ceea ce nu este.”
În acest fel, calea apofatică subliniază Transcendenţa lui Dumnezeu, alteritatea sa, ce nu poate fi sesizată nici de minte, nici de simţuri, nici de vreun alt lucru sau aspect creat.
A ne apropia de El înseamnă a-L descoperi ca fiind ,,Cu Totul Altul, de o Altă Natură.” Incomprehensibilitatea Sa nu se datorează numai lipsurilor şi slăbiciunilor instrumentelor noastre cognitive, ci este chiar Natura Sa.
,,Despre Dumnezeu este cu neputinţă să spunem ce este El în Sine, ci este mai adevărat să vorbim despre El prin neîncetată respingere. Într-adevăr, El nu este nimic din ceea ce este. Nu pentru că nu ar fi nicicum, ci pentru că EL ESTE mai presus de tot ceea ce este, mai presus chiar de fiinţă” (sfântul Ioan Damaschinul, 749, Despre credinţa ortodoxă, I, 4).
Părerea sfântului Ioan Damaschinul este împărtăşită de un anumit număr de curente teologice contemporane care refuză, la unison cu Heidegger, să-L considere pe Dumnezeu ca Fiinţă sau ca neant. În acest caz, El ar fi prea legat de soarta trecătoare a metafizicii şi a ontologiei.
Dumnezeu este ,,mai mult ca Fiinţă”. Unii gânditori şi mistici creştini, precum Meister Eckhart sau Jakob Boehme, vor merge până la a afirma că Dumnezeu este ,,un pur Neant”, făcând astfel din neant un anterior şi o origine a Fiinţei. ,,Fiinţa nu este decât un infim defect în infinita puritate a Nefiinţei”, va spune şi Paul Valéry.
Dar aici, cuvintele sunt capcane. Ele vor deveni sursa intrigilor şi a inchiziţiei, sau chiar a logomahiei (dispută în jurul unor termeni).
,,Neantul” despre care vorbesc gnosticii este înainte de toate ,,neantizarea”, în sensul purificării tuturor modurilor noastre de a gândi şi de a făptui. Dumnezeu este acel Dincolo de Tot (conform lui Grigorie din Nazianz), acel Dincolo de Fiinţă aşa cum ne-o putem noi închipui, simţi sau imagina…
,,Nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu fără să moară”… faţă de categoriile şi modalităţile în care am încerca să-L conceptualizăm, să-L ,,întemniţăm”, să-L ,,idolatrizăm”. A fi redus la nimic, a accepta vidul şi ignoranţa, înseamnă a produce în noi matricea adevăratei cunoaşteri, cea care va face din noi – după cuvintele lui Meister Eckhart – ,,mame ale lui Dumnezeu”…
Este mai bine să spunem că Dumnezeu nu există, decât să ne proiectăm în Infinit lipsurile şi fantasmele…
,,Orice concept format de către intelect pentru a încerca să atingă şi să cuprindă Natura Divină nu reuşeşte să şlefuiască decât un idol al lui Dumnezeu, nu să ni-L facă cunoscut”, spunea în secolul al IV-lea, episcopul Grigorie din Nyssa (Viaţa lui Moise)…
În acelaşi spirit, Dostoievski va spune că un ateu este uneori mai aproape de Dumnezeu decât un credincios care nu face decât să repete ideile şi imaginile referitoare la Dumnezeu cu care a fost învăţat de alţii şi care astfel nu ajunge niciodată să simtă ameţeala ce te cuprinde pe marginea abisului… când ,,realul aparent” cedează în faţa analizei psihiatrului sau a fizicianului, şi când lumea se revelează a fi mai aproape de Nimic decât de Ceva.
Astăzi, a fi cu picioarele pe pământ înseamnă a şti că păşim pe un Vid care nu este decât în aparenţă solid. Demersul apofatic, în luciditatea sa riguroasă, nu ignoră nimic din toate acestea, şi totuşi el nu conduce deloc la absurd sau la nihilism. Dimpotrivă, lenta sa muncă de dărâmare a ideilor preconcepute şi a idolilor conduce la experienţa pură a Realului, la dispariţia iluziilor, la Îndumnezeirea omului şi a Cosmosului, la starea de copil inteligent care se joacă uimit cu elementele spaţio-temporale ale ,,Divinei Comedii”.
……………………………………………………………………………………………………….
În şcoala lor (a isihaştilor), paternitatea spirituală străluceşte prin umilinţă şi certitudine, într-un dublu mod, cel al Luminii şi cel al Iubirii, căci ea urmăreşte să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în misterul Său insondabil: Paternitate purificată prin apofază de toate antropomorfismele sale – Origine fără sfârşit, ,,Izvorul a toată Lumina şi a tot Binele”, şi Stăpân Necreat, ale cărui reflexii create nu-I pot ascunde niciodată caracterul unic şi întâietatea.
(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)
Rabindranath Tagore – Călătorul
Timpul călătoriei mele este lung;
calea pe care o am de străbătut este fără sfârşit.
Am ieşit pe aripile primei raze de lumină
şi mi-am urmat drumul prin singurătăţile lumilor,
lăsând urma mea pe atâtea stele.
Calea cea mai lungă mă aproprie cel mai mult de tine
şi modularea cea mai întortocheată este tocmai cea care duce
la perfecta simplitate a acordului.
Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte
de a ajunge la a sa.Trebuie să rătăcim prin toate lumile din afară
pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.
Lăsat-am ochii să rătăcească departe, înainte
de a-i închide şi de a spune: Tu eşti aici.
Această întrebare, această aşteptare
se topeşte în lacrimile a o mie de fluvii şi cufundă lumea
sub vălul acestei certitudini: Eu sunt.
Dezvoltarea creativităţii prin rezolvarea şi compunerea de probleme
Noul curriculum al disciplinei Matematică pune accent pe caracterul explorativ-investigativ al învăţării matematicii, pe valoarea formativă a contextelor problematice în care trebuie să se producă învăţarea şi pe raţionalizarea conţinuturilor la nivelul anului de studiu.
Obiectivele-cadru au un grad ridicat de generalitate şi complexitate şi marchează evoluţia copilului de-a lungul întregului ciclu primar. Acestea sunt:
cunoaşterea şi utilizarea conceptelor specifice matematicii;
dezvoltarea capacităţilor de explorare/investigare şi rezolvare de probleme;
formarea şi dezvoltarea capacităţii de a comunica utilizând limbajul matematic;
dezvoltarea interesului şi a motivaţiei pentru studiul şi aplicarea matematicii în contexte variate.
Matematica participă cu mijloace proprii la modelarea personalităţii atât sub aspect intelectual cât şi sub aspect estetic şi moral.
Din punctul de vedere al dezvoltării intelectuale, învăţarea matematicii exersează capacitatea de a judeca, ajută elevul să distingă adevărul ştiinţific de neadevăr, să-l demonstreze; antrenează organizarea logică a gândirii, ordonarea ideilor, recunoaşterea ipotezelor şi a concluziilor, îl învaţă pe copil să distingă diversele aspecte ale unei situaţii, să separe esenţialul de neesenţial; dezvoltă atenţia, antrenează memoria logică, exersează analiza şi sinteza, favorizează dezvoltarea imaginaţiei creatoare; dezvoltă spiritul critic, formează spiritul ştiinţific obiectiv şi stimulează dorinţa de cercetare.
Sub aspect estetic se dezvăluie frumuseţea matematicii exprimată prin formule, relaţii, figuri, demonstraţii, cultivă calităţi ale exprimării gândirii (claritate, ordine, conciziune, eleganţă), îl ajută pe elev să recunoască şi să aprecieze legătura formală a creaţiei artistice din echilibrul arhitectural, compoziţia artelor plastice, ritmuri şi structuri muzicale, frumuseţea şi organizarea naturii şi a tehnicii.
Din punct de vedere moral, matematica formează capacitatea aprecierii adevărului, obiectivităţii şi echităţii, creează nevoia de rigoare, discernământ şi probarea ipotezelor, dezvoltă nevoia de cunoaştere, de a înţelege. Se formează deprinderi de cercetare şi investigare, e stimulată perseverenţa.
Gândirea creatoare se dezvoltă în mod deosebit prin rezolvarea unor probleme care solicită strategii atipice, inventate şi prin compunerea de probleme. O problemă este sau nu creativă, în funcţie de vârsta, experienţa şi capacitatea intelectuală a elevului. Compunerea de probleme reprezintă o treaptă superioară de dezvoltare a gândirii creatoare, de legare a teoriei de practică. Pentru ca elevul să elaboreze textul unei probleme este necesar să găsească împrejurările corespunzătoare, să-şi imagineze acţiunea, să aleagă datele numerice în concordanţă cu realitatea, să stabilească soluţii aritmetice corespunzătoare între informaţiile date şi să formuleze întrebarea problemei.
În activitatea de învăţare a compunerii de probleme se pot folosi mai multe procedee, care pot fi grupate după forma de prezentare, strategiile şi mecanismele gândirii pe care le solicită.
1. Compuneri de probleme după o acţiune sau o poveste
Se iau ca model activităţi zilnice sau povestiri. De exemplu, doi copii care au adus o vază cu flori pot da naştere ideii de creaţie a unei probleme. Acţiunea se va desfăşura în faţa clasei, florile vor fi numărate cu voce tare. Astfel se poate alcătui problema:
,,Ionuţ a pus în vază 3 garoafe şi Ana a mai pus încă 5.
Câte flori sunt în vază?”
2. Compuneri de probleme după desene
Pot fi folosite desene viu colorate, cu imagini sugestive precum fructe, flori, figuri geometrice, animale, insecte ş.a. sub formă de tablouri sau desene pe tablă. Se sugerează, astfel, ce să cuprindă enunţul problemei şi ce numere vor constitui datele problemei.
Creativitatea se manifestă în transpunerea datelor din desen în relaţii matematice şi în găsirea a cât mai multe variante de probleme. Elevii trebuie stimulaţi să inventeze probleme cât mai originale sau să le complice.Se vor folosi şi desene care să indice operaţiile pe care trebuie să le efectueze. Astfel, pentru operaţia de adunare pot fi desenate amimale sau insecte care vin într-un grup, iar pentru scădere care pleacă. De asemenea, pot fi desenate elemente tăiate cu o linie pentru a indica operaţia de scădere.
O altă modalitate de compunere a unor probleme este reprezentarea unor numere în tabele la care se indică, de exemplu: cantitatea avută, cantitatea consumată, cantitatea rămasă. Cantitatea care trebuie calculată e marcată de semnul întrebării. Pe baza acestor informaţii se pot compune probleme cât mai variate.
3. Compuneri de probleme după modelul unor probleme rezolvate anterior
Acest procedeu solicită elevii să compună probleme prin analogie, schimbând enunţul şi datele iar întrebarea să rămână aceeaşi. În clasa I, tendinţa este de a păstra enunţul şi întrebarea, elevii schimbând numai datele. Acum ei trebuie să fie îndrumaţi să aleagă şi alte domenii din care să se inspire.
În mod asemănător se cere elevilor să schimbe denumirea mărimilor şi să păstreze datele.
În clasele mai mari procedeul devine mobilizator, antrenează gândirea elevilor şi dezvoltă capacitatea de creaţie prin muncă independentă.
4. Completarea de către elevi a datelor care lipsesc
Aceste probleme nu solicită în mod deosebit creativitatea. Elevii trebuie să înlocuiască spaţiile libere cu numere, având grijă să îndeplinească cerinţele problemei. Astfel, ei sunt puşi în situaţia de a înţelege că au dreptul să intervină în compunerea de probleme, solicitându-li-se iniţiativa.
Exemplu:
,,Un elev are de citit 120 de pagini în 3 zile. În prima zi a citit………pagini, în a doua zi………pagini, iar în a treia zi restul.
Câte pagini a citit în a treia zi?”
5. Alcătuirea de probleme după întrebări date
Acestea pot fi abordate începând din clasa a II-a. Li se face cunoscută elevilor întrebarea şi li se cere să potrivească enunţul. Întrebările vor fi clare, cerând în mod precis o anumită operaţie: ,,Cât au împreună?”, ,,Cât a mai rămas?”, ,,Cu cât este mai mare?”, ,,De câte ori este mai mare?”, ,,Câte pagini a citit a doua zi?” etc.
Creativitatea va fi stimulată prin necesitatea găsirii unor domenii cât mai variate.
6. Completarea (formularea) întrebării unei probleme
Folosind această formă de activitate în perioada în care elevii învaţă să desprindă din conţinutul problemei enunţul de întrebare, se realizează conştientizarea cunoştinţelor cu privire la elementele componente ale unei probleme, se conving elevii de necesitatea separării întrebării de enunţ în rezolvarea ulterioară a problemelor.
Găsirea de întrebări noi contribuie la dezvoltarea imaginaţiei, a gândirii divergente şi flexibile.
Exemplu:
,,Într-o cutie sunt 63 de creioane. În altă cutie sunt de 9 ori mai puţine.”
Pot fi formulate întrebările:
,,Câte creioane sunt în a doua cutie?!
,,Cu câte creioane sunt mai multe în prima cutie?”
,,Câte creioane sunt în cele două cutii?”
7. Compuneri de probleme după formulă numerică dată
Această activitate va avea succes dacă elevii au fost obişnuiţi să transpună problemele în exerciţii după ce le-au rezolvat (formule numerice sau literale).
După ce au fost stabilite datele numerice şi relaţiile dintre ele, efortul gândirii se concentrează la transpunerea formulei numerice sub formă de problemă concretă. Posibilităţile sunt limitate deoarece se pune accent pe rigoarea ştiinţifică a transformării.
Exemple:
Se cere compunerea unor probleme după exerciţii date:
a) 70 kg + 20 kg =
b) 2 x 30 l =
c) 40 m : 2 =
d) 90 – 30 =
e) 338 + ( 338 – 127) =
f) 280 – (10 x 2) + 50 =
g) Compuneţi o problemă cu numerele 197, 425, 200 astfel încât să aveţi în rezolvare o adunare şi o scădere.
La ultimul exemplu fiecare elev îşi poate manifesta independenţa în gândire, spiritul inventiv, ingeniozitatea, spontaneitatea gândirii, originalitatea.
8. Compuneri de probleme după formulă literală
Mecanismul gândirii este acelaşi ca la alcătuirea problemelor după formulă numerică, dar se face un pas către abstractizare şi generalizare, adică spre gândirea specifică următoarei etape de dezvoltare intelectuală. Aici, elevii sunt puşi în situaţia de a înlocui literele cu numere adecvate.
Din clasa I se pot alcătui probleme după formule literale simple:
a + b = c; a – b = c; a + b + c = d; a + b – c = d; a – b + c = d; a + (b + c) = d; (a + b) + (c + d) = e; a + (a + b) =c.
În clasele mai mari formulele literale se vor complica:
a = 29
b = a + 14
c = (a + b) + 47
a + b + c = ?
sau
a = 3
b = a x 6
c = a x b
a + b + c = ?
sau
a = b x 5
b = 8
c = a – b
a + b + c = ?
9. Compuneri de probleme după scheme
a) Scheme simple ce pornesc de la relaţiile dintre datele problemei, ajungându-se la întrebarea problemei (metoda sintetică):
5 mere
3 mere
Câte mere în total?
b) Scheme alcătuite pe calea metodei analitice (pornind de la întrebarea problemei): 10 + 6 ? 20 – 5 ?
c) Scheme fără indicarea operaţiilor:
***
**
?
Variante posibile: a + b = ; a – b =
d) Scheme cu indicaţia operaţiilor şi simboluri:
a
b
c
……………… ………………….
+ –
?
?
a + b – c
e) Scheme grafice:
19
____________________
______________ _____4
10. Complicarea treptată a unei probleme
Acest procedeu se poate folosi în perioada în care se trece de la probleme simple la probleme mai complicate, în clasele a III-a şi a IV-a.
Se cere elevilor să adauge date şi să completeze enunţul, fiind solicitaţi să creeze relaţii, să-şi pună în valoare cunoştinţele despre realitatea practică.
11. Compuneri de probleme de un anumit tip
Acest procedeu se poate folosi când elevii învaţă să rezolve probleme tipice, când ei înţeleg şi ştiu să folosească algoritmul de rezolvare a problemei, care să fixeze în mintea lor regula sau procedeul de calcul.
De exemplu: ,,Compuneţi o problemă care să se rezolve prin metoda figurativă.
12. Rezolvarea problemelor prin mai multe metode
Acesta este un mijloc eficient de antrenare a gândirii creatoare, care necesită o gândire logică bine dezvoltată, pentru a putea vedea raţionamentul în întregime, pentru a putea găsi noi relaţii între aceleaşi cantităţi, mărimi, valori.
Fiecare variantă de rezolvare poate fi transformată în formulă numerică sau literală după care să se compună alte probleme.
13. Probleme ale căror soluţii nu sunt unic determinate
Acestea se întâlnesc în viaţa practică, în producţie, unde se cere găsirea tuturor posibilităţilor, compararea lor şi luarea unor decizii.
Copiii trebuie obişnuiţi să caute mai multe variante de rezolvare, respectând condiţiile impuse. Acest tip de probleme duce la dezvoltarea gândirii probabilistice.
De exemplu:
a) Scrieţi toate numerele posibile a căror sumă să fie 9.
b) Găsiţi cât mai multe soluţii pentru exerciţiile: a + b = 6, a – b = 4, unde a<10. Alegerea valorilor unei necunoscute nu se face la întâmplare, ci trebuie să se încadreze în cerinţele impuse de condiţiile date. Lucrurile se pot complica introducându-se condiţii suplimentare.
c) Introducerea variabilelor în operaţii cu numere
Se urmăreşte dezvoltarea spiritului de independenţă, consolidarea cunoştinţelor referitoare la numere, operaţii cu numere, relaţii dintre numere.
Varietatea exerciţiilor de acest fel contribuie la formarea deprinderilor de alcătuire a problemelor creative în care să se utilizeze proprietăţile operaţiilor (comutativitatea), scrierea numerelor ca o sumă sau diferenţă (simetria egalităţii), utilizarea parantezei în cazul adunării unui număr cu o sumă sau o diferenţă (asociativitatea).
De exemplu exerciţiul de forma 5 + a = se poate rezolva dacă lui ,,a” i se dau anumite valori.
d) Exerciţii de aflare a numărului necunoscut dintr-o relaţie de egalitate sau inegalitate
Exemple:
Găsiţi numărul ce trebuie scris, astfel încât egalitatea să fie adevărată:
…. + 2 = 8
40 + …. = 90
…. – 50 = 20
e) Exerciţii de sinteză cu mai multe operaţii:
● Găsiţi numerele potrivite astfel încât propoziţiile să fie adevărate:
5 + …. + 1 = 9
8 = 4 + 1 + ….
90 + 10 – …. = 3
● Rezolvaţi exerciţiile aflând valoarea lui a:
1 + 2 + a < 7
a + 4 – 3 = 2
● Ce numere putem scrie în locul lui n astfel încât să fie adevărată inegalitatea?
n + 14 < 19
f) Exerciţii pentru aflarea semnului operaţiei:
Completaţi spaţiile punctate cu unul dintre semnele învăţate, pentru ca relaţiile să fie adevărate:
2 x (3 + 6) …. 2 x 3 + 2 x 6;
17 – (2 + 9)…. 17 – 2 + 9.
14. Probleme în care căutarea soluţiei se face prin încercare-eroare-reglare
Pentru rezolvarea unei astfel de probleme, elevul trebuie să aleagă dintre mai multe variante pe cele mai potrivite. Pentru aceasta trebuie să formuleze ipoteze, să analizeze, să tragă concluzii, să descopere calea ce duce la rezultatul căutat. În această activitate se manifestă gândirea probabilistică şi cea deductivă.
Exemplu:
Se dă exerciţiul: 5 x 4 : 2 + 8 – 2
Aşezaţi corespunzător paranteze pentru a obţine pe rând, rezultatele: 40; 16; 48.
15. Probleme care se rezolvă prin strategii atipice descoperite de elevi
Pentru rezolvarea acestor probleme elevii trebuie să se îndepărteze de tentaţia de a aplica modele cunoscute. Ei trebuie să găsească strategia de rezolvare adecată specificului problemei. În această categorie se vor întâlni mai multe probleme de genul celor prezentate la punctele anterioare. Rezolvarea lor solicită flexibilitatea gândirii şi capacitatea de adaptare mentală la noua situaţie descoperită.
Exemple:
a) Scrieţi cel mai mic număr natural de 3 cifre diferite.
b) Care este cel mai mare număr natural de 3 cifre egale?
c) Efectuaţi înmulţirile într-o ordine care să uşureze calculele:
5 x 21 x 26 = ; 25 x 5 x 6 x 12 =
16. Probleme specifice de logică şi perspicacitate
Acest tip de probleme este mai dificil. Este necesară o reflectare mai atentă asupra conţinutului, selectarea cu precizie a întrebării, reţinerea informaţiilor care ajută la rezolvarea problemei.
Se dezvoltă gândirea logică, atenţia, capacitatea de a descoperi pistele false, spiritul de iniţiativă şi observaţia, deprinderea de a lucra corect şi rapid.
Exemple:
a) Câte degete sunt la o mână? Dar la două mâini? Dar la 10 mâini?
b) O punte rezistă la cel mult 70 kg. Un om care avea 69 kg şi 800 g şi ducea în mână două mere de 200 g fiecare, a traversat puntea dintr-o dată , fără să se rupă. Cum a procedat?
Răspuns: Din momentul în care a păşit pe punte şi până a părăsit-o, a jucat merele aruncându-le în aer, în aşa fel încât avea în mână doar un măr, celălalt fiind în aer.
Astfel nu a depăşit greutatea admisă.
c) Cum am putea scădea pe 22 din 20, ca să obţinem 88?
Răspuns:
XX – (cifre romane)
2 2
8 8
d) Zboară un cârd de gâşte: o gâscă în faţă, două în spate, două în faţă, una între două şi trei în şir.
Câte zboară în total?
Sfera procedeelor pentru compunerile de probleme şi rezolvarea lor prin muncă independentă, nu este limitată. Scopul rămâne acelaşi: dezvoltarea creativităţii gândirii elevilor, asigurarea succesului spre domeniul cercetării ştiinţifice care se bazează, în primul rând, pe matematică.
În faţa mea, primăvara îşi aranjează cochet pletele-i de salcie tânără şi zveltă, zâmbindu-mi cu o floare albă, dăruindu-mi o privire umedă, de căprioară, printre genele-i cu freamăt de codru. Îmi întinde o mână roz, de magnolie şi-mi mângâie obrazul printr-un sărut de liliac.
Îi simt inima în şoaptele pădurii, îi aud cântecul în sufletul naturii şi-i văd strălucirea oglindită în speranţe.
Rafale de vânt îi fâlfâie prin veşmintele de petale, împrăştiindu-i aroma călduţă peste liniştea abia spulberată a iernii.
Pas cu pas, soarele îmblânzeşte gerul şi privirile posomorâte. Le trimite tuturor câte o rază, trezind împietrirea şi topind îngheţarea.
O buburuză galbenă, rătăcită în spaţiu, se aşează pe o frunză, obosită de căutare. O acoperă o petală, ca să-i facă somnul lin.
Deodată, rândunele vesele încep să-şi anunţe venirea, punând în alertă toată suflarea.
S-a dus liniştea albă a zăpezii!… A venit Ea!… Primăvara.
Adeseori, pot apărea o serie de factori care pun piedici atât în calea dezvoltării creativităţii la copil, cât şi în ceea ce priveşte manifestarea ei pe diferite planuri. Apariţia acestor factori de blocaj trebuie prevenită din timp sau aceştia trebuie înlăturaţi cât mai repede.
a. Blocajele sociale (culturale)
Conformismul – dorinţa oamenilor ca toţi ceilalţi să se poarte şi să gândească la fel ca ei. Cei care se poartă sau au idei diferite sunt priviţi cu suspiciune sau chiar dezaprobare, din cauza tendinţei oamenilor de a fi neîncrezători în fantezie, preţuind exagerat raţiunea logică, judecata critică. Acest lucru poate duce la descurajare pentru cei creativi. De aici apare dorinţa de a se conforma modelelor sociale, nevoia de apartenenţă, de a reacţiona la fel ca grupul de provenienţă.
Orientarea exclusivă asupra succesului, pentru a atinge permanent nişte performanţe maxime poate duce la un blocaj intelectual.
Alţi factori de blocaj sunt: interdicţia de a pune întrebări şi de a explora mediul înconjurător; sublinierea permanentă a rolului apartenenţei la un sex sau altul; considerarea indivizilor divergenţi ca fiind anormali; accentul exagerat pe competiţie sau pe cooperare etc. [1]
Slaba capacitate de a transforma sau modifica ideile, de asemenea, duce la un blocaj de ordin cultural.
b. Blocajele metodologice – sunt cele care rezultă din procedeele de gândire.
– Rigiditatea algoritmilor anteriori
Din obişnuinţă, oamenii aplică în anumite situaţii aceiaşi algoritmi, chiar dacă par a nu se potrivi, fără să încerce altceva.
– Fixitatea funcţională
Folosim obiecte şi unelte aşa cum am obişnuit până acum, fără să ne gândim că am putea să le utilizăm altfel, pentru a obţine un obiect nou, sau o funcţie nouă a acestuia.
– Critica prematurăa fost evidenţiată de Al. Osborn.
Criticarea unor idei care apar în procesul de soluţionare a unei probleme complexe, poate să blocheze apariţia altor idei. Este bine ca, la apariţia unor idei noi, doar să le notăm, fără a le analiza. În momentul epuizării ideilor putem trece la analiza acestora. Acest procedeu se numeşte ,,brainstorming”, după cum l-a numit Osborn şi se foloseşte, mai ales, într-o activitate de grup.
c. Blocajele emotive
– teama de a nu greşi;
– teama de a nu se face de râs;
– graba de a accepta prima idee;
– descurajarea rapidă;
– dorinţa de a-i întrece pe alţii;
– tema de a risca să fii în minoritate (după Andrei Cosmovici)[2].
O altă clasificare, după Sidney Shore[3](Mihaela Roco, pp. 109-110), include în categoria blocajelor şi pe cele perceptive:
– incapacitatea de a se interoga asupra evidentului;
– incapacitatea de a distinge între cauză şi efect;
– dificultatea de a defini o problemă;
– refuzul de a sesiza, de a releva;
– dificultatea de a destructura o problema în elemente care pot fi manipulate, dirijate;
– dificultatea de a diferenţia între fapte şi probleme;
– prezentarea prematură a pseudo-soluţiilor la probleme care nu au fost încă definite;
– incapacitatea de a utiliza toate sensurile care ne pun în contact cu mediul;
– dificultatea de a percepe relaţii neobişnuite între idei şi obiecte;
– incapacitatea de a defini lucrurile;
– îngustarea excesivă a punctului de vedere;
– credinţa negativă: „Nu sunt creativ”.
,,Oricine face greşeli; cei mai mulţi oameni folosesc greşelile ca să se distrugă; câţiva le folosesc pentru a evolua. Aceştia sunt înţelepţii.”[4]
[1] Ghe. Tomşa, Dimensiunile creativităţii, Revista de pedagogie, nr.7-8,1992, pp. 42-50
[2] A. Cosmovici, L. Iacob, Psihologie şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pp. 154-156
[3] M.Roco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pp. 109-110
[4] A. Cury, Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi, Ed. For You, Bucureşti, 2005, p. 79
În sens larg, ,,strategia” poate fi definită ca fiind o modalitate de desfăşurare şi ameliorare a acţiunilor întreprinse în vederea atingerii unui scop.
Din punctul de vedere al didacticii generale, strategiile de instruire/autoinstruire se pot defini ca sisteme de metode, procedee, mijloace şi forme de organizare a activităţii de instruire/autoinstruire, integrate în structuri operaţionale, care au la bază o viziune sistemică şi care sunt menite să asigure o învăţare activă şi creatoare a cunoştinţelor şi abilităţilor şi să raţionalizeze procesul instruirii.
Caracteristici ale strategiilor de instruire/autoinstruire:
– au caracter normativ, dar nu şi rigiditatea unei reguli sau a unui algoritm de desfăşurare; constituie componenta dinamică şi deschisă a situaţiilor de instruire, caracterizată prin flexibilitate şi elasticitate internă;
– funcţia strategiilor de instruire este de a structura şi modela înlănţuirea situaţiilor de învăţare în care sunt puşi elevii şi de a declanşa la aceştia mecanismele psihologice ale învăţării;
– elementele componente ale strategiilor de instruire alcătuiesc un sistem; între ele se stabilesc conexiuni, interrelaţii şi chiar interdependenţe;
– strategia didactică vizează procesul instruirii în ansamblul său, nu o singură secvenţă de instruire;
– strategiile nu se asimilează cu lecţia, întrucât ele pot fi şi trebuie să fie valorificate nu doar în cadrul lecţiilor şi al activităţilor didactice desfăşurate în clasă, ci în cadrul tuturor tipurilor de activităţi desfăşurate de binomul profesor-elev;
– strategiile au caracter probabilistic, stocastic; există un mare număr de variabile şi subvariabile care intervin în acest proces.
La stabilirea strategiilor didactice trebuie avute în vedere câteva criterii (M. Ionescu, 1997):
– concepţia pedagogică şi didactică generală a perioadei respective, principalele orientări din didactică şi concepţia personală a cadrului didactic;
– sistemul principiilor didactice generale şi cel al principiilor didactice specifice disciplinei de studiu;
– obiectivele generale, cadru, de referinţă şi specifice, în funcţie de finalitatea urmărită;
– natura şi specificul conţinutului ştiinţific care face obiectul activităţii instructiv-educative; acesta poate fi predat şi asimilat în moduri diferite, în funcţie de rolul deţinut de profesor sau elev;
– particularităţile clasei de elevi (număr de elevi, grad de omogenitate, nivel de pregătire, de dezvoltare intelectuală, particularităţi de vârstă şi individuale, nivelul motivaţional, sistemul de interese şi aspiraţii, aptitudini etc.);
– experienţa şi tipul de învăţare ale elevilor (cele mai eficiente strategii sunt cele care promovează tipul de învăţare activă, euristică şi creatoare);
– natura şi formele probelor de evaluare;
– dotarea didactico-materială a şcolii, caracteristicile spaţiului şcolar;
– timpul disponibil;
– personalitatea şi competenţa ştiinţifică, psihopedagogică şi metodică a cadrului didactic, stilul, ingeniozitatea şi creativitatea sa.
Clasificarea strategiilor de instruire şi autoinstruire se poate face după mai multe criterii:
● După gradul de generalitate:
– generale (comune mai multor discipline de studiu);
– particulare (specifice unei discipline de studiu);
● După caracterul lor:
– de rutină;
– bazate pe sisteme de deprinderi, pe moduri generale de abordare a predării pentru categorii de probleme;
– novatoare, creative (elaborate chiar de către cei care predau).
● După natura obiectivelor pe care sunt centrate:
– cognitive;
– acţionale;
– afectiv-atitudinale.
● După evoluţia gândirii elevilor:
– inductive;
– deductive;
– analogice;
– transductive;
– mixte.
● După gradul de dirijare a învăţării:
a) – algoritmice (de învăţare riguros dirijată);
– semialgoritmice (de învăţare semiindependentă);
– nealgoritmice (de învăţare preponderent independentă).
b) – prescrise/participative (de dirijare riguroasă a învăţării):
○ imitative;
○ explicativ-reproductive (expozitive);
○ explicativ-intuitive (demonstrative);
○ algoritmice;
○ programate;
c) – neprescrise/participative (de activizare a elevilor):
○ euristice: explicativ-investigative (descoperire semidirijată); investigativ-explicative; de explorare observativă; de explorare experimentală; de descoperire independentă, dirijată sau semidirijată; bazate pe conversaţia euristică; problematizante; bazate pe cercetarea în echipă;
○ creative (bazate pe originalitatea elevilor);
d) – mixte;
○ algoritmico-euristice;
○ euristico-algoritmice.
Principalele elemente constitutive ale strategiei didactice sunt:
– sistemul formelor de organizare şi desfăşurare a activităţii de instruire şi autoinstruire;
– sistemul metodologic, respectiv sistemul metodelor şi al procedeelor didactice;
– sistemul mijloacelor de învăţământ.
Metode de stimulare şi educare a creativităţii
Problema educării creativităţii se pune în sensul valorificării potenţialului existent,
antrenării interesului, curiozităţii, susţinerii motivaţiei, eliberării de inhibiţii, fobii, pentru creşterea imunităţii faţă de factorii frenatori.
Principalele metode şi tehnici de exersare şi educare a creativităţii pot fi folosite de părinţi, învăţători şi profesori, de manageri din instituţii şi întreprinderi.
Metodele analogice (M. Mircescu, 1997) au la bază tipul de raţionament analogic, în care derivarea unui enunţ din altul, interferenţa se face pornind de la asemănările parţiale între două sau mai multe fenomene. Deci, neglijându-se diferenţele, se caută analogii, evidenţiindu-se acele însuşiri transferabile care pot conduce la inovaţii sau invenţii.
Din rândul metodelor analogice de stimulare a creativităţii, fac parte:
● Exerciţiul de relaţii analogice,adoptând diverse criterii, precum: funcţia, structura, amplasarea etc.
●Metoda bazată pe comparaţiefoloseşte ca operaţie de bază comparaţia, prin alăturarea a două sau mai multe fiinţe, lucruri, fenomene pentru a stabili asemănările şi deosebirile dintre ele.
●Metoda iniţiată de o parabolăfoloseşte o istorioară alegorică, cu un cuprins moral sau religios, o pildă, constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete.
● Metode bazate pe sinteză reprezentată de schemă.
În mod obişnuit, limbajul fiind secvenţial, eşalonat în timp, informaţiile se adaugă pe măsură ce altele se uită. Prezentarea printr-o schemă are caracteristica de a permite o viziune globală asupra fenomenului.
● Schema identificării corporale.Se face analogia cu corpul uman în care funcţionează mecanisme ce uimesc prin ingeniozitate.
Metode antitetice
De multe ori, oamenii nu sunt creativi din cauza unui comportament de tip şablon.
Metodele antitetice îşi propun tocmai spargerea, distrugerea acestor tipuri de comportamente, aruncarea la coş a reţetelor, a formulelor, a şabloanelor şi a tiparelor.
● Concasarea se referă la ,,sfărâmarea”, ,,spargerea” conceptului clasic format deja şi acceptat de opinia publică. Ca metodă de creaţie urmăreşte să investigheze aspecte noi, neabordate până în acel moment. În acest scop, pot fi utilizate diverse operaţii, precum spargerea, distrugerea, ridiculizarea, relativizarea, disocierea, diminuarea, inversarea.
● În cadrul metodelor antitetice sunt cuprinse şi exerciţii bazate pe întrebarea ,,Ce se poate face cu (un anumit obiect)?”– având una din condiţii: fără a modifica obiectul; utilizând forma iniţială sau modificând-o; utilizând proprietăţile sale materiale.
● Antitextul sau dialectica grupurilor ,,faţă în faţă”. Orice grup iniţiator al unui proiect are tendinţa de a exagera – explicabilă prin ataşamentul sentimental, prin dorinţa de convingere, pentru sensibilizarea factorilor de decizie sau a sponsorilor. Dar de cele mai multe ori se găsesc şi opozanţi care, de asemenea, au tendinţa de a exagera cu contra-argumente – dictate de conservatorism, de invidie, de pregătirea propriilor proiecte etc. Adevărul se află undeva la mijloc, între cele două extreme. Întâlnirea dintre cele două extreme poate avea o valoare emulativă.
● O altă metodă o constituie refacerea drumuluiparcurs de omenire în domeniul descoperirilor, al invenţiilor şi inovaţiilor, al creaţiei tehnice. Important este ca – prin formularea unor răspunsuri la întrebări de genul ,,Pentru ce? De ce?” – să se caute explicaţii care, de cele mai multe ori, nu sunt totale. Esenţial este să nu fie acceptată cu uşurinţă orice explicaţie, să fie adoptată o atitudine uşor critică şi ironică.
Metode aleatorii. Aceste metode au la bază ceea ce Koestler numeşte bisocierea sau ceea ce Edward de Bono defineşte ca fiind gândirea paralelă, vizând, în ultimă instanţă, apropierea şi asocierea a două lucruri sau fenomene pe care nimeni nu a mai încercat să le apropie, fiind atât de depărtate, ca de la cer la pământ, în spaţiu sau în mintea noastră, conducând la naşterea noului.
În cadrul acestor metode, sunt folosite ca procedee utilizarea formelor inductoare,inventarea de noi obiecte, prin combinarea a trei-patru obiecte vechi.
Alte metode
Una dintre cele mai populare metode este brainstormingul (în engleză brain înseamnă creier şi storm – furtună), adică asaltul de idei. Paternitatea acestei metode îi revine lui Alex Osborn, 1953 şi constă într-un mod de organizare a recoltării ideilor fără cenzură şi de evaluare ulterioară a acestora pentru construirea soluţiei unei probleme puse.
Această metodă cere respectarea câtorva principii[1]:
a) Principiul cantităţii; se stimulează exprimarea şi înregistrarea unui număr cât mai mare de idei; se încurajează exprimarea liberă a intuiţiei, gândirii şi imaginaţiei.
b) Principiul acceptării necondiţionate; se exclud cenzurile, criticile, orice sursă de blocaj de idei.
c) Principiul preluării ideilor; se acceptă reluarea unei idei, exprimarea ei în forme diferite, ameliorate.
d) Principiul evaluării ulterioare sau amânate; soluţia problemei nu se construieşte pe loc, ci după un anumit timp, pentru a putea fi apreciate toate variantele.
În ceea ce priveşte constituirea grupului, acesta poate fi format din zece-douăsprezece persoane, pe cât posibil cu diferite profesii, chiar nespecialiste. Se recomandă evitarea includerii de persoane care se antipatizează reciproc. Profanii se călăuzesc după intuiţii şi pot cataliza dezbaterile.
Pentru derularea optimă a unui brainstorming se pot parcurge următoarele etape:
– Alegerea temei şi a sarcinii de lucru
– Solicitarea exprimării într-un mod cât mai rapid, în fraze scurte şi concrete, fără cenzură, a tuturor ideilor – chiar trăznite, neobişnuite, absurde, fanteziste, aşa cum vin ele în minte legate de rezolvarea unei situaţii-problemă conturate. Se pot face asociaţii în legătură cu afirmaţiile celorlalţi, se pot prelua, completa sau transforma ideile din grup, dar, sub nici un motiv, nu se vor admite referiri critice. Nimeni nu are voie să facă observaţii negative.
– Înregistrarea tuturor ideilor în scris (pe tablă, flipchart)
– Anunţarea unei pauze pentru aşezarea ideilor (de la 15 minute pâna la o zi)
– Reluarea ideilor emise pe rând şi gruparea lor pe categorii, simboluri, cuvinte cheie, imagini care reprezintă diferite criterii etc.
– Analiza critică, evaluarea, argumentarea, contraargumentarea ideilor emise anterior, la nivelul clasei sau al unor grupuri mai mici
– Selectarea ideilor originale sau a celor mai apropiate de soluţii fezabile pentru problema supusă atenţiei. În această etapă se discuta liber, spontan, riscurile şi contradicţiile care apar.
– Afişarea ideilor rezultate în forme cât mai variate şi originale: cuvinte, propoziţii, colaje, imagini, desene, cântece, joc de rol etc.
Se alege tema sau problema supusă dezbaterii şi se anunţă participanţii cu câteva zile înainte despre data şedinţei, locul, ora şi tema. Se desemnează conducătorul sau animatorul dezbaterii şi unul sau mai mulţi secretari care au misiunea de a înregistra ideile exprimate. Aşezarea participanţilor va fi în cerc sau în jurul unei mese pătrate. Locurile pot fi schimbate. Ideile vor fi notate fără a fi selectate sau apreciate în vreun fel. Nu se admit intervenţii critice. Şedinţa poate dura de la treizeci de minute până la o oră şi treizeci. Dacă participanţii nu se cunosc, se fac prezentările. Se inventariază lucrurile cunoscute, pentru a nu fi repetate. Fiecare participant îşi notează ideile şi le exprimă succesiv, prin rotaţie. Se încurajează asociaţiile de idei, reluarea lor prin intervenţii scurte.
Comitetul de evaluare va fi format din conducătorul grupului şi doi-trei participanţi, prin rotaţie. Pe lista cu idei se notează altele, în timp ce se analizează ideile exprimate deja. Membrii grupului de evaluare bifează ideile acceptate, care se clasifică. Fiecare membru al grupului primeşte o listă cu ideile marcate. Această listă este trimisă specialistului sau beneficiarului.
Liderul grupului are un rol esenţial: el pregăteşte şedinţa, creează ambianţa potrivită, informează şi reaminteşte regulile brainstormingului; încurajează participarea tuturor invitaţilor, ajută la depăşirea blocajelor de comunicare, orientează discuţiile spre scopul propus, stabileşte grupul de evaluare.
La nivelul procesului de predare-învăţare, brainstormingul poate fi folosit într-un mod mai simplu. De exemplu, la extragerea ideilor principale dintr-un text, fiecare elev vine cu o idee, care nu se analizează. La sfârşit, cadrul didactic sau alţi elevi, vor analiza ideile (notate sau reţinute), vor stabili care sunt cele mai bune şi din ce cauză, apoi le vor nota pe caiete (sau vor nota doar ideea care respectă toate condiţiile impuse anterior).
Un alt exemplu, ar putea fi aplicarea brainstormingului în cadrul unei învăţări dirijate, când se pune o întrebare de tipul ,, Ce-ar fi dacă…”( Ce-ar fi dacă soarele nu ar mai răsări?)
Sinectica (gr. synecticos – reuniunea elementelor fără ca între acestea să existe vreo legătură) este o altă metodă asociativă, creată de W. Gordon.
Din grup pot face parte 5-7-9 persoane, de diferite profesii.
Mai întâi se clarifică dificultăţile problemei prezentate, adică necunoscutul devine familiar. Apoi se transformă familiarul în ceva necunoscut, prin căutarea unor metafore, comparaţii, personificări. După ce se formulează douăzeci de analogii-metafore, grupul împreună cu specialiştii, studiază soluţionarea optimă a problemei, sugerată de una sau alta dintre metafore.
Specificul acestei metode constă în acceptarea criticii şi a polemicii în dezbatere. De la idee se trece la elaborarea detaliată a unui model, la experimentarea lui şi, dacă este cazul, la prospectarea pieţei.
Se pleacă de la următoarele reguli:
– Nu există deosebire esenţială între creaţia artistică şi cea ştiinţifică şi tehnică (facilitează elaborarea oricăror analogii);
– Inspiraţia poate fi stimulată, canalizată şi chiar organizată (nu se aşteaptă momentul de iluminare);
– Instrumentul principal al creaţiei este metafora; imaginaţia trebuie eliberată de cenzurile raţiunii;
– Atitudinea mentală alternează în două sensuri: a face străinul familiar şi a face familiarul străin, pentru a crea o accesibilitate a problemei de rezolvat, pentru a nu se crea confuzii şi a depăşi prejudecăţile.
În prima etapă se prezintă problema aşa cum este dată.
A doua etapă este cea în care membrii grupului asimilează problema.
În cea de-a treia etapă, participanţii se mobilizează pentru găsirea de soluţii.
În ultima etapă are loc revenirea la problema iniţială.
Se apelează la diferite strategii euristice. Se foloseşte analogia sub diferite forme: directă (se folosesc cunoştinţe din alte domenii), personală (autorul ideii se transpune în situaţia faptului rezolvat), simbolică (se face apel la soluţii artistice), fantezistă (sfidează experienţa cunoscută).
O problemă greu de abordat devine familiară răspunzând mai întâi la întrebarea „Cu ce se aseamănă?”. O problemă extrem de banală poate deveni interesantă dacă punem întrebarea „Cum ar fi dacă s-ar asemăna cu…?” Se fac asociaţii care duc la idei noi.
Sunt favorizate transferurile de concepte, principii, legi, modele.
Tehnica pseudologiei se practică prin mai multe variante: procedeul inversării (punerea în opoziţie a soluţiei existente cu cea nou propusă); procedeul Molière (sunt invitaţi profanii, nespecialiştii să-şi spună părerea); procedeul Sherlock Holmes (cercetătorul sau propunătorul este în postură de detectiv).
Tehnica metaforei forţate oferă cele mai neaşteptate asocieri, derivări.
Metoda Delphi sau metoda oracolelor moderne a fost elaborată de O. Helmer şi colaboratorii săi, având ca scop obţinerea unor soluţii prognostice sau pentru probleme solicitate curent.
Se trimit chestionare specialiştilor selectaţi, pentru obţinerea unui număr mare de opinii necesare construirii unei soluţii. Răspunsurile obţinute sunt expediate fiecăruia dintre specialişti pentru exprimarea opiniilor. Astfel se realizează feedback-ul de opinie. Se pot organiza şi alte consultări, pentru a elimina soluţiile eronate.
Metoda ,,6-3-5” constă în împărţirea unei adunări în grupuri de câte 6 persoane.
Fiecare persoană propune câte 3 idei într-un timp maxim de 5 minute. Primul grup discută problema şi se trec 3 idei pe o fişă, în capul unei coloane sub care se vor trece ideile celorlalte grupuri. După 5 minute, fişa este trecută la alt grup care adaugă alte 3 idei (câte una în fiecare coloană) sub celelalte, până când fişa trece pe la toate grupurile. Conducătorul strânge foile, citeşte ideile în faţa tuturor şi se discută pentru alegerea celei mai potrivite.
Metoda Philips 6-6, iniţiată de americanul J. Donald Philips este o variantă de brainstorming, în care se consultă un număr de 30 până la 60 de persoane. Se formează grupuri de câte 6 participanţi care discută problema câte 6 minute. Mai întâi animatorul explică metoda şi avantajul ei, apoi expune problema. E indicat ca grupurile să fie cât mai eterogene. Fiecare grup îşi alege câte un coordonator şi discută în timpul stabilit. Apoi fiecare îşi anunţă opinia, după care urmează o discuţie generală şi se trage concluzia. Sinteza rapoartelor este realizată de o comisie sau de animator. Astfel, într-un timp scurt se consultă opinia multor persoane. Organizarea poate dura 4-5 minute, discuţia în colectiv 6 minute, raportarea rezultatelor câte 2 minute şi discuţia finală ar mai putea dura încă 30 de minute. În aproximativ o oră se pot rezuma părerile a 60 de persoane. Când e vorba de o problemă mai complexă, se pot organiza grupuri de 4 membri, având la dispoziţie 15 minute.
Discuţia sau reuniunea Panel include formarea unui grup restrâns panel (,,juraţi”, sau ,,listă fixă de nume”) din persoane foarte competente în domeniul respectiv. Ceilalţi participanţi care pot fi zeci de persoane, ascultă în tăcere ceea ce se discută, dar pot interveni prin bileţele trimise ,,juraţilor”. Uneori, bileţelele sunt din hârtie colorată şi pot să conţină, după culoare, întrebări, sugestii sau păreri personale. Mesajele sunt primite de unul din membrii participanţi la dezbatere, care introduce în discuţie conţinutul unui bileţel când se iveşte un moment prielnic (,,injectorul de mesaje”). Discuţia e condusă de un ,,animator”. La sfârşit, persoanele din sală pot interveni şi în mod direct, prin viu grai. Animatorul face o sinteză şi trage concluzii.
Metoda Frisco ( după numele prescurtat al grupului Four Boys of Frisco) necesită existenţa a două echipe: echipa de investigare (12-15 persoane) care propune metodele şi modurile de soluţionare şi echipa de creaţie propriu-zisă care are rolul de a găsi soluţia problemei, de a o îmbunătăţi. Se desemnează patru persoane care reprezintă atitudini diferite şi se transpun în rolurile date: tradiţionalistul care susţine un punct de vedere clasic, cunoscut; exuberantul cu idei cât mai ieşite din comun; pesimistul care va veni cu critici, obiecţii, îndoieli; optimistul care îşi va exprima încrederea în soluţia nouă. Cele patru tipuri de atitudini vor crea o atmosferă stimulativă, antrenantă pentru dezbateri.
Metoda listelor a fost propusă de Robert Crawford în anul 1931 şi este utilă pentru stimularea imaginaţiei, pentru diversificarea pistelor de abordare, pentru evitarea blocajelor atitudinale şi motivaţionale. Mihaela Roco a întocmit o listă pentru stimularea atitudinilor creatoare[2]:
– Gândiţi-vă azi la cea mai îndrăzneaţă idee; mâine va fi depăşită.
– În loc să vă surprindă viitorul, mai bine îl prevedeţi.
– Nimic nou nu se face fără curaj.
– Creativitatea nu este doar ambiţie.
– Acceptaţi şi ideile altora; s-ar putea să aibă dreptate.
– Jucaţi-vă cu ideile.
– Dacă nu găsiţi soluţia unei probleme, căutaţi altă problemă şi o transformaţi pe prima.
– Criticaţi cu modestie.
– Fiecare om poate fi creativ dacă conştientizează acest lucru.
– Este bine să fii activ, dar şi mai bine să fii creativ.
– Când nu eşti în formă, poţi lua o pauză creativă.
– Este la fel de creativ să reluaţi totul, de la început.
– Organizaţi-vă viitorul; prezentul reprezintă deja trecutul.
– După ce aţi cunoscut lucrurile aşa cum sunt, imaginaţi-vă ce ar putea fi sau deveni acestea.
– Inspiraţi-vă din natură: este un izvor nesecat de idei.
– Incertitudinea este prima datorie a omului creativ.
– Duceţi orice idee până la capăt.
– Creativitatea este întotdeauna tânără.
– De obicei, prima idee este cea mai bună.
– Nu vă încredeţi total nici în lucrurile cele mai sigure; şi acestea sunt doar ipoteze.
– Nu aşteptaţi să gândească alţii în locul dumneavoastră.
– Profitaţi de experienţă pentru a dobândi o alta.
– Nu vă limitaţi la o singură posibilitate de rezolvare a unei probleme.
– Nu vă opriţi la ideile bune; există cu siguranţă altele şi mai bune.
– Exersaţi o critică constructivă.
– O idee absurdă este mai bună decât nimic.
– Evitaţi clişeele.
– Creativitatea înseamnă şi emiterea unor idei care nu pot fi apărate.
– Elaboraţi mai multe idei decât este necesar.
– Schimbaţi activităţile zilnice şi felul în care le faceţi.
– Puneţi-vă întrebări la care nu puteţi răspunde; descoperiţi imposibilul.
– Nu vă fie teamă de propriile idei.
– Toate convenţiile sunt reguli ale unui joc, deci pot fi modificate şi create alte jocuri.
– Alegeţi-vă ca modele oamenii creatori.
– Creativitatea începe cu ideile mici; cele mari vor veni de la sine.
– Cel mai bun mod de a avea o idee bună este de a veni cu cât mai multe idei.
– Şi ideile au un termen de valabilitate.
– Construiţi-vă noi devize creative, personale.
Metoda matricelor creează cadrul de intercorelare a listelor cu însuşiri, atribuţii, metode, utilizări etc. Se utilizează matrice bi- tri- şi multidimensionale. Matricea descopeririieste o metodă înrudită cu analiza morfologică, care favorizează combinări multiple în cadrul unui tabel-matrice. Combinările conţin diverse variabile care, prin asociere într-una din posibilităţile de întâlnire (căsuţă), pot sugera noi soluţii. Acestea, la rândul lor, conduc la adaptări, inovări în raport de variabilele ce sunt introduse în matrice, cu implicaţii benefice asupra inventivităţii tehnice-constructive şi funcţionale. Metoda matricială poate fi aplicată pentru orice produs căruia i se caută îmbunătăţiri, perfecţionări, modernizări.
Autochestionarea reprezintă o modalitate de amplificare a capacităţilor creative prin autoinvestigare, supunând produsul creat unor analize multiple, din diferite unghiuri de vedere.
Metoda consensului este, de asemenea, o metodă de antrenament colectiv în domeniul creativităţii. Moderatorul grupului are sarcina să reţină doar acele soluţii, idei care au întrunit consensul.
Analiza perfecţionărilor aduse unor produse. Civilizaţia umană a perfecţionat de-a lungul istoriei diverse realizări tehnice vizând variate scopuri, precum: creşterea performanţelor, realizarea unor economii de energie şi materiale, îmbinarea utilităţii şi funcţionalităţii cu designul etc.
Eurograma demersului în realizarea unor invenţii: metoda prezintă, pe scurt, istoricul unei invenţii, al unei descoperiri, inovaţii, sintetizând principalele etape, faze, momente ale demersului şi relaţiile dintre ele.
Analiza morfologică: acest gen de analiză constă în stimularea capacităţii de a descompune în părţi componente un organism sau mecanism şi formularea faţă de toate elementele independente a cât mai multor întrebări posibile, căutându-se variante de soluţii.
Permanenta problematizare: este util să problematizăm, căutând să ne confruntăm permanent cu condiţii practice noi de folosire a cunoştinţelor teoretice.
Scenariile futuriste, fanteziste propun situaţii ,,inimaginabile” pentru omul de azi, datorită unor evidenţe care ni se par a fi permanente.
Altundeva şi nu acum – comutarea în timp şi spaţiu constă în transpunerea unei situaţii într-un alt context spaţio-temporal.
Şapte drumuri. Găsirea a şapte soluţii pentru o singură problemăconstituie o metodă care îşi propune să catalizeze procesul gândirii divergente.
Sistemul ideal, sau bagheta magică, poate constitui principiul organizator al unui proiect în condiţiile unor dificultăţi considerate insurmontabile doar temporar, fapt pentru care proiectul nu este abordat, fiind apreciat neviabil, nerealizabil.
Cel care învaţă trebuie să-şi construiască cunoaşterea prin intermediul propriei înţelegeri şi nimeni nu poate face acest lucru în locul său. Dar nu este mai puţin adevărat că această construcţie personală este favorizată de interacţiunea cu alţii, care, la rândul lor, învaţă. Altfel spus, dacă elevii îşi construiesc cunoaşterea proprie, nu înseamnă însă că fac acest lucru singuri, în izolare.
Promovarea învăţării active presupune şi încurajarea parteneriatelor în învăţare. În fapt, adevărata învăţare, aceea care permite transferul achiziţiilor în contexte noi este nu doar simplu activă, individual activă ci interactivă!
Aspectul social al învăţării a fost reliefat de Jerome Bruner încă din anii 60. El avansează conceptul de reciprocitate definit ca o nevoie umană profundă de a da o replică altcuiva şi de a lucra împreună cu alţii pentru atingerea unui obiectiv. Reciprocitatea este un stimulent al învăţării.
Nu numai cercetarea, dar şi experienţele cadrelor didactice cu metodele colaborative evidenţiază efectul benefic al interacţiunii elevilor. Gruparea şi sarcinile în care membrii grupului depind unul de celalalt pentru realizarea rezultatului urmărit arată că:
– elevii se implică mai mult în învăţare decât în abordările frontale sau individuale;
– elevii odată implicaţi îşi manifestă dorinţa de a împărtăşi celorlalţi ceea ce experimentează, iar aceasta conduce la noi conexiuni în sprijinul înţelegerii;
– elevii acced la înţelegerea profundă atunci când au oportunităţi de a explica şi chiar preda celorlalţi colegi ceea ce au învăţat.
Pentru o activitate eficientă în grup, elevii trebuie să se poziţioneze astfel încât să se poată vedea unii pe alţii. Privitul în ochi facilitează comunicarea!
Prelegerea – o perspectivă modernă
Prelegerea este fără îndoială cea mai frecventă alegere într-o abordare didactica tradiţională. În acest sens este tipică imaginea profesorului la catedră (sau la tablă) care vorbeşte elevilor care stau cuminţi în bancă şi ascultă sau scriu după dictare. Am văzut că această abordare este foarte puţin eficientă pentru învăţare.
Cu puţină „sare şi piper“ prelegerea poate fi recondiţionată însă şi introdusă într-un demers didactic modern, centrat pe achiziţiile elevului. Din această perspectivă, dascălul trebuie să se preocupe de:
● Stimularea interesului elevilor prin:
– intrarea în prelegere prin intermediul unei poante, poveşti, imagini captivante şi în deplină relaţie cu ceea ce urmează să fie predat prin intermediul prelegerii;
– prezentarea unei probleme/unui studiu de caz pe care se focalizează prezentarea;
– lansarea unei întrebări incitante (astfel încât elevii să fie atenţi la prelegere pentru a afla răspunsul).
● Aprofundarea înţelegerii elevilor prin:
– folosirea de exemple şi analogii pe parcursul prezentării (pe cât posibil cu trimiteri la viaţa reală);
– dublarea verbalului cu alte coduri – oferirea de imagini, grafice şi alte materiale ilustrative;
– folosirea limbajului corporal.
●Implicarea elevilor pe parcursul prelegerii prin întreruperea prelegerii:
– pentru a incita elevii la a oferi exemple, analogii, experienţe personale;
– pentru a da răspunsuri la diferite întrebări;
– pentru a efectua o sarcină scurtă care clarifică diverse poziţii enunţate.
● Evitarea unui punct final la final!
● Încheierea prelegerii prin intermediul unei probleme/aplicaţii care urmează să fie rezolvate de elevi.
● Solicitarea elevilor pentru a rezuma cele prezentate sau pentru a concluziona.
Jurnalul cu dublă intrare
„Jurnalul cu dublă intrare“ este o metodă prin care cititorii stabilesc o legătură strânsă între text şi propria lor curiozitate şi experienţă. Acest jurnal este deosebit de util în situaţii în care elevii au de citit texte mai lungi, în afara clasei.
Pentru a face un asemenea jurnal, elevii trebuie să împartă o pagină în două, trăgând pe mijloc o linie verticală. În partea stângă li se va cere să noteze un pasaj sau o imagine din text care i-a impresionat în mod deosebit pentru că le-a amintit de o experienţă personală, pentru că i-a surprins, pentru că nu sunt de acord cu autorul, sau pentru că o consideră relevantă pentru stilul sau tehnica autorului. În partea dreaptă li se va cere să comenteze acel pasaj: de ce l-au notat? La ce i-a făcut să se gândească? Ce întrebare au în legatură cu acel fragment? Ce i-a făcut să-l noteze? La ce i-a făcut să se gândeasca? De ce i-a intrigat? Pe măsură ce citesc, elevii se opresc din lectură şi notează în jurnal. Unii profesori cer un număr minim de fragmente comentate, în funcţie de dimensiunile textului.
După ce elevii au realizat lectura textului, jurnalul poate fi util în faza de reflecţie, dacă profesorul revine la text, cerându-le elevilor să spună ce comentarii au făcut în legătură cu pasaje diverse. Şi profesorul ar trebui să fi făcut comentarii, pentru a atrage atenţia asupra unor părţi din text pe care ţine neapărat să le discute cu elevii.
„SINELG“
„Sistemul interactiv de notare pentru eficientizarea lecturii şi gândirii“ (SINELG) este o modalitate de codificare a textului care permite celui care învaţă să citească şi să înţeleagă în mod activ şi pragmatic un anumit conţinut.
Ca metodă este tipică pentru etapa de realizare a sensului (învăţare, comprehensiune). Cunoştinţele anterioare ale elevilor evidenţiate prin activităţi specifice de evocare se folosesc ca bază de plecare pentru lectura/ascultarea textului.
SINELG presupune următoarele etape:
● În timpul lecturii elevii marchează în text (sau notează pe hârtie în timpul prelegerii):
– cunoştinţele confirmate de text;
– cunoştinţele infirmate/contrazise de text;
– cunoştinţele noi, neîntâlnite până acum;
– cunoştinţele incerte, confuze, care merită să fie cercetate?
● După lectură, informaţiile se trec într-un tabel:
Informaţiile obţinute individual se discută în perechi/grupuri etc., apoi se comunică de către perechi/grupuri profesorului care le centralizează într-un tabel similar la tablă.
Cunoştinţele incerte pot rămâne ca temă de cercetare pentru lecţiile următoare.
Eseul de cinci minute
Eseul este o modalitate eficientă de a încheia ora, pentru a-i ajuta pe elevi să-şi adune ideile legate de tema lecţiei şi pentru a-i da profesorului o idee mai clară despre ceea ce s-a întâmplat, în plan intelectual, în acea oră.
Acest eseu le cere elevilor două lucruri: să scrie un lucru pe care l-au învăţat din lecţia respectivă şi să formuleze o întrebare pe care o mai au în legatură cu aceasta.
Profesorul strânge eseurile de îndată ce elevii le-au terminat de scris şi le foloseşte pentru a-şi planifica la aceeaşi clasă lecţia următoare.
Ciorchinele
Ciorchinele este o metodă de brainstorming neliniară care stimulează găsirea conexiunilor dintre idei şi care presupune următoarele etape:
1. Se scrie un cuvânt/temă (care urmează a fi cercetat) în mijlocul tablei sau a foii de hârtie;
2. Se notează toate ideile, sintagmele sau cunoştinţele care vă vin în minte în legătură cu tema respectiva în jurul acestuia, trăgându-se linii între acestea şi cuvântul iniţial;
3. Pe măsură ce se scriu cuvinte, idei noi, se trag linii între toate ideile care par a fi conectate;
4. Activitatea se opreşte când se epuizează toate ideile sau când s-a atins limita de timp acordată;
Etapele pot fi precedate de brainstorming în grupuri mici sau în perechi. În acest fel se îmbogăţesc şi se sintetizează cunoştinţele. Rezultatele grupurilor se comunică profesorului care le notează la tablă într-un ciorchine fără a le comenta sau judeca.
În etapa finală a lecţiei, ciorchinele poate fi reorganizat utilizându-se anumite concepte supraordonate găsite de elevi sau de profesor.
Turul galeriei
Turul galeriei presupune evaluarea interactivă şi profund formativă a produselor realizate de grupuri de elevi.
1. În grupuri de trei sau patru, elevii lucrează întâi la o problemă care se poate materializa într-un produs (o diagramă, de exemplu), pe cât posibil pretându-se la abordări variate.
2. Produsele sunt expuse pe pereţii clasei.
3. La semnalul profesorului, grupurile se rotesc prin clasă, pentru a examina şi a discuta fiecare produs. Îşi iau notiţe şi pot face comentarii pe hârtiile expuse.
4. După turul galeriei, grupurile îşi reexaminează propriile produse prin comparaţie cu celelalte şi citesc comentariile făcute pe produsul lor.
Cubul
Metoda presupune explorarea unui subiect, a unei situaţii din mai multe perspective, permiţând abordarea complexă şi integratoare a unei teme.
Sunt recomandate următoarele etape:
– Realizarea unui cub pe ale cărui feţe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează.
– Anunţarea temei, subiectului pus în discuţie.
– Împărţirea clasei în 6 grupe, fiecare dintre ele examinând tema din perspectiva cerinţei de pe una dintre feţele cubului:
Descrie: culorile, formele, mărimile etc.
Compară: cu ce este asemănător? Ce este diferit?
Analizează: spune din ce este făcut, din ce se compune.
Asociază: la ce te îndeamnă să te gândeşti?
Aplică: ce poţi face cu aceasta? La ce poate fi folosită?
Argumentează: pro sau contra şi enumeră o serie de motive care vin în sprijinul afirmaţiei tale.
– Redactarea finală şi împărtăşirea ei celorlalte grupe.
– Afişarea formei finale pe tablă sau pe pereţii clasei.
Bulgărele de zăpadă
Metoda presupune reducerea numărului de elemente, aspecte, faţete ale unei probleme/situaţii pentru focalizarea asupra celor esenţiale. Se recomandă următoarele etape:
– împărţirea grupului în echipe de 7-8 persoane;
– enunţarea temei;
– notarea ideilor: fiecare membru notează pe un post-it ideea sa şi o pune pe centrul mesei;
– ierarhizarea ideilor: fiecare membru citeşte toate ideile şi le ierarhizează (1-8); se vor reţine primele 2-3; se reuneşte apoi tot grupul cu cele 2 idei de la fiecare şi se repetă algoritmul; astfel se vor reţine doar ideile/aspectele pe care tot grupul le consideră relevante.
Dacă ne uităm cu atenţie, observăm că cele două metode – cubul şi bulgărele de zăpadă – sunt complementare prin ceea ce propun spre realizare. Cubul îi va ajuta pe elevi să privească tema din diferite perspective, exercitând diferite proceduri, iar bulgărele de zăpadă îi va ajuta să reducă numărul de elemente, aspecte, faţete ale unei probleme/situaţii pentru focalizarea asupra celor esenţiale, rămânând în consens.
Atribuirea perspectivei de lucru pentru fiecare grup în cadrul cubului se poate face aleator (după împărţirea pe grupe – 6 – se rostogoleşte cubul şi fiecare grupă reţine perspectiva care pică cu faţa în sus) sau după preferinţele elevilor dintr-un grup; sau chiar profesorul poate atribui fiecărui grup câte o perspectivă. Modul de atribuire a perspectivei rămâne la alegerea şi cumpănirea profesorului, în funcţie de timpul pe care îl are la dispoziţie, de cât de bine cunoaşte colectivul de elevi, dinamica colectivului clasei, etc.
Prezentările fiecărui grup din perspectiva care i-a revenit trebuie să fie văzute de ceilalţi, discutate, completate în urma discuţiilor. Dacă ne-am opri aici, rezultatul ar fi prea stufos, oarecum ca un mozaic divers colorat. Astfel, se reîmpart elevii în grupe mai mari, de 7-8. Fiecare va nota pe un post-it aspectul, perspectiva, problema care i s-a părut cea mai interesantă şi o plasează în centrul mesei. Din 8 propuneri se reţin 3; continuaţi procedura pâna când întreaga clasă a fost de acord cu 3 aspecte/probleme, etc. Ceea ce se obţine remarcabil prin utilizarea coroborată a celor două metode este implicarea tuturor elevilor cu minimum de „conflicte“ şi apoi, finalizarea, construirea propriu-zisă tot cu participarea tuturor; odată ce a fost de acord şi a sprijinit, a „votat“ pentru o idee va trebui şi să o pună în operă. Chiar dacă nu este ideea lui, dar a găsit-o bună, a aderat la ea, elevul va lucra cu mai multă seriozitate şi chiar plăcere.
Mozaicul
Mozaicul presupune învăţarea prin cooperare la nivelul unui grup şi predarea achiziţiilor dobândite de către fiecare membru al grupului unui alt grup.
Ca toate celelalte metode de învăţare prin cooperare şi aceasta presupune următoarele avantaje:
– stimularea încrederii în sine a elevilor;
– dezvoltarea abilităţilor de comunicare argumentativă şi de relaţionare în cadrul grupului;
– dezvoltarea gândirii logice, critice şi independente;
– dezvoltarea răspunderii individuale şi de grup;
– optimizarea învăţării prin predarea achiziţiilor, altcuiva.
Mozaicul presupune următoarele etape:
– Împărţirea clasei în grupuri eterogene de 4 elevi, fiecare dintre aceştia primind câte o fişă de învăţare numerotată de la 1 la 4. Fişele cuprind părţi ale unei unităţi de cunoaştere.
– Prezentarea succintă a subiectului tratat.
– Explicarea sarcinii care constă în înţelegerea întregii unităţi de cunoaştere.
– Regruparea elevilor, în funcţie de numărul fişei primite, în grupuri de experţi: toţi elevii care au numărul 1 vor forma un grup, cei cu numarul 2 vor forma alt grup ş.a.m.d. În cazul în care se lucrează cu toată clasa se vor forma două grupuri pentru fiecare număr.
– Învăţarea prin cooperare a secţiunii care a revenit grupului din unitatea de cunoaştere desemnată pentru oră: elevii citesc, discută, încearcă să înţeleagă cât mai bine, hotărăsc modul în care pot preda ceea ce au înţeles colegilor din grupul lor originar. Strategiile de predare şi materialele folosite rămân la latitudinea grupului de experţi. Este foarte important ca fiecare membru al grupului de experţi să înţeleagă că el este responsabil de predarea secţiunii respective celorlalţi membri ai grupului iniţial.
– Revenirea în grupul iniţial şi predarea secţiunii pregătite celorlalţi membri. Dacă sunt neclaritaţi, se adresează întrebări expertului. Dacă neclarităţile persistă, se pot adresa întrebari şi celorlalţi membri din grupul expert pentru secţiunea respectivă. Dacă persistă dubiile, atunci problema trebuie cercetată în continuare.
– Trecerea în revistă a unităţii de cunoaştere prin prezentare orală cu toata clasa/cu toţi participanţii.
Este important ca predarea să fie monitorizată pentru ca achiziţiile să fie corect transmise.
Discuţia
Discuţia constă într-un schimb organizat de informaţii şi de idei, de impresii şi de păreri, de critici şi de propuneri în jurul unei teme sau chestiuni determinate în scopul examinarii şi clarificării în comun a unor noţiuni şi idei, al consolidării şi sistematizării datelor şi conceptelor, al explorării unor analogii, similitudini şi diferenţe, al soluţionării unor probleme care comportă alternative.
Discuţia cu clasa este fundamentală pentru învăţarea interactivă. Din perspectiva unui participant, discuţia presupune avansarea unor idei şi receptarea unei multitudini de alte idei, unele în acord, altele în dezacord cu părerile proprii, dar tocmai această varietate este aceea care provoacă gândirea la acţiune.
Din această perspectivă, discuţia prezintă o serie de avantaje:
– Crearea unei atmosfere de deschidere;
– Facilitarea intercomunicăriii şi a acceptării punctelor de vedere diferite;
– Conştientizarea complexităţii situaţiilor în aparenţă simple;
– Optimizarea relaţiilor profesor-elevi;
– Realizarea unui climat democratic la nivelul clasei;
– Exersarea abilităţilor de ascultare activă şi de respectare a regulilor de dialog.
Profesorul poate alege ca jumătate din clasă să participe la activitatea MOZAIC, celorlalţi elevi revenindu-le o altă sarcină de lucru.
Etape:
– Stabilirea regulilor discuţiei şi reamintirea acestor reguli (cu ocazia fiecărei noi discuţii sau pe parcursul discuţiei);
– Dispunerea elevilor în cerc sau semicerc;
– Prezentarea subiectului discuţiei cu claritate şi într-un mod care să încurajeze exprimarea ideilor;
– Moderarea discuţiei, facilitând exprimarea punctelor de vedere.
Într-o discuţie, rolul profesorului este de facilitare a fluxului coerent de idei al elevilor, ceea ce presupune încurajarea lor de a se exprima – adecvat şi la obiect.
Următoarele acţiuni sunt de natură să faciliteze discuţia:
1. Parafrazarea – astfel încât elevul să simtă că a fost înţeles iar colegilor săi să li se faciliteze înţelegerea printr-un rezumat esenţializat a ceea ce a fost spus pe larg;
2. Verificarea înţelegerii – prin adresarea unei întrebări de clarificare astfel încât elevul să reformuleze ceea ce a spus;
3. Aprecierea unui punct de vedere interesant sau pertinent;
4. Sugerarea unei noi perspective sau a unui contraexemplu pentru a contracara – făra a critica însă – un punct de vedere nerealist;
5. Energizarea discuţiei folosind o glumă sau solicitând în mod explicit luarea de poziţii din partea celor tăcuţi;
6. Medierea divergenţelor prin reformularea punctelor de vedere opuse din perspectiva toleranţei;
7. Evidenţierea relaţiilor dintre intervenţiile diferiţilor elevi – ceea ce va oferi coerenţă şi pertinenţă temei de discutat şi comentariilor elevilor, facilitând înţelegerea conceptelor vehiculate;
8. Rezumarea ideilor principale.
De maximă importanţă pentru derularea unei discuţii profitabile este maniera de a adresa întrebări stimulative pentru elevi:
– Întrebări la care pot fi date mai multe răspunsuri, evitând întrebările cu răspuns Da/ Nu
– Întrebări de genul „de ce credeţi asta?“ , „de ce credeţi că…?“ (pentru a aprofunda problema pusă în discuţie);
– „Ce s-a întâmplat?“ (o astfel de întrebare îi ajută pe elevi să-şi clarifice perspectiva asupra problemei în discuţie);
– „De ce s-a întâmplat aceasta?“ (se încurajează înţelegerea cauzelor şi a efectelor, se deplasează accentul spre căutarea motivelor);
– „Se putea întâmpla şi altfel? Cum?“ (se subliniază ideea că acţiunile sunt de fapt rezultatul unei alegeri sau sunt influenţate de faptul că nu s-a ales cea mai bună alternativă);
– „Ce ai fi făcut tu într-o astfel de situaţie? Ce crezi că a simţit persoana respectivă? Ce ai fi simţit tu într-o astfel de situaţie?“ (elevii sunt antrenaţi să exprime empatie);
– „A fost corect? De ce?“ (sunt întrebări esenţiale pentru stimularea dezvoltării morale la elevi);
Teme de discuţie:
– criticarea unor puncte de vedere sau a unui elev;
– intervenţia după fiecare elev;
– impunerea unui punct de vedere.
Organizatorul grafic
Organizatorul presupune esenţializarea unui material informativ care urmează să fie exprimat sau scris, prin schematizarea, sistematizarea şi vizualizarea ideilor.
Avantajele organizatorului: eliminarea redundanţei din informaţie, reprezentarea vizuală a unor noţiuni, fenomene, concepte, structurarea informaţiei.
Organizatorul grafic poate fi structurat pe diferite domenii:
– comparaţia;
– descrierea;
– structurarea pe secvenţe;
– relaţia cauză-efect;
– detectarea problemei şi găsirea soluţiei.
Toate aceste modalităţi care pot contribui la stimularea capacităţilor creatoare ale micului şcolar au ca obiectiv educarea emoţiei, educarea stimei de sine, dezvoltarea solidarităţii, a toleranţei, a siguranţei, a raţionamentului schematic, a capacităţii de administrare a gândurilor în situaţii de tensiune, a priceperii de prelucrare a pierderilor şi frustrărilor. Conduita cadrului didactic este, de asemenea, foarte importantă ca şi creativitatea sa în a găsi noi moduri de desfăşurare a lecţiei.
Muzica ambientală în sala de curs ajută la dezaccelerarea gândirii, calmarea neliniştii, îmbunătăţirea concentrării, dezvoltarea plăcerii de a învăţa, educarea emoţiei.
Aşezarea în cerc sau în formă de ,,U” ajută la inducerea unui sentiment de siguranţă, promovarea educaţiei participative, diminuarea conflictelor dintre elevi, eliminarea inhibiţiilor. Elevii îşi pot vedea unii altora chipurile, promovându-se, astfel, interacţiunea socială.
Folosirea unor istorioare pline de haz sau cu conţinut moral, în situaţii conflictuale sau pentru a pune suflet în predarea materiilor ce pot deveni plictisitoare, stimulează curiozitatea şi capacitatea de a memora a elevilor.
Umanizarea cunoaşterii prin povestirea vieţii scriitorilor, istoricilor, savanţilor ce au făcut descoperiri importante duce la stimularea îndrăznelii, promovarea perspicacităţii, cultivarea creativităţii, a înţelepciunii, creşterea capacităţii de a gândi critic, interes pentru ştiinţă.
Umanizarea profesorului prin expunerea unor întâmplări din viaţa sa, povestirea anumitor lucruri care dezvăluie trăsături ale personalităţii sale influenţează atitudinea elevilor. De asemenea, dialogul dintre cadrul didactic şi elev despre viaţa acestuia din urmă, problemele sale este util în dezvoltarea lui emoţională pozitivă.
Stimularea capacităţii de înţelegere, formarea unei motivaţii pot fi obţinute prin modul de apreciere oferit de profesor. Înainte de a-l critica, este bine să-i oferim elevului o apreciere pozitivă, o laudă. Aceasta îi va crea un sentiment de deschidere care îl va face să accepte corectarea unei greşeli, fără încăpăţânare.
[1] E. Macavei, Pedagogie, Teoria educaţiei, Ed. Aramis, Bucureşti, 2001, p. 215
[2] M. Roco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p.243
Toate textele și/sau imaginile de pe acest blog sunt protejate potrivit Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe. Niciun text și/sau imagine nu poate fi preluat/ă fără acordul autorului.
innerspacejournal 