Creativitatea

Concept, terminologie, caracteristici, niveluri

 Etimologic, termenul creativitate provine din latinescul ,,creare” – a naşte, a zămisli, a crea, a făuri. Termenul a fost folosit în literatura de specialitate de Gordon Allport, în 1937 – creativity, cu sensul de capacitate de a genera noul, dispoziţie generală a personalităţii.

Definiţiile creativităţii nu se exclud unele pe altele, ci se completează, surprind aspecte privind personalitatea creatoare, procesul creator şi produsul rezultat.

Iată câteva definiţii ale creativităţii care ilustrează diferite  perspective de abordare:

● Ca formaţiune sintetică de personalitate, creativitatea dispune de o structură complexă ce unifică, în ordinea importanţei, motivaţia şi orientarea specifică, imaginaţia constructivă şi inteligenţa (Paul Popescu-Neveanu);

● Creativitatea este activitatea sau procesul care duce la un produs caracterizat prin noutate sau originalitate şi valoare pentru societate. Creativitatea se referă şi la găsirea de soluţii, idei, probleme care nu sunt noi pentru societate, dar la care se ajunge pe o cale independentă. Produsul este nou pentru subiect (Al. Roşca);

● Creativitatea este capacitatea de a modela experienţa în forme noi şi diferite, capacitatea de a percepe mediul în mod plastic şi de a comunica altora experienţa unică rezultată (I. Taylor);

● Creativitatea este acel proces care are ca rezultat o operă personală, acceptată ca utilă sau satisfăcătoare pentru un grup social, într-o perioadă anumită de timp (M. Stein);

● Creativitatea este procesul modelării unor idei sau ipoteze, al testării acestor idei şi al comunicării rezultatelor (E.P.Torrance);

● Creativitatea reprezintă ansamblul de calităţi şi raporturi care duc la generalizarea noului, la originalitate (Gordon Allport).

Indiferent de modul de abordare se pot identifica două note definitorii ale  creativităţii: noutate şi valoare. Noutatea poate să se situeze la diferite niveluri, fiind evaluată prin distanţa dintre punctul de plecare şi produsul nou obţinut, această distanţă reprezentând, de fapt, cota de originalitate.

Creativitatea ca proces şi activitate hipercomplexă are atât o valoare individuală, cât şi una socială superioară. Creativitatea individuală este o premisă a creativităţii sociale.

În plan psihoindividual creativitatea presupune obţinerea unui produs nou într-o manieră proprie pentru individ, chiar dacă prin raportare la ştiinţă acel produs este cunoscut, a fost deja descoperit. Practic este vorba de ,,a descoperi” adevăruri deja cunoscute de către individ, de aici şi importanţa strategiilor euristice în actul de predare-învăţare.

În funcţie de structura şi condiţiile individuale se conturează mai multe tipuri de creativitate. Aceasta presupune inteligenţă, gândire direcţională, imaginaţie constructivă, o anumită tehnică de lucru, dar şi o condiţionare afectiv-motivaţională, de unde şi caracterul spontan sau intenţionat voluntar al demersului creativ.

Principalele caracteristici ale creativităţii, după Paul Popescu-Neveanu, sunt:

–  fluiditatea – uşurinţa şi rapiditatea asociaţiilor între imagini şi idei,  debitul verbal;

– flexibilitatea – uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de abordare al unei probleme când un procedeu se dovedeşte inoperant;

–  originalitatea – maniera individuală, personală de abordare a problemelor.

Ca însuşire general-umană, creativitatea se prezintă în diferite forme şi se situează la diverse niveluri tehnice. După C. W. Taylor se disting cinci niveluri ale creativităţii:

● creativitatea expresivă, caracterizată prin spontaneitate şi libertate de expresie, fără preocupări de utilitate sau valoare, ca în cazul desenelor realizate de copii;

● creativitatea productivă, care constă în însuşirea de informaţii, formarea şi dezvoltarea unor priceperi, a unor tehnici, originalitatea fiind minimă (de exemplu, o ţesătoare de covoare);

● creativitatea inventivă face posibile invenţiile, îmbunătăţirile aduse produselor, aparatelor, suficient de importante pentru a fi brevetate, difuzate în producţie;

● creativitatea inovatoare duce la modificări ale principiilor ce stau la baza unui domeniu, la noi modalităţi de exprimare, specifice talentelor; e caracteristică unei minorităţi, unei elite;

● creativitatea emergentă se manifestă la omul de geniu care revoluţionează un domeniu ştiinţific, ori la creaţia artistică, deschizând noi căi de abordare.

Factorii structurali ai creativităţii

La dezvoltarea creativităţii contribuie toate procesele psihice, începând cu senzaţiile şi percepţiile şi încheind cu afectivitatea şi voinţa.

În psihologia românească se cultivă modelul bifactorial al creativităţii, prin care emergenţa sistemului psihic uman este explicată.

Cele două categorii de factori sunt:

a)      Vectorii – trebuinţele, motivele, scopurile, înclinaţiile, aspiraţiile, convingerile şi, sintetic, atitudinile caracteriale;

b)      Operaţiile şi sistemele operatorii de orice fel (Paul Popescu-Neveanu).

Vectorii pot fi creativi şi noncreativi. Ei sunt cei care declanşează, selectiv, ciclurile operatorii şi le pilotează într-un anumit sens.

• Trebuinţele de creştere, de perfecţionare şi de performanţă se opun trebuinţelor homeostazice, strict utilitare.
• Motivaţia intrinsecă, de implicare în acţiune pentru plăcerea acţiunii, din  înclinaţie sau interes cognitiv, se opune motivaţiei extrinseci, indirecte, care are influenţe constrictive şi presante.
• Aspiraţiile superioare facilitează drumul spre performanţă, faţă de aspiraţiile de nivel scăzut, care nu permit valorificarea optimă a propriilor posibilităţi.
• Atitudinile nonconformiste se opun celor conformiste şi convenţionaliste.

Operaţiile se împart în categorii de operaţii rutiniere, automatizate, cuprinse în programe algoritmice şi care nu sunt generatoare de noi idei şi sisteme operatorii de tip deschis, euristic, ca şi formulele logice noi şi repertoriile nelimitate ale procedeelor imaginaţiei, care duc direct la descoperire şi invenţie.

 ,,Considerată ca o structură de personalitate, creativitatea este, în esenţă, interacţiunea optimă dintre atitudinile predominant creative şi aptitudinile generale şi speciale de nivel supramediu şi superior.” [1]

Cele mai importante atitudini creative sunt: încrederea în forţele proprii şi înclinaţia puternică spre realizarea de sine; interesele cognitive şi devotamentul faţă de profesiunea aleasă; atitudinea antirutinieră menită să dechidă calea unor noi experimentări; cutezanţa de a adopta noi scopuri neobişnuite şi îndepărtate dar şi asumarea riscurilor legate de îndeplinirea proiectelor; perseverenţa în căutarea de soluţii şi realizarea proiectului; simţul valorii şi atitudinea valorizatoare care duc la recunoaşterea dechisă a valorii; grupul atitudinilor direct creative (simţământul noului, dragostea şi receptivitatea faţă de nou, respectul faţă de originalitate, cultivarea acesteia, în special a celei care se corelează cu o valoare socială şi umanistă superioară).

Factorii structurali ai creativităţii se împart în trei categorii:

• -factori psihici: cognitiv-intelectuali; noncognitivi (motivaţii, afectivitate, atitudini);
• -factori sociali (culturali, educativi, socio-economici);
• -factori biologici (diferenţă de sex şi vârstă).

Factori psihici

Inteligenţa este o aptitudine generală care joacă un rol important în procesul creativ. Ea apare ca un sistem de însuşiri stabile proprii subiectului individual şi care, la om se manifestă în calitatea activităţii intelectuale centrată pe gândire. Măsura inteligenţei este echivalentă cu rata acomodărilor ce permit o bună înţelegere şi rezolvare de probleme. Empiric, inteligenţa se poate evalua după randamentul învăţării, după uşurinţa şi profunzimea înţelegerii şi după dificultatea şi noutatea problemelor pe care subiectul este în stare să le rezolve.

E. Landau consideră că inteligenţa şi creativitatea sunt complementare, creativitatea fiind o completare a inteligenţei în ierarhia aptitudinilor umane. După Paul Popescu-Neveanu, interacţiunea dintre aptitudini şi atitudini constituie baza structurală a creaţiei. Punerea în valoare a aptitudinilor este condiţionată de atitudini, prin care omul se orientează în viaţă, se autoreglează. Atitudinile negative pot diminua aptitudinile remarcabile, iar cele pozitive pot valoriza aptitudini, în ciuda unei dotări intelectuale modeste.

Gândirea divergentă este asociată cu fenomenul de creativitate, de către J.P.Guilford.

Factorii intelectuali ai creativităţii sunt:

● sensibilitatea faţă de probleme –atitudine deschisă, receptivitate faţă de experienţă, faţă de nou, de trebuinţele şi atitudinile altora, permanentă curiozitate, dorinţa de a cunoaşte, de a elabora, experimenta şi verifica noi ipoteze;

● sensibilitatea la implicaţii – capacitatea de a recunoaşte probleme acolo unde alţii nu le văd;

● fluenţa – bogăţia, uşurinţa şi rapiditatea cu care se realizează şi se succed asociaţiile între imagini, idei; fluenţa poate fi:

–  ideaţionistă (bogăţia de idei);

– verbală (bogăţia de cuvinte şi folosirea lor);

– asociativă (stabilirea de analogii, similarităţi, sinonimii);

– expresională (cantitatea de noi expresii corelate cu un sistem);

● flexibilitatea – capacitatea subiectului de a modifica, restructura rapid şi eficient mersul gândirii, de a adopta puncte de vedere noi; flexibilitatea poate fi:

–  spontană (iniţiativa aparţine subiectului);

 – adaptivă (impusă de situaţii noi);

● originalitatea – capacitatea subiectului de a produce imagini şi idei noi, de a găsi soluţii noi;

● ingeniozitatea – capacitatea de a rezolva problemele într-un mod abil şi surprinzător, cu metode şi procedee originale şi foarte simple; capacitatea de a găsi calea cea mai simplă de rezolvare;

● redefinirea – capacitatea de a restructura, de a interpreta, de a transforma sau schimba funcţia unui obiect, în vederea unor noi întrebuinţări;

● elaborarea – capacitatea de a organiza coerent informaţiile, ideile, de a planifica acţiuni pe baza a cât mai multor detalii, cu anticiparea rezultatului final, elaborarea unor ipoteze multiple şi selectarea celor mai semnificative.

Memoria păstrează impresiile şi ajută la crearea unei baze de informaţii acumulate în prealabil.

Volumul experienţei are o mare influenţă asupra posibilităţilor de creaţie.

Varietatea experienţelor ajută la soluţionarea unor probleme prin analogie cu fapte constatate în altă disciplină.

Experienţele pot fi:

–  directe (observarea directă a fenomenelor sau discuţii cu specialiştii);

 –  indirecte (lectură sau audiere).

Imaginaţia este funcţia esenţială a procesului de creaţie, fiind definită ca ,,acel proces psihic al cărui rezultat este obţinerea unor reacţii, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor.”[2]

Însuşirile imaginaţiei pot fi considerate drept principalele caracteristici ale creativităţii:

– fluiditatea (imaginarea a numeroase idei într-un timp foarte scurt);

– plasticitatea (uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de abordare);

– originalitatea (expresia noutăţii, a inovaţiei).

Imaginaţia creatoare este cea mai complexă şi valoroasă formă a imaginaţiei voluntare şi active.  Aceasta este îndreptată spre nou, spre ceea ce este posibil, spre viitor. Produsul imaginaţiei creatoare este un proiect mental caracterizat prin noutate, originalitate şi ingeniozitate. Combinatorica sa este complexă, desfăşurată în mai multe faze şi caracterizată prin bogăţia procedeelor, ineditul utilizării lor, valorificarea combinaţiilor inconştiente, unificarea tuturor disponibilităţilor personalităţii, susţinere afectiv-motivaţională.

Această formă de imaginaţie este implicată în toate activităţile omului, favorizând apariţia unor ipoteze, inventarea unor noi căi şi metode, a unor construcţii tehnice, producţii artistice etc.

Motivaţia reprezintă factorul declanşator. Împreună cu trebuinţele şi interesele intră în grupa factorilor dinamogeni. Trebuinţele de creştere, de dezvoltare, de afirmare independentă, de autorealizare se opun celor de securitate, de nevoie de certitudine. Motivul creativ este cel care îl împinge pe om înainte, impunându-i deplina funcţionare a tuturor capacităţilor sale. Curiozitatea epistemică este motivul creativ care generează dorinţa de cunoaştere.

W. G. Allport consideră că trebuinţa relaţiei cu mediul înconjurător, satisfacţia dată de acţiunea creativă în care se exprimă eul lor, este cauza declanşatoare a creativităţii unor indivizi.

Afectivitatea contribuie la adâncirea fenomenului creator, prin emoţia dată de activitatea de creaţie, de succesul dobândit.

Voinţa, perseverenţa sunt necesare în finalizarea procesului de creaţie, care cere eforturi şi o luptă îndârjită pentru realizarea obiectivului propus.

Însuşirile de personalitate contribuie la originalitatea activităţii şi produsului de creaţie. Cele mai evidente trăsături de personalitate sunt: ,,capacitatea de a lucra susţinut şi de a fi absorbit de muncă, motivaţia puternică, atracţia şi orientarea spre aspecte şi probleme cu totul noi, asumarea riscului pentru soluţionarea lor creatoare, o mare curiozitate intelectuală, sensibilitatea emoţională.”[3]

Factori sociali

Atât omul de ştiinţă cât şi artistul se află sub puternica influenţă a mediului ambiant, în special a celui social. Motivaţia, aspiraţiile unei persoane depind de cerinţele societăţii în care s-a dezvoltat.

Atitudinea receptivă faţă de orice eveniment, orice trăire, faţă de mediu, contribuie la dezvoltarea creativităţii unui individ.

Inteligenţa socială, a fost definită de către L. E. Thorndike, ca fiind capacitatea de a acţiona eficient în cadrul relaţiilor interumane.

Howard Gardner introduce termenii de inteligenţă interpersonală, intrapersonală, inteligenţă emoţională, ca forme ale inteligenţei sociale, în teoria inteligenţelor multiple. Acestea asigură o adaptare superioară la mediul social.

Inteligenţa emoţională influenţează modalităţile noastre de raportare la mediu, contribuie la luarea deciziilor, la soluţionarea problemelor. Aceasta presupune în primul rând conştientizare de sine, autodisciplină şi empatie.

Reuven Bar-On a denumit inteligenţa emoţională ca fiind ,,o gamă de aptitudini, competenţe şi calităţi ne-cognitive care pot influenţa capacitatea unei persoane de a reuşi să facă faţă presiunilor şi solicitărilor mediului.”[4]

Peter Solovey şi Jack Mayer, care au inventat termenul de ,,inteligenţă emoţională”, îl descriu ca fiind ,,capacitatea de a percepe emoţiile, de a accesa şi genera emoţii astfel încât să vină în sprijinul gândirii, de a înţelege emoţiile şi semnificaţia acestora şi de a regla în mod eficient emotivitatea, pentru a determina îmbunătăţirea evoluţiei emoţionale şi intelectuale.”[5]

Potenţialul emoţional şi social al copiilor poate fi dezvoltat, învăţându-i să-şi recunoască sentimentele personale şi să le diferenţieze, să-şi pună de acord sentimentele cu ale celorlalţi, să înveţe să asculte, să fie constructivi.

Dezvoltarea inteligenţei emoţionale este deosebit de importantă pentru o persoană creativă. Aceasta poate fi dezvoltată prin educaţie.

Copiii care trăiesc emoţii pozitive atât acasă, cât şi la şcoală, sunt mai relaxaţi din punct de vedere psihologic, sunt mai stăpâni pe sentimentele lor, dovedesc o concentrare mai mare a atenţiei şi o capacitate de învăţare mai mare. De asemenea, îşi dezvoltă mai mult talentele, aptitudinile, capacitatea de a crea.

 ,,Copiii nu au nevoie de părinţi extraordinari, ci de fiinţe umane care să vorbească limba lor şi care să fie capabile să pătrundă în inima lor.”[6]

Procesele fundamentale ale imaginaţiei

Imaginaţia are la bază două procese fundamentale: analiza şi sinteza. Analiza realizează descompuneri ale unor asociaţii, ale unor reprezentări care sunt reorganizate apoi prin sinteză, în alte structuri, deosebite de cele percepute sau gândite anterior. Sinteza are loc prin anumite procedee ale imaginaţiei.

,,Un procedeu imaginativ este un mod de operare mintală, presupunând o succesiune mai mult sau mai puţin riguroasă de compuneri, descompuneri şi recompuneri, de integrări şi dezintegrări, ducând la rezultate variabile cantitativ şi calitativ.” (Tinca Creţu)[7]

Combinatorica imaginativă este într-o continuă naştere, într-o nelimitată generare de noi procedee şi organizări ale acestora. Cele mai cunoscute şi frecvent folosite sunt următoarele:

● Aglutinarea – o nouă organizare mentală a unor părţi uşor de identificat, care au aparţinut unor lucruri, fiinţe, fenomene etc. (sirena, centaurul, radiocasetofonul);

● Amplificarea şi diminuarea – modificarea proporţiilor, a dimensiunilor unei structuri iniţiale, obţinându-se un nou efect (Setilă, Gerilă, minicalculatorul);

● Multiplicarea sau omisiunea – modificarea numărului de elemente structurale, păstrându-se identitatea acestora. Efectul nou constă în schimbarea numărului (Coloana infinitului, balaurul cu şapte capete, Ciclopul);

● Diviziunea şi rearanjarea pot fi aplicate separat sau în corelaţie, asupra aceloraşi elemente iniţiale; se pot face diviziuni multiple, cu corespondent în realitate sau într-un  proiect nou (braţul mecanic, perceptronul); rearanjarea presupune păstrarea elementelor unei structuri cunoscute, dar dispunerea lor în alte corelaţii;

● Adaptarea – aplicarea unui obiect, a unui element sau a unui principiu funcţional într-o nouă situaţie;

● Substituţia – înlocuirea într-o structură existentă a unui element, a unei funcţii, a unei substanţe etc. (De exemplu, în tehnică se înlocuiesc materiale tradiţionale cu altele cu calităţi superioare; în artă substituirea personajelor creează situaţii deosebite);

● Modificarea – păstrarea unor elemente ale structurilor cunoscute şi schimbarea altora, obţinându-se efecte noi (laleaua neagră);

● Schematizarea – selecţia unor însuşiri şi omiterea celorlalte (portretul robot al unei persoane, schiţa unei plante etc.);

● Tipizarea – identificarea generalului şi apoi transpunerea lui într-un produs nou, care îmbină generalul cu fenomenalul (în creaţia literară – avarul);

● Analogia – identificarea unor elemente comune şi necomune la două serii de obiecte sau fenomene şi investigarea elementelor necunoscute, pe baza celor comune (maşinile inteligente, construite pe baza analogiilor cu inteligenţa umană);

● Empatia – transpunerea imaginară în plan perceptiv, intelectual, afectiv, în altceva (obiect, persoană, fenomen etc.), aceasta ducând la descoperirea unor noi înţelesuri şi aspecte.

Etapele procesului de creaţie

Munca procesului de creaţie parcurge mai multe etape:

Prepararea – se adună informaţii, se fac observaţii, se stabileşte scopul prin

delimitarea problemei, se elaborează o ipoteză (un proiect general).

Incubaţia – timpul eforturilor, al încercărilor. Soluţia nu este definitivă, concretizarea proiectului nu este satisfăcătoare. Timpul de incubaţie poate dura chiar ani de zile.

Iluminarea – este momentul în care apare soluţia, sau opera e văzută integral. Apare uneori în mod spectaculos. În artă i se mai spune ,,inspiraţie”; în ştiinţă se vorbeşte despre ,,intuiţie”.

Iluminarea poate apărea în mod surprinzător, în momente de relaxare, când creatorul nu se gândeşte deloc la problemele respective. Alteori se produce treptat, creatorului venindu-i câte o idee care îl face să progreseze câte puţin.

Verificarea – este ultima etapă care este necesară după concepţia iniţială, pentru a elimina eventuale erori sau lacune. Artistul îşi revizuieşte creaţia, face retuşuri. Uneori reface părţi din operă.

Momentul cheie este cel al iluminării, chiar şi parţială.

După descrierile unor mari savanţi sau artişti, este evidentă contribuţia inconştientului. Prelucrarea intensă din timpul incubaţiei este continuată în inconştient, acest calculator uriaş care intervine mereu în viaţa psihică (Andrei Cosmovici).[8]

Chiar la nivel de percepţie sunt prezente transformări şi aprecieri cu baza în inconştient (răsturnarea imaginii vizuale, aprecierea direcţiei surselor sonore şi a distanţei obiectelor). S-a emis ipoteza că semnificaţiile sunt grupate în unităţi complexe, ca un fel de matrice. Rigiditatea creată de limbaj şi de sistemele logice poate împiedica apariţia unor noi relaţii între ele şi în perioada de relaxare s-ar produce un nou recul spre o mai slabă integrare a matricelor. Atunci pot apărea conexiuni neobişnuite (după Schlanger, J.)[9].

Iluminarea nu este condiţionată doar de munca celui care creează, ci şi de întreaga sa cultură, de varietatea cunoştinţelor sale.

---

[1] P. Popescu-Neveanu, Mielu Zlate, Tinca Creţu, Psihologie, EDP, R.A., Bucureşti, 1996, p. 183

[2] A. Cosmovici, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 148

[3] E. Dănescu, Stimularea creativităţii la vârsta preşcolară, Editura Paralela 45, 2009, p. 21

[4] S.J.Stein, H.E.Book, Forţa inteligenţei emoţionale, Editura Allfa, Bucureşti, 2003, p. 14

[5] Ibidem

[6] A. Cury, Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi, Editura For You, Bucureşti, 2005, p. 15

[7] P. Popescu-Neveanu, M.Zlate, T. Creţu, Psihologie, E.D.P. R.A. Bucureşti, 1996, p. 94

[8] A. Cosmovici, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 154

[9] Ibidem

 

Recomandări: Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, Eda, G1b2i3, George, Ioan Usca, Mirela, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw