Era din nou printre oameni. Începu să se integreze în forfota oraşului aglomerat. Se simţea ca un sălbatic adus de curând în mijlocul ,,civilizaţiei”. Câteva secunde privi în jur, căutând să se orienteze. Îşi aminti instrucţiunile de parcurgere a traseului pentru a ajunge la locul de întâlnire. Trebuia să folosească transportul în comun. Luă mai întâi metroul şi merse patru staţii. Apoi luă un autobuz cu care parcurse trei staţii. De aici trebuia să meargă pe jos cam un sfert de oră. Atenţia îi era trează. Ieşise din starea de amorţeală dată de lipsa acţiunii. Hmm… ce bine era! În sfârşit, părea a fi în elementul său.
Discret, observă oamenii care treceau pe lângă el şi analiză starea generală. Cei mai mulţi păreau preocupaţi de grijile cotidiene: serviciu, casă, familie, sănătate. Câţiva erau trişti, chiar supăraţi, din motive emoţionale, afective: singurătate, iubiri pierdute sau interzise, eşecuri profesionale… Foarte puţini erau veseli, optimişti, zâmbitori. Nu obţinuse o analiză îmbucurătoare. Raportul său va exprima necesitatea implementării unei strategii de urgenţă… la nivel planetar. Colegii săi care avuseseră aceeaşi misiune, dar în locuri diferite, veniseră cu analize asemănătoare.
În acel sfert de oră simţi şi resimţi stările şi sentimentele celor cu care se intersecta. Aproape că îl copleşeau. Avea nevoie să se aşeze… Ajunsese într-un parc mare, cu multe bănci, alei şi copaci îngrijiţi. Se îndreptă spre o bancă aflată mai departe de intrarea principală. Se aşeză, obosit de trăirile experimentate, dar însufleţit de scopul acţiunilor sale. Îi observă pe cei care se plimbau pe alei. Trebuia să apară persoana de contact. Era deja în întârziere. Presupuse că s-a întâmplat ceva neprevăzut, când privirea îi căzu pe banca din faţa sa. Acolo apăruse pe neaşteptate o poşetă elegantă din piele, micuţă, cu nişte forme ciudate brodate pe partea vizibilă. Nu văzuse nicio persoană îndreptându-se către acea bancă, poşeta nu fusese acolo când venise el. Şi-atunci, de unde apăruse? Se gândi că persoana de contact nu voia să fie recunoscută de nimeni şi lăsase poşeta, special pentru el. Dar cum de nu o văzuse? ,,S-a teleportat”, îşi zise zâmbind. ,,Cred că mi s-au cam atenuat abilităţile pe care le aveam în tinereţe…” Dar experienţa sa era copleşitoare faţă de a celor mai tineri. Trăise etape deosebite, schimbări majore în care pieriseră aproape toţi partenerii săi. Se număra printre puţinii veterani rămaşi. Cea mai grea misiune pe care o trăise fusese aceea când tocmai iubita lui făcea parte dintr-o grupare de forţe negative. Şi atenuarea sau eliminarea acestora cerea chiar ceva sacrificii. Ea şi încă vreo câţiva fuseseră capturaţi într-o sferă de lumină, pentru a se încerca transformarea lor în forţe pozitive, ,,reabilitarea întunericului” – cum o numiseră. Dar dezamăgirea pe care o trăise atunci când a descoperit adevărul, i-a distrus treptat iubirea pentru ea. Sperase că procedeul de reabilitare va realiza o metamorfoză completă, însă, nu se ştie de ce, iubita lui fusese singura care nu dorea să se schimbe. Îl duruse foarte tare, deoarece îşi atribuia lui însuşi o mare parte din vină.
Se ridică îndreptându-se către banca din faţă. Atinse cu grijă poşeta, după ce o studiase câteva clipe. Părea inofensivă. Urmări cu atenţie înscrisurile de pe o parte şi alta. Arătau ca nişte broderii fine…
Cel sau cea cu care trebuia să se întâlnească, avea de adus un dispozitiv micuţ, pentru amplificarea vibraţiilor de frecvenţă înaltă, la nivelul întregii planete. Un prototip, singurul de altfel. Deschise poşeta, bănuind că era ceea ce aştepta. Încă exista riscul ca obiectul din mâna lui să fie periculos… Continuă. Fără să vrea întoarse poşeta invers şi atunci văzu: broderia arăta o scriere codificată, folosită doar în misiunile top secret şi care nu mai fusese utilizată de foarte mulţi ani: ,,Dispozitivul e la noi” şi o semnătură binecunoscută lui, care odată îi fusese dragă…
Lupta abia începuse.
Povestea a fost iniţiată de Mirela.
Invitaţi: Carmen,Daurel,Diana,Elly,Florentina,Gabi,Tury,Vania,Sara,Lolita,Pandhoraa,Vanessa,Zina.
Bibliodeva, La Fee Blanche, Child again, George, Robert, Revelaţii nesfârşite, Schtiel.
E, ce interesant! Mai vrem! Ce frumos curge naratiunea! Sunt impresionata!
ApreciazăApreciază
Cand ai timp sa imi spui de ce ai ales tocmai Risipitorul si Mincinosii mei! hehehe! Ce stii tu?
ApreciazăApreciază
Am ales doar o mică parte din cele care mi-au plăcut.
ApreciazăApreciază
Aha! Bine. eu ii iubesc mult pe Risipa al meu si pe mincinosi! :))
ApreciazăApreciază
Absolut! 🙂
ApreciazăApreciază
🙂 dar tu de ce razi?
ApreciazăApreciază
Eu nu am FB!…
ApreciazăApreciază
da, stiu, lumea buna nu are FB, dar eu am apucat sa imi fac, iar cand am vrut sa il desfiintez a trebuit sa ma justific la atatia oameni ca trebuia sa scriu un roman!
ApreciazăApreciază
Poate nu e rău să ai.
ApreciazăApreciază
acuma daca il am, asta e! :))
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, dar e puţin cam trasă de păr…
ApreciazăApreciază
Ba nu e deloc trasa de par! Imi place si am distribuit-o pe profilul meu FB, sa o citeasca si prietenii mei! Am o slabiciune pentru 007!
ApreciazăApreciază
😛
ApreciazăApreciază
Astept continuarea! 🙂
ApreciazăApreciază
Uau… opera aperta (am învăţat de la fiică-mea).
ApreciazăApreciază
si eu invat de la fiul meu!
:))
ApreciazăApreciază
Să le facem cunoştinţă?
ApreciazăApreciază
ooo, fiul meu e un barbat in toata firea! Are 23 de ani! hehehe!
ApreciazăApreciază
Şi fata mea e… majoră!
ApreciazăApreciază
aha, deci chiar suntem aproape leat! hahaha!
ApreciazăApreciază
8)
ApreciazăApreciază
ce inseamna 8)?
ApreciazăApreciază
voia să fie emoticonul de la ,,cool”, dar n-a ieşit…
ApreciazăApreciază
ay, eu nu stiu emoticoane din semne diacritice! doar acesta :))
ApreciazăApreciază
Păi tabelul cred că l-am luat de la tine de pe blog, sau de la cineva care te vizitează, nu mai ştiu… Era un link.
ApreciazăApreciază
da, de la Anna, Joc fecund, dar inca nu l-am studiat! 😉
ApreciazăApreciază
anna e foarte talentata, iti va placea!
ApreciazăApreciază
Am observat, dar n-am colindat prea mult.
ApreciazăApreciază
nici eu nu sunt foarte umblareata! stau sub frunzuca mea! :))
ApreciazăApreciază
Eu colind destul pe bloguri, dar nu pot citi chiar tot.
ApreciazăApreciază
eu am cativa prieteni, nu am cand sa misun. nu am mult timp! si de cand am blogul meu, nu am timp sa scriu. ma risipesc in jucarele!
ApreciazăApreciază
Mai întâi scrii şi apoi… blogul. Deşi noi vrem să citim.
ApreciazăApreciază
M-ai terminat! La orice m-aș fi așteptat, numai la acel cod nu. Aș încerca să sper că respectivul cod conține și o teriblă formulă…o mireasmă. Vezi, asta înseamnă să ai imaginație: să creezi o cale prin care cititorii să continue mental narațiunea, înainte de a citi felul în care ai finalizat-o tu. Vorba vine, căci abia acum începe! Așa ai lăsat tu o portiță care mă face curioasă. 😉 Foarte mult îmi place cum scrii, felicitări!
ApreciazăApreciază
Codul parfumului poate era pentru un alt dispozitiv – unul de creare a bunei dispoziţii…
Mulţumesc!
ApreciazăApreciază
Felicitări pentru ceea ce ai scris (și eu îl iubesc pe 007, în toate ipostazele sale !) și mulțumiri că mi-ai trimis ! A fost o surpriză plăcută !
ApreciazăApreciază
Am ,,furat” link-urile de la Mirela, că a fost mai uşor aşa…
Mulţumesc.
ApreciazăApreciază
Acum asteptam urmarea !
ApreciazăApreciază
Asta e partea cea mai tristă… cu urmarea…
ApreciazăApreciază
Lili; povestea ta e mai mult decât o poveste; pentru mine, e un răspuns. .)
E o varianta ideală a luptei dintre bine și rău, dusă de oameni care simt trăirile celorlalți. Și care au ”pierdut” o ființă dragă ”de cealaltă parte a baricadei”…
Dar, știi ceva ? Părerea mea este că iubita personajului principal nu era, de fapt, „de partea răului”. Era doar foarte confuză, și suferea, iar orgoliul și vina o împiedicau să își ceară iertare, și să repună lucrurile în ordine.
În sinea ei, știa prea bine adevărul, și ce ar fi trebuit să facă. Însă prefera să sufere decât să recunoască; în bună parte și pentru că se simțea nevrednică, și nu avea destulă putere să ia viața de la capăt. Simțea că a ratat totul… și nu mai avea altceva de făcut decât să rămână unde era.
Era doar un suflet bolnav, și foarte fragil.
Așa văd eu lucrurile…adică, le simt, din punctul meu de vedere ! 🙂 În asemenea cazuri, nu poți decât să te rogi pentru persoana respectivă, pentru că nu o poți ajuta direct.
Mulțumesc, oricum, pentru povestire ! E profundă, ca tot ce ne spui tu.
ApreciazăApreciază
Ai dreptate, ca întotdeauna. Şi eu consider că oamenii aflaţi de partea răului sunt doar vrednici de compasiune, pentru că, fie nu ştiu ce fac, fie sunt nevoiţi s-o facă. Însă… iubirea de acest fel nu e veşnică întotdeauna. Dezamăgirea ucide iubirea, până la urmă.
ApreciazăApreciază
ooo…ce palpitant…mi-a placut grozav de mult 🙂
ApreciazăApreciază
Mă bucur!
ApreciazăApreciază
wow… ca la cinematograf, am vazut totul, atât de frumos ai scris!
Daurel are dreptate… si eu astept continuarea, sunt cu sufletul la gura!
PS: linkul pe care l-ai pus la mine, nu este corect… duce la o fotografie. Dar nu face nimic!
Sa ai un weekend parfumat!
ApreciazăApreciază
Mulţumesc. Nu mă gândisem la o continuare…
Abia am reuşit să pun comentariul la tine. Am nişte probleme cu calculatorul. Aşa că, nici nu ştiu ce am făcut.
ApreciazăApreciază
Pingback: Parfumul poșetelor din piele « Ioan Usca
Pingback: Parfumul poșetelor din piele « my heart to your heart
Ce mi-ar placea sa descifrez un cod tainic, mai ales daca e sub forma unei broderii pe o poseta! 🙂
ApreciazăApreciază
Dar poți crea codul. Iar cei care descifrează coduri au studii speciale. Când eram la generală făcusem un cod de scriere, simplu, și îl foloseam cu colegele mele de ,,gașcă”. De fapt, două coduri. Asta pentru amuzament.
ApreciazăApreciază
Si mie mi-a placut povestirea, mai ales ca ceea ce se cheama „final” e o surpriza. Dar nu am sa te fortez sa continui daca nu ai in plan 🙂
Am patit si eu asa ceva, cand am lasat povesti aparent fara final. Era doar aparent, ele functionau de sine-statator. Si am promis ca voi continua, intr-unul din cazuri chiar facand-o.
Mi-a placut ce-ai spus, ca „dezamagirea ucide iubirea, pana la urma”. Trebuie sa fie crancena acea dezamagire…
O duminica placuta!
ApreciazăApreciază
Mulțumesc pentru apreciere.
Da, dezamăgirea trebuie să fie crâncenă și de lungă durată… Și are finalul aproape asigurat.
Săptămână frumoasă!
ApreciazăApreciază
Pingback: “Spitalul municipal” de Barbara Harrison « bibliodevafiliala3
Si mie imi plac povestile cu final neasteptat sau cu final… nedeterminat, care lasa loc imaginatiei fiacarui cititor!
Mi-a placut!
Succese!
VIata fericita!
ApreciazăApreciază
Mulţumesc. La fel şi pentru tine!
ApreciazăApreciază
Imi place ce e scris mai sus, abia astept sa mai citesc ceva
ApreciazăApreciază
Mulţumesc.
Ai mulţi musafiri?
ApreciazăApreciază